Bogdan Munteanu

"Ara se dă pe lângă mine de când m-am trezit. Știe că duminică dimineață ieșim pe câmp și stăm cât are ea chef. Până când obosește și-mi dă cu botul peste mână să-i pun lesa. Iau încă o gură de cafea, îmi umplu buzunarul cu biscuiți și spun: 
Mergem la plimbare?
Când aude asta, înnebunește de bucurie. Dacă ar putea, mi-ar spune ceva frumos: te iubesc. Sau: ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.
Ara, șezi!
Îi pun lesa și pornim. Mă trage în toate direcțiile, abia mă țin pe picioare. Ea miroase, trage, hârâie, scurmă. Jur că n-am chef de fazele ei azi. Dorm prost de o săptămână.
Uite, spun și-i dau un biscuit.
O luăm spre câmp, pe străzi cu blocuri și case aruncate la un loc. Narcisei, Macilor, Lalelelor, Vasile Voiculescu. Trecem pe lângă un copil care se dă cu bicicleta în cerc.
Merge, merge? spun.
Puștiul nu răspunde. Poate nici nu și-a dat seama că e o întrebare pentru el. Ara îmi dă de lucru, se smucește să ajungă cât mai aproape de băiat. O cert:
Nu-i voie! Băiatul se uită la mine. O țin pe Ara din scurt și mă-ndrept de spate. De când mi-a prescris doctorul să port ham, mă chinui să stau drept. Nu prea mă pricep. Zilele trecute, un coleg m-a luat la mișto: zici că ești Ronaldo înainte să bată unșpe metri. Ce era să spun? Am râs. Băiat sau fetiță? întreabă puștiul.
Mă surprinde că a intrat în conversație de bună voie și zic ăă, ca și când m-ar fi întrebat una de la Starbucks cum mă cheamă.
De câine întreb, îmi explică el.
Fetiță. O cheamă Ara.
Puștiul o strigă pe nume și o mângâie imediat. În zece secunde, Ara e pe spate. Îl iubește la fel de mult ca pe mine.
Ce faci? zic.
Bine, răspunde el. Mă dau cu bicicleta. Îl aștept pe Cristi."

(Fragment din povestirea "Merge, merge?" din volumul Ai uitat să râzi)