De vorbă cu Bogdan Munteanu despre Timișoara lui literară: Toate locurile sunt „literare“ în sine.
De vorbă cu Bogdan Munteanu despre Timișoara lui literară: Toate locurile sunt „literare“ în sine.
Bogdan Munteanu spune că ar putea reface din memorie o hartă a Timișoarei după barurile și cafenelele în care și-a scris povestirile — multe dintre ele înghițite între timp de business-uri mai mari. La Harta Literară, o luăm ca pe o invitație. :)
Născut la Arad în 1979 și timișorean din 1997, Munteanu lucrează în IT și scrie proză scurtă, genul în care recunoaște că se simte cel mai acasă. A debutat la Limes, cu „Vals pe fire de păianjen" (2010) și „Bine te-am rătăcit, Incognito" (2011), a publicat apoi „Ai uitat să râzi" (Nemira, 2016, reeditat în 2023) și romanul „Stai jos sau cazi" (Nemira, 2022). A dus literatura afară din pagină prin „Poezie de stradă", prin seria „Ce mai faci, scriitorule?" de la Cărturești și prin proiectul „Scriitorii sunt pe Facebook". Prin „Semn de prim ajutor" a tipărit 12.000 de semne de carte cu instrucțiuni pentru o criză de epilepsie - o boală despre care scrie fără să o ocolească în „Stai jos sau cazi".
L-am întrebat despre locurile în care scrie, despre cum nu uită să râdă când scrie și cum folosește umorul, despre Ara, labradorul de la plimbarea de dimineață, despre Timișoara lui și despre ce îl inspiră.
Spuneai undeva că scrii prin cârciumi, cafenele. Care sunt pentru tine locurile de scris în Timișoara?
Așa e, am spus-o parcă de prea multe ori. Că tot veni vorba de o hartă literară, cred că aș putea reface din memorie un traseu cu barurile și cafenelele în care am scris povestirile din cartea „Ai uitat să râzi”, sau unde am citit cărți care mi-au rămas în minte. Multe dintre locurile astea au fost sufocate de business-uri mai mari. Dar și în cabinele de probă sau la coadă la farmacie se spun povești.
Începând din pandemie, am scris mai mult acasă. Sforăitul unui câine blând e mai liniștitor decât zumzăiala cafenelelor.
Și cum te inspiră orașul, la ce te uiți când ieși pe stradă sau când ești într-o cafenea zgomotoasă?
La lucruri mărunte, în general. Uite, acum câteva zile am trecut cu indiferență pe lângă o coajă de banana aruncată la întâmplare pe jos. Pe partea cealaltă a străzii a apărut ca din pământ un popă. Mi s-a părut că se uită urât la mine și m-am fâstâcit ca la spovedanie. Am făcut câțiva pași, gândindu-mă la diferența dintre bine și rău. Până la urmă, m-am întors la coajă. Stăteam în dreptul ei, ușor aplecat, cu degetele arcuite, așteptând să se uite popa peste umăr și să mă ierte.
Cred că mi-am pus niște ochelari de apropiere a ridicolului. Probabil i-am avut întotdeauna la îndemână, dar, cu timpul, dioptriile au crescut.
Ai fost implicat în mai multe proiecte care au adus literatura pe străzile Timișoarei, de exemplu stenciluri cu poezii sau evenimente. De ce crezi că e important ca literatura să iasă în oraș?
Există multe idei bune de scoatere a literaturii în stradă. Atât timp cât punerea lor în practică e făcută cu bun gust, la momentul potrivit, în contextul potrivit, cred că oamenii se vor opri din goană și, în cazul cel mai favorabil, vor fi atinși. Sau poate, cine știe, își vor aminti de cartea lor preferată. În caz contrar – mai cu seamă când se simte senzația că toată lumea are o datorie față de literatură – orașul își va da ochii peste cap.
Ce fel de locuri păstrezi în memorie și ce fel de locuri ajung în literatură? Sunt ele aceleași sau funcționează diferit? Care ar fi cele mai importante cinci-zece locuri, să zicem, de pe o hartă a ta personală, care te-au influențat ca scriitor, chiar dacă poate nu apar explicit în texte?
O terasă din Sighișoara – nu-mi amintesc cum se numea, doar că era în vecinătatea Scării Școlarilor. Acolo am scris prima mea povestire. După câțiva ani, i-am lăsat o carte de-a mea chelneriței de la terasa cu pricina, în loc de bacșiș.
Cuib d’Arte – primul bar din Timișoara în care am făcut o serie de evenimente cu scriitori, muzicieni și actori. Prin 2011-2012.
Nada Florilor – o bodegă din cartierul Soarelui unde-mi beam cafeaua în fiecare dimineață, înainte de muncă. Acolo l-am cunoscut pe Feri baci, pe care l-am transformat ulterior în personaj. Oricât de lipsiți de chef eram, Feri baci ne înveselea cu poveștile lui. Era ca nurofenul la mahmureală. La un moment dat, Feri baci a dispărut. Unii ziceau că a murit. Eu cred că n-a murit. A murit doar Nada Florilor.
La table – o lume de o diversitate și competitivitate cum rar am întâlnit. Jocul adună laolaltă oameni din toate categoriile sociale. Sunt norocos, ca să zic așa.
Acasă. Acasă e cel mai bine.
Ce rol joacă Timișoara în imaginarul tău de scriitor? Există un loc din oraș pe care îl simți „literar“ în sine, chiar dacă nu apare direct în cărțile tale?
Toate locurile sunt „literare“ în sine. Atât timp cât nu confund ascultatul cu vorbitul, poveștile pot apărea de nicăieri pe orice hartă.
Ce scriitori, clasici și contemporani, ți se pare că surprind cel mai bine Timișoara?
De când cu Capitala Culturală, au apărut nu mai puțin de 4 volume colective cu texte despre Timișoara. Ești scriitor? Trăiești în Timișoara? Ai obligația morală să scrii despre Timișoara! E foarte bine. Dar e și amuzant.
Unde te regăsești mai mult, în proză scurtă sau în roman? Ce preiei dintr-o parte în alta și unde apar diferențe?
În proză scurtă. Sunt prea multe întâmplări și personaje spectaculoase despre care vreau să scriu. Îmi place să trăiesc cât mai des satisfacția de a rotunji și perfecționa o povestire pe zi ce trece. Consider că e o mare realizare să deschid documentul, să șterg un cuvânt și să-l adaug înapoi după jumătate de oră. Salvez o nouă variantă a povestirii, cu data curentă în coadă, să știu că am muncit, chiar dacă n-am schimbat nimic.
Când termin o povestire, mă simt ca în ultima zi de muncă de dinainte de concediu. Un roman mă obligă să mă gândesc încontinuu la scris, iar eu nu sunt făcut să respir doar literatură.
Folosești umorul chiar si atunci când vorbești despre lucruri tragice, despre boală, despre moarte, despre suferință. Ce rol are umorul pentru tine ca scriitor dar și ca om?
Azi dimineață am scos-o pe Ara la plimbare, ca de obicei. Avem ritualul nostru. Ne oprim la magazinul din colț, eu beau o cafea, fumez o țigară și-mi aduc aminte ce-mi spunea un psiholog în urmă cu vreo 10 ani: labradorii sunt câini de agățat. Ei bine, 90% dintre cei care se apropie sunt bărbați. Azi s-a oprit un bătrân pârlit de soare să adune sticle din pubele. În timp ce o mângâia pe Ara, mi-a spus că pedalează 4-5 ore pe zi ca să mai scoată o pensie. Nu-mi pasă de gura lumii, a zis. I-am dat dreptate. Apoi s-a oprit un bărbat decrepit. Fost antreprenor. S-a plâns că soția i-a luat SUV-ul și i-a lăsat un Logan. O tot prindea pe Ara de fălci și-i spunea: lasă berea, că nu-i bună.
Eu ascult și mă gândesc la psiholog, pregătit să arborez zâmbete cuceritoare. Rareori se oprește câte o bunicuță. Dar atunci se ferește Ara.
În cazul meu, scrisul ar fi plictisitor dacă aș ocoli umorul. Iar dacă nu m-aș întrista, ar fi inutil.
Scrisul tău are verva vieții, a cotidianului, a lucrurilor aparent mici care ascund layere profunde. Ce îți dă energie în scris și în viață, de unde te încarci?
Acum scriu aiurea, 15-20 de minute în fiecare dimineață. Cu sau fără vervă. Mi-e dor să pierd controlul asupra textului, mi-e dor de explozii de cuvinte, de experimente. Cu toate astea, după câteva zile simt nevoia să recitesc ce am scris. Mi-ar plăcea să scap o vreme de gândul de a publica. În momentul de față, jocul de table îmi dă cea mai mare energie și putere de concentrare, atât de necesare în literatură. Piesele sunt cuvinte, adversarii sunt personaje, zarurile sunt intrigi. Fiecare partidă e o poveste. O șansă de perfecționare a stilului.
Îți pui vulnerabilități în scris, vorbind, de exemplu, despre epilepsie, un subiect deloc ușor. E o formă de curaj, o ușurare, o dezvăluire, o formă de terapie?
Scrisul poate fi o formă de terapie. Publicatul, în schimb, e o încercare de a dezvălui vulnerabilități prin formule stilistice cât mai puțin vulnerabile. Și o variantă generoasă de limpezire a gândurilor.