Radu Călin Cristea

„Am intrat la Facultatea de Filologie din București în 1974 și, pentru mine, cel puțin, ăla a fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viață. Era pentru prima dată când întâlneam oameni cu preocupări comune – și cu nesiguranțe aidoma, doldora. Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Nino Stratan, Romulus Bucur, Mariana Marin, Bogdan Ghiu, Mircea Cărtărescu (îi enumăr în ordinea apariției), Radu Călin Cristea… Profii – tot unul și unul, de la Immanuel (Kant) Vasiliu, Paul Cornea, Cezar Tabarcea, Alexandru Sincu, Nicolae Manolescu, Florin Manolescu, Alexandru Tudorică (plecăciune acestui profesor dăruit, ironic, profesionist și modest) – toți munceau de mama focului să ne scoată din cap schemele scolastice și să ne bage în inima și în mecanismele subtile ale literaturii.”

„[...] Radu Călin Cristea, proaspăt angajat la Muzeul CFR, de pe Griviței, lângă Gara de Nord, a învârtit așa bine limba-n gură, că șefa lui, tovarășa Pungan, directoarea și soția ministrului Pungan, a acceptat să organizeze cenaclul Rapid. Radu îi vânturase prin fața ochilor toate minunățiile. Vor veni somitățile literaturii române (și au venit), va veni poporul dornic de poezie, adică noi, ultimii dintre oameni (asta nu i-a mai spus-o – și am venit), se vor înregistra ședințele pe video recorder, va fi bine. Țin minte și acum fragmente din deschiderea de odinioară. Ioana Crăciunescu a coborât dintr-un vagon de epocă, a fost cu dichis. Dar ce folos? Cînd drumul spre iad e pavat cu bune intenții, e scris în stele ca la capăt să te aștepte Ucigă-l toaca. Șapte ședințe, atât a ținut. Trebuie spus că lângă video recorder erau și niște băieți cu ochi albaștri care nu pricepeau neam. Și tot am citit, că ne ardea buza, dar, ce să vezi. Într-a șaptea ședință, la discuții, se ridică unul deștept ca noaptea și zice: „Ce Cenaclu Rapid? Toți știm că ăsta e Cenaclul de Luni.” S-a lăsat o tăcere și o gheață-n spinări… Am sărit ca la un semn. „Nu-i adevărat!” „Ăsta e un proiect cultural!” „Nu avem nici o treabă, ce nu e clar?” Ba, din clipa aia, a fost totul clar, tovarășa Pungan l-a săpunit zdravăn pe Călin și cenaclului i s-a pus cruce. Greu. Foarte greu. Ce era de făcut?”

„[...] Cred că merită să menționez locurile prin care am gâlgâit, și în studenție, și după aia, ca să ajungem la destinația finală. Noi, filologii, ne făceam veacul prin barul Arhitecturii, Club A, cârciumioara Trocadero, Berlin, Capșa, barurile Muntenia și Negoiu. Acolo găseam pace, prietenie și țigări. În ultima perioadă, am atacat Havana, de unde plecam cu celebrele și inegalabilele țigări „Popular”. Ne știau toți barmanii, toți chelnerii. Însă, așa cum am tot trăncănit mai sus, toate lucrurile bunicele au și un sfârșit. Marfa se scumpe și dispărea de azi pe mâine. Ultima redută a fost crâșma Uniuni Scriitorilor, de pe Calea Victoriei 115, unde, printr-o solidaritate greu de înțeles azi, scriitorii cu patalama ne-au primit și pe noi, ne-scriitorii cu patalama. Asta s-a întâmplat la începutul anilor ’80, când partidul s-a prins că nici scriitorii nu mai vor să asculte indicațiile prețioase. Pentru că nu-i puteau mazili pe seniori, s-a decis ca juniorii să se lingă pe bot.”