Optzecism

Fragmente din articolul Codlea, Zeiden, Feketehalom, de Simona Popescu, apărut în revista Astra, 2017, puse la dispoziție de autoare. Textul face parte dintr-o carte viitoare al cărui titlu este, deocamdată, Tempodrom.

„Ţara mea era oraşul Codlea. Care avea toate formele de relief – un munte, un rîu, lacuri, cîmpie, dealuri, văi şi chiar movile. Doar marea îi lipsea, dar avea două lacuri. Păduri de brad şi foioase. Geografie. Istorie? Fuseseră cîndva aici două cetăţi, una lîngă biserica saşilor, o ruină acum, şi alta undeva la poalele muntelui Măgura, cîteva pietroaie rămase, stînci, pe care le-am atins o singură dată, cînd am fost în drumeţie cu cîţiva colegi de clasă şi-am ajuns în vîrful muntelui, unde am dat de o poiană de ghiocei.”

(...)

„Cetăţile fuseseră construite de teutoni, strămoşii saşilor sau aşa ceva. Uite, saşii rezistaseră sute de ani şi acum începeau să plece în Germania, unul după altul. O să povestim noi despre strămoşii lor teutoni, dacă n-o să mai rămînă nimeni – că plecau... de tot. Rămîneau românii, maghiarii şi ţiganii. Ei n-aveau unde să se ducă. Maghiariii ar fi putut să plece în Ungaria, dar nu plecau.”

(...)

„Ţara Codlea începea acolo unde se vedea sclipind în soare marea de sere, căsuţe de sticlă în care creşteau garoafe roşii şi albe şi galbene şi mov şi pestriţe pentru Florăriile Codlea şi pentru export. Fiecare mare oraş din ţară avea o florărie care se numea Florăria Codlea. Ţara Codlea avea cîmpuri de grîu şi cîmpuri în care creşteau cartofi, morcovi şi sfeclă. Copilul a fost toamna un fel de sclav de plantaţii, dar i-a plăcut. În loc să înceapă şcoala în septembrie, începea în octombrie. Pînă atunci mergeam la strîns de morcovi şi cartofi. Poate cel mai grozav din ţară (din Ţara Codlea) era ştrandul, unde veneau oameni de peste tot, chiar şi de la Bucureşti. Am fost acolo o singură dată, cînd ne-a luat cineva cu maşina mică. Noi n-aveam maşină mică, nimeni din blocul nostru n-avea, erau doar cîteva în tot cartierul. Numai la Bucureşti sînt maşini multe. Poate şi la Braşov.”

(...)

„Ţara Codlea era condusă de o doamnă, o săsoaică, se numea Margarete Krauss. Soţul ei repara televizoare. Era coleg cu mama. Mama dădea chitanţe oamenilor care veneau cu televizoarele lor stricate, ca să schimbe cîte o lampă. Lampa trebuia adusă de la Bucureşti. Am văzut cum se schimbă lămpile, odată am pus mîna pe una, în casa verilor mei din altă ţară, numită Oltenia. Lampa m-a zguduit tare, în gură mi-a rămas gust de cenuşă, televizorul era în priză. Dar n-am zis nimic nimănui, mi-a fost frică, nu ştiu de ce. Mai tîrziu am înţeles ce mare noroc am avut.”

„Dar, cel mai important lucru, Ţara Codlea era plină de copii. Ca toţi copiii, dar şi altfel. De pildă, într-o zi, un camion a adus două mormane de pietricele pentru repararea drumului care şerpuia printre blocuri. Drumul avea denivelări şi gropi, cînd ploua se făceau băltoace la care priveam cu mult interes, pentru că acolo creşteau bancuri de peştişori mici, mici, care se numeau mormoloci. Copiii mai mari ne spuneau că din mormolocii ăia mici ies broaştele. „Prin metamorfoză”, zice un băiat mai mare, de care eram îndrăgostită. Nu înţeleg cuvîntul, dar îl reţin, îl caut în Dicţionarul şcolarului, dicţionarul cu coperţi galbene pe care tocmai mi-l cumpărase mama.” 

„Ţara Codlea avea două mari cartiere, de Nord şi de Sud, legate de o stradă foarte lungă care se numea chiar Strada Lungă, paralelă cu Strada Laterală. Din tot oraşul, strada mea preferată era una care lega Strada Lungă de Strada Laterală şi care era făcută de sus pînă jos numai din trepte. Pentru că oboseam repede, mama mă lăsa să mă odihnesc un pic pe trepte. Îmi plăcea să mă uit la oameni cum urcă şi cum coboară. De la noi pînă în Codlea Nord, mergînd pe Strada Lungă, de la Sere, trecînd pe lîngă blocuri, puteai să te opreşti la cofetăria de lîngă Alimentara (unde găseai prăjitura Venus), la Cinematograful unde vedeam filme chiar şi fără bilet, că ne lăsa tanti (sau nenea?) să intrăm dacă nu se umplea sala, aşa că am plîns la Vandana de mai multe ori şi am văzut filmul cu Veronica pînă am început să-l visez şi noaptea. Mai departe venea chioşcul de îngheţată, unde tot timpul se făcea o micuţă coadă la îngheţata Polar, care era de cinci feluri (de vanilie, de lapte, de cacao, de fruncte roz şi jumătate de cacao jumătate de vanilie), mai în faţă era Centrul de colectare, unde mergeam cu frati-meu cu plase de sticle şi borcane adunate de prin cămară, pe care luam ceva bănuţi cu care ne duceam aţă la Alimentara, de unde cumpăram bomboane Vinga. Mai departe, Şcoala Generală nr. 2, şcoala mea, apoi treceam pe lîngă Fabrica Colorom, care umplea adesea aerul de fuioare de norişori coloraţi, otrăvitori, treceai Vulcăniţa pe un pod de lemn (tot timpul mi-era frică să nu se prăbuşească cu mine), te uitai în jos la Vulcăniţa cea neagră şi învolburată, treceai pe lîngă Stadion, unde chiar se juca fotbal, nu glumă, era gălăgie mare, cu urale, se făceau competiţii sportive, iar de 23 august se umpleau tribunele şi unii dintre noi eram puşi să facem nişte modele din corpurile noastre îmbrăcate în haine de anumite culori, se vedeau de sus modelele, ca pe stadionul din Bucureşti, dar nu aşa ca acolo, doar o copie palidă. Dar iarna ne făceau patinoar la Stadion, uneori se intra cu bilet, dar de cele mai multe ori fără, că nu era nimeni la casă, mai ales spre seară. După Stadion, Primăria, apoi venea a doua cofetărie, de unde lua tata bomboane de ciocolată cu lichior. Pe partea cealaltă, Atelierul FOTO (unde era un fotograf care te punea să zîmbeşti pentru poză şi zicea, ca să te facă să rîzi, „păsărica” – ce prost şi nesuferit!), Atelierul de reparat televizoare, a doua Alimentară (la Metăr, îi zicea, cîndva fusese magazinul unui sas, Meter, probabil), Poşta, unde a lucrat mama (clădirea mea preferată dintre toate), Librăria cu jucării, dar şi mai multe cărţi şi unde vindea tanti Hilde, cu care mergeam duminica la pădure, la Maial (cu ea şi cu domnul Gruber şi cu cei doi băieţi ai lor, pe care nu mai ştiu cum îi chema). Şi alături era Biblioteca, acolo lucra tanti Melania, vecina noastră de la etajul 3, era soţia domnului Ionescu, viitorul meu prof de franceză, cu care am luat şi lecţii de vioară, şi mama lui Marius, care nu avea voie să se joace cu alţi copii, dar putea să se uite pe tot felul de atlase cu mine şi cu Dana. De la Bibliotecă mă întorceam cu cărţi pe care le ţineam în braţe, mergeam aşa cît era de lungă Strada Lungă. Şi mai încolo era restaurantul Gorunul, şi-apoi biserica Evanghelică şi casa unde am stat pînă să ne mutăm în cartierul Colorom, apoi Spitalul, unde m-am născut la 7 luni jumate. Şi, mai departe, se ducea Strada Lungă pînă dincolo de Codlea Nord, pînă la Popas (ăsta era un restaurant cu terasă, de la el începea pădurea), de unde se pornea spre Ştrand.”

Fragment din articolul Codlea, Zeiden, Feketehalom, de Simona Popescu, apărut în revista Astra, 2017, puse la dispoziție de autoare. Textul face parte dintr-o carte viitoare al cărui titlu este, deocamdată, Tempodrom.

„Serele Codlea au fost dărîmate, a rămas din ele un morman de fiare. (Ba chiar, ultima dată cînd am fost acasă, am văzut, din tren, că au dispărut complet chiar şi fiarele. Şi sticla făcută ţăndări? O fi înghiţit-o pămîntul.) A fost una, o femeie, care a distrus serele, era mînă-n mînă cu nu ştiu ce olandezi, care nu vroiau concurenţă pentru florile lor, zicea o tanti bătrînă de la bloc. Citesc despre „Regina Serelor“, Maria Schutz, care a fost condamnată la 10 ani de închisoare cu executare în dosarul Serelor din Codlea, dar sentinţa dată nu era definitivă. Pe unde o fi Maria Schutz? Sigur nu în închisoare... 

Citesc că, înainte de 1989, erau 70 de Florării Codlea în 40 de oraşe. Serele se întindeau pe 60 de hectare, se trimiteau anual la export 9 milioane de tone de flori şi alte 200 de mii de tone de legume mergeau spre aprozarele româneşti. Şi că, la 1880, un sas, Michael Wilk, a început să se ocupe de creşterea trandafirilor şi-a construit primele sere, iar prin 1886 deschidea prima florărie. În 1890, un alt sas, Thomas Krauss face o adevărată afacere din sere, afacere continuată de fii săi, Richard şi Viktor. Apoi alt Krauss (oare or fi strămoşii colegului mamaei, domnul Krauss de la televizoare?), Heinrich, aducea garoafa americană şi, în 1909, înfiinţa florăria Cetatea Neagră, care avea să dea faliment în anii ’20. Dar n-are nimic, alţi trei saşi înfiinţează trei florării pe strada Gării, după primul război mondial. Aflu toate astea de pe site-ul municipiului Codlea, unde citesc cu uimire cum, pe vremuri, erau în oraş 30 de cizmari, un fabricant de săpun, altul care făcea săniuţe şi scaune, majoritatea saşi. Pe site e și-un capitol despre personalităţi - toate de origine germană. Şi, printre ele, pictorul regal, retras aici, Bordenache. Aş tot citi despre Codlea, Zeiden, Feketehalom.”

Fragmente din articolul Codlea, Zeiden, Feketehalom, de Simona Popescu, apărut în revista Astra, 2017, puse la dispoziție de autoare. Textul face parte dintr-o carte viitoare al cărui titlu este, deocamdată, Tempodrom.

Simona Popescu în prefața cărții:

"Despre cum au fost „începuturile” am povestit, cu varii ocazii, fiecare dintre noi patru. Dar acum îl citez pe Andrei: „Cu Simona și Marius am fost coleg de clasă în a XI-a și a XII-a, la Liceul «Unirea» din Brașov. Am fost și sîntem prieteni foarte buni, pentru că, deși trăiam vremuri tulburi, aveam o mare libertate interioară și ne plăcea realmente să fim împreună. Popeasca stătea cu noi pentru că o făceam să rîdă. Și acum, cînd sîntem în formă, o facem să rîdă cu lacrimi. Mie îmi plăcea foarte mult să o văd rîzînd. Oprea era pasionat de arheologie și, cîteodată, dispărea cu zilele de la școală. Apărea apoi bronzat, zîmbitor și chiar cu un aer superior față de noi, ceilalți. Dacă stau să gîndesc în urmă, chiar avea dreptul să ne privească așa, pe noi, elevii mai mult sau mai puțin model. Pe Caius Dobrescu l-am cunoscut mergînd la Cenaclul 19, cum am spus. Îmi amintesc perfect, era o zi de februarie. Am intrat în cofetăria de la «Cerbul carpatin», pe Hirscher, să mîncăm o prăjitură și să bem un ness. Înăuntru, un lungan care stătea chircit pe scaun comenta de zor cu un coleg al său. Lunganul era Caius Dobrescu”

 Lîngă gara Predeal

o femeie

Cu basma pe cap și

O pungă în mînă merge

În patru labe.

Se chinuie ca un melc

Să ajungă la o centrală termică

Dezafectată.

De acolo nu ai nimic

De cumpărat.

În compartiment

E cald iar noi vorbim

Despre școală.

Ei gheața îi arde palmele

Și genunchii.

Peste vreo lună cînd trec prin Predeal

Ea e la începutul drumului

Gheața s-a topit 

punga albă joacă în vînt ca

În American Beauty.

Am visat că sînt actor și

joc într-o piesă eram îmbrăcat în alb ca personajele din piesele

puse de purcărete sau ca alea din hamletul lui vlad mugur

162

pe bune eram actor și jucam

pe scena de la brașov

aveam un rol de martor care

tăcea într-o intensă hărmălaie cel puțin actrița principală

mică și durdulie

țipa întruna țipătul ei m-a trezit

transpirasem de-a binelea sub păturile aspre

caloriferul electric mergea brici afară cîinele vecinilor de internat

continua să latre din

noaptea cînd fusese aici lili hamzea liniștit

mi-am văzut de rol

chiar ar fi trebuit să intru în scenă dar nu știu cum am nimerit în

sala profesorală a fostului

meu liceu m-am întîlnit cu unul dintre foștii noștri profi m-a întrebat

cum se dă anul ăsta admitere la noi la litere a durat

ceva timp să-i explic cum e cu dosarul

cu procentele între timp piesa

se terminase grăsuța mi-a spus că fusese un mare succes

după care a început

să țipe la mine că am plecat ca un inconștient

că-mi disprețuiesc colegii

asta a fost prea de tot m-am trezit mi-am deschis mobilul

să văd cît e ceasul era 7 fără 3 minute era miercuri

și aveam 12 ore de curs.

Trec prin orașul meu fără

Să cobor în gară

Merg spre Sibiu nu cobor

Pentru Adi și Tudor mă

Gîndesc doar la ei poate

I-aș fi putut chema în gară

Adi să stea lîngă Tudor cît

Timp privește el rapidul motor

Amîndoi să privim cum

Zice el tare „ta-tai” după care

Ar începe să plîngă mai

Bine așa trenul pleacă

Cerul e plumburiu tabela de marcaj de pe Tineretului e oarbă

Steagu joacă cu Gloria Buzău mă îndepărtez fără să

Știu scorul.

Ăsta e meciul.

Sînt doar două vîrste pe Republicii

În iarna asta fără sfîrșit:

Studenții și pensionarii.

E ora 1 și Jacobs oferă

Gratis pliculețe de capucino.

Coada e disciplinată compactă.

De la Coroana Șuluțiu

Privește strada. Bea un schwartz.

Din hotel Steinhardt se uită

Pe geam. A venit ieri seară cu maică-sa

De la București.

Sebastian la etajul II se-nvîrte prin cameră și se

Gîndește cum să-și omoare personajul.

Tînărul Baciu coboară strada s-ar așeza și

Nu s-ar așeza la coadă.

Vocea din cort anunță că mai

Sînt 60 de pliculețe în

60 de secunde strada

e pustie.