Marius Oprea

„Și acolo, la liceu, la 16 ani, dai de cei cu care începe a doua ta viață, după copilărie, adolescența, cum spuneam. Cu Ceri, cu Dodo, cu Suzi, cu SimoLăcă, cu Silviu, cu Andrei & Caius & Marius (Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea), prietenii cu care am început să scriu poezii. La poalele Tîmpei era locul nostru de refugiu pentru orele de chiul de la școală (mai ales de la orele de sport!), n-aveam unde merge altundeva, ne mai întîlneam, Doamne ferește!, pe stradă cu proful de Geogra sau de Bio, naiba ne lua. Acolo, sub Tîmpa, eram feriți de neaveniți, stăteam pe o bancă, nu trecea nimeni într-o zi de lucru, eram singuri în Univers! Și vorbeam despre cîte-n lună și-n stele.

(...)

Aproape că am făcut abstracție pe vremea aia de Brașovul medieval, de pildă. N-a avut nici o influență asupra noastră – niște puști de 16-17 ani care scriau poezii și-și petreceau mare parte din timp cu capul în cărți, multe de poezie din lumea întreagă și din toate timpurile.

Dar mai era ceva. Să-l numesc… „efectul de gri“! Brașovul din anii ’80 era gri! Așa e și în amintire. Ca o carte poștală în alb-negru. Mai mult un oraș industrial, rece. Nu mai vedeam frumusețea orașului, o căutam în altă parte. În detalii, în dialogurile noastre, în filme, muzică și cărți. Nu vedeam nici… natura! Dealurile înconjurau orașul, se vedeau și munții, se întindeau la marginile lui, spre Poiana Brașov, păduri, stînci, dar noi eram atenți la lumea de departe. Europa, America.

Decît să stăm să pălăvrăgim, să facem pe nebunii pe chestii cultural-intelectuale sub Tîmpa sau prin sălile de clasă din liceu, prin casele prietenilor, mai bine am fi hoinărit aiurea prin oraș, ne-am fi putut duce la Turnul Alb (m-a dus o singură dată prietenul meu Silviu). La Turnul Negru. La Bastionul Fierarilor. Poate să vedem brîndușele înflorite de pe Dealul Melcilor sau am fi putut urca la Pietrele lui Solomon. Oare de ce nu am fost noi în plimbare nici măcar pe străduțele înguste, cu case mici, dinspre Șchei? Cum de nu am ajuns prin Răcădău, unde se pare că ar fi fost niște fortificații dacice? Cum de n-am găsit noi patru măcar o zi de hălăduială? De ce n-am urcat pe Tîmpa? De ce am stat doar la poalele ei? De ce n-am trecut toți patru în șir indian pe Strada Sforii (are lățime de un metru)?”

Simona Popescu în Matca - De ce este Brașovul unic

În toamna anului 1981, în subsolul Casei Municipale de Cultură din Brașov — clădirea care poartă azi numele de Centrul Cultural Reduta — s-a ținut prima ședință a Cercului Literar 19. Inițiativa aparținuse metodistului Adrian Munteanu, care îl contactase pe Alexandru Mușina. Numele a venit de la numărul participanților la prima întâlnire: 19. De la prima ședință, Mușina a condus cenaclul. Printre membrii fondatori: Gheorghe Crăciun, Ovidiu Moceanu, Vasile Gogea, Angela Nache. Printre liceenii cooptați rapid: Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea. Mușina le dirija lecturile, lucra pe textele lor și le ținea casa deschisă pe strada Castelului 104. Cercul s-a dizolvat în 1984, când liceenii au plecat la facultăți în alte orașe.

Liceul „Unirea" (fostul Liceu de Filologie-Istorie) a fost locul unde s-a format nucleul Grupului de la Brașov. După examenul de treaptă, Simona Popescu, Andrei Bodiu și Marius Oprea au ajuns în aceeași clasă de filologie, veniți din clase diferite (A, B și C). Caius Dobrescu, elev la „Andrei Șaguna", s-a transferat aici atras de atmosfera mai liberă și experimentală a „uniriștilor". Popescu făcea zilnic naveta de la Codlea; Bodiu o conducea la stația de autobuz. Cei patru s-au apropiat la meditațiile de română organizate pentru examenul de treaptă. Liceul avea profil de filologie, dar pregătea elevii și pentru meserii industriale — cu ore de stenodactilografie și practică agricolă la cules de cartofi și morcovi toamna. Tot de aici cei patru au plecat, în 1983–1984, către facultăți în alte orașe: Popescu și Dobrescu la Litere în București, Oprea la Istorie, Bodiu la Filologie în Timișoara.

Povestește Simona Popescu în prefața la „Andrei Bodiu. Opera poetică”:

„Andrei a fost unul dintre prietenii mei cei mai buni, coleg de clasă la Liceul Unirea din Brașov, împreună cu Marius Oprea, în ultimii doi ani, după examenul de treaptă, în urma căruia din trei clase rămînea una singură. Asta se întîmpla în 1982. Profesoara noastră de Română, doamna Cornelia Bularca, ne-a trimis pe toți trei la Cenaclul 19. A venit acolo, foarte curînd, 1 „Bodiu, Andrei”, în Dicționarul general al literaturii române, ediția a II-a, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2016, pp. 613-616. 6 și un elev de la Liceul Andrei Șaguna, Caius Dobrescu, care, după un an, s-a mutat la noi, la Unirea. Cenaclul a fost important pentru toți patru. Și faptul că așa i-am cunoscut pe cîțiva tineri scriitori brașoveni, printre care Alexandru Mușina și Gheorghe Crăciun. Scriam la început poezii ca alți adolescenți de la liceul nostru, de filologie!, aveam chiar și un cenaclu. Dar ne-am metamorfozat rapid.”

Sursă: Interviu cu Simona Popescu, Vatra, 2019