„Isus din Berceni” - proză de Jean-Lorin Sterian

Isus din Berceni a aparut în iulie 1999, a fost publicată în Art Panorama nr. 17, septembrie 1999 și în antologia „Cele mai bune povestiri ale anului 1999”, coordonată de Dan-Silviu Boerescu, apărută editura All în 2000. A fost revăzută în 2010 și pusă la dispoziție pentru publicare pe Harta Literară de către autor, Jean-Lorin Sterian (mulțumim!). Imagine cover generată cu AI.

ISUS DIN BERCENI

Într-o dimineațã, dupã un somn agitat, Iulian Mardare se trezi transpirat și mai obosit decît dinainte de culcare. Visase ceva, o alergare continuă, încercări de decolare, izbituri în ziduri. Cînd se tîrî din pat, cearșafurile boțite cãzurã peste mocheta cafenie în care niciun vin, oricît de roșu, nu lãsa urme. Din camera de alãturi se auzirã mișcînd ceilalți membri ai familiei: părinții, Costică și Maria, sora mai mică, Marilena. Cu o seară înainte îl găzduiseră și pe unchiul Nelu, care venise tocmai din Colbureni ca sã vîndã în Piața Sudului recolta de fragi și mure iertată de urși și turiști.

Iulian se simțea ca dupã o beție aprigã. Capul îi bubuia, saliva băltea în fundul gurii, iar cînd își privi palmele grãsune observă că transpirau abundent. Iulian nu avusese niciodatã palme grãsune. Nu și în această dimineață cînd degetele păreau că se transformaseră crenvurști, atît erau de plinuțe și lucioase. Oglinda din baie îi oferi imaginea unui individ durduliu, cu obrajii roșii, strãbãtuți de o rețea de vinișoare fine. Doar ochii pãreau nepotriviți pe chipul dolofan: erau negri și triști, sclipind dezorientați în lumina albã de neon. Printr-un fenomen inexplicabil trupul lui suferise o schimbare neobișnuitã, demnã de prima paginã a revistelor de paranormal. Dacã ar fi aflat de cazul lui, probabil cã ziariștii ar fi făcut coadă la ușa lui.

- Vai, mamã, ce-i cu fața asta ? se minună Maria cînd îl vãzu la masa din bucãtãrie, încercînd să soarbă din cana de ceai. Arãți ca un butelcuță. Cum o sã te duci la slujbã așa ? Ce prostii ai înghițit ?

Iulian ridicã din umeri și înghiți fãrã chef o bucatã de pîine unsă cu margarinã. În momentul de față îi păsa prea puțin de cariera lui de vînzător de haine de damă. Unul dintre motivele pentru care fusese primit la magazinul din Mall unde lucra era, pe lîngã cunoașterea celor douã limbi strãine, aspectului lui șarmant, de amant latin, ce le fãcea pe clientele în vîrstã sã profite de orice prilej ca sã-i atingã fundul sau bicepșii. Uneori îl și ciupeau. Dacă avea să arate în continuare ca în această dimineață, era puțin probabil să-l mai atingă vreo femeie. Cu excepția maică’sii care îl tot pipăia ca pe o bucată de carne, minunîndu-se și bãtînd din palme.

- Da-ți stã bine mai plinuț, Iuliane, concluzionă femeia. Apoi aducîndu-și aminte și de ceilalți, urlase: Costele, Nelule, veniți, mã, la bucãtãrie sã vedeți năzdrăvănie mare - s-a îngrãșat Iulicã peste noapte !

Trãgîndu-și pe el o buleandră, Costicã Mardare apãru în bucãtãrie, se sprijini de peretele vãruit cu opt ani în urmã și zise: Hait, s-a întors lumea cu curu-n jos, și-l arãtã pe nea Nelu care, din huiduma pe care o știau, devenise un sfrijit. De fapt arãta acum ca un bãrbat voinic și sãnãtos, dar nu mai era nici urmă de matahala care fusese.

- Bogdaproste, bãiatule, cã mi-ai luat din povarã, răcni Nelu, pupîndu-l pe Iulian pe obraji, a fãcut Dumnezeu minune și s-a milostivit de mine. De bucurie începu să danseze răsturnînd ibricul de ceai și sita metalică de macaroane, ignorîndu-și cumnata care țipa că-i sparge vesela. Era atît de fericit că se strădui să fredoneze ceva de joc, cum făcea la beție, dar nu-i veni nimic în minte și începu să cînte cu voce baritonală: Noi sîntem români, noi sîntem români, noi sîntem aici stãpîni. Iulian nu participa defel la bucuria unchiului. Își cerceta abătut mîinile încercînd să-i ignore pe adulții care o luaseră razna.

- O sã ajungi hamal, șuieră femeia, strîngînd la piept o zaharnițã.

Costicã văzu cît de descumpănit e Iulian și-l scoase din încãpere lãsîndu-și nevasta și fratele sã se manifeste fiecare în legea lui. Îl luă de umeri și-l trimise în camera lui.

Stai acasă azi, o sun eu pe șefă.

Într-un fel era cam teamã de el așa cum arăta acum, dacã i-ar fi dat un brînci s-ar fi dus cît-colo, ca un titirez.

În zilele următoare, Iulian nu ieși din casã. Rãmase în cameră, acoperindu-și ferestrele cu pãturi la ferestre, refuzînd sã vorbească cu ceilalți, cu excepția Marilenei care-i aducea de mîncare. Se cufundă într-un vis continuu, ca într-o plasă de paianjen, într-o așteptare a ceva ce refuza să ia în vreun fel formă și conținut. Se vãzu copil, alergînd cu fustița unei fete în mîini, pe care i-o smulsese ca sã cîștige admirația bãieților din cartier. Fugise mult, îmbãtat de actul glorios pe care-l fãcuse. Vîntul îi șuiera pe lîngã urechi, îi pãrea cã soarele îl lumineazã doar pe el și cã lumea pe lîngã care trecea în goanã îl privește cu respect; se și vedea cu numele înscris pe o medalie de aur pe care i-o înmîna tovarãșa învãțãtoare, în aplauzele casei, iar Cristina, fetița a cãrui fustã boțitã o strîngea în pumn, îl sãruta pe obraz în aplauzele invidioase ale celorlalți. Istovit, cãzuse în niște tufișuri, la marginea unui maidan. Acolo, nevãzut de nimeni, își lepãdase șortul strîmt și îmbrãcase fusta, trăgînd de ea ca să-l încapă. Îi plãcuse senzația pe care i-o dãdea materialului fin în contact cu pulpele și senzația de libertate a testicolelor neîngrădite. Ca să ducă jocul pînă la capăt, fãcuse pipi ca fetițele, și-i pãruse rãu cã niciunul dintre prietenii lui nu e cu el ca să se distreze împreună. Cînd de boscheți se apropiaseră doi vagabonzi se schimbase repede și o luase la goanã.

Își aminti de ziua în care vãzuse prima oarã marea. Avea paisprezece ani și-i era fricã de întinderea aceea mișcătoare care l-ar fi putut înghiți fără să lase nicio urmă. Din cauza căldurii, algele se înmulțiserã peste mãsurã și cele care aduse pe mal putreziseră, răspîndind un miros inconfundabil, grețos, dar atrăgător într-un fel, pentru că îl tragea în piept cu o nefirească voluptate. Pãrinții își puneau cearșaful departe de mal, la umbra unor copãcei. Lor le era fricã și de apã, și de soare. Primiserã biletele prin sindicat și calculaserã cã era mai ieftin sã stea în Mamaia decît în București. Își petreceau zilele dormind și scuipînd sîmburi de piersici. La prînz mîncau roșii cu brînzã și le dãdeau copiilor doi lei ca sã-și cumpere suc. Marilena era destul de micã pe atunci; nu purta costum de baie și făcea cozonaci din nisip. Iulian îi cãra apã într-o gãletușã de plastic albastru, o ajuta să-i niveleze apoi tot el îi dărîma ca să o făcă să plîngă. Într-o zi se împrietenise și cu doi ardeleni din Odorheiul Secuiesc. Pe unul îl chema Aron și era ungur, pe celãlalt Ionuț și era tăcut ca un pește. Jucau fotbal toată ziua și se uitau dupã fete. Așa cunoscuserã niște cehoaice cu care se plimbaserã seara pe aleile dintre hoteluri, apoi se dãduserã împreună în leagãnele hodorogite, lîngă un cinematograf în aer liber de unde se auzeau replicile actorilor. Noaptea le-a urmărit cum, îmbracate frumos și machiate, se duceau la discotecã. Costică nu-l lãsase să meargă spunîndu-i cã e încă prea mic pentru distracție. La plecare, le luase adresa adresa tuturor, cehoaicelor și odorheienilor, dar nu le scrisese niciodatã.

Întors acasã, în Berceni, la vechii lui prieteni, avusese un sentimentul că cã perioada petrecutã în Mamaia nu avea cum sã facã parte din viața lui, cã un altul umpluse gãletușe cu apã, jucase fotbal pe plajã și se plimbase seara pe lîngã hotelurile cu nume stupide, apoi îi povestise lui. Fãrã sã știe de ce, se străduise sã uite cele zece zile cînd fusese departe de București de care-și aduse aminte abia acum, după mai bine de zece ani.

Se văzu la 19 ani, certîndu-se cu părinții pe tema lipsei de ambiție care-l caracteriza pe deplin. Îl acuzau de mediocritate, comparîndu-l cu cunoscuți care reușiserã, intraserã cu medii mari la facultate ori aveau deja propria afacere. Taicã-su vroia ca el sã ducã onorabil mai departe numele familiei, sã facã tot ceea ce nu fãcuse el. Iulian le-a spus că el nu este o reflectare a idealurile lor ratate. Pentru el, a avea un copil nu este un act meschin prin care doi oameni își construiesc un toiag viu pentru bãtrînețe; ceva asemãnãtor cu depunerile regulate la bancã pentru a trãi mai încolo confortabil, din dobîndã. Tipa cu care ieșea în acea perioadã îl considera pe Iulian un tip lipsit de ambiție, pentru cã nu voia sã-și cumpere mașinã. Asta își dorea cel mai mult de la o relație: ca iubitul ei sã o ia cu mașina de acasã. Nu avea nicio vină că gîndea așa - pentru familia și prietenele ei, era o realizare sã fii clacsonatã la gea;. În cele din urmã, exasperatã cã nici mãcar nu încerca sã o înșele, îl pãrãsise în favoarea unui redactor la o editură, un individ primitiv și cu aere de artist, care recita versuri proprii în timp ce o pleznea. Auzise cã o bãtea frecvent și cã-i fãcea crize de gelozie din toate prostiile. Probabil cã, totuși, lumea era mai frumoasă de pe bancheta unei mașini, chiar și cu ochii umflați, pentru că rămînea cu el în continuare.

Cînd împlinise douăzeci de ani se considerase terminat. N-avea nici un scop în viațã și suferea ca un cîine, iar cum Buddha spusese cã totul este suferințã și predicase inutilitatea oricãrei acțiuni cu excepția contemplãrii de sine, se considera budist. Uneori, și își amintea bine acum, se închidea în baie și plîngea durerea lumii, vedea în orice cerșetor o înfrîngere personalã, în gunoaiele de pe strãzi gãsea mãrturia decadenței societății occidentale, iar în puzderia de alunițe de pe spatele pãros al tatãlui vedea imperfecțiunea umanã, lipsitã de scînteie divinã.

Începuse să deteste cele două mari sãrbãtorile creștine, Crãciunul și Paștele. I se pãrea îngrozitor de fals faptul cã oamenii se chinuiau sã fie buni pentru cîteva zile, redevenind lupi în restul timpului. Nu-i plãceau mesele încãrcate de mîncãruri grele, prãjiturile pe care le fãcea maicã-sa numai la asemenea evenimente, rudele care constatau în fiecare an ce mare s-a fãcut și-i aminteau diferite momente interesante din viața lui de care n-avea habar: cînd spãrsese o canã, cînd îl pierduserã în magazinul Unirea, cînd spusese candid unei mãtuși cã e o proastã, cînd mãzgãlise un perete cu pixul, cînd numãrase prima oarã pînã la 217, cînd mîncase un mãr cu tot cu sîmburi și codiță.

Într-o varã, sãtul de nimicul din viața lui, sãtul sã i se reproșeze permanent o existențã care nu era pe placul celorlalți și care nu-i aducea nici o bucurie, încercase sã se sinucidã. În camerã era întuneric, corpul îi tremura, simțea suferința ca pe o povarã de care trebuia neapãrat sã scape și, cu o curea legatã de gît, bîjbîise sã se agațe de unul din mînerele cu care se închidea ușa de la balcon. Cu mintea cuprinsã de groazã, încercase golul, cu mîinile strîngînd înfrigurate cureaua pentru o protecție inconștientă. Nu reușise să meargă pînă la capăt, se aruncase în pat tremurînd, rãsuflînd greu ca dupã o alergare grozavã. După cîteva minute, intrase în camerã maică’sa cu o fărfuriuță pe care se afla o pară taiată felii. Cîtva timp dupã aceea, cam douã sãptãmîni, se simțise mai bine.

Și-a adus aminte de acel moment de cumpănă într-o searã, cînd Marilena se strecurase în camera lui aducîndu-i ceva de mîncare. Iulian își revăzuse deja toate întîmplãrile importante ale vieții, un film plictisitor, cu regie mediocră și scenariu previzibil. Pînă acum.

După ce au mîncat împreună, au bãut o sticlă de socată trimisă de Nelu apoi, au jucat o partidă de țintar. Iulian își iubea sora. Avea întotdeauna grijă unul de celălalt. Trecuse și ea prin aceleași situații cu părinții, chiar dacă mai atenuate. De cînd se retrăsese, reușise sã o convingã pe maicã-sa sã nu-l deranjeze în vreun fel pe Iulian. Ca sã se rãcoreascã, femeia fãcuse turul vecinelor povestindu-le de grãsanul de fi’su, care se lãsase de muncã.

- Hai sã ne plimbãm, a spus fata. Se făcuse aproape nouă seara. Soarele se apropia de asfințit. Cãldura zilei începea sã se scurgã în asfalt, oamenii ieșeau în fața blocului sã-și povesteascã întîmplãrile de peste zi, peste oraș se așternea o peliculă uleioasă de liniște. Pentru scurtă vremea, viața pãrea că se scurge în același ritm ca în urmă cu o sutã de ani.

Iulian nu spuse nimic, apoi fãcu un semn cã da, ieșeau, numai sã-l mai lase puțin. Dupã ce se asigurã cã e singur, se întoarse cu fața spre colțul camerei unde se afla combina muzicală și rãmase așa, privind în gol. La un moment dat, mîna i se ridicã spre piept ca și cum s-ar fi pregãtit sã-și facã cruce, stãtu o clipã nehotãrîtã, apoi cãzu la loc pe unul dintre genunchi. Cînd auzi bãtaia ușoarã a Marilenei, tresãri și, oftînd, se îndreptă spre ușă. În restul casei era liniște. Costicã Mardare se uita la televizor, nevastã-sa încã nu venise de prin vecini.

Familia Mardare locuia într-o zonã a Berceniului construită în anii ’60. Blocuri vechi, cu fațade deteriorate, dezvelind porțiuni de beton. Tomberoane ruginite, leagăne nefuncționale, chioșcuri minuscule unde se vindeau pufuleți, hîrtie igienică și bere. Alei cu nume obscure, aparținînd unor persoane care nu marcaseră în vreun fel istoria - Urucu Adrian Dan, Mioara Luiza Mîndrea, Ioan Florin Stoian sau Mihail Dan Mihăilã. În spațiile libere creșteau copaci care îmblînzeau aspectul muncitoresc al cartierului. În puținele locuri amenajate de primărie se aflau ronduri cu bãnci rupte, înconjurate de carcase de mașini parcate pentru vecie. Bãtrînei se strîngeau să joace table și să pălăvrăgească despre fotbal, pensii, politică și prețuri.

Nori uriași se decupau pe cerul înroșit, stoluri de păsări își căutau adăpost în coroana copacilor, mirosea a plastic ars și mîncare gătită în casă. Ținîndu-și de braț fratele, Marilena îi povestea despre cît de bine se distrase împreunã cu Irina, prietena ei, cu o seară înainte, cînd fuseserã în Herãstrãu, în parcul de distracții.

- Irina mã lãsase singurã, spunîndu-mi cã vãzuse un fost coleg de generalã. Am stabilit sã ne vedem în jumãtate de orã la roller-coaster. Mi-am luat niște Eugenii cu cremã de cocos și m-am dus la baraca aia cu curse de cai. Nu era prea multã lume și, oricum, eram singura fatã. Am plãtit pentru douã curse și mi-am ales un loc, unde era un cal al cãrui jocheu avea o șapcã roșie, exact, ca bluza mea. Lîngã mine era un tip mișto, cu șapcã neagrã și tricou pe care scria Romario. Șapca de la jocheul lui era albastrã. Cînd a început cursa s-a uitat la mine, a zîmbit și mi-a spus: Sã te vãd. Se agita foarte tare sã cîștige, cînd nu-i intra bila înjura ca toți dracii, iar cînd nimerea într-o gaura aia de sus, o lua razna. Mă distra așa de tare fața lui că nu mã mai puteam concentra la mine așa că m-am oprit și mã uitam la el. Mai dãdeam cu bila cînd îmi aduceam aminte. Nu știu cum naiba, dar calul meu tot a ajuns înaintea lui. Nici nu m-a privit. Transpirase tot. Și-a mai luat o fisã și s-a așezat tot lîngã mine. Sã te vãd, i-am zis. Nici nu m-a bãgat în seamã. De data asta era aproape sã cîștige, eu am ieșit penultima. Cînd s-a terminat jocul, mi-a zis cã-l cheamã Ștefan cã prietenii îi zic Bec fiindcã în timpul liceului se rãdea în cap. Ne-am plimbat puțin, dar era prea multã lume, muzica urla atît tare cã nu ne auzeam unul pe altul. Toate tiribombele alea pun muzicã și melodiile se amestecã de nu mai înțelegi nimic. I-am spus cã trebuie sã mã întîlnesc cu o prietenã și a zis cã vine cu mine. Cînd a apãrut Irina, să vezi fază: venise cu fostul ei coleg și cu prietenul ăstuia, cãruia îi spuseserã cã va avea companie; au fãcut o fațã lungã cînd m-au vãzut cu Ștefan. Irina m-a luat deoparte și mi-a zis: fato, ești nebunã, te las juma’ de orã singurã și tu te-ai și îmbîrligat. Pînã la urmã, ei s-au cãrat sã se plimbe cu barca și eu am fost cu Ștefan prin parc. E bãiat bun așa, da’ e cam caraghios. Și-și dã cu prea mult gel prin pãr. Ne mai vedem mîine, mergem la film la Casino Victoria, cicã l-au transformat în cinema și stai ca într-un bar, poți sã consumi bere și sã fumezi. Ce-ai, ai obosit ?

Întrebarea fetei îl surprinse pe Iulian. Era cu gîndurile aiurea.

- Nu sînt obosit. Nu sînt bolnav. N-am cum sã fiu bolnav, rãspunse Iulian.

De ei se apropia o doamnã grasã, îmbrãcatã într-un capot rozaliu, ținînd în lesã unul din acei cîini mãrunți ce latrã isteric și care se sperie și de-un strãnut. Iulian tresãri înfiorat. Strînse puternic brațul fetei care-l privi uimitã, dãdu sã se întoarcã înapoi, apoi se rãzgîndi și continuă să meargă. Cînd grăsană trecu pe lîngã ei, i se făcu rău și-și pierdu cunoștința. Marilena începu sã țipe și în scurtă vreme fură înconjurați de oameni, în special de către cei care locuiau pe aleea Cornel Paul Gologan, un alt ilustru necunoscut.

III

În ziarul Libertatea de miercuri, 2 august 1999 apăru pe prima paginã, lîngã un articol despre noile aventuri amoroase ale primarului capitalei, fotografia unei femei plinuțe și o știre cu titlul: Corina Toma a slãbit în cîteva secunde treizeci de kilograme! Articolașul se afla în pagina a treia unde, susnumita povestea pe larg cum, plimbîndu-se ca în fiecare seară cu cãțelușa ei, Roxana, pe una din strãduțele din cartierul Berceni, Dan Mihail Mihăilă, îmbrãcatã într-o rochie veche, dar elegantă, a simțit deodatã cã devine ușoarã ca un fulg, cum povara kilogramelor care-i amãrau viața dispare fără ur;ă. Mai întîi a crezut că murise, apoi și-a dat seama că respiră și încă foarte ușor. A realizat lenjeria intimã îi alunecă de pe trupul devenit de douã ori mai mic. Ajunsã acasã, s-a cîntãrit și a vãzut cã are doar 70 de kilograme, greutate pe care nu o mai avusese din clasa a XIII, la seral. Nu și-a putut explica cum se întîmpase minunea, dar era cu siguranțã mîna Sfîntului Lorgean, la care se rugase îndelung ca sã slãbeascã, slăvit fie-i numele. Valentin Desideri, autorul articolului, încheia textul cu o recomandare ironică: Dacã aveți probleme cu greutatea, mergeți prin cartierul Berceni!

Costicã Mardare citise despre Corina Toma cu interes. Nu-i fu greu sã facã legãtura între ce se întîmplase cu ea și Nelu, care acum se afla în Colbureni, cheltuindu-și banii cîștigați cu fetișcane. Înainte de a ieși pe ușã, îl luase pe Costică deoparte, ținîndu-l de umeri și-i spuse: Fi’tu e un sfînt, frate. Ai grijã de el. În seara cînd Iulian se întorsese acasã ajutat de patru oameni care-l cãraserã cu greu, realizase cã în casa lui se petrecuse sau e pe cale sã se petreacã ceva foarte important; cã evenimentul îi va afecta viața iremediabil; și că de el depindea dacă schimbarea va fi în bine sau în rău. În ziua următoare evită serialele TV și stătu să chibzuiască cu o sticlă de vin de casă în față, îndepărtîndu-și nevasta bîzîitoare. Seara dãdu un telefon și vorbi cîteva minute; apoi își luã inima în dinți și se strecură în camera bãiatului, unde nu mai intrase de săptămîni bune.

Îl găsi pe Iulian întins pe pat, acoperit cu un pled albastru, privind tavanul și răsuflînd greoi. Costicã nu cutezã mult timp sã vorbeascã, stînjenit de aerul sumbru de pe fața bãiatului. Într-un tîrziu își drese glasul și spuse șoptit:

- Fiule...

Iulian ridicã privirea.

- Nu sînt fiul tãu.

Costicã se sumeți:

- Ce-i cu prostia asta? Ești carne din carnea mea. Cum îndrãznești ?

Iulian ridicã din umeri. Îl privi pe Costicã drept în ochi și acesta se cutremură sub strălucirea lor nefirească.

- Vrei sã mã vinzi, nu ?

- Oamenii au nevoie de tine, bãiatule. Ai un dar prin care îi poți ajuta pe cei din jur. Nu e drept să stai în cochilia în timp ce alții suferă. Cînd cineva e ca tine, nu-și mai aparține.

- Ce știi tu cum e sã fii ca mine ? Habar n-ai ! Uitã-te și apoi vorbește ! urlă Iulian, dîndu-și pledul la o parte și dezvãluid un trup puhav, cu membre molatece și groase ca niște pitoni albinoși.

- Nu-ți e suficient cît sînt acum ? Vrei sã nu mai încap în camera asta?

Costicã întoarse capul.

- Oamenii au nevoie de tine, fiule.

- Să nu-mi mai spui niciodată așa, spuse Iulian și se acoperi la loc cu pledul tocmai cînd, alertatã de vocile ridicate, intrase Marilena.

- Te rog, tatã, lasã-l în pace, spuse ea rugãtor, trăgîndu-l afară din cameră. De dincolo de ușă, se auzi glasul lui Iulian:

- Sã vinã mîine.

În noaptea aceea Iulian se visã împreunã cu gașca de prieteni din adolescențã: Mase, Oaie, Alin, Rãzvan, Tudor și Edi. Stăteau la etaje diferite și cînd inițialele prenumelor lor au început să apară pe pèreții fiecărui palier formînd cuvîntul MOARTE, a știut că trebuie să facă ceva pentru ei. Dar băieții a început să dispară înainte să apuce să facă ceva și s-a trezit că a rămas singurul locuitor al scării. Cînd s-a trezit însă, nu era înspãimîntat, ba dimpotrivă, pentru prima oară în ultima vreme, se simțea împăcat cu ce avea să urmeze. Lumea era plinã de obezi, de grași nefericiți care-și tîrau frustrãrile de la un medic la altul, înfometîndu-se în zadar, forțați să țină regim, calculînd calorii, pedalînd pe biciclete medicinale, supunîndu-se șocurilor electrice, învelindu-se în folii, bînd urinã, înfigîndu-și ace în corp și alte operațiuni nefirești.. În special femeile, obsedate de siluetele filiforme ale top-modelelor și actrițelor, fãceau cele mai nebunești lucruri pentru a-și subția taliile ca să arate ca în revistele glossy.

Femei pe care el nu avea să le mai atingă niciodată.

La ora 9 dimineața, soneria de la intare emise un ciripit. Costicã își trase un halat și se precipită spre ușă. Rãmase înmãrmurit în fața muntelui de carne din fața lui.

- Emilian Popescu mã numesc, spuse timid grãsanul. Mi-a spus domnul Mihaiu cu care ați vorbit cã...

- Poftiți, spuse Costicã. Veniți în bucãtãrie. Vreți o cafea ?

- N-am voie.

- Un ceai, un pãhãrel de bitter ?

- N-am voie, oftã Emilian așezîndu-se cu precauție pe un scaun. Semãna puțin cu un actor care murise de curînd, Jorj Voicu, jucînd într-o piesã de Alexandri. Avea un cap mare și demn și vorbea într-un fel afectat, fãrã a fi antipatic. Nu vreau nimic, doamnã, i se adresã femeii care apãruse cu o farfuriuțã cu dulceațã. Vreau doar sã slãbesc. Am încercat orice, am stat internat la douã luni la Parhon, am fost și la emisiunea lui Tatulici cu supraponderalii. Dau oricît dacã dumneavoastrã aveți un tratament care sã reușeascã.

- Nu e chiar un tratament, spuse Costicã în timp ce-și expedie cu un gest nevasta. Între timp îmbrãcase un costum vechi, pe care-l purta la ședințele de partid. Dar merge, vã garantez eu. Banii mi-i dați dupã.

- Doamne ajutã, spuse Emilian și-și fãcu cruce.

Costicã se ridicã și-i arãtã domnului camera lui Iulian.

- Pe aici.

- Desigur. Grãsanul se îndreptã spre ușã, ciocãni sfios de douã ori și intrã.

Dupã un sfert de oră, Costicã dãdu mîna cu un Emilian Popescu transfigurat, sub greutatea căruiă scaunul nu mai emise niciun scîrțîit. Dintr-o borsetã neagrã ieșirã la ivealã teancuri de bancnote care se rãspîndirã pe masã.

- Aș bea o tãrie acum, spuse ceremonios Emilian.

Domnul Mardare turnã mãrinimos bitter în douã pahare. Amîndoi le dãdurã pe gît imediat.

- V-a ajutat Dumnezeu, spuse ștergîndu-se la gurã. Mario, vino aici sã vezi ce-a fãcut bãiatul nostru.

Femeia se ivi și, cu mîinile la gurã, începu sã se minuneze de cît de bine arãta domnul Emilian care, de bucurie, nu se putea abține să nu se pipãie cu demnitate pe tot corpul. Maria luã teancul de bani de pe masã și-l puse în bufet.

- Sã nu-i vadã Marilena, îi șopti ea lui Costicã.

- Azi m-am nãscut din nou, afirmã domnul Emilian în timp ce golea cel de-al doilea pahar. Puterea lui Dumnezeu e mare. Trebuie sã plec acum, să sãrbãtoresc cu prietenii. Și abia diseară mã duc acasã sã mã vadã nevasta.

În urmãtoarele zile, Iulian nu primi pe nimeni. Păturile rămăseseră țintuite în ferestre și nici nu aprindea vreodată lumina, astfel că în cameră se instaură o veșnică penumbră. Refuză să mai primească mîncare, iar emisiile corpului le depunea în saci de plastic pe care-i ridica Marilena. Cîteva luni mai tîrziu, dupã ce familia Mardare cumpãrã și apartamentul alãturat, sparseră pèreții și îi transformară sufrageria într-o toaleta, cu o cadă gigantică și un tron proiectat special pentru cineva de dimensiunile lui. Doar că, nemaihrãnindu-se cu nimic material, nu avea ce sã elimine.

Fu de acord sã primeascã urmãtoarea pacientã, o tînãrã care la 27 de ani avea 95 de kile, într-o duminicã. Roxana, așa o chema pe fatã, povesti prietenelor ei cum se desfãșurase ședința prin care ajunsese sã piardă instantaneu treizeci de kilograme.

Dupã ce fusese întîmpinată de un bãrbat în vîrstã, îmbrãcat în costum negru nou și cu un fular alb în jurul gîtului, care se comporta ca un șef de mafie din filme, fusese condusă într-o încãpere întunecată, în care mirosea a stătut și, mai ales, pentru că știa bine mirosul ăsta, a singurătate. De undeva, dîntr-un colț, o voce surprinzător de tînără o întrebase:

- Cum te cheamã, fetițo ?

- Felicia.

- Tu știi cine sînt ?

- Nu, rãspunsese timoratã fata.

- Sînt împãratul-zeu al Berceniului, spusese vocea și începuse sã chicoteascã. Apoi simțise cum o cuprinde brusc o fierbințeală, ca și cumar fi fost lovită de o pală de foc care o trîntise la pămînt. Cînd se trezise i se pãruse, dar nu era deloc sigurã, se afla încã sub stare de șoc, cã vocea spusese ceva de genul:

- Arãți bine, fetițo. Dacã aș mai avea cum, te-aș fute.

Dar n-ar fi putut să jure că asta auzise.

Urmaserã apoi o grãmadã de pacienți, unul pe sãptãmînã, selecționați atent de domnul Mardare și soția lui, dupã criterii în special financiare. Nu primeau însã decît persoane care aveau cu adevãrat nevoie de Iulian. Fuseserã nevoiți sã refuze o sumedenie de cucoane dornice sã scape de celulitã ori de cele cinci kilograme în plus pe care ultima dietã nu le dovedise. Faima celui care despovãra oamenii de greutatea trupului trecuse demult de hotarele cartierului. Reporteri de la toate ziarele și televiziunile încercaserã îndelung sã-l contacteze. În zadar, în văgăuna lui nu ajungeau decît cei care erau mai aproape de de pachiderme decît de rasa umană.

Biserica Ortodoxă a refuzat sã ia o poziție oficială de ceea ce se întîmpla în Berceni. Chestionat asupra situației, pãrintele Galeriu afirmase diplomatic, cu abilitatea-i bine cunoscutã de a împãca capra cu varza, cã Dumnezeu camufleazã mãreția sa în cele mai neașteptate lucruri, pentru a pune la încercare credința oamenilor, dar numai reprezentanții sãi pe pãmînt au cãderea de a recunoaște felul în care se manifestã El.

Ochii mei n-au nimic, dar pleopele mele sînt prea grele ca să le mai ridic, au rãmas ca niște obloane pe veci înțepenite. Chiar dacã aș mai putea distinge ceva, dacã aș mai posibilitatea sã privesc un lucru sau o ființã, nu ar mai însemna nimic pentru mine; dupã ce am Vãzut, ochii sînt arși pentru totdeauna. Știu fiecare mișcare a celor din din jur, captez fiecare vibrație a vreunui mușchi, fie și cei ai unei limbi. Pentru ceilalți sînt o movilã jilavă de carne, oarbã și insensibilã. Uneori, cînd îmi mișc vreun braț, simt cum îi îngrozesc. Totul a devenit simțire: auzul, vãzul, mirosul, mișcarea, timpul. Oamenii pe care îi vindec îmi lasã drept platã amintirile lor. Nu sînt singur, o datã ce intri în bãtaia Luminii nu mai ești niciodatã singur. Nu dorm niciodatã; visez însã tot timpul. N-am apostoli, nu vestesc lumii pacea cu sabia în mînã. Încã nu știu dacã, tãmãduindu-i pe suferinzi, repet o altă existență; dar știu că o cruce de carne apasã la fel de greu ca una de lemn și totuși nu știu dacă sîntem frați. În fața mea se deschid poteci cãrora nu le vãd capãtul, poate că de partea cealaltã un altul le scruteazã la fel neștiutor ca mine; poate cã nu sînt decît o bornã care marcheazã o etapã a Universului, știu sigur cã, totuși, clopotele nu bat fãrã noimã.

În mai puțin de un an, Costică Mardare a cumpãrat toate apartamentele de pe palier, apoi tot blocul pe care un graffer scrisese Jesus saves, Jesus craves. Bătrînul, deși devenise neînchipuit de bogat, începuse să fie măcinat de întrebări care-i creau goluri în aerul prosper pe care degaja. Începuse sã citeascã cãrți de teologie pentru a se dumiri în privința unui lucru: dacã Iulian era cel de-al doilea Mesia, însemna cã nașterea lui era un act divin și cã el nu avusese nici o contribuție la apariția bãiatului; ba, dimpotrivã, îl crescuse și îl îngrijise ca și cum ar fost al lui. Așadar, era un încornorat. Putea socoti că averea pe care o căpătase era o rãsplatã pentru ce i se fãcuse, dar tot nu putea sã accepte cu ușurință situația. Începuse sã fie neînchipuit de gelos pe nevastă’sa, terorizînd-o cu întrebãri despre momentul în care-l concepuse pe Iulian. M-ai înșelat, nemernico, urla la ea.

- Poate mai îmi torni vreun plod care sã despice apele în douã...

- A fost bine în noaptea aia ? Spune-mi, e mai bun ca mine? Sã nu-mi spui povești cu raza de luminã...

- Ar trebui sã mã fac tîmplar acum... Curvă !

și alte vorbe de om bãtrîn, gelos și nebun.