Casa Monteoru

„[...] Cred că merită să menționez locurile prin care am gâlgâit, și în studenție, și după aia, ca să ajungem la destinația finală. Noi, filologii, ne făceam veacul prin barul Arhitecturii, Club A, cârciumioara Trocadero, Berlin, Capșa, barurile Muntenia și Negoiu. Acolo găseam pace, prietenie și țigări. În ultima perioadă, am atacat Havana, de unde plecam cu celebrele și inegalabilele țigări „Popular”. Ne știau toți barmanii, toți chelnerii. Însă, așa cum am tot trăncănit mai sus, toate lucrurile bunicele au și un sfârșit. Marfa se scumpe și dispărea de azi pe mâine. Ultima redută a fost crâșma Uniuni Scriitorilor, de pe Calea Victoriei 115, unde, printr-o solidaritate greu de înțeles azi, scriitorii cu patalama ne-au primit și pe noi, ne-scriitorii cu patalama. Asta s-a întâmplat la începutul anilor ’80, când partidul s-a prins că nici scriitorii nu mai vor să asculte indicațiile prețioase. Pentru că nu-i puteau mazili pe seniori, s-a decis ca juniorii să se lingă pe bot.”

„Eram pe holul Casei Monteoru, în faţa Sălii Oglinzilor. Abel venise cu mine să‑mi depun dosarul pentru o bursă a Uniunii Scriitorilor. Mi se ceruse să aştept. Tocmai îi spusesem cât de încântat eram de statuile pudice din curte, care‑mi aminteau deopotrivă de Izvorul lui Ingres şi de Afrodita din Knidos, şi începusem să‑i povestesc despre ziua când fusesem cu ai mei la Sărata, ne plimbaserăm prin staţiunea ridicată din petrol şi văzuserăm ruinele conacului boieresc – bănuiam că de acolo mi se trăsese fascinaţia obsesivă pentru edificii părăsite.”