Proză scurtă

„A continuat drumul pe Șoseaua Ștefan cel Mare până la primul gang. A intrat prin el și s-a îndreptat spre trotuarul din stânga. Pentru că deja mă observase, de frică, am decis să rămân în spate, pe trotuarul din dreapta. Astfel, puteam să observ din timp dacă intră într-o scară de bloc sau dacă se oprește undeva. Dincolo de blocurile turn de pe Ștefan cel Mare, părea o altă lume. Printre blocuri, ici, colo, câte o casă și pe marginea străzii, copaci. Era verde și liniște. Nebunia orașului era blocată de blocurile mari, ce apărau ca un zid al unei fortărețe cartierul. Cred că mai fusesem o dată pe strada aceea cu taxiul, într-o noapte. Cu toate că locuiam în zonă de mai bine de cinci ani, nu mersesem niciodată pe străzile lăturalnice, nu intrasem niciodată în cartierele păzite de blocurile înalte de la șosea. Aici părea altă lume. Totuși, îmi era greu să o urmăresc de pe trotuarul meu. Trebuia să mă strecor printre mașinile parcate și oamenii ce se îndreptau grăbiți spre stația de metrou. Deodată, am observat cum se uită spre reclama luminoasă albastră a unui magazin pe care scria cu alb Non Stop. Te rog, Doamne, să nu se oprească. Dacă intră acolo, o să mă observe când iese. Dar nu s-a oprit. Și-a văzut de drum mai departe. Privea spre fiecare fereastră pe care o întâlnea pe drum, parcă sperând să vadă pe cineva, să salute. Dar nu era nimeni la geam. La unul dintre blocuri, la parter, geamul era deschis și am putut zări o bătrână ce se plimba prin cameră. S-a uitat și ea și mi s-a părut că zâmbește. Însă nu s-a oprit să salute. Și-a continuat drumul zâmbind. M-am mai uitat încă o dată pe fereastra apartamentului și bătrâna nu mai era de văzut. Și, pentru o secundă, am pierdut-o din vedere. Fix când a cotit stânga pe prima stradă. Pentru o fracțiune de secundă, am tresărit panicat, dar mi-am dat seama imediat unde s-a dus. Am mărit viteza și am dat să traversez strada. Inima îmi bătea nebunește. Îmi era teamă că nu o să văd în ce scară de bloc se oprește. 
M-am trezit din transă când m-a claxonat o mașină. Nici nu realizasem că începusem să traversez fără să mă asigur. Am întins mâna spre mașină și mi-am cerut scuze față de șofer. Era agitat și mă înjura gesticulând în toate felurile. „Scuze! Nu are rost să te enervezi! Nu s-a întâmplat nimic.“ Asta l-a aprins și mai tare. „Bă! Asta calcă, nu fute! Asigură-te când traversezi, în pula mea de țăran prost!“ Nu mă enerva faptul că mă înjura. Avea toate drepturile. Îmi era teamă că hărmălaia pe care o face o să-i atragă ei atenția, o să se întoarcă să vadă ce se întâmplă și atunci o să mă vadă. Dar am avut noroc și de data asta.
Am lăsat mașina să plece, m-am uitat în stânga și în dreapta și am traversat. Am hotărât din nou să rămân pe trotuarul de vizavi și am urmărit-o până când a intrat în ultima scară. Am observat de pe geamul ușii de la intrare că s-a oprit să se uite în cutia poștală. A dispărut dincolo de o altă ușă. Strada Baniței. Trebuie să țin minte.” (Stalker)

„A stat deci opt ore la Romană, la coloane, era unul dintre locurile predilecte de întâlnire când era el tânăr. În fața florăriei. Acum nu mai e florărie acolo. Chiar, ce e în locul florăriei de la coloane? Nu știe, deși sunt rare zilele când nu trece prin Romană. Pe-atunci nu se schimbau firmele așa de des, aveai repere.”
 (Opt ore)

„O luă spre centru, trecu pe la Buturugă. Pe vremuri, aici, sub pomi, era o grădină, îl aducea bunică-su duminica dimineața și-i dădea doi crenvurști subțiri și-o oranjadă, cât bea el două beri, niciodată mai mult, că-i aștepta bunica acasă, cu masa pusă, și se supăra dacă întârziau sau veneau sătui. [...]
Restaurantul nu mai e, acum sunt niște chioșcuri. Nici casa bunicilor de pe Moșilor nu mai e, au dărâmat-o, într-o vreme erau acolo niște cluburi, Macaz, Șurubelnița, nu intrase niciodată. [...] Intră la Monte Carlo, ăsta nu se schimbase prea mult, comandă un Becks. [...] Chelnerul se uita cu dispreț la el – normal, la așa comandă. Ieși fără să-i lase bacșiș, mai dă-l în mă-sa. [...]
Ajunse la statuia Maicii Smara („cea cu sânii de marmură, vino căci voi fi fără armură“, versurile lui Cărtărescu îi veniră reflex), trecu pe lângă țarcul cu păuni, pe lângă izvorul lui Eminescu, pe lângă fosta bibliotecă. Se uita la frunzele strălucind în soare ale copacilor, la spatele blocurilor vechi din jurul parcului, dinspre Brezoianu, ce case erau acolo, într-una locuise Eftimiu, avea placă. El, toată viața la bloc nou, mai mult nu putuse. Era liniște. Ce ciudat, se gândea, din casele de la noi nu se prea aude nimic; în Italia, în schimb, când mergi pe stradă auzi întruna radiouri sau televizoare date tare, discuții la telefon sau între cei din casă, lumea nu vorbește-n șoaptă. Aici, pe străzi nu auzi decât zgomotul mașinilor, parcă în case n-ar locui nimeni.”

„La cinci și jumătate închise laptopul, își luă geanta și se îndreptă spre ieșire. Trebuia să se grăbească, dacă voia să îi rămână timp și pentru o tură de lac înainte să se întunece. Ăsta era, de altfel, principalul motiv pentru care se și mutase în Tineretului. Parcul ăla imens, aflat chiar vizavi, în care te puteai plimba ore în șir fără să treci de două ori prin același loc, pentru ca, odată ajuns acasă, să pici lat de-oboseală și să adormi rapid și fără gânduri.
Coborâră la Tineretului. Ia zi, te duc acasă? o întrebă femeia, cu zâmbetul ei larg, plin de solicitudine. Mona ezită. Se simțea obosită, descurajată chiar. Ce rost avea? Și totuși… Mulțumesc, Lori, cred c-o să dau o tură de parc mai întâi. Of, dacă nu m-ai înnebunit cu parcul ăla al tău. Mai dă-l naibii de parc! Dacă n-aș ști că-i plin numai de moși și babe, aș crede că ți-ai găsit pe cineva acolo. Te las, că mă grăbesc, dar poate reușim să ne vedem zilele astea la o cafea. Hai, nu mă refuza! Mai ieși și tu în lume, mai vezi și altceva, ești tânără, ce naiba, doar n-ai de gând să te călugărești acum! Mona se crispă. Mona monahia, i se păru c-aude, dar Lori continuă. Deci ne-am înțeles, da? Te sun cât de curând, să n-aud că n-ai timp. Te-am pupat, pusi, pa!”

Din povestirea „Alcor și Mona”

„M-am mutat în Tineretului. Linişte, parc, porumbei… Un porumbel şi-a făcut cuib la geamul de la baia mea. Miroase în toată casa a găinaţ. Este o casă mică. De fapt, e o garsonieră. Îmi pare rău, dar cuibul trebuie stricat. Îl sun pe nea Costel, să vină să m-ajute. Eu singură nu pot. Mi-e frică de blestemul berzei. Ce dacă porumbelul nu e barză? Tot pasăre-i şi el. Lui nea Costel nu-i este frică. El face treaba pentru care e plătit.
Mi-am luat casă. Mă rog, apartament la bloc. În acelaşi bloc. La scara de alături. Noroc chior. Vorba aia, Tineretului. Linişte, parc... Am, în sfârşit, casa mea. Cuibul meu.”

Din povestirea „Cuibul”

„Îşi aprinse o ţigară şi se aplecă peste fereastră. Gina se juca cu Bobo în grădina de lângă bloc. Îi arunca un băţ şi câinele i-l aducea sprinten înapoi. Bravo, Bobo, bravo, iubitu’ lu’ mama! îl încuraja femeia. Fi-ţi-ar cotarla… Auzi mobilul Ginei vibrând pe masa din bucătărie. Azvârli ţigara pe geam, îşi trase un scaun şi apucă nerăbdător telefonul. Nu era spitalul. Primise Gina un mesaj. « Vă reamintim că joi, 6 aprilie, ora 10:30, vă așteptăm pentru vaccinul de 15 luni la sediul nostru din Strada Ion Brezoianu nr. 52. Vă rugăm confirmați programarea accesând linkul...». 15 luni? Cum adică 15 luni, Gino? Cam cât înseamnă asta, un an, un an și-un pic?! Simţi cum îl trec toate căldurile. Ăsta-i câine bătrân? Ăsta n-o să ne chinuiască mult? Păi futu-ţi javra mă-tii, lasă că… Telefonul vibră din nou.”

Din povestirea „Autostrada Soarelui”

„Ieşisem deja din Herăstrău şi mă bucuram, ca de obicei când ajung de cealaltă parte a parcului, de imaginea sportivilor din echipa naţională de rugby, care-mi zâmbeau, larg şi-n mărime naturală, din panoul pe lângă care trec zilnic în drum spre studio. Auzeam telefonul, dar n-aveam niciun chef să răspund. Îmi făcea plăcere să mă opresc şi să mă uit pe îndelete la bărbații aceia frumoși și zdraveni, numai buni de luat acasă. Uneori, când nu era nimeni prin preajmă, alegeam câte unul și-l fotografiam. Reuşisem să adun o colecţie frumuşică. Mă întrebam ce-ar zice maică-mea dac-ar afla.”

Din povestirea „Numai mamă să nu fii„

„Peste drum, la Caşin, începuseră să bată clopotele. Bat clopotele, a zis, de parcă eu nu le-auzeam. Ce ai, de ce-ai tăcut așa? Nimic, mă doare-un pic stomacul. Da’ sensibilă mai ești, dragă, nu știu cui i-oi fi semănând. Ascultă, Dienuța, mamă, știi la ce mă gândeam acum? Să intri și tu s-aprinzi o lumânare, poate-o da Dumnezeu și ţi-oi găsi un om ca lumea, că azi e miercuri şi ştii doar că la mine visele de marţi spre miercuri întotdeauna s-au adeverit. Nu de alta, da’… Uite că intru, am zis, numai să nu o mai aud.”

Din povestirea „Numai mamă să nu fii„