Anii 80

„Și acolo, la liceu, la 16 ani, dai de cei cu care începe a doua ta viață, după copilărie, adolescența, cum spuneam. Cu Ceri, cu Dodo, cu Suzi, cu SimoLăcă, cu Silviu, cu Andrei & Caius & Marius (Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea), prietenii cu care am început să scriu poezii. La poalele Tîmpei era locul nostru de refugiu pentru orele de chiul de la școală (mai ales de la orele de sport!), n-aveam unde merge altundeva, ne mai întîlneam, Doamne ferește!, pe stradă cu proful de Geogra sau de Bio, naiba ne lua. Acolo, sub Tîmpa, eram feriți de neaveniți, stăteam pe o bancă, nu trecea nimeni într-o zi de lucru, eram singuri în Univers! Și vorbeam despre cîte-n lună și-n stele.

(...)

Aproape că am făcut abstracție pe vremea aia de Brașovul medieval, de pildă. N-a avut nici o influență asupra noastră – niște puști de 16-17 ani care scriau poezii și-și petreceau mare parte din timp cu capul în cărți, multe de poezie din lumea întreagă și din toate timpurile.

Dar mai era ceva. Să-l numesc… „efectul de gri“! Brașovul din anii ’80 era gri! Așa e și în amintire. Ca o carte poștală în alb-negru. Mai mult un oraș industrial, rece. Nu mai vedeam frumusețea orașului, o căutam în altă parte. În detalii, în dialogurile noastre, în filme, muzică și cărți. Nu vedeam nici… natura! Dealurile înconjurau orașul, se vedeau și munții, se întindeau la marginile lui, spre Poiana Brașov, păduri, stînci, dar noi eram atenți la lumea de departe. Europa, America.

Decît să stăm să pălăvrăgim, să facem pe nebunii pe chestii cultural-intelectuale sub Tîmpa sau prin sălile de clasă din liceu, prin casele prietenilor, mai bine am fi hoinărit aiurea prin oraș, ne-am fi putut duce la Turnul Alb (m-a dus o singură dată prietenul meu Silviu). La Turnul Negru. La Bastionul Fierarilor. Poate să vedem brîndușele înflorite de pe Dealul Melcilor sau am fi putut urca la Pietrele lui Solomon. Oare de ce nu am fost noi în plimbare nici măcar pe străduțele înguste, cu case mici, dinspre Șchei? Cum de nu am ajuns prin Răcădău, unde se pare că ar fi fost niște fortificații dacice? Cum de n-am găsit noi patru măcar o zi de hălăduială? De ce n-am urcat pe Tîmpa? De ce am stat doar la poalele ei? De ce n-am trecut toți patru în șir indian pe Strada Sforii (are lățime de un metru)?”

Simona Popescu în Matca - De ce este Brașovul unic

Într-un text din Matca, Simona Popescu rememorează adolescența alături de Caius Dobrescu, Marius Oprea și Andrei Bodiu (Grupul de la Brașov), când își petreceau timpul sub Tâmpa, prin librării, biblioteci sau la vreunul dintre ei acasă și nu erau deloc preocupați de obiectivele clasice ale orașului. 

„Am fi putut intra în Biserica Neagră, ca să ne mai liniștim mințile sau să ascultăm vreun concert de orgă (duminica). Oare era acolo și pe vremea aia colecția de covoare anatoliene? Și perechile de îngeri pictați pe lemnul din dreptul stranelor pentru enoriași? Neagra biserică stătea frumos în Piața Sfatului, dar nu știam cît e de veche! Ridicată pe la 1383–1385, finalizată în jurul anului 1477. Cică făcută de niște bulgari. A intrat, biserica, într-o poezioară de-ale mele de pe la 16 ani în care era vorba despre trista vacanță de iarnă (așa mi se păreau „bucuriile iernii“ din anii ’80, triste, în țara ca o închisoare). Ziceam acolo așa: „muzică populară Biserica Neagră/ (Honterus sever şi cu braţul întins în aerul vineţiu/ spărgînd climatul)“. Nici nu știam bine ce-i cu Honterus! Un preot catolic, treaba lui! Am aflat mai tîrziu cine a fost el cu adevărat. Cum a studiat el, băiatul unui pielar, la Viena. Ba chiar obține titlul academic de magister artium. Și ajunge în Cracovia, apoi la Basel. Și, în orașul helvet, liniștit, era el adîncit în xilografierea a două hărți ale bolții cerești cînd, ce să vezi?, l-au chemat acasă, la Brașov, ca să se ocupe de reorganizarea învățămîntului.”

Liceul „Unirea" (fostul Liceu de Filologie-Istorie) a fost locul unde s-a format nucleul Grupului de la Brașov. După examenul de treaptă, Simona Popescu, Andrei Bodiu și Marius Oprea au ajuns în aceeași clasă de filologie, veniți din clase diferite (A, B și C). Caius Dobrescu, elev la „Andrei Șaguna", s-a transferat aici atras de atmosfera mai liberă și experimentală a „uniriștilor". Popescu făcea zilnic naveta de la Codlea; Bodiu o conducea la stația de autobuz. Cei patru s-au apropiat la meditațiile de română organizate pentru examenul de treaptă. Liceul avea profil de filologie, dar pregătea elevii și pentru meserii industriale — cu ore de stenodactilografie și practică agricolă la cules de cartofi și morcovi toamna. Tot de aici cei patru au plecat, în 1983–1984, către facultăți în alte orașe: Popescu și Dobrescu la Litere în București, Oprea la Istorie, Bodiu la Filologie în Timișoara.

Povestește Simona Popescu în prefața la „Andrei Bodiu. Opera poetică”:

„Andrei a fost unul dintre prietenii mei cei mai buni, coleg de clasă la Liceul Unirea din Brașov, împreună cu Marius Oprea, în ultimii doi ani, după examenul de treaptă, în urma căruia din trei clase rămînea una singură. Asta se întîmpla în 1982. Profesoara noastră de Română, doamna Cornelia Bularca, ne-a trimis pe toți trei la Cenaclul 19. A venit acolo, foarte curînd, 1 „Bodiu, Andrei”, în Dicționarul general al literaturii române, ediția a II-a, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2016, pp. 613-616. 6 și un elev de la Liceul Andrei Șaguna, Caius Dobrescu, care, după un an, s-a mutat la noi, la Unirea. Cenaclul a fost important pentru toți patru. Și faptul că așa i-am cunoscut pe cîțiva tineri scriitori brașoveni, printre care Alexandru Mușina și Gheorghe Crăciun. Scriam la început poezii ca alți adolescenți de la liceul nostru, de filologie!, aveam chiar și un cenaclu. Dar ne-am metamorfozat rapid.”

Sursă: Interviu cu Simona Popescu, Vatra, 2019

Simona Popescu în prefața cărții:

"Despre cum au fost „începuturile” am povestit, cu varii ocazii, fiecare dintre noi patru. Dar acum îl citez pe Andrei: „Cu Simona și Marius am fost coleg de clasă în a XI-a și a XII-a, la Liceul «Unirea» din Brașov. Am fost și sîntem prieteni foarte buni, pentru că, deși trăiam vremuri tulburi, aveam o mare libertate interioară și ne plăcea realmente să fim împreună. Popeasca stătea cu noi pentru că o făceam să rîdă. Și acum, cînd sîntem în formă, o facem să rîdă cu lacrimi. Mie îmi plăcea foarte mult să o văd rîzînd. Oprea era pasionat de arheologie și, cîteodată, dispărea cu zilele de la școală. Apărea apoi bronzat, zîmbitor și chiar cu un aer superior față de noi, ceilalți. Dacă stau să gîndesc în urmă, chiar avea dreptul să ne privească așa, pe noi, elevii mai mult sau mai puțin model. Pe Caius Dobrescu l-am cunoscut mergînd la Cenaclul 19, cum am spus. Îmi amintesc perfect, era o zi de februarie. Am intrat în cofetăria de la «Cerbul carpatin», pe Hirscher, să mîncăm o prăjitură și să bem un ness. Înăuntru, un lungan care stătea chircit pe scaun comenta de zor cu un coleg al său. Lunganul era Caius Dobrescu”

 Lîngă gara Predeal

o femeie

Cu basma pe cap și

O pungă în mînă merge

În patru labe.

Se chinuie ca un melc

Să ajungă la o centrală termică

Dezafectată.

De acolo nu ai nimic

De cumpărat.

În compartiment

E cald iar noi vorbim

Despre școală.

Ei gheața îi arde palmele

Și genunchii.

Peste vreo lună cînd trec prin Predeal

Ea e la începutul drumului

Gheața s-a topit 

punga albă joacă în vînt ca

În American Beauty.

Am visat că sînt actor și

joc într-o piesă eram îmbrăcat în alb ca personajele din piesele

puse de purcărete sau ca alea din hamletul lui vlad mugur

162

pe bune eram actor și jucam

pe scena de la brașov

aveam un rol de martor care

tăcea într-o intensă hărmălaie cel puțin actrița principală

mică și durdulie

țipa întruna țipătul ei m-a trezit

transpirasem de-a binelea sub păturile aspre

caloriferul electric mergea brici afară cîinele vecinilor de internat

continua să latre din

noaptea cînd fusese aici lili hamzea liniștit

mi-am văzut de rol

chiar ar fi trebuit să intru în scenă dar nu știu cum am nimerit în

sala profesorală a fostului

meu liceu m-am întîlnit cu unul dintre foștii noștri profi m-a întrebat

cum se dă anul ăsta admitere la noi la litere a durat

ceva timp să-i explic cum e cu dosarul

cu procentele între timp piesa

se terminase grăsuța mi-a spus că fusese un mare succes

după care a început

să țipe la mine că am plecat ca un inconștient

că-mi disprețuiesc colegii

asta a fost prea de tot m-am trezit mi-am deschis mobilul

să văd cît e ceasul era 7 fără 3 minute era miercuri

și aveam 12 ore de curs.

Trec prin orașul meu fără

Să cobor în gară

Merg spre Sibiu nu cobor

Pentru Adi și Tudor mă

Gîndesc doar la ei poate

I-aș fi putut chema în gară

Adi să stea lîngă Tudor cît

Timp privește el rapidul motor

Amîndoi să privim cum

Zice el tare „ta-tai” după care

Ar începe să plîngă mai

Bine așa trenul pleacă

Cerul e plumburiu tabela de marcaj de pe Tineretului e oarbă

Steagu joacă cu Gloria Buzău mă îndepărtez fără să

Știu scorul.

Ăsta e meciul.

Sînt doar două vîrste pe Republicii

În iarna asta fără sfîrșit:

Studenții și pensionarii.

E ora 1 și Jacobs oferă

Gratis pliculețe de capucino.

Coada e disciplinată compactă.

De la Coroana Șuluțiu

Privește strada. Bea un schwartz.

Din hotel Steinhardt se uită

Pe geam. A venit ieri seară cu maică-sa

De la București.

Sebastian la etajul II se-nvîrte prin cameră și se

Gîndește cum să-și omoare personajul.

Tînărul Baciu coboară strada s-ar așeza și

Nu s-ar așeza la coadă.

Vocea din cort anunță că mai

Sînt 60 de pliculețe în

60 de secunde strada

e pustie.

„O vreme, prin grija autorităților, am avut bucuria de a căra apă de la o pompă amplasată lângă Hidromecanica. Adică la vreun kilometru de casa noastră. Stăteam la o coadă imensă, eu cu tata, înaintând, pas cu pas, spre izvorul binefăcător, trăgând după noi gălețile și bidoanele cu care veniserăm înarmați. După două-trei ore, eram fericiți: venea rândul nostru să luăm apă. Plecam de-acolo îmbujorați, cu satisfacția datoriei împlinite.”

Victor Cobuz: Cum a fost copilăria dumneavoastră în Brașovul anilor '60–'70? Putem găsi sâmburele pasiunii dumneavoastră pentru literatură în acea perioadă?

Caius Dobrescu: A fost OK. Îmi amintesc magazinul alimentar de pe Republicii, de unde se putea cumpăra șuncă de Praga, și care de sărbători avea în vitrină o sanie cu moș, care se mișca singură. Și mai ales cofetăria „Scufița Roșie", din Piața Sfatului, care nu mai există. Acum e KFC. Mașinuțele care se tamponau, când venea iarna. Tot în Piață. Serialele de sâmbătă seara și duminică dimineața – asta când am avut TV (nu m-am născut cu el). Primul serial din viața mea cred că se numea „Bonanza". Sâmbătă erau polițiste – cel mai tare, „Mannix". Mannix forever. Duminica erau pentru copii. În stratul cel mai vechi: „Marine Boy", care chiar trăia mai mult sub apă, cu un delfin, și, fără să fie clar cum și de ce, avea și bumerang. Apoi „Flipper", care conținea un delfin de-adevăratelea. „Daktari" – cu leul sașiu Clarence. Duminică după-amiaza erau SF-uri: „Planeta giganților" sau „Pierduți în spațiu". Dar probabil trebuia să încep cu benzile desenate – cu revista Pif. Pif, câinele, și Hercule, pisica, se aveau, efectiv, ca șoarecele și pisica. Revista venea la noi fiindcă era publicată, în Franța, de concernul L'Humanité, gestionat de Partidul Comunist Francez. Pife, probabil, singurul lucru bun produs de comunismul mondial. Dar consumam și benzile desenate din revista autohtonă „Cutezătorii", deși erau pline de voievozi și eroi ilegaliști comuniști (deși pînă și astea erau adeseori copiate după benzile istorice sau cu rezistenți antinaziști din „Pif"). În asemenea sol ultrafertil, cum să nu încolțească „sămânța"?

(Victor Cobuz în dialog cu Caius Dobrescu, în Alexandru Mușina și Grupul de la Brașov, numărul dedicat lui Caius Dobrescu, un proiect Casa de Pariuri Literare)

Cristina Ispas: Cum decurgeau întâlnirile voastre, din momentul în care v-ați format ca grup, „Grupul de la Brașov" – cum veți rămâne în istoria literară –, din care făceai parte alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu și Andrei Bodiu? Sunt curioasă, de exemplu, dacă aveați vreun fel de ritual atunci când mergeați acasă la Alexandru Mușina, pe celebra stradă a Castelului 104? Ce locuri de întâlnire preferate mai aveați în Brașovul acelor ani?

Marius Oprea: Aveam o cafenea, cam vis-à-vis de Casa de Cultură, la subsolul căreia țineam cenaclul. Îi ziceam „la curul Cerbului", pentru că era în spatele restaurantului „Cerbul Carpatin". Acolo mergeam la câte o cafea, înainte să înceapă cenaclul, când mă vedeam cu Andrei și Caius mai repede. Dar, îndeobște, mergeam direct la Mușina după, și petreceam acolo până târziu după-masa. Mai scotea el o sticlă de ceva, un vin, un coniac, o țuică. Nu beam prea mult, doar cât să încălzim discuția. Ne lăsa și să fumăm. Nu prea avea aere de profesor, chiar deloc, dar ne vrăjea cu poveștile. Pentru noi atunci un Iaru, un Stratan aveau statura unor zei. Pe Cărtărescu nu-l plăcea în mod deosebit, era prea „livresc", spunea el, căruia îi plăcea mai mult decât orice și prețuia naturalețea. Grupul s-a închegat pe nesimțite, înăuntrul și în jurul acestor întâlniri, care, ca și poezia, care „te face mai bun", au făcut asta cu noi și, în plus, de fiecare dată, ne-a mai sădit câte ceva în cap. Inclusiv întrebări despre rosturile și temeiurile lumii în care trăim, despre diferența între realitate și proclamație, între viață și literatură, sădindu-ne credința că nu trebuie să căutăm pe-aiurea, pentru că realitatea e mai tare ca ficțiunea și avem, în fiecare clipă, de unde să ne inspirăm. Numai să știm să privim.

(Cristina Ispas în dialog cu Marius Oprea, în Alexandru Mușina și Grupul de la Brașov, numărul dedicat lui Marius Oprea, un proiect Casa de Pariuri Literare)

„Pentru mine, Brașovul înseamnă, privind de aproape spre departe, câteva locuri: strada Dealul Cetății, strada Uranus, bulevardul Eroilor, corpul T, corpul P, corpul S, Rectoratul, Casa Băiulescu și oamenii care respiră aerul (tot mai) rece al dimineții în sau în apropierea acelor locuri. Pe de altă parte, Brașovul e parte din identitatea mea literară. Sunt, împreună cu Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea, parte a ceea ce se numește „grupul de la Brașov". Buletinul și apoi cartea mea de identitate sunt dublate de această identitate literară, desigur metamorfozată și în metamorfoză, după anii adolescenței noastre de elevi la liceul, acum la Colegiul Național „Unirea".

Prima mea amintire a orașului se leagă de o zi din toamna lui 1973, când așteptam cuminte, privind de pe dealul Cetății, ca tatăl meu să ne aducă, mie și fraților mei, ceva de mâncare. Asta în timp ce mama nu-și vedea capul de treabă în amenajarea locuinței noastre de proaspăt mutați de la Baia-Mare. Din acel moment, cam tot ce a fost mai important în viața mea, cu excepția anilor de studenție de la Timișoara, se leagă de Brașov. Sigur, în mintea mea au rămas amintiri clare și amintiri care au început să se estompeze. Pentru destinul meu de scriitor momentul cel mai important a fost întâlnirea cu colegii mei Simona Popescu și Marius Oprea și apoi cu Alexandru Mușina. Îmi amintesc cum ne făceam de lucru, împreună cu Simona și Sorin Matei, pe scările principale ale liceului „Unirea" și cum Simona m-a întrebat, începusem să scriu poeme, dacă nu vreau să merg la Cenaclul 19, unde e un tip tânăr, unul Mușina, care face un cenaclu. Nu cred că pot relua atmosfera de la cenaclu pentru că nu mai am frenezia de atunci. Cert e că până la plecarea în armată mi-am făcut cei mai buni prieteni, cei pe care îi am și acum, și că am trăit cea mai fericită perioadă din viața mea de poet. În cofetăria Hirscher, unde acum e o agenție de turism, l-am cunoscut într-o zi de februarie pe Caius Dobrescu. Îmi dau seama că multe s-au schimbat în orașul nostru. Sigur, clădirile au rămas aceleași, ba unele, sunt, din păcate, la fel de părăginite ca în timpul adolescenței mele, dar au dispărut, iată, cofetăria de la „Cerbul carpatin", „Groapa", terasa de la „Parc", locuri dragi adolescenței noastre. Orașul are și astăzi un farmec aparte, amestecând, în puținele zile cu soare, frenetic, culorile Tâmpei cu ritmul tot mai accentuat al străzii.”

(fragment din textul Brașovul, subiectiv, de Andrei Bodiu,  publicat în Interval, nr. 14–15 / 22–23 2001, reluat în Alexandru Mușina și Grupul de la Brașov, numărul dedicat lui Andrei Bodiu, un proiect Casa de Pariuri Literare)

Florina Pîrjol: Ați mers la liceu la Brașov și ați făcut naveta zi de zi de la Codlea, nu? Azi, cînd suntem sclavii comodității, o astfel de experiență pare înspăimîntătoare. Cum a fost?

Simona Popescu: Era mai greu iarna. Uneori pierdeam autobuzul, următorul venea după două ore, poate mai mult. Dar îmi găseam un loc în sala de așteptare și, la o lumină chioară, în frig, mă izolam în vreo poveste din alte timpuri, din alte locuri. Îmi amintesc de unele dintre cărțile citite în astfel de împrejurări și care aveau să lase urme pînă azi (de unde rezultă că sînt locuri care privilegiază engramarea). Dacă ar fi să dau un singur exemplu, m-aș opri la Poemul naturii (Lucrețiu), cum tradusese D. Murărașu De rerum natura. Mă atrăgea ciudățenia asta scrisă cu vreo 2000 de ani înainte să mă nasc eu! L-am purtat cu mine săptămîni. Era poezie, dar nu așa cum se înțelegea asta prin manuale, la școală. O carte totală, despre lume și univers, despre zei și oameni, filozofie și știință, trimiteri spre varii autori, intertext, loc de întîlnire al atîtor „domenii", epic al ideilor, lirism, tot ce vrei (tot ce vreau!). Mi-am zis că așa aș vrea să scriu cîndva și eu! Doar că, mă gîndeam, mi-ar lua o viață să cercetez filozofia și științele timpurilor noastre! A rămas una dintre cărțile mele preferate. Încă visez să asamblez (să încerc mai mult decît în Lucrări…), fie și în miniatură, la rîndul meu, niște „domenii" (nu doar artistice).

Așteptatul „ratei" (autobuzului), călătoria erau și prilej să-i întîlnesc pe cei de vîrsta mea care mergeau sau veneau din/spre orășelele și satele apropiate de Brașov (Codlea mea, dar și Rîșnov, Cristian, Ghimbav, Săcele etc.). Fete, băieți. Un spectacol: gesturi, mici conversații care ajungeau pînă la mine, priviri (lungi). Mai intram în vorbă, uneori. Cred că așa l-am cunoscut pe Jürgen, elev la Honterus, liceul german. Era tot din Codlea. Se întîmpla să ne nimerim în același autobuz. Ni se întîlneau privirile din cînd în cînd. El era o frumusețe de băiat. M-am îndrăgostit așa…, ca în epoca medievală, pe vremea trubadurilor care scriau poezii pentru iubitele lor fără să se apropie de ele. Multă vreme nici n-am vorbit unul cu altul, ne ajungeau întîlnirile ochilor. Nici nu mai știu care dintre noi a făcut primul pas, că eram doi supertimizi. Altfel, în autobuz, cînd nu citeam (fie și stînd în picioare!), mă uitam pe fereastră. Îmi plăcea asta. Cădeam pe gînduri, se amestecau secvențele ca de film din cap cu secvențele ca de film documentar de-afară. Seara, cînd nu era lumina bună în autobuz, traversările astea se făceau prin ființa mea fumurie, în reflexia geamului. Uneori mi se părea că lumea e atît de frumoasă și că, pur și simplu, sînt norocoasă că m-am născut.

„Am auzit însă - și asta din prea multe locuri, ca să nu fie un sîmbure de adevăr- că au apărut și în Iași manifeste care cer populației să vină pe 14 decembrie, la ora 16, în Piața Unirii, pentru a manifesta împotriva regimului. Din alte surse, aflu că această manifestație ar trebui să fie numai o pregătire pentru alta - și mai mare! — programată pentru 30 decembrie. În fond, în RDG și în Cehoslovacia, tot prin manifestații s-au produs schimbările. N-am reu­șit să aflu dacă există și vreo organizație care revendică aceste acțiuni. De fapt, nici nu contează. Cel mai important este să se creeze o atmosferă și să dispară teama asta paralizantă. Mă întreb ce s-ar putea întîmpla în fond dacă mii de oameni s-ar aduna în Piața Unirii, pe 14, la aceeași oră? De fapt, aici e problema. Dacă nu există organizatori, nu s-ar întîmpla mare lucru. Ar putea oare mulțimea, odată adunată, să-și producă rapid organizatorii? În mod spontan, vreau să spun. Nu-mi dau seama. Oricum, cu toate «cozile» ce se țin după mine, am de gînd să merg pe 14 în Piață. În cel mai rău caz, ar putea să mă aresteze «la propriu», considerîndu-mă printre organizatori. Deși nu sînt. Nici nu aș fi avut cum, cu toată paza asta și cu lipsa mea de experiență în acest domeniu. Dar ei ar putea să profite de situație ca să mă aresteze. Ei și? Nu puteau ei să mă aresteze «la propriu» încă de la începutul lui octombrie? Ba da. Nu mi-am asumat acest risc? Ba da. În interiorul meu, mi-am asumat chiar mai mult. Nu mă consider eu un om mort, iar fiecare zi e de fapt o zi în plus?”

„Am dat și eu nervos din mînă și-am luat-o, pe Ralet, spre Casa Topîrceanu. Și de-abia acum a început infernul. Cînd mai aveam cîțiva metri pînă acolo, o mașină a oprit brusc, la cîțiva centimetri de picioarele mele, în spate. Un tip brunet, uscățiv, a scos capul pe geam și-a început să urle la mine: «du-te acasă, du-te acasă!». În mînă avea un baston de cauciuc mai lung decît cele pe care le poartă milițienii. Am început să mă cert cu el. I-am spus că niciodată nu mi-a plăcut să-mi facă altcineva programul, că am chef să mă plimb ș.a.m.d. Bineînțeles că i-am cerut să se legitimeze să văd și eu cine dorește să-mi facă programul de plimbări și stat în casă. A agitat bastonul spunînd «asta e legitimația mea», apoi cu cealaltă mînă mi-a arătat ceva de metal - am crezut că e un lanț, dar era o pereche de cătușe. Nu m-am putut abține și l-am întrebat dacă la nevastă și la femei se legitimează tot cu bulanul de cauciuc. În acest moment - se pare - am atins un punct sensibil.”

„Ce s-ar întîmpla dacă mi-ar confisca acest caiet? În fond, cînd am fost cu ai mei colegi de slujbă în Grădina Botanică, mi-au dispărut scrisorile din geantă. Cum e scris în „cheie”, cu prescurtări, inițiale inverse ș.a.m.d., în principiu ar trebui să nu se întîmple nimic, pentru că n-ar reuși să înțeleagă nimic. Chiar și eu fac eforturi enorme ca să înțeleg tot ce-am scris aici. Bun. Dar dacă, odată furat caietul, m-ar confisca și pe mine ca să-l descifrez? Dacă s-ar decide să facă toate eforturile ca să mă convingă să-l descifrez? Cu alte cuvinte, aș putea rezista la o anchetă prelungită, la amenințări și tortură? Nu știu, acesta e adevărul. Habar n-am care e limita rezistenței mele. Știu un singur lucru - că sînt încăpățînat, că nu-mi place să fiu obligat să fac ceva. Dar aș reuși să rezist și la presiuni pe care nu reușesc să mi le imaginez? Nu știu. Știu că aș încerca să nu mă las strivit psihologic, chiar cu riscul deteriorării fizice. Pînă la ce limită? Doar bunul Dumnezeu o știe. Eu nu. Mi-e teamă de un lucru - să nu mă las influențat în scrierea acestor cuvinte de gîndul că ar putea fi confiscate. Trebuie să le scriu ca și cum confiscarea ar fi imposibilă. Să-mi imaginez, deci, că ele ar lua foc instantaneu dacă o mînă străină le-ar atinge.”

„Astăzi, la magazinul de carne de la Hala Centrală, chiar era carne. Pachete cu mușchi de porc și de vită, fără grăsime, fără oase. Ceva ce n-am văzut în magazine de vreo două cincinale. Erau mai bine de o sută de oameni la coadă, iar eu am făcut ceea ce nu fac de obicei. M-am instalat la coadă. Aveam revistele literare la mine și mi-am spus că le pot citi cît stau acolo. Numai că, cu vreo zece oameni înainte de a ajunge să cumpăr, s-au terminat toate pachetele. Îmi venea să urlu, să organizez o revoltă publică, să sparg totul. Bineînțeles că n-am făcut nimic din toate acestea. Am strîns ghem revolta în mine și am plecat către casă. Pe drum, am simțit cum amețesc și cum îmi amorțește mîna stîngă. M-am așezat pe o bancă în parcul din Podu Roş și m-am calmat încet, încet. E ultima coadă la care mă mai instalez.”

„În seara asta, după ce-am ieșit de la librăria din Podu Roş - îl căutam pe Spineanu, dar nu era la slujbă -, am avut parte de un incident ciudat. O mașină pe care scria «școala», care, după cîte am dedus ulterior, stătea pe Splai Bahlui, a pornit cînd am început eu să traversez, iar cînd am ajuns în mijlocul străzii, a forțat spre mine, evitîndu-mă, cum se spune, în ultima clipă. Mă îndoiesc că a fost o întîmplare. De altfel, cîțiva trecători au strigat: «Îs nebuni ?» Nu știu dacă sînt nebuni, dar nu-mi dau seama exact ce urmăresc. Să mă intimideze? Să mă avertizeze că nu e bine să mă plimb singur pe stradă? Să-mi arate că sînt «pe urmele mele»? Dar de asta nici nu m-aș fi îndoit! Măcar atîta lucru îmi trecea și mie prin cap.”

„De o lună făceam plajă pe malul lacului. Eram amândoi bronzați, părul ne crescuse, mușchii își recăpătaseră elasticitatea estivală datorită numeroaselor partide de înot. [...] Am intrat în apă și am înotat până la malul celălalt. Am alergat prin tufișuri, se lăsase răcoarea. Norii au început să se adune repezi și întunecați. Ne-am întors iute pe falsa noastră insulă de robinsoni diletanți. Cu lucrurile în brațe, ne-am adăpostit în chioșcul părăsit din păduricea de oțetari, chiar puțin înainte de a începe să cadă primele picături. S-a întunecat tot mai mult, ploua repede și vijelios,  fulgere uriașe luminau din când în când cerul...”

Află despre mine că sunt necăsătorit, angajat al unei întreprinderi timișorene.

Deci nu sunt student ori vreun poet de patruzeci de ani tânără speranță

a poeziei românești.

Cu toate astea m-am hotărât să-ți scriu pentru a ne da întâlnire

într-una din serile următoare la cafeneaua „Tarom”.

Mă vei recunoaște ușor după plete și ceașca de cafea

care îmi va tremura în mâini de îndată ce mă vei privi puțin mai insistent.

O singură rugăminte aș avea: să nu care cumva să vii îmbrăcată cu vreuna

din rochiile proletcultismului ori în vreo bluziță stil poezie patriotică contemporană

înflorată cu chipurile marilor voievozi ai neamului ori cu vreun sutien

gen articol de pe prima pagină a câte unei reviste literare în care o personalitate

septuagenară dă sfaturi tinerelor condeie cum se scrie o epopee națională.

Mi-ar face o nespusă plăcere dacă ai veni într-una din rochiile tale de fiecare zi

sau în pantaloni pentru că de fapt tu ai un trup robust și sănătos și cred că

a cam sosit momentul să-ți schimbi puțin câte puțin concepțiile

și să nu te mai bâlbâi prin câte-un poem în care Ștefan cel Mare

și Mihai Viteazul măcelăresc turcii în frunte cu Partidul.

Altfel să știi că îmi va fi sincer rușine să ies cu tine pe stradă

sau să te prezint tinerilor poeți din generația mea care aici la Timișoara

alcătuiesc unul din grupurile cele mai avangardiste din țară.