Postmodernism

„Nan privi printre căpriorii acoperișului la curtea Palatului Voievodal. Biserica cea nouă a Doamnei se ridica mândră alături, încinsă cu brâuri de câte trei rânduri de cărămidă roșie ce se iveau dintre șerparele de piatră albă. Chiajna o poruncise aidoma Mănăstirii Coziei de pe Olt, a lui Mircea cel Bătrân, ca să aducă în ochii Mariei Craiovescu mărturia că Drăculeștii sunt stăpânii de drept ai acestei țări. În plus, i se păruse nimerit ca cea mai frumoasă biserică a soțului său să fie aidoma bisericii celui dintâi Mircea-Vodă. Biserica cea nouă avea să capete hramul Bunei Vestiri, sărbătoarea de a doua zi când erau așteptați la Curtea Domnească douăzeci de preoți care să săvârșească slujba de sfințire.”

„Ultima bucată de loc din Curtea Veche, ce se întindea de la malul apei până adânc, spre Biserica Bunei Vestiri în care domnii pământeni îşi primeau odinioară coroanele, fusese curăţată şi parcelată între ţăruşi înfipţi în pământ şi sfori trase între ei. Apa tulbure a Dâmboviţei ridica ceţuri firave în aerul dimineţii. În mijlocul şantierului, un meşter braşovean îşi pornise deja lucrarea. Bătăile lui ritmice din ciocan în lemnul proaspăt tăiat împrăştiau încă şi mai mult mirosul curat de brad al scândurilor din care îşi ridica schela.

-Pe bătaia inimii, fecior, ca să nu osteneşti curând şi să munceşti cu bucurie, învăţa el calfa ce-i stătea alături. Tot pe-a doua bătaie, ridici ciocanul şi păleşti. Tot pe-a doua, tot pe-a doua.

Şi, la fiecare rostire a cuvântului „a doua”, meşterul lovea lemnul cu ciocanul, umplând văzduhul de ecou. Pesemne calfei – un băietan uşor de stârnit la joacă - îi plăcu ideea, căci puse mâna de îndată pe alt ciocan şi intră în ritmul meşterului, lovind printre bătăile lui, aşa fel că pe deasupra Bucureştiului se ridicară bătăile unei inimi noi – inima hanului lui Manuc.

„Paharnicul îşi încropise încă de la începutul lucrărilor un mic canton la o margine a şantierului. Descălecă şi, în drum spre canton, îndreptă arătătorul către unul din arhitecţi, către meşterul braşovean şi către căpetenia carelor cu piatră ce sosiseră de cu seară de la cariera Lespezi din Bucegi, unde-s Clăile de Piatră. Oamenii lăsară lucrul şi porniră către el. Ispravnicul lucrărilor, un maramureşean din Ţara Lăpuşului ce înălţase mai multe hanuri în Bucureşti, ridică o palmă lată ca să arate că ar avea şi el o vorbă cu paharnicul. Manuc îl îngădui cu un semn din cap, şi împresurară cu toţii masa nouă din canton.

Se făcură mai întâi socotelile pentru carele cu piatră. Manuc plăti, apoi mai tocmi încă de trei ori pe cât primise, piatră de munte tăiată pe patru părţi de două laturi de palmă. Îşi pusese în gând să podească latura dinspre Dâmboviţa a construcţiei, pe toată lungimea ei, nu cu podini de lemn, ci cu piatră.

Păstra însă tăcerea peste această hotărâre a sa, tot dintr-o socoteală ce-şi făcuse, anume să propună lui Vodă Ipsilanti să-i dea lui lucrările de podire şi mai apoi de întreţinere a tuturor drumurilor târgului. Ar fi bătut piatră pe Podul Mogoşoaiei, pe Podul Calicilor şi al Beilicului, cel ce ieşea către Giurgiu, în drumul domnitorilor fanarioţi trimişi de la Constantinopole tot la câte doi-trei ani o dată.”

„În sala cea largă a Hanului lui Manuc, tapisată în mătase măslinie şi bogat luminată, nu se făcuseră focurile. Era cea dintâi dimineaţă în care Manuc poruncea aceasta, după ce în ajun fuseseră nevoiţi să încheie discuţiile cu mult înaintea cinei, din pricina aerului ce se încinsese în sală. Delegaţii ambelor imperii aflate la masa tratativelor – rus şi turc – ceruseră deschiderea ferestrelor. Dorinţa lor fusese împlinită, dar discuţiile se încheiaseră pentru ziua aceea, căci ele nu puteau fi purtate cu ferestrele deschise.

            Membrii celor două delegaţii îşi ocupaseră locurile împrejurul mesei lungi din mijlocul sălii încă de la primele ceasuri ale dimineţii. O vreme, mai cu seamă în zilele de început din iarnă, când Manuc tocmai izbutise să mute negocierile de pace în hanul său, delegaţii s-au bucurat de ospitalitatea cea vestită a beiului, lăsându-se răsfăţaţi cu cafele şi sugiucuri aduse la paturi, apoi cu mese de dimineaţă îmbelşugate, ajungând în sala cea largă abia către ceasurile prânzişorului.

            Pe măsură ce discuţiile se întindeau pe zile şi săptămâni întregi, fără ca lucrurile să avanseze măcar cu un pas, delegaţii deveniră nerăbdători şi tot mai irascibili, renunţând rând pe rând la obiceiurile la care îi dedase Manuc. Mai întâi începură a se deştepta odată cu ivirea zorilor. Apoi refuzară cafelele şi sugiucurile aduse la paturi. Către sfârşitul iernii nu mai doriră nici măcar masa de dimineaţă. Sala în care aveau loc negocierile de pace începu a se umple încă de la primele ceasuri ale zilei.

Toate acestea fără niciun folos însă, căci lucrurile se aflau încă şi astăzi în acelaşi punct ca la începutul iernii.

            Zi de zi, în spatele uşilor închise rămâneau observatorii Europei, consulii şi ambasadorii francezi, prusaci, austrieci ori englezi, ce aşteptau ceasuri în şir până când discuţiile fiecărei zile se isprăveau iar ei puteau trimite către cancelariile lor din capitalele europene ultimele veşti.

            Odată cu sosirea primăverii însă, chiar şi acestea se răriră. Nu o dată se întâmplase ca la sfârşitul zilei nicio veste să nu iasă din sala tapisată în mătase măslinie, silind consulii să repete rapoartele zilelor trecute: „nu se poate afla care este stadiul negocierilor.”

Un loc prin care Tinuț trece des, uneori voit, alteori pentru că greșește drumul,  mai ales când pleacă de la școală și le conduce pe prietenele sale. 

„În fine, tipa de engleză era în concediu de naştere, aşa că după dirigenţie ne-am strâns rapid catrafusele şi am pornit-o în formaţia obişnuită: eu cu Hari, cu Ina şi cu Dana. Le conduceam pe Drumu' Sării, până la capătu' lui 88, de unde Hari lua tramvaiu' încă două-trei staţii, eu luam un 88 până la mine, pe Panduri, Dana mai avea puţin de mers pe jos şi Ina stătea chiar acolo, în intersecţie.”

Aici locuia bunica lui Tinuț, unde el a stat o perioadă și pe care o vizita des. Tot aici, în același bloc, stătea și Roxana, o fată cu care Tinuț se vedea în clasa a opta. 

„De când stăteam cu ai mei, pe Panduri, mă obişnuisem şi eu să zic „din vale”, da' înainte, până într-a cincea, am stat chiar în vale, la bunică-mea, adică în ultimu' bloc de pe dreapta, de pe Eroilor, acolo unde cotesc troleibuzele s-o ia spre Operă.
[...]
Până într-a cincea a trebuit să stau la bunică-mea şi am învăţat la 150, pe Elefterie, fiindcă maică - mea a făcut naveta.
[...]
Normal că mă jucam numai cu Cipri, fiindcă la bunică-mea era bloc de pensionari; n-aveam copii.
[...]
Pe scară, la bunică-mea, ei una, Ro… – da' aia fusese într-a opta; dă-o dracu'! Adică eu eram a opta; bagaboanta era mai mare, a unşpea, parcă, sau a zecea şi-i căşunase pe mine că mă ştia de mic, de când stăteam h bunică-mea. Mă tot invita pe la ea, cică „la iarbă verde” [...] Mă duceam chipurile în vizită la bunică-mea, da', sanchi, cu bunică-mea stăteam juma' de oră, după care urcam la doi, lai Roxana, şi – demenţă! – plecam de-acolo tumefiat, că mai avea şi nişte ţâţe cât capu' meu de mari. Până la urmă m-am plictisit şi nu ştiu ce s-o fi ales de ea, fiindcă de-atunci n-am mai văzut-o, da' era tare, nene; aia, dacă punea mâna pe tine… aoleo!”

„«În vale» era, deci, toată zona care începea după ce coborai scările de la noi, din spate, pe strada cu castani, şi o luai spre Palatu' Pionierilor şi spre Grădina Botanică, spre Progresu' şi spre Operă, da' într-a cincea mi se părea ciudat când îi auzeam pe picii din curte că ei „În vale nu merg”, parcă era nu ştiu unde, la mama dracu', unde p'-e viaţa în pericol. Normal, fiindcă ei crescuseră pe Panduri, la blocuri, şi nu prea ieşeau din curte decât până la pâine sau până la şcoală, la 146, pe când eu bătusem drumu' ăsta de sute de ori. Până într-a cincea a trebuit să stau la bunică-mea şi am învăţat la 150, pe Elefterie, fiindcă maică-mea a făcut naveta.”

Loc central în viața lui Tinuț și a prieenilor lui, unde merg des și unde se întâmplă tot felul de lucruri. 

„Rondul ăsta era, de fapt, o prelungire a părculeţului nostru din spate, spre stânga, adică spre Academia Militară. Îi ziceam aşa pentru că era rotund şi avea în mijloc un fel de ghiveci: un cub de piatră înalt cam de un metru, alb, cu vopseaua crăpată, în care ar fi trebuit să fie flori, da' de când îl ştiam eu nu creştea nimic în el, nici măcar iarbă. In rest, mare lucru nu era: ghiveciu' ăsta şi patru bănci vechi, scorojite… Mai veneam aici când n-aveam ce face sau când eram într-o pasă proastă, pentru că era linişte şi nu trecea nici dracu'. Adică doar de la patru încolo mai treceau subofiţerii de la Academie, care stăteau în blocu' C, căminu' de nefamilişti.”

„S-a terminat grădiniţa şi într-a-ntâia a trebuit să mă mut dincoace, cu ai mei, în Panduri. M-au dau la 146 şi m-am împrietenit cu Cipri; unu' de la mine de pe scară, de la trei, da' după aia, în fine… m-am întors la bunică-mea, că maicămeafăcea naveta, m-au dat iar la 150 şi m-am trezit că-scoleg cu Cami…
[...]
Normal că mă jucam numai cu Cipri, fiindcă la bunică-mea era bloc de pensionari; n-aveam copii, şi într-a-ntâia, când m-am mutat prima oară aici, în Panduri, nu cunoşteam pe nimeni, curtea mi se părea prea mare şi parcă erau prea mulţi copii dintr-o dată. M-am împrietenit cu blegu' de Cipri, fiindcă el stătea chiar sub mine, Ia trei, da' maică-mea vroia să mă joc cu de-ăştia mai mari, mai de Doamne ajută.
[...]
Peste un an sau doi şi noi ne mutam. Ai mei vroiau să cumpere un apartament de patru camere pe nu ştiu unde, parcă prin Militari, fiindcă în Panduri era mişto, zona era nemaipomenită, da' n-aveam decât două camere şi stăteam cam înghesuiţi.
[...]
Mai târziu, într-a cincea, când m-am mutat definitiv aicea nu mai mi-era frică; ieşeam pe-afară, stăteam pe-o bancă, la bazin sau la nisip, şi n-aveam ceas, da', când umbra de la copaci ajungea la etaju' doi, ştiam că trebuie să fie în jur de trei; când ajungea la trei, era patru, şi când ajungea sub streaşină de la terasă şi numai antenele de televizor mai străluceau în soare, aşteptam să apară primii copii, că era cinci.
[...]
-  Servus, Tinuţule! Bine-ai venit pe la noi!
- Bine v-am găsit! E frumos la dumneavoastră; aveţi şi balcon…
- Mă bucur că-ţi place. Tu pe unde stai?
-în Panduri, lângă Academia Militară…
- Aaa, e frumos pe-acolo! E multă verdeaţă…
-Este, da' n-avem decât două camere.”

Loc principal, cu multe întâmplări, în „Muzici și Faze”. 

„Am luat-o pe lângă Academia Militară şi după aia la dreapta, pe scurtătură, pe Ţăcălie. „Ţăcălia” asta, cum îi ziceam noi, e derdeluşu' unde mă dădeam cu sania în copilărie, când stăteam la bunică-mea; cel mai mişto derdeluş din Bucureşti.
[...]
Ce chestie! Va'zică iulie, iunie, mai… – sigur că da! Tocmai urcam pe Ţăcălie şi mi-am amintit o fază: Canţone intrase la bulău pentru viol, nenică! Adică aşa umbla vorba: ăstora din comitetu' de locatari le intrase morcovu' nasol de tot, că fuseseră violate nişte ţipe de la Medicină şi, deh, aveau şi ei fete; a fost mare şedinţă de locatari şi bou' de Batalu, administratoru', a dat telefon la Miliţie. Pe tipele alea cică le găsiseră chiar aici, pe Ţăcălie, că asta era zona Iu' Canţone, şi mi-am amintit că în perioada aia fusese o discuţie la noi, la rond.”

Reper central în „Muzici și Faze”, cofetăria-bar este locul unde Tinuț și prietenii lui se adună frecvent. 

„Cinci fără douăzeci. La marele fixometru: treceam puţin pe-acasă, mă schimbam, îmi luam kentanele şi pe la cinci eram în Paraşută, să mă întâlnesc cu Mimi, cu Luci şi cu Tanana. Îmi comandam un Cico baban, stăteam ca boieru', la masă, şi la momentu' potrivit scoteam o kentană şi o aprindeam de la brichetă, să facă Luci clăbuci de oftică.
[...]
„Paraşuta” era cofetăria de jos, din vale, unde ne pierdeam noi timpu' în zadar serile, că mai veneau şi barosanii de pe Eroilor, şi mai discutam despre muzici. Ii ziceam „Paraşuta” pentru că la mesele de-afară, unde stăteam noi, era o prelată cu dungi albe şi roşii. Cofetăria se chema parcă „Dalia” sau „Dalila”, ceva cu D, în orice caz, da', dacă-i întrebai pe băieţi ce scrie pe firmă, cred că nici unu' nu mai ştia.
[...]
În fine, am ajuns în Paraşută, da' nu era nimeni; pustiu. Şi ce jaf, tăticu': farfuriuţe jegoase, cupe de îngheţată, pahare, hârtii şi linguriţe pe jos, sticle de Ci-co şi de Quick răsturnate ca popicele, scaune într-o rină; ziceai că trecuse ciclonu'! Cum naiba, domn'e, că era sâmbătă, între timp se făcuse cinci şi…
[...]
Ce fază! Când am ajuns pe la jumatea Iu' Romniceanu, am văzut că Paraşuta era full de lume şi băgaseră muzichie; se auzeau nişte ecouri de Bob Marley. Ce aiureală!”

Tinuț o duce pe  Hari în Cişmigiu. Coborât la Kogălniceanu, Tinuț traversează pe la „Cireșica”, intră în parc și ajunge cu Hari la debarcader. El urcă primul în barcă și îi întinde mâna, dar ea ezită: „acu' nu mai vroia, cică nu, că i-e frică... dacă n-o trăgeam eu cu forţa, cred că făcea un şpagat a-ntâia!”

După ceva ezitări, Hari acceptă și îl roagă să o ducă la fântâna arteziană, pe care voia să o vadă de aproape. Tinuț vâslește până lângă ea, dar Hari e dezamăgită: „a început să se mire că-i mică şi cică de pe mal se vede mai mare.”

În continuare, ea îl roagă să stea cu spatele pentru că vrea „s-o ude puțin stropii pe picioare”, iar el remarcă faptul că deși la școală „îi văzuseră toţi bulanele”, acum devine brusc pudică.

După ce se ceartă cu niște elevi de la „Lazăr”, Hari cere să tragă barca la mal, sub o salcie, „ca să-şi împletească ea o coroniţă”. Tinuț își caută țigările și apare o discuție despre un pachet de Kent pe care îl primise.

La ziarul Universul, cu câteva zile înainte de Crăciun un valet anunță pierderea unui portofel care nu conținea nici bani, nici acte, ci „altceva” aparent mult mai prețios, iar recompensa oferită este foarte mare. 

„- Și stăpânul meu, stăpânul lui, vreau sã zic, oferă bună recompensă. Locuim nu departe de biserica Icoanei, pe strada Teilor, casele cele noi la care s-a lucrat toată vara.”

Anunțul apare în ziar sub forma: „S-a pierdut un portmoneu din piele de căprioară în zona Teilor-Clemenței. A se adresa…“ și îi intrigă și pe gazetari care se miră că „recompensa e de trei ori mai mare decât de obicei” și pe Nicu care pornește în căutarea portofelului.

Cele două străzi menționate, Teilor și Clemenței, se numesc azi Vasile Lascăr și, respectiv, C.A. Rosetti. 

În căutarea unui adăpost, străinul din alte vremuri, Dan Kretzu, ajunge la biserica Icoanei să ceară ajuor. Acolo o găsește pe Epiharia, o tânără credincioasă și binevoitoare care îi găsește un loc temporar în casa unde stau vara zugravii care lucrează la refacerea bisericii. Singurul indiciu pe care îl avem că acest dialog se întâmplă în Biserica Icoanei ni-l dă chiar Epiharia care „îl pândea cu coada ochiului pe străinul care stătea în picioare lângă sfânta icoană a Maicii Domnului, adusă aici încă din vremea Brâncoveanului, ca să fie binecuvântare pentru toți cei care trec pragul lăcașului.”

Adi, antropologi, scriitor și jurnalist, se mută în Ferentari ca să facp un doctorat despre manele și să înțeleagă viața și oamenii de acolo.

„Că se întâmplă asta când ies în Centru nu e neapărat o problemă, de obicei sunt cu prieteni sau cu oameni care mă ştiu. Dar când asta se întâmplă în Ferentari începe să fie o problemă, fiindcă nu mai sunt între prieteni, iar oamenii de aici nu înţeleg ce se întâmplă şi reacţionează imprevizibil.
[...]
Să merg prin crâşme ieftine e parte din jobul meu, fac un doctorat pe manele şi de-aia stau în cartierul ăsta, să mă ţin aproape de obiectul muncii, că Ferentarii au rămas singurul cartier din Bucureşti unde maneaua mai face legea, iar lumea nu se uită urât la tine dacă asculţi.
[...]
Sunt două reguli de bază în Ferentari – pe care le-am auzit repetate până la saţietate: prima e cam paranoică, să nu-ţi dai numele real şi mai ales să nu arăţi buletinul nimănui (de altfel, toţi se cunosc după porecle), iar a doua – să nu-ţi dai adresa exactă şi să nu bagi în casă oameni cunoscuţi la o bere. Prima regulă am cam ignorat-o, însă de a doua m-am ţinut.
[...]
În Ferentari mă simt ferit de istorie şi de politică; e bula mea de 90’s, care mă protejează de prezent. Lucrurile se schimbă şi aici – dar nu în ritmul din restul oraşului, încât cei din afară care vin aici rămân cu o impresie covârşitoare de loc abandonat în anii ’90, cu afaceri îngrămădite în dughene, praf pe străzi şi haine Made in China.”

„Barul n-are firmă, iar numele i se trage de la porecla patronului, un tip cu păr grizonat şi ochi cenuşii metalici – sobru, distant şi sigur pe el, cum sunt de obicei oamenii cu bani. Omul îşi scoate banii din imobiliare, cumpără terenuri ieftine în Ferentari, pe care le vinde mai departe – iar barul îl ţine pentru prestigiu; e, cum ar veni, afacerea de la stradă. Pe iarnă, locul merge în gol, fiindcă n-are clienţi – şi doar în serile de vară se mai umple terasa. Aici, berea e ceva mai scumpă (cu 50 de bani) – dar e totuşi cel mai select bar de pe Prelungire, cu vin roşu sec şi două WC-uri, pe scurt, singurul la care poţi să-ţi scoţi femeia; toaletele n-au colac şi sunt în curte, pe terasă – dar ce contează, cât timp nu sunt mixte.

Peretele dinspre terasă fusese decupat şi înlocuit cu un geam mare de termopan alb; înăuntru, mesele şi scaunele sunt de pal melaminat bej, cu picioare subţiri de oţel cromat, ca în restaurantele decente din alte cartiere; pe terasă, mesele şi scaunele sunt din şipci paluxate de lemn, întărite pe interior cu tije de fier.

Florică (+55), chelnerul, era de-al locului, născut, crescut pe Ferentari şi uns cu toate alifiile: plimbat prin tot felul de medii – başca, chiar după Revoluţie, patru ani p-afară.”

În 2016, Schiop a făcut o petrecere cu manele chiar aici, spunând într-un interviu pentru Gândul: „Party-ul o să fie La Băiatu, terasă/barul unde lucrează Florică, pesonajul meu din cartea Soldații – adică la capătul Prelungirii Ferentari, chiar în inima cartierului. Băiatu, aka patronul Boieru din cartea mea, mi-a zis te-am lăsat să filmezi aici, ți-am omenit prietenii; fă și tu ceva pentru noi.”

„E un cort la Zeuri, că băiatul săracu avea decât 24 şi a murit de supradoză. Eu sunt Alberto smardoiul, să ştii, mă găseşti la crâşmă la Zeicani. Aşa am făcut cunoştinţă cu Alberto – dar nu despre el vreau să povestesc deocamdată, ci despre priveghiul ăla.

Priveghiul se ţinea într-adevăr într-un cort militar, între blocurile de acolo. Era o masă la intrare, de-aia rotundă de plastic, şi nişte scaune în jurul ei – şi alta mai în fundul cortului, la care m-am aşezat, chiar lângă un tun ruginit de căldură, alimentat de la o butelie ţinută într-un lighean cu apă.

Un bărbat între două vârste, o rudă a mortului, mi-a pus în faţă o sticlă de vin şi nişte salam ieftin cu pâine – şi vinul ăla mi-a pus capac. Am încercat să mă bag în seamă cu bărbatul, dar îmi dădea răspunsuri monosilabice, cu dinţii strânşi; clar, omul era prins în durerea lui, numai chef de turişti exotici n-avea. Nu eram bine-venit acolo şi dacă mi se dădea să beau şi să mănânc era din politeţe, că ăsta e obiceiul la priveghi. Am întrebat despre mort, iar asta a îngheţat de tot discuţia, fiindcă era o chestiune intimă şi băiatul murise în circumstanţe dubioase.”

„Era o zi nebuloasă şi umedă, cu un aer înăbuşitor de cald, şi el a zis hai în Orăşelul copiilor, pe Cocioc, ne uităm la pizde şi ne dăm în maşinuţe – iar eu am zis hai. Pe Cocioc m-a luat de mână, ce, crezi că mi-e ruşine? Îmi place bărbaţii – şi am simţit nevoia imperioasă să beau ca să uit; şi, după ce am ras scurt două beri la o terasă, am luat un pet de la un ABC şi ne-am dus pe malul lacului. I-am propus să mergem pe o insuliţă izolată; dar n-a vrut, a zis să mai vedem şi noi oameni, destul am stat în casă.

Tot atunci, pe Cocioc, am aflat şi de ce a intrat Alberto la puşcărie – făcea parte din cea mai jalnică categorie de tâlhari, cei care smulg obiecte din mână sau lanţuri de la gât şi o iau la fugă; şi, dacă victima ţipă sau se opune, o liniştesc cu pumnul.”

„M-a dus la mama dracului, dincolo de Piaţa Ferentari, lângă ghetourile de la Zăbrăuţi. La o sută de metri de blocuri, dând în bulevard, e un intrând plin de sălcii şi boscheţi, un fel de fostă stradă, invadată de vegetaţie – pe scurt, un loc neverosimil de sălbatic şi de intim, în care ţârâiau greierii.
Dar nu eram singuri acolo, mai era un drogat care zăcea sedat în iarbă şi Alberto s-a enervat când l-a văzut, valea de aici jegosule. Dar drogatul era făcut bine, nu putea articula nimic, doar se uita cu ochi goi la noi şi gângurea ca prin somn.”

„Redacția noastră se află în cel mai expus colț al halei, chiar lîngă intrare. Oricine vine în vizită la celelalte publicații trece pe lîngă noi și se holbează în monitoare. Dacă ar pune o plasă de sîrmă, am fi ca la Zoo. Măcar dacă ne-ar arunca banane. Evităm întotdeauna să chemăm persoane importante la redacție fiindcă nu avem un loc decent unde să le primim și, cum noțiunea de protocol este prohibită în companie, ar trebui să le cumpărăm cafea sau suc din banii noștri. Acesta este life-style-ul angajaților unei reviste de life-style.
[...]
Ca să ajungi la sediul nostru, trebuie să treci printr-un gang unde miroase a pișat și unde dorm niște amărîți care spală mașinile boșilor publicațiilor din clădire. Urmează o curte mlăștinoasă, veșnic întunecată în care-și face veacul clica de șoferi ai companiei, o specie aparte de neanderthalieni motorizați.
[...]
Ziariștii din Casa Presei pot fi recunoscuți după miros. Chiar dacă îi întîlnești la Clubul diplomaților, din hainele lor străbate un suav parfum de șnițele prăjite în ulei.”

„Web este un club din București. E deschis de opt ani și nu și-a schimbat niciodată proprietarul. Și nici profilul. În principiu, în Web se strîng fanii muzicii electronice și nenumăratelor ei subgenuri. De asemenea, este locul unde întîlnesc artiști, dar și indivizi care mimează gălăgios talentul. Web e un loc de fumuri, la propriu și la figurat. Un loc pentru junkies, ciudați, fițoși, aroganți, blazați și bazați. În Web, toată lumea e interesantă. Oamenii par desprinși din videoclipuri, sînt întotdeauna aranjați și coafați și se comportă ca și cum o invizibilă cameră ar fi permanent ațintită asupra accesoriilor lor. În Web nu te duci pur și simplu, în Web „apari”. În Web veneau oamenii din publicitate după Noaptea Devoratorilor sau își fac cîte-o zi de naștere. În Web au apărut primii metrosexuali. În Web se întîlnesc, performează și trăiesc DJ-ii. Dacă Web-ul ar fi un lăcaș de cult, atunci DJ-ii ar fi oficianții. În Web “God is in Details” și „Less is More” sînt primele două porunci. Pelerinajul obligatoriu pentru un webber e măcar un week-end la Amsterdam. De-a lungul timpului, aici au fost lăsați să-și facă mîna mulți dintre DJ-ii care au devenit nume. Pentru un anumit gen de oameni (cei care au importat cuvîntul „cool” în limba română), Web a fost locul unde ajungeau inevitabil vineri și sîmbătă seara. După opt ani de zile încă mai poți întîlni cîteva dintre stafiile fidele care au bîntuit clubul încă de la deschidere.”

„Între bulevardul Magheru și Calea Moșilor se întinde unul dintre cele mai frumoase cartiere din București. Nici o construcție comunistă nu pătează această zonă care ar trebui inclusă în circuitul turistic al capitalei. Dacă aș fi angajat ca ghid, i-aș duce pe vizitatori pe următorul traseu: din Piața Lahovary, una dintre puținele piețe autentice ale orașului, din păcate aproape transformată în parcare, aș înainta pînă în parcul Grădina Icoanei. În stînga, se află strada cu restaurantul Balthazar și o serie de clădiri impunătoare, multe dinte ele fiind reședințe de ambasadă. Strada se termină în bulevardul Dacia, unde de asemenea se află multe ambasade. În stînga parcului vine strada Jean Louis Calderon unde se află un magazin încîntător de produse apicole și obiecte vechi. Vara, proprietarul scoate în stradă două scaune grele de fier, vopsite în alb, cu spătarul filigranat, și atîrnă de fereastra magazinului un buchet de flori. După parc se deschide o străduță pe care se află o foarte frumoasă școală, O sută de metri mai încolo începe strada Alexandru Donici unde mă aflu eu acum, așteptînd-o pe Mara. Localul se numește Smart’s și vin adesea aici, chiar dacă e destul de scump. Are o mare calitate: e aproape de casă.”

"Otta era într-o vilă în Cotroceni, în spatele bisericii Elefterie. Mai tîrziu am aflat că de fapt așa îl chema pe proprietarul vilei și că locul nu are de fapt nici un nume. Unii spuneau că merg la Otta, alții în Dr. Staicovici.
Era frig, fum și aglomerat. Genul de loc unde oamenii se simt îndreptățiți să se îmbete cu disperare.

La bar am fost servit cu o bere Stela Artois de însuși Otta. Avea față de neamț."

„Cînd aveam sediul în Luterană, la ora 1 coboram cu Gilu la „McHerpes” cantina muncitorilor de la șantierul din apropiere. Toată compania se aproviziona de aici, chiar și șefii. Într-un frigider Arctic se odihneau vremelnic fripturi și șnițele format A4, cu coperte glossy de sare și piper. O minunăție. Înăuntru mirosea de trăznea a mîncare, așa că dădeam comanda și așteptam afară. Fetele care serveau, o blonduță ștearsă, cu o cicatrice mică la buza de sus și o roșcată veselă, se învățaseră cu noi și țineau la glumele pe care le făceam permanent. Le admiram pentru că erau bine dispuse, deși își petreceau toată ziua într-un vagon, iar mirosul de prăjeală le impregnase fiecare por al pielii, transformîndu-le în meniuri ambulante.
În dreptul Luteranei făceam dreapta spre Cișmigiu și apoi stînga pe străduța de după florăria Iris. O masă de piatră ne aștepta în scuarul unui bloc și prînzeam adesea sub ochii băbuțelor ieșite să pălăvrăgească în dreptul scărilor. Un suc Frutty Fresh și un baton de ciocolată Papy completau savurosul meniu servit în farfurii de plastic. În timpul mesei vorbeam, inevitabil, despre serviciu.
[...]
Pe vremea aia locuiam într-un bloc în centru, chiar lîngă sediul companiei. Într-una dintre zile, nemaisuportînd apartamentul din Berceni unde pereții se prăbușiseră definitiv peste psihicul meu, mi-am pus cîteva haine și așternuturi într-o geantă și m-am mutat într-un apartament cu două camere la Sala Palatului. Ar fi trebuit să-l împart cu Onică, dar acesta se răzgîndise cînd aflase cît e chiria. Cîteva luni mai încolo se mutase Carmen, o tipă pe care o cunoscusem întîmplător la o petrecere. Eram atît de diferiți că ne puteam înțelege.
Blocul se afla la o sută de metri de sediul redacției. Plecam de la birou spunînd că mă duc să-mi iau de mîncare și mă îndreptam spre casă unde dormeam la prînz. După două ore, mă întorceam în birouri fără să-mi observat nimeni lipsa.”

„Locuia într‑o garsonieră miniaturală şi infestată de gândaci de bucătărie într‑un bloc interbelic de pe Strada Lirei, o clădire scundă, cu doar două etaje, cu zidul scorojit, afumat, înnegrit de straturi groase de jeg. Era o vară bucureşteană încinsă şi scara blocului era sufocantă, mirosul etern de ceapă călită şi petrosin abia acoperind duhoarea care venea dinspre ghene. Foi desprinse dintr‑un calendar cu pisici erau lipite cu scoci pe plăcile de faianţă verde crăpată, sub grunzul îmbâcsit ce se întindea până la tavanul cândva alb. Jardiniere cu flori pleoştite şi ghivece cu uriaşe plante beaucarnea şi schefflera, prin hăţişul cărnos al cărora păianjeni graşi îşi ţesuseră pânze vineţii. Firele de praf pâlpâiau efemer, ca nişte licurici minusculi, în lumina fierbinte şi vâscoasă care înfrumuseţa şi orbea.”

„Mă învârteam în jurul rondului de la Rosetti, în umbra clădirilor ciclopice, cu cafenele la parter, împrăştiind mireasma divină a unei licori încă străine mie şi de unde se auzeau romanţe vechi, uneori o luam pe Strada Speranţei, despre care ştiam din şlagărul Corinei Chiriac, pe care‑l auzeam la difuzor când eram mic, dimineaţa, după Cotele apelor Dunării, alteori pe Strada Radu Cristian, pe care‑l confundam cu Cristian Vasile, căci până şi eu auzisem povestea Zarazei – ai mei aveau un vinil imprimat de Odeon şi, uneori, în dimineţile de duminică, îl ascultau în timp ce ei beau cafea în sufragerie.”

„Apoi, străduţele adormite de la Armenească, numai buganvilea şi pisici grase, Foişorul de Foc, Mântuleasa, Moşilor Vechi, Izvorul Rece, după care fie coteam, prin faţa Gărzii de Pompieri, pe Strada Pictor Ion Andreescu – acasă, în Focşani, aveam pe hol o copie a Stejarului lui Andreescu, care făcea pereche cu Stejarul lui Şişkin, din camera mea –, fie îmi continuam drumul spre Mătăsari, Parcul Tolbuhin, care mie îmi amintea de Suvorov, a cărui statuie se vedea de pe şoseaua care ducea la mare şi, în cele din urmă, Piaţa Iancului. Nu mergeam niciodată mai departe, căci ştiam că, la un moment dat, drept în faţă, începea Pantelimonul, despre care derbedeii inveteraţi de la Centrală spuneau că era un loc al fărădelegilor, o mahala a cuţitarilor şi pistolarilor, în care străinul nebănuitor sau prea încrezător intra şi nimeni nu mai auzea de el.
Cârciumi de cartier gălăgioase, grădini de vară comuniste, cu pavaje slinoase, înghiţite de vegetaţie prăfuită, şine care trosneau sub povara tramvaielor, hurduc‑burduc şi ţipăt strepezitor de fier râcâind fier, pantografe scânteioase, copii şi câini famelici şi vânzători ambulanţi de oale şi covoare care strigau sub ferestrele opacizate de mizerie.”

„Cum mergeai spre Iancului, pe partea dreaptă se găsea o casă căzută în paragină, o vilă în stil neoromânesc ridicată probabil prin anii ’20, înconjurată de o grădină sălbăticită, cu plante gigantice, întocmai ca acelea care creşteau pe holurile blocului de pe Lirei. Două caturi, mansardă şi foişor, o verandă cu trei travee ogivale, o terasă cu baluştri frumos rotunjiţi. Acoperişul de ţiglă era parţial prăbuşit şi, sub mulurile halucinante, prin ferestrele mari, cu arc în dusină, ţâşneau şiraguri de iederă. M‑a atras pe loc, fascinaţia sufletului tânăr pentru vechi, pentru edificii părăsite, pentru locuri interzise. Singurul lucru care m‑a ţinut departe a fost gardul din fier forjat, prea înalt, cu vârfuri de lance ameninţătoare ca ţepele din xilogravurile medievale germane care prezentau viaţa şi faptele notoriului Vlad der Pfähler.”

„Am făcut dreapta pe Masaryk, am trecut de spital şi m‑am oprit, căci deja se vedea profilul casei. M‑am oprit şi m‑am întrebat încă o dată dacă chiar voiam să fac asta. Picioarele însă mi‑au luat‑o în faţă, încă dinainte să‑mi dau un răspuns.
Am rămas un timp la poartă, neîndrăznind să bat sau să verific dacă era încuiată, privind spectaculoasa clădire, ciulind urechile în căutarea celui mai mic semn că înăuntru era activitate. Casa, art nouveau fin de siècle, se întindea mai mult pe verticală, asemenea caselor înghesuite, cu faţade înguste, de pe canalele amsterdameze, dar se continua neaşteptat de mult în spate. O construcţie asimetrică, în partea stângă, un turn masiv, cu fleuron în  vârf şi cu un balcon deschis, sprijinit pe console, deasupra unui portal în formă de potcoavă, cu o uşă triforă vopsită în vişiniu, în dreapta, corpul principal, scund, un etaj cu atic, de culoarea muştarului, cu numeroase bosaje şi mascaroane, ferestre mari, cu menouri, umbrite de o cornişă lungă şi bogat ornamentată cu motive vegetale din ceramică glazurată, un balcon vitrat, sub care, la subsolul înălţat, se găsea garajul. Acoperişul era înalt, îmbrăcat în solzi de tablă zincată în care se deschideau trei lucarne rotunde.
Ferestrele erau acoperite cu draperii vişinii, care‑i ţineau pe cei ai casei ascunşi de ochii mei. Zidul din dreapta era un calcan, aşa că am luat‑o prin stânga, chiorându‑mă, ca un vulpoi, prin antrelacurile din fier forjat ale gardului sufocat de iederă la curtea în trepte, pietruită. În capăt, în dreptul unei ferestre mari, în evantai şi, esenţial, neacoperite, un oţetar bătrân înghiţise zăbrelele. M‑am suit pe soclul de beton al gardului şi am privit înăuntru.
Era un amplu hol cu travee, pe două niveluri, ca o sală de bal, parcă priveam în Pasajul Macca‑Villacrosse. Din câte îmi dădeam seama, toată mobila fusese scoasă, întreaga casă era goală pe dinăuntru, o simplă carcasă ce găzduia două duzini de creaturi care dormeau pe saltele mânjite de vopsea şi o pânză ciclopică întinzându‑se până la tavan, acoperită parţial de schele şi ale cărei detalii nu puteau fi desluşite de unde priveam eu.”

„Eram în curtea unui conac de pe Calderon, după un cenaclu unde citisem dintr‑un roman în lucru şi unde fusesem la un pas de a fi linşat de auditoriu. Corifeii autointitulaţi erau în celălalt capăt al mesei lungi, în umbra unei reproduceri din ghips după Bacchus al lui Michelangelo, certându‑se între ei, roşii la faţă după primele pahare de tărie.”

„Din canicula sufocantă, am intrat în ciclopica hală de la Romexpo, o altă burtă de chit, cu plămânii strânşi ca de bombe termobarice, în aerul polar suflat de instalaţia de climatizare ca să păstreze acolo, conservaţi, scriitorii vremurilor noastre, în fojgăiala şi vacarmul de stup al pavilionului expoziţional, mii de voci vorbind despre cărţi şi probleme, mărunt şi neînsemnat, simţindu‑mă şi mai gol fără mască, clătinându‑mă pe dinăuntru, gata să cad în mine, mi‑am croit drum prin haosul care mă îngrozise dintotdeauna, pe sub încâlcitura de bare metalice, ca osaturile high‑tech ale unor roboţi înfrânţi într‑un război apocaliptic, virând printre standuri, întrerupând, stângaci ca întotdeauna, evenimente, ciocnindu‑mă de lume, împiedicându‑mă de cabluri, cauzând microfonii, intrând în cadru, în sudălmile nerostite ale fotografilor şi cameramanilor, salutându‑mă cu cunoscuţi pe care nu mi‑i aminteam – ştiam doar că sunt cunoscuţi –, spunându‑mi că o astfel de viaţă nu era pentru mine, ce naiv fusesem.”

„Eram pe holul Casei Monteoru, în faţa Sălii Oglinzilor. Abel venise cu mine să‑mi depun dosarul pentru o bursă a Uniunii Scriitorilor. Mi se ceruse să aştept. Tocmai îi spusesem cât de încântat eram de statuile pudice din curte, care‑mi aminteau deopotrivă de Izvorul lui Ingres şi de Afrodita din Knidos, şi începusem să‑i povestesc despre ziua când fusesem cu ai mei la Sărata, ne plimbaserăm prin staţiunea ridicată din petrol şi văzuserăm ruinele conacului boieresc – bănuiam că de acolo mi se trăsese fascinaţia obsesivă pentru edificii părăsite.”

„Gazeta ocupa două cămăruţe într‑unul dintre corpurile laterale ale Casei Presei, în care eram înghesuiţi toţi, şi încă trei încăperi la subsol, pentru depozit, arhivă şi aparatură, o celulă mică în trupul mătăhălos al Leviatanului. Televizoarele erau mereu pornite, fiecare pe câte un canal de ştiri, telefoanele sunau întruna de dimineaţa până seara, uneori şi noaptea. Singura evadare era balconul lung, cu vedere la soclul gol unde stătuse cândva, cu spatele la clădire, statuia lui Lenin. De îndată ce ieşeam pe dalele mânjite cu toate cele, porumbeii ne năpădeau. Nu mai aveau nicio teamă de noi, ni se aşezau pe umeri şi pe cap şi ne furau mâncarea din mână, ba unul, zburlit şi negricios, fura ţigări, cu un scop care ne scăpa.”

„Am fost aseară la Revelion în Control. Nu ne-am luat bilet în sala mică, la ordefuri și băuturi, că era prea scump, ne-am luat doar bilete de intrare în sala mare, la muzică. Până pe la unșpe și ceva se adunase atâta lume, încât nu mai aveam loc să-mi ridic mâna cu sticla de bere până la gură. Nu s-a prins nimeni când a bătut ora doișpe. Toți erau concentrați să respire. Și de-afară încă mai intrau, fără să știe ce teroare e înăuntru. Pe la doișpe și zece ne-am dat seama că e Anul Nou, dar eram amândouă prea epuizate pentru la mulți ani și pupături și oricum între noi se intercalaseră și alții. Otilia își făcuse iluzii că poate înspre dimineață o să plece acasă cu un tip mișto, dar i-am făcut semn că vreau să ies și s-a extras și ea cu greu și a venit după mine. Ne-a luat jumătate de oră să traversăm sala până la ieșire. Și vreo patruzeci de minute am stat la coadă la garderobă să ne recuperăm hainele.
- Mai bine stăteam pe stradă și ne uitam la arificii, i-am zis. 
- Să știi. 
- Ce facem?
- Dracu' știe.
- Eu mă duc acasă. 
- Bine. 
- La anu' să-mi amintești să nu mai venim. 
- Bine. 
- La mulți ani. 
- Noapte bună. 
Ce porcărie și distracția de Revelion.”

„Mădălina mi-a dat telefoane disperate să ne întâlnim. Ca de obicei, mi-a propus să ne vedem la Starbucks, la Plaza România. Era locul duminicilor noastre în vremea în care formam o familie şi o creşteam pe Lavinia.
Am ajuns mai devreme la mall şi m-am mai plimbat. Eram puţin nervos din cauză că nu reuşeam să mă conectez nici la dezastrul propriu, dar nici la excitarea generală care se simţea cum creşte în jur odată cu apropierea sărbătorilor. Imaginea lui tata întins în pat, cu tuburile alea de oxigen la cap, ca nişte rezervoare de rachetă, de parcă urma să decoleze în spaţiu: bătrânul muribund trimis să colonizeze Marte, zburând călare pe cariciul ăla de rachetă alături de miliardarul Bezos.
[...]
Mallul Plaza România rămăsese locul nostru de întâlnire şi după ce am divorţat. Acolo, în sufletul lui de azbest şi vată de sticlă, când îşi va da sfârşitul, acest mall va şti că noi doi l-am iubit. Era un mall mic, era vechi, fusese renovat, însă după aceea cu atât mai mult amintea parcă de faptul că ceva era prăbuşit iremediabil. Mallul ăsta fusese infestat de mirosul cartierului – pentru că, orice s-ar zice, un cartier e o maşinărie care roade şi roade din realitatea din jurul său. El nu avea puterea celorlalte malluri din oraş, mai noi, mai mari, care ţineau blocurile la distanţă. Clădirile noi de birouri din jur îl dominau, iar mai încolo hipermarketul Cora părea un monstru nepăsător.
Mi se păstrase credinţa că în acest mall sunt multe gravide. Gravidele cu feţele lucioase şi ochi luminoşi, posedate de orbirea speciei, treceau ca hipnotizate pe culoare. Wow, ce combinaţie, lumina albicioasă de mall cu pielea gravidelor! Nu ştiu cum naiba, dar le vedeam pretutindeni în mall.
Sâmbăta şi duminica, în holul principal de la parter, se ridica o scenă mică şi apăreau nişte clovni, prinţi, prinţese, iar părinţii îşi aduceau acolo copiii mici, de doi, trei, patru ani. Se cânta, se dansa, se umflau baloane din acelea lungi pe care o fată pricepută le înnoda creând din ele câini, pisici, săbii şi puşti şi ce mai voiau copiii.
[...]
Prima oară când veniserăm în mall fusese în al doilea weekend după inaugurare. Am luat-o pe Lavinia în căruciorul bleumarin primit de la naşii ei de botez. Lavinia nu împlinise un an. Mădălina era îngrijorată, încordată:
— Dacă e totuşi prea mică pentru atâţia oameni, pentru înghesuială, oare ce boli circulă?
Am vrut s-o fac să râdă atunci, folosind atitudinea birocratică şi vocea de film documentar:
— Aglomeraţiile umane, chiar şi cele vesele, pot ascunde lucruri nebănuite.
Mădălina nu a râs însă, ne-am pierdut şi noi în aglomeraţia umană, contribuind cu fericirea noastră mică de atunci la trepidaţia generală.”

„Eram internat în Spitalul de Urologie de pe Panduri cu o infecţie puternică la rinichi, venită aşa, de nicăieri, şi a cărei durere aveam impresia că o să-mi smulgă partea de jos a corpului. Am stat trei săptămâni internat, la început cu febră din ce în ce mai mare şi fără să reacţionez la tratament. Corpul mi se prăbuşea, cădea zi de zi şi nu ştiam dacă această cădere se va opri pe lumea asta sau dincolo de ea.
Există mereu o asistentă care, atunci când eşti externat din spital, îţi zice: „Aţi fost foarte aproape să…“. Am avut-o şi eu pe a mea. Au băgat tot felul de sonde în mine, iar în delirul infecţiei mă asemănam unui câmp petrolifer.”

„În vara lui ’77, pe 2 iulie, o ţineam pe Mădălina de mână, îmbrăcaţi în şoimi ai patriei, iar Nicolae şi Elena Ceauşescu ne mângâiau pe cap. Fuseserăm acei copii de companie ai regimului, acele animăluţe emoţionate, mângâiate pe cap.
I-am aşteptat pe soţii criminali în poarta Şcolii 59, într-o căldură îngrozitoare, aveam palmele transpirate, Mădălina devenise rozalie în obraji, tovarăşa învăţătoare Mirela Dinică ne mai stropea cu apă pe faţă din când în când.
La un moment dat am simţit în tot corpul vuietul venirii tovarăşului preşedinte, liniştea şi zgomotul apariţiei sale cu Tovarăşa alături. În spatele nostru, şcoala cea nouă mai că nu scâncea de plăcere. Tata făcea poze cu aparatul lui Leica, de care era atât de mândru, Mădălina mă strângea de mână tare şi o simţeam lângă mine împietrită, ţeapănă ca betonul noii şcoli.
Strada Vlădeasa, deşi umbrită de copaci, fierbea toată. Eu şi Mădălina la şapte ani, la finalul clasei întâi, eram Carmenuţa şi Bogdănel. Bineînţeles că şi tata şi părinţii Mădălinei puseseră vorbe la directorul şcolii astfel încât noi doi să fim cei care îi întâmpină pe dictator şi pe tâmpita lui soţie. Făceam parte dintr-un grup de patru perechi de copii: şoimi ai patriei, pionieri, elevi de gimnaziu şi olimpici. Arca Ceauşismului era gata să-şi îmbarce perechile de animăluţe.
Mădălina a leşinat la nici un minut în urma trecerii lor, aşteptaserăm acolo în picioare mai mult de trei ore, iar cu o zi înainte făcuserăm repetiţie într-o căldură la fel de mare. Da, repetiţie pentru stat în picioare şi repetiţie pentru încordarea optimă a atenţiei şi pentru dilatarea optimă a pupilei, ca nu cumva să simtă ceva dizgraţios familia Ceauşescu în palma ei conducătoare.”

„Casa în care stăteam nu era tocmai mare : o cameră, hol şi bucătărie la parter şi două dormitoare şi o baie la etaj. Avea zidurile jupuite şi nu m‑aş fi mirat dacă începea să intre apa prin acoperiş în iarna aceea. Unul dintre dormitoare avea un balcon mic, cu balustradă de fier ruginit, abia încăpeau pe el trei persoane. Tata o cumpărase chiar în ianuarie 1990 cu banii strânşi ca să‑şi schimbe Dacia veche. Strada Acvilei făcea parte din vechiul cartier Uranus, mare parte din el demolat. Excavatoarele lui Ceauşescu îşi beliseră dinţii şi în capul străzii Acvilei, dar acolo muriseră, ca nişte animale mari.
[...]
Odată ce ne-am mutat la casă, pe strada Acvilei, cu atât mai puţin ne-am văzut, cu atât mai puţin ne-am salutat, ne retrăseserăm cu totul în pozele cu Ceauşescu şi în bezna serilor în care se lua curentul pentru că se lucra la unitatea militară din Complexul Ghencea.
[...]
La Revoluţie tata a fost bătut la noi pe stradă, lângă şcoală, aproape de clădirea în care e azi Mega Image. Unii din cartier ştiau că lucrează în Ministerul de Externe şi au zis că e securist. Eu eram la două blocuri distanţă, am privit scena fără să intervin, parcă mai mult curios, deşi am simţit cum mi se înmoaie genunchii şi a trebuit să mă aşez pe jos. Încasam şi eu acele lovituri, aşa simţeam.
A luat pumni, picioare, l-au scuipat. Am ajuns acasă abia după o săptămână, pentru că după ce l-am văzut bătut am stat pe străzi, apoi la o colegă de liceu, împreună cu mai mulţi prieteni. Tata avea încă urme de lovituri pe faţă. I-a zis mamei că s-a luptat cu doi terorişti într-un bloc de la Orizont, că sângele de pe hainele sale nu fusese doar al său, ci, în mare parte, al răniţilor pe care i-a ajutat să se adăpostească în scări de bloc sau să ajungă la spital cu maşini oprite la ocazie.”

„Am reîntâlnit-o pe Mădălina într-o noapte de iunie în 1994, pe terasă la Argentin. Ieşisem din Club A şi cred că nu ştiam încotro s-o apuc. Era toată zâmbitoare şi mult mai sigură pe ea decât o ştiam.
Am vorbit puţin în stradă, m-a întrebat dacă m-am apucat de o facultate, i-am zis că mă piş pe ea de facultate, am mers la masa la care stătea cu alţi amici şi am băut până dimineaţa, când m-a privit prin ochelarii ăia cu lentile groase şi mi s-a părut o ţâţoasă chioară foarte excitantă. I-am şi zis, iar ea a râs şi m-a bătut cu palma pe umăr, un fel de «Stai liniştit, bă, băiatule, e altă lume, iar noi suntem alţi oameni!»“.

„Şoseaua Trafic Greu e un canal rece oricât de încinsă ar fi vara, gardul de beton şi zidurile fostelor clădiri comuniste îl fac un spaţiu de tranzit neprietenos, mediu care conţine senzaţia electrică de crimă neelucidată, Geo merge aproape de gard, gândindu‑se că nu are nimic de mâncare acasă şi că e constant indispus din cauza ştirilor cu vacanţe, cu oameni care pleacă şi tot pleacă în vacanţe zi de zi.
[...]
Odată, tot aici, pe Trafic Greu, a murit.
Cu doi ani în urmă, tot într‑o noapte, doar că atunci era toamnă târzie, ploioasă, un cer aşezat cu curul pe oraş. L‑ a lovit o maşină pe trecerea de pietoni. A trecut mai departe, nici gând să oprească, duminică seara, nimeni pe stradă. A crezut că va muri şi a constatat cu mirare şi oarecare respect faţă de sine că era liniştit. Nu simţea nimic, nici o durere, iar în cap era linişte ca într‑un muzeu. Un foşnet, atât.
S‑a ridicat, nu păţise nimic, miraculos, avea doar câteva zgârieturi.
— Această experienţă îmi va schimba viaţa, şi‑a zis şi s‑a dus glonţ la sala de jocuri, a pierdut toţi banii pe care îi avea în buzunar.”

„Întorcându‑se acasă, satisfăcut şi nesatisfăcut, Geo a oprit maşina pe marginea drumului, pe una din străduţele întunecate din spatele fostei poşte Puişor. Trebuia să se masturbeze, să elimine parte din dorinţă. A oprit motorul, a stins luminile cu totul, a cercetat în tăcere împrejurimile, privind pe geamuri, şi‑a desfăcut cureaua, moment în care şi‑a dat seama că nu poate s‑o facă în maşina asta perfectă. Şi totuşi, trebuia. A lăsat scaunul pe spate, s‑a relaxat respirând amplu de câteva ori, parcă urma să servească pentru game, set şi match, dar când a început procedura eliberatoare, mijind ochii, a văzut prin parbriz, în dreapta oglinzii retrovizoare, peste creasta blocurilor de la şosea, turla Catedralei Mântuirii Neamului.”

Pierderea tatălui declanșează un travaliu de doliu care îl poartă pe autor oriunde dar nu acasă, pe străzile Bucureștiului, la sediul central al tinerilor uteciști, fără să vrea să se apropie de vehiculul funerar dar totuși urmărindu-l de la distanță și până la urmă îmbrâncit în fața cimitirului, într-o realitate imposibil de evitat. 

„Eram decis să nu dau socoteală nimănui - atunci, pentru prima oară în viața mea, am început să rătăcesc pe străzi, fără țel, fără idei, dus doar de o panică netrebnică. Am pornit-o pe Bucur, pe Între Gârle, am ieșit pe Chei, am trecut prin fața tăbăcăriilor lui Gralex, am ajuns la Lemetru, am trecut podul la confluența putorilor dinspre Abator și pielării și m-am întors, pe partea cealaltă a Cheiului, la podul Mărășeștilor, oprindu-mă doar în fața pompierilor din Radu-Vodă. [...] M-am întors la postul de observație din Cuza-Vodă - mașină neagră, a Comunității, se afla în fața casei noastre; am aruncat halvița exact în clipa când pe poartă era scos sicriul însoțit de toți ai casei, mama, sora mea, bunica, mătușile, Roza. Începu să fulguiască, sicriul fu instalat în mașină, plamele mi le simțeam umede și lipicioase, imposibil să-mi descleștez degetele, am cerut în gând să apară un taxi. 
Mașina funebră plecă spre Lânăriei, familia intră în curte, un taxi opri în fața fostei băcănii a lui Costică, distrusă în bombardamentul din 4 aprilie, șoferul intră în tutungerie, l-am așteptat să iasă, i-am cerut imediat să mă ducă în sus, repede, până dă de o mașină neagră. S-a conformat, pe la fabrica de sifoane am zărit-o, i-am poruncit să ne ținem după ea, la distanța asta, să nu încerce nici să se apropie, dar nici s-o piardă din vedere, am ieșit în Șerban-Vodă, am urcat Dealul Șincaiului, am trecut prin fața crematoriului, începusem să mă liniștesc - eram totuși primul om care-l ducea pe ultimul său drum, fără să fiu văzut, fără s-o știe nimeni, fără să mă compromit, fără să fac concesii - când, deodată, în clipa când mașina neagră opri în fața porții cimitirului spaniol, peste drum de Bellu, șoferul meu stopă și mă îmbrânci în portieră, răsturnându-mă pe pavaj:
- Jos, în mă-ta pe gheață! Nu conduc și nu iau bani de la jidani dovediți! și demară pe dată.
Am avut puterea să surâd celor adunați în jurul meu. Curățându-mă pe palton, le-am explicat că nu ne-am ințeles la prețul cursei, n-am avut cât îmi ceruse și m-a luat la bătaie. Speculanți ordinari. Jigodii."

Aici a locuit între 1950 și 1982 scriitorul Radu Petrescu. 

Vali și Svetlana se întâlnesc în garsoniera încărcată de cărți a acesteia și aflată aproape de marginea Bucureștiului. Mai întâi avem o descriere amănunțită a garsonierei, a scării blocului, iar mai târziu aflăm și o localizare aproximativă a acesteia în oraș. 

Puține dintre vechile clădiri de pe Calea Moșilor mai există azi și încă și mai puține se apropie oarecum de descrierea Svetlanei în REM și ar putea servi drept inspirație pentru spațiul imaginat de autor.

„Chiar și când aveam procese de dimineață, veneam mereu cu cel puțin o jumătate de oră înainte, ca să am timp să mă adun, de cele mai multe ori îmi citeam dosarele în metrou, chiaună, cu o jumătate de cafea în stomac și o senzație de greață și durere în tot corpul, după ce cu o zi înainte curățasem toată casa, le făcusem baie copiilor, gătisem ceva, și când intram pe chei mergeam pe bucata de trotuar de vizavi de tribunal, pe marginea apei, urmăream aburul verzui cum curge ca un șarpe de-a lungul albiei, sau cum se adună vălătuci spre malurile ei, ca altădată la C., peste mlaștină. Uneori mi se părea că văd, ca altădată la C., silueta subțire a Ologului, pe jumătate cufundată în apa groasă, plină de alge întunecate, încercând să înainteze spre mal.  Vara era o mireasmă, un fel de vânt condensat, care adunase toate mirosurile florilor de sezon și le purta pe deasupra apei, odată cu aburul verde, un vânt ușor, văratec, nu era caraelul, cu arsura lui care seca orice urmă de viață în plantele de la C. În timpul culorii roșii a semaforului, care dura destul de mult, se lăsa o tăcere aproape perfectă, vuietul îndepărtat al orașului părea altceva decât era, un alt sunet, străin, necunoscut, și nu mai era nimic, decât eu, apa aproape solidă, acoperită de păienjenișul gros al lintiței, și vântul. Aveam destulă vreme să privesc clădirea din fața mea, cu șirul nesfârșit de trepte care, odată ajuns la picioarele lor, te făceau să te simți mărunt, lipsit de importanță, o insectă care privește în sus la silueta uriașă a unui obiect necunoscut. Corpurile clădirilor de diferite mărimi, cu ferestre înalte, încadrate de coloane, statuile orbite de soare care priveau pe deasupra orașului, hublourile din acoperiș, ca ale unui mare vas, un transoceanic eșuat pe malurile unui mic râu european, totul mi se părea copleșitor. Odată înăuntru însă, entuziasmul dispărea, cândva somptuoase, sălile mari, de marmură, cu tavane înalte erau acum mâncate de umezeală și îmbâcsite de mirosul igrasiei și al tutunului, al hârtiei care putrezea de ani de zile prin arhivele de la subsol, al fricii și lipsei de speranță degajate de corpurile atâtor inculpați. Unul dintre cuvintele pe care le urâsem de la bun început, ca și însăși ideea de a hotărî vinovăția cuiva, de a te erija în judecătorul absolut al faptelor unui om, ca și cum ceva ar putea să-ți dea dreptul ăsta. Tribunalul, locul unde pentru cei mai mulți se sfârșea ceva, era pentru mine începutul. O copie a lui apărea, răsturnată și mișcătoare, dincolo de cheiul mărginit de grilajul din fier forjat, uneori ușa grea de lemn se deschidea și cineva pășea fără să se scufunde în întunericul apei, în jos pe treptele albe, dispărând de-a lungul bulevardului.  Ochiul verde al apei strângea totul în el, într-un oraș subacvatic în care oamenii se mișcau la fel ca deasupra, semafoarele clipeau, marele orologiu cu numere romane bătea orele rotunde ale zilei. 

           Întotdeauna mi-a plăcut Bucureștiul, poate pentru că e locul în care am fost pentru prima dată liberă, orașul libertății, al speranței, pentru mine Bucureștiul era țara tuturor posibilităților, un tărâm pentru cei viteji, îmi plăcea la nebunie să mă plimb pe străzile lui vechi, unde mai rămăsese ceva din aerul trecutului, mi se părea incredibil că, pe locul marilor bulevarde mărginite de megaliții de beton, vâjâind în iureșul mașinilor turate la maximum, pentru că lungimea bulevardului o permitea, fusese demult lumea tihnită a unor mahalale acoperite de verdeață, unde cândva timpul stătuse pe loc. În acuarelele unui pictor maltez care se îndrăgostise de București și îl vizitase de două ori la mijlocul secolului al XIX-lea, văzusem siluetele îmbrăcate în straie orientale ale unei populații despre care cu greu îmi puteam imagina că locuise aici, tarabe povârnite, pline de nimicuri, ca niște ciuperci uriașe pe care ploaia le îndoise până la pământ, vânzători de te miri ce, țigănci care vindeau flori sau se spălau în apa Dâmboviței, poate chiar pe malul pe care treceam eu dimineața, în drum spre barou. Bucureștiul fusese cândva un fel de C. mai mare, un târguleț de provincie de la intersecția unor drumuri prăfuite, fără o geografie definită, fără un punct de reper solid, important, fără demnitatea unor munți cu creste abrupte pe fundal, fără perspectiva infinită și dătătoare de speranță a unei mări, fără măcar contururile slabe, risipite în zare, melancolice, ale unor dealuri. Un loc care nu se putea întinde decât pe orizontală, niciodată pe verticală, în sus, spre înălțimi, ci târându-se de-a lungul unor drumuri improvizate.  Un loc de nicăieri, în mijlocul unei câmpii nesfârșite, exasperante, un gol de lume, ale cărui începuturi nu și le mai amintea nimeni, care crescuse ca un cancer, din celulele aberante, malformate, ale unor cartiere circulare, un loc fără început și fără sfârșit. Aici puteam în sfârșit să nu fiu nimeni, aici nu mai puteau să-mi strige de după gard, ca în copilărie, la C., orfana, eram a lui, a orașului, la fel ca toți ceilalți trecători de pe bulevardul Unirii.

Întotdeauna înainte sau după un proces greu mă plimbam o vreme pe străzile din jurul tribunalului. Curțile în care nu mai intra nimeni, cu porțile baricadate, case somptuoase, acoperite de tufe înalte de soc, grămezi de gunoi acoperite cu plastic, la colțurile străzilor, care în întuneric par siluete ghemuite pe asfalt. Pe o bordură, două scaune de cafenea puse față în față și legate cu un lanț, un garaj verde pe care cineva a scrijelit cu un cui un nume, ANA, o tonetă de înghețată, un hotel în care pare că n-a mai intrat nimeni de cine știe când, o curte părăsită în care te simți brusc ca în afara orașului. Străzi care poartă numele unor amirali morți demult, cu aloe uriașe, prăfuite pe treptele de la intrare, în dreptul unor uși pe care nu le-a mai deschis nimeni de ani de zile. Obiceiul ăsta insuportabil, de care pare că nu scapă casele din nici un oraș, de a nu folosi intrarea principală, ci mereu ușa ferită de la capătul vreunei alei dosnice, ca și cum intrarea din față ar aparține unui timp glorios, acum mort și îngropat pentru totdeauna, de parcă viața de acum n-ar fi decât prelungirea tristă, lipsită de strălucire a unor epoci mărețe.  Unele case, dacă n-ar pâlpâi în fundul câte unei camere o lampă fumurie, ai crede că sunt abandonate. Zilele de vară, spălate după orele prânzului de o ploaie scurtă, neașteptată, căpătând o lumină nouă, clară, necruțătoare, care nu iartă nici una din imperfecțiunile lumii.”

„Pasajul Vilacrosse era Occidentul nostru, acolo, la o galanterie, se găseau sutiene nemțești sau poloneze, chiloți cu dantelă și furouri de saten, nu trebuia decât să cumperi câteva mărunțișuri din magazin și în pachet ți se adăuga și marfa cealaltă, cu mult mai scumpă. Intram în pasaj și copertina lui de sticlă galbenă estompa brusc zgomotul orașului, era mult mai rece decât afară și un alt aer, mirosea a ziduri vechi și umede și a carbid, prin colțuri se adunase mizerie s-o cureți cu rindeaua, ca într-o lume părăsită. Pe jumătate așa și era, cine știe cine locuia de fapt în balcoanele miniaturale de sticlă, în care creșteau cactuși de un verde prăfuit, ca niște faluși acoperiți de puf cenușiu, unde zăceau în semiumbra gălbuie, de culoarea apei mâloase, ghivece crăpate cu plante cadaverice care se încăpățânau totuși să trăiască.  Mă gândeam că, într-un fel, așa eram și noi, plante clorotice care se ambiționau să supraviețuiască într-un mediu ostil. Uneori vedeam, prin stratul ros de sticlă, acoperit de mâzga unui noiembrie târziu, câte un chip care părea uitat acolo din alt timp, un chip fără vârstă și fără culoare, martor al cine știe cărei istorii uitate. Ființele astea populau de altfel pasajul, apăreau seara trăgând după ele un cărucior de vinilin maro, în care înghesuiseră legume stâlcite, sticle de oțet, jumătăți de pâine, le târau ca pe niște cadavre în urma ghetelor diforme, mai mari cu câteva numere, a hainelor de-o culoare incertă, a capetelor înfășate în fesuri legate sub bărbie de sub care scăpau câteva șuvițe îngălbenite de păr. Știam toate magazinele de aici, ceasornicăria din capătul care dădea-n Victoriei, unde nu văzusem niciodată pe nimeni, deși ușa era mereu deschisă, ca și cum un ceasornicar-fantomă repara ceasurile unor clienți-fantomă, într-o dimensiune a lumii care ne rămânea necunoscută, cofetăria mică unde se lichefiau în soare niște eclere acre, aceleași câte-o săptămână întreagă, micul și cochetul magazin de pantofi, cu grilajul lui de fier, din alte timpuri, care se închidea cu un scârțâit prelung. Aici, pe niște tăblii lungi de lemn lăcuit, stăteau înșirați pantofii Guban, câte unul din fiecare pereche, dreptul, de parcă cumpărătorii erau cu toții jumătăți de oameni, dar numai mărimile extreme, așa că păreau încălțări pentru picioarele enorme ale unui popor de uriași.”

„În ziua aia m-am târât de-a lungul Căii Griviței, efectul anestezicului începuse să treacă și durerea ascuțită, ca un punct înțepător, apoi ca o lamă care-mi trecea prin uter m-a făcut să încetinesc ritmul. Mi se părea că miros a sânge, că toată strada se îmbibase de izul măruntaielor răscolite cu chiureta, nu mă puteam gândi decât că poate Mariana n-o sterilizase ca lumea. O transpirație rece mi-a făcut fleașcă bluza, cred că afară erau aproape 40 de grade dar eu tremuram din toate încheieturile, orice adiere de vânt mă făcea să mă scutur și mai tare. Avusese dreptate Mariana, trebuia să iau tramvaiul 64, m-ar fi lăsat chiar la noi în stație, dar numai gândul de a mă așeza pe banca de lemn și de a suporta hurducăielile de pe linia aia nenorocită m-a îngrozit [...]. Casele din jur clocoteau în aerul vălurit, zidurile lor galbene, sfărâmicioase, se lichefiau în soarele turbat, îmi amintesc că, deși mărginită de copaci înalți, strada era un deșert orbitor, fără început și fără sfârșit.”

„Am coborât pe lângă tribunal până jos, în capătul Dâmboviței, dar în loc să merg la metrou am luat-o pe pod și m-am întors spre Calea Victoriei [...]. Porțiunea asta de chei mi-a adus mereu aminte de C., mai ales acum, când ceața înghite blocurile înalte de pe fundal, e doar o apă care curge printre sălcii, ar putea fi oriunde, oricând, la începuturile lumii. Dacă apele ei mlăștinoase, pline de toate reziduurile orașului, resturile vieților pe care le mestecă în fiecare zi, mizeria existenței lui de cenușă, nu ar fi curs spre Argeș, și de-acolo, mai departe, spre fluviul nostru, cum zicea Constantin, ci invers, marele nostru fluviu, fără-nceput și sfârșit,  și-ar întoarce apele spre noi, spre oraș, ar începe să sosească, înaintând încet, pe fundul acoperit de nămol al albiei de beton, cadavrele înecaților de la Cazane. Verdele apei ar deveni mai deschis, valuri mici le-ar deschide calea marilor cadavre albe care ar umple albia. Poate ar fi și al lui printre ele, aș recunoaște printre corpurile transparente, albastre în lumina serii, semnul lui de mamă de pe unul din omoplați, peste care mi-am trecut de atâtea ori degetele.”

„Lumina veche din fotografii: e greu de crezut că n-a fost întotdeauna așa, că n-a fost dintotdeauna acolo. Că în grădina unei case albe, cu arbuști uriași de ricin în față, Cehov se plimba prin aceeași lumină, proaspătă, ca tine azi, pe bulevardul Elisabeta, în timp ce coborai spre Cișmigiu. Îmi place să folosesc expresia asta, deși nu e cine știe ce coborâre. Panta ușoară din dreapta Casei Armatei, pe lângă Teatrul Mic și fosta grădină Capitol, cu frigul de mormânt umed care e întotdeauna acolo, din cauza clădirilor desfăcute ca niște cavouri proaspăt tencuite, nu e un deal, nu e o vale, dar mie îmi place să-mi amintesc că Bucureștiul avea dealuri, coline, și străzi făcute din trepte. Îți spun că nici măcar când a fost făcută fotografia lumina nu era asta, de acum, că totul e efectul peliculei, al hârtiei învechite, poate puțin și al nostalgiei tale.”

„Azi a venit primăvara, complet pe neașteptate, a fost un 28 februarie ciudat, cu aerul sticlos al zilelor de vară deja, cu un vânt cald care s-a plimbat în vârtejuri prin tot orașul. La un moment dat, undeva la un semafor de pe Buzești, am văzut norii fărâmițați care treceau amețitor de repede, destrămându-se tot mai mult, alunecând undeva în jos, pe strada Cobălcescu, spre Cișmigiu. Și mi s-a părut că pentru prima oară știu cum e să nu mai fii în lume, dar nici complet în afara ei, nu știu cum să-ți explic, probabil ca în timpul celor patruzeci de zile, am avut senzația că pentru câteva zeci de secunde nu mai sunt aici, că văd lumea ca și cum n-aș mai fi în ea.”

Iulian Mardare se trezește peste noapte obez și descoperă că poate „absorbi” kilogramele altora, făcându-i pe oameni să slăbească instantaneu. Familia transformă miracolul în afacere clandestină, presa și Biserica bâjbâie, iar Iulian se izolează într-o aură mesianică ambiguă, prins între putere, vină și suferință, numindu-se „împăratul-zeu al Berceniului.”

Povestirea integrală poate fi citită aici, pe Harta Literară, fiind pusă la dispoziție de către autor. 

„– Domnișoară, permiteți-mi să vă întreb ceva.
S-a oprit în fața lui așteptând. Ar fi pus jos sacoșele cu ghete și pulovere și sarafane. Ia te uită,
așa ar fi fost Kurt Cobain la vârsta asta, s-a gândit. Așa ar fi arătat. Mai mult ca sigur. I-ar fi
plăcut un interviu cu el. Kurt Cobain trăiește pe Strada Lipscani, ar fi preluat tabloidele.
– Știți cumva de câte rochițe și bluzițe are nevoie lumea asta?
– Poftim? 
N-a auzit bine, era dusă pe gânduri.
– Ca să se izbăvească, vreau să spun – a continuat pe același ton egal bătrânul.
Săracul, era dus cu pluta. 
– Văd că n-ați înțeles: de câte bluzițe, rochițe și fustițe are nevoie lumea asta ca să se izbăvească?
Clar era dus cu pluta. Nici nu se putea altfel.
– Chiar așteptați un răspuns la întrebarea asta?
Ar fi vrut să adauge și stupidă, dar cuvântul s-a oprit pe buze. Bătrânul o fixa cu o privire
albastră și apoasă. I-ar fi venit bine puloverul gri, da, i-ar fi pus ochii în evidență. Kurt Cobain.
Pictorialul grunge. Era deja târziu. Întârziase la redacție.“

Dată: 18 septembrie 1976
„Pe 18 septembrie, în București, într-o sâmbătă, nu știam cum să plec mai repede de la un târg agricol desfășurat în locul care, într-o altă viață, se numea sau avea să se numească Romexpo. Trecusem de intrarea principală, pe lângă chipul gigantic al lui Ceaușescu, și pe sub afișul pe care scria:
„Expoziția Realizărilor Economiei Naționale“. Căscam gura la un raft pe care erau ordonate conserve de legume, când am auzit o voce în spatele meu:
— Ai avut dreptate. A aterizat pe 20 iulie.
Când am văzut-o pe Ada, m-am simțit de parcă cineva m-a salvat de la înec. De parcă toți anii ăștia fusesem lăsat pe fundul unei ape, să mă zbat fără aer, iar acum cuiva i s-a făcut milă de mine și m-a scos la suprafață, la aer. Ada zâmbea. 
— De fapt, a amartizat, a spus tot ea.”

Dată: 18 septembrie 1976

„În seara aia, mult mai târziu, stăteam în balconul apartamentului mătușii ei, într-un bloc din Romană, și ne uitam la luminile orașului. Soarele se pregătea să apună, iar noi eram aproape goi acolo, în răcoarea serii de septembrie.
— Știi? mi-a spus. Mi-ar plăcea să avem puterea să oprim timpul. Mașinile să încremenească sub noi. Vântul să nu mai scuture frunzele copacilor, păsările să rămână suspendate, cu aripile desfăcute pe cer. Să avem pentru totdeauna clipa asta, în care doar noi ne putem mișca. Nimeni să nu ne știe și nimeni să nu ne vadă. Să coborâm pe stradă și să mergem printre oamenii înțepeniți asemenea unor statui. Să nu mai dăm drumul secundelor să curgă. Să nu ne întoarcem la viețile noastre.”

„Pe când eram mult mai tânãr mã îndrãgostisem de Natalie Wood

(chiar şi acum cred cã dintre toate actriţele

ea meritã cel mai mult dragostea mea)

Îmi dau o notã bunã

cã nu m-am amorezat de B.B. sau, Doamne fereşte, de Marilyn.

ruşinea asta n-am pãţit-o.

Dar Natalie Wood e foarte onorabil.

O iubeam pe Natalie Wood,

ne plimbam serile împreunã în zona Tunari-Dorobanţi-Dionisie Lupu,

o ţineam dupã umãr iar ea mã ţinea dupã mijloc

mai ales toamna era foarte frumos.

Nu-i pãsa cã eram în uniformã de liceu.

„Mircea, îmi spunea, Mircea,

eşti minunat,

eşti tot ce o intelectualã şi-ar putea dori.“

„Şi tu, pisicuţo, eşti minunatã.“

Umblam printre frunzele veştede, nimeni nu ne-nţelegea,

eram prea sensibili, prea diferiţi…

„Natalie, îi spuneam,

o, Natalie, Natalie, Natalie

ce frumos este numele tãu…ştii, Natalie,

acum nu sunt nimic,

pe când tu eşti celebrã, ai o filmografie în spate,

dar am sã muncesc, Natalie, ai sã vezi,

am sã câştig bani…“

Şi serile de toamnã erau aşa triste

şi ochii mari ai frumoasei mele aşa adânci…

Apoi a-nceput sã fulguiascã

şi tramvaiele fãceau flacãrã verde la contactul cu firele ude

trecuserã ani,

aveam deja glorie, banişi femei

publicasem la Paris şi la Chicago

mã mai duceam la „Cantemir“ doar din obişnuinţã, din sentimentalism.

Serile mã aştepta Natalie

la poarta liceului, în minusculul ei Porsche

cu care ne-nvârteam extrem de încet pe strada Profetului pe caporal Troncea

şi iar pe Viitor.

Ţin minte cã într-o searã

a oprit maşina lângã trotuar

şi-a aprins o ţigare în întuneric,şi cu vocea ei senzualã

(dar rãguşitãşi îndureratã atunci)

mi-a mãrturisit cã mã înşelase cu un bãrbat. „Mircea, trebuia,

trebuia sã îţi spun,

n-am fi putut continua altfel. Ştii,

n-am vrut nici o clipã sã mã culc cu Robert

dar e atât de insistent… blonzii ãştia-s cumpliţi…

dar crede-mã, Mircea, crede-mã cã tot tu rãmâi cel mai bun…“

Am iertat-o.

Ce nu se iartã unei depravate

se iartã unei femei superioare.

„Înşalã-mã cu fapta, dar nu cu gândul“, atât i-am spus.

Apoi am plecat în armatã.

La Cristi Teodorescu venea aproape sãptãmânal Daniela.

La Mera venea actuala lui soţie.

Pânãşi lui Romulus i-a venit o datã cineva.

Natalie nu m-a vizitat niciodatã.

Duminicile stãteam ca un pãcãlici la corpul de gardã

şi priveam cum alţii îşi sãrutã iubitele,

cum le apucã mânuţele peste masã…

La curãţitul armamentului citeam pe furiş „Cinema“,

decupam tot ce era despre ea, despre Ea.

Zece ani n-am maiştiut nimic despre ea. Viaţa ne-a despãrţit.

Când, acum vreo sãptãmânã, cãutând benzi de magnetofon,

pe cine vãd la „Discul de cristal“, pe lângã Lipscani?

Natalie, Natalie era din nou în România!

Dar cât de îmbãtrânitã… N-am vrut sã-i vorbesc

şi am plecat înainte sã mã vadã (afarã o aştepta

spãlãcitul de Redford, cu Cadillacul)

Nu, supele reîncãlzite sunt fade.

Nu, Natalie,

ai ales, de-acum mergi pe drumul tãu.

Şi totuşi de ce, când m-am întors la vilã,

cele 17 camere mi s-au pãrut goale?

Prin geamul îngheţat mi-am privit multã vreme piscina

în care plutea o frunzã moartã…”

„N-a trecut mult și Sutanele au pornit în marș către Ministerul Public, cerând eliberarea lui Max, dar nici Calea Dreaptă n-a stat cu mâinile-n sân, și a ocupat Parcul Izvor, acuzând „imixtiunile unei organizații extremiste în actul de justiție”. La orele 21.00, purtătorul de cuvânt al lui Garfield-vomit a pus paie pe foc declarând că Guvernul va da o ordonanță de urgență pe legile justiției, incriminând abuzurile Parchetelor. Firește, zeloții au interpretat că ordonanța îi era dedicată lui Max, drept care n-au mai plecat din Parcul Izvor. „Credeți că ne sperie ninsoarea?” le râdeau ei în nas jandarmilor. La rândul lor, Sutanele au acuzat Calea Dreaptă de presiuni asupra executivului, și n-au părăsit piața din fața Ministerului Public, un spațiu în care de regulă se țin concerte de rock limfatic și târguri bio. Până dimineață, grupările, despărțite de o aruncătură de băț, s-au luptat în sloganuri și au sărit când și când la bătaie, numai că Jandarmeria s-a vârât între ei, împiedicând vărsarea de sânge.”

„Pe hol, medici, asistente, brancardieri. Răniții zac pe scaune, pe tărgi, pe podea, dar vin alții și alții – s-a spart țeava cu bușiți, sângerânzi și bătuți. Louise îl sună pe Bismut, îi zice că maică-sa s-a mai liniștit, dar că ea, una, își pierde capul așteptând să vină un medic, fiindcă în gardă e o aglomerație de nedescris.
„Și pe străzi e nebunie curată,” spune Bismut. „Sunt mulți răniți la spital?”
„Ca la război. Ce naiba se întâmplă?”
„Război, i-ai zis bine,” zice el și închide.
Reflex, Louise dă să facă fotografii, dar o asistentă o saltă pe mamă din scaun, o duce în sala de consultații. Mama face spume la gură, asistenta o trântește într-un pat: „Are epilepsie?” întreabă. „Nu, e doar agitată,” spune Louise. „Dacă n-are epilepsie, de ce face spume la gură?” rânjește asistenta. „Nu știu, nu-s medic,” ia foc Louise. „De fapt,” își amintește ea, „mama a mâncat săpun!” „Păi, ziceți așa,” pufnește asistenta.”

„Louise coboară din Uber pe strada Grădina cu Cai, o ia pe lângă stația PECO de la Facultatea de Drept. Se bagă printre zeloții ce pornesc ca o armată rebegită de ger spre Marele Mall Medical, merge cu ei o vreme, apoi intră în labirint. E totuna cu cel visat, aleile lui încep din fața Operei, care aici și acum se află în capătul bulevardului Elisabeta, în timp ce alături e vechea clădire a Operei, care, își dă Louise seama, găzduise mereu Teatrul de Operetă.
Atinge zidul labirintului. E înghețat. Își suflă în palme, aburul se răspândește în aer. Și dacă de celălalt București, realizează ea brusc, își amintește o altă Louise, a cărei viață n-o s-o trăiesc nicicând? Dacă aici e război, ca în vis? se întreabă.
Ninsoarea s-a domolit. Biserica Sfântul Elefterie e la locul ei. La fel e și calea ferată suspendată de dincolo de Teatrul de Operetă. Pe străzile adiacente, iluminate oranj de felinare mai joase decât cele știute, forfotesc Sutanele Negre, urmărindu-i în tăcere pe oamenii lui Chimir. În oraș, sunt mai mulți trecători decât de obicei – de unde au răsărit? cine sunt?”

„Pe Eremia Grigorescu, colț cu strada Columb, e un restaurant cu circuit închis. Are trei saloane, pereți lambrisați, tapiserii de epocă (baluri, partide de vânătoare), și un separeu retras, dosit într-un bovindou. În separeul cu pricina obișnuiau să cineze patru bărbați: unul era în floarea vârstei, ceilalți erau mai degrabă bătrâni. A trecut un an de când cei patru nu s-au întâlnit; azi însă n-au avut încotro și au cinat din nou împreună.
„Politica ne-a despărțit, politica ne-a adus înapoi la aceeași masă!” observă Vuia.”

„În ruinele Casei Radio s-au aprins focuri, pe holurile ei imense pâlpâie aparate de sudură, iar din subsol, dintre culturile de soia, ciuperci și andive, se aude bubuit de picamere. Oamenii lui Chimir se întrezăresc prin ferestrele enorme, lipsite de geamuri, iar jos, printre troiene, un șir de camioane așteaptă să intre în clădirea uriașă și stearpă, care trosnește și emite scântei în ger.”

„Se duc într-un salon, la parter. Vuia vorbește la telefon, naiba știe cu cine, căci e roșu la față. Bismut îi mulțumește francezului, care îi invită la ambasadă pe capii Căii Drepte, ca să beneficieze de la sacré protection diplomatique. Bismut spune însă că n-ar dezbate acolo probleme românești, după cum n-ar dori nici protecție, căci toate acestea pot fi intrepretate aiurea de răuvoitori. Consulul se simte trahi: în fond, i-a scos pe cei trei din foc, s-a expus unor riscuri cumplite, a ieșit cu mașina (nu-i așa?) într-un oraș în plină insurecție. Pe când perora, apare Cașalotul, însoțit de Guevara, bătrânul revoluționar care l-a făcut om pe Gaftoi. Guevara tace, dar americanul are draci și-l ia pe Bismut: „Youʼve gone too far! Donʼt expect me to endorse this shit! What I need here is stability, nothing else!” Și Bismut, sumețindu-se: „Stability? In a country undermined by corruption?” Cașalotul râde mânzește: „Fuck, I forgot that you follow Junkerʼs advices!” „Tin păcate,” se bagă meinherr, „Junker n-are cum să-i tea sfaturi, căci are problem. Sovietul din Donețk și-a teclarat independența acum o oră.” „Sfătuiește-l tu atunci,” strigă americanul, „nu e Bismut omul tău și al lui gaspadin Junker?” Bismut dă să răspundă tăios, dar Cașalotul e de neoprit, sare la Schmuck, ambasadorul UE, care intra turbat în salon: „Ce căutați aici, Excelență? E meinherr cu noi, nu vă mai pierdeți timpul!” Schmuck cască ochii, iar neamțul trece peste lipsa de tact, revenind la firul discuției: în oraș e dezastru, Calea Dreaptă trebuie protejată, dar și el crede că e mai prudent ca protestatarii să se întrunească într-o locație neutră, chiar dacă ambasada Franței pare mai sigură.”

nota din jurnal 9 9 2025 moșilor cu eminescu lui s k

„astăzi s-a întâmplat ceva extraordinar în orașul nostru

mulți oameni foarte mulți oameni au cărat statuile dintr-un loc în altul

și bibelourile

pe trotinete electrice

ei inșiși păreau statui cărând alte statui

și bibelouri ca niște statui mai mici

eu însumi am închiriat o trotinetă electrică

m-am cărat dintr-un loc în altul

pe trotineta electrică

statuar bibelouar

guarda me

piccolino mio

un contabil salvează vieți la propriu

într-un cămin din Dărmănești

unde tot personalul medical s-a îmbolnăvit

ție nu ți se pare asta ceva extraordinar

și Luigi ne-a întrebat dacă noi chiar credem

toate prostiile astea care apar în presă

că în felul ăsta toate morțile sunt așa în zadar

și noi am râs și i-am spus că exagerează

îți amintești nu

și tu ai spus că să descrii musca de pe fața banditului

sau picătura de apă în capul lui gol și neclintirea celui de al doilea bandit cu și fără pălărie

să descrii fără graba și precipitarea bolnavului în faza 2 de evoluție

să descrii cu liniștea bolnavului în faza 3 de evoluție

doar vântul să ne pâlpâie ușor cracii pijamalelor pe alei laolaltă bolnavi în fazele 1,2 și 3

așa stăteam ca belferii prinși în cablurile de tramvai de la intersecția Moșilor cu Eminescu

și sub noi noroiu luat în picioare de o mulțime de oameni și pe toți îi cunoaștem

nu știm cum îi cheamă

dar nu asta înseamnă să cunoști pe cineva

și tu ne-ai spus că ți-ai dat seama că femeea nu e noroiu în care să călcăm noi ca boii

femeea e noroiul în care s-oglindește cerul

îți amintești știu”

„e ceva sacru în felul în care plânge băiețelul chinez 

în față la Antipa ceva sacru și te umple de respect atunci când mama îi 

plesnește mâinile îl ceartă să se gândească și el puțin la Mandatul Cerului la 

dinastia Zhou sau măcar la dinastia Han faptele de vitejie Marele 

Zid Chinezesc și toată istoria care a făcut posibilă această 

excursie într-un oraș blestemat pentru ca el să vadă scoici gigant animăluțe de vârsta lui 

împăiate craniul unei balene de acum o mie de ani găurit de un cântec ce 

pur și simplu a scos-o din minți 

mă umplu de respect pentru limba asta și merg mai departe la terase 

șervețelele sunt la locul lor vântul le face să se zbată sub tacâmuri ca niște 

inimi mici gata pentru transplant mă asigur când trec strada semn că la locul ei e și 

dorința de a rămâne în viață când știi că undeva cineva te iubește sau măcar 

se masturbează cu gândul la tine 

acum trei zile la Universitate un bărbat și-a tăiat venele pe fântâna arteziană cu 

precizia unui sportiv care exersează zilnic la aceeași oră în același loc 

așa se întâmplă când nu e nimic să te înduioșeze nimeni să-ți 

plesnească mâinile să-ți dea o minge antistres un yoyo 

la momentul potrivit sau să i se facă milă de tine și 

să dea Ctrl+s

merg mai departe mirosul proaspăt de vopsea al

fântânii de la Universitate mă înviorează și

îmi face poftă de cireșe”

„la urban greeks

am dat de geeks

exact cum îmi place mie

era în plină pandemie

dar ei țineau deschis

tapetați cu declarații

făceau big biznis

în timp ce alții

boși cu vicii

se dezinfectau

cu ochii-n burtiere digi

pe-atunci am început

să-mi repet mantre de vegani

și simultan

spăsit să mă-ndestul’

cu vită-pui-curcan

și nici dom’ manolescu

cu ochi de extraterestru

locuind peste drum de gyroserie

nu voiam să mă știe

de amator de junk food

că odată

fusesem capabil să asud

până sus

la el

la ultimul etaj

în bloc cu lift cu cablaj

doar până la penultimul

cu 50 kg de istorie literară

și o vertebră toracică precară

țin minte

tuna și fulgera afară

nu și-n sufletul președintelui nemaiapus

care mihok doar atât mi-a spus

surâzând binedispus

am scris și-am scris

cu gândul

să stea-n picioare

și iată că stă

lasă două de opritoare

până termini de descărcat

avea aer de eremit

și chipul ușor

descărnat

și asta mi-a amintit

să cer de la geek

în pită mai puțină carne

căci nu întotdeauna de foame

coboram la el

creol efeb fibros

cu cozoroc și ochi de abanos

ci fiindcă-mi rămăsese-n minte gestul când

la souvlakiul meu preparând

a-ngenuncheat în făină

n-avea el nicio vină

că nu-ncăpea de patronii

care pe tejghea

își converteau în euro mental

ronii

geekboy

cu mască ffp2

sper că azi ești dus în lume

și băiat deștept

n-ai așteptat să te afume

pe rotisorul cu balade

cum nici pe mine nu m-ai lăsat atunci s-aștept

afară-n 45 de grade”

„în după-amiaza aceea am stat 

cu un animal tulbure-n piept

pe una din băncile de la universitate

și totul în jur îmi șoptea că ratasem 

iar mâinile mele așezate pe genunchi

spuneau o povestioară tristă de acum cinci ani

(nu mai avusesem nici un vis de luni bune

și oricât aș fi încercat

nu mai păcăleam pe nimeni că aș fi un băiat rău).

se lăsa seara. pe cer se vedeau luminițe

poate se anunța ceva, I couldn’t care less.

lângă fântână, doi porumbei grăsuți

trezind imaginea sânilor tăi într-o dimineață: 

te priveai în oglindă

cu părul puțin ciufulit și cu zâmbetul acela

în stare să mă facă să-mi doresc

să fiu unul dintre oamenii buni care hrănesc porumbei.

stăteam pe bancă, lângă mine ceva sclipea în fântână,

oameni treceau, se strângeau în brațe, 

se despărțeau

și eu eram trist ca un poet dintr-un film coreean

gândindu-mă că tu trebuie să pleci

și norii sunt atât de frumoși.„

„în casa aceasta mi-ar plăcea să trăiesc

aici mi-aș aduce părinții

undeva într-o curte pe strada Doicești

să ne mai cânte noaptea câte un greier

și tocmai în acest moment

când torn laptele în ceașca de cafea

la o masă nouă de lozie

pe terasa noului meu job

lumea lor din pulovăre găurite

se destramă încetișor

de fapt, sunt foarte bine asigurată în București

am un loc la cimitirul catolic

nișă concesionată la crematoriul din vitan-bârzești

două locuri la ghencea, militar și civil

și tu glumești că nu mai scap de fotbal nici în mormânt

iar când îți spun că te iubesc ca pe un meci de fotbal

iar tu îmi spui că mă iubești ca pe un film rusesc

morala e să nu ne supărăm

pentru că știm ce ne place

în orașul acesta atât de frumos și încă atât de străin”

„La ora aia, la București, Miha refuza să se mute la Corbeanca, continua să stea în apartamentul din Pantelimon, cu vedere spre Mănăstirea Mărcuța. Într-o zi, Beguma s-a dus la fiică-sa fără s-o anunțe, și a găsit în sufragerie un tip. Nu era dezbrăcat, dar nici prea departe: avea chiloți Versace, la fel ca Saon.”

„E cald înainte de vreme la București, se topește asfaltul. Teo Canta își tamponează chelia: ia să mă bag la umbră, își zice. E în Cișmigiu, la Platan, în capătul podețului pe care Primăria îl repară de doi ani de zile. Parcul e plin de jeg, dar primarul e econom: dacă vrei curățenie, fă-ți singur, dacă nu-ți faci, înseamnă că n-ai nevoie.”

„La intrarea în bloc, mi⁠-⁠am dat jos canadiana pe care am înghesuit⁠-⁠o în rucsac, am luat liftul până pe terasă și am așteptat să se facă ora opt. Plecasem devreme, pentru ca bagajul meu de pescuit să nu⁠-⁠i stârnească curiozitatea vreunui echipaj de miliție să‑mi ceară legitimația de serviciu ca să vadă de ce merg la pescuit și nu sunt la muncă. La ora asta, chiar dacă ea era trează, nu puteam să sun la ușă și să fiu sigur că îmi deschide.

Prima dată, pe terasă, mi⁠-⁠am aprins o Apollonia, meritam un premiu, o mică parte din Planul meu funcționa, o adusesem la îndeplinire. Eram cu arma în blocul Turn. Fumam, mă uitam la răsărit, orașul arăta bolnav și stins, răsăritul părea o mângâiere trandafirie care aducea alinare. Frumoasele blocuri interbelice, macarale ici⁠-⁠colo, schelete de blocuri în construcție, zidul de cetate al blocurilor de unde începeau cartierele. Un oraș mort și trist care îl urăște. Și eu o să fiu brațul acestei uri. Mă țineam departe de margine, deși mă tot tenta să mă uit în jos la Sala Palatului, trebuia să nu fiu văzut de nimeni, și în special din stradă. Când să plec de pe terasă, cu sacul cu pușca, am agățat o antenă tv care a căzut. Aveau și antenă colectivă, dar aveau și destule antene individuale. Păreau un pâlc de sperietori de păsări anorexice într⁠-⁠un lan de ciment. Am încercat s⁠-⁠o repun pe poziție, m⁠-⁠am panicat, mi⁠-⁠am imaginat pensionarul indignat că nu mai prinde bulgarii, sună la 955, o anchetă cu miliția pe terasă, cine mi⁠-⁠a deranjat antena de pe bloc, miliția miroase ceva suspect: sigur e un infractor, să-l căutăm din apartament în apartament.

Am coborât pe scări până la etajul paișpe, la apartamentul doamnei Voiculescu Amelia. Îmi pare rău, dar în continuare o să-i spun baba, de fiecare dată când mă gândesc la ea, numele acela mi se pare lung, impropriu, în gând îi spun baba. Trei luni mi⁠-⁠a luat să mă decid. Era clar, cel mai bine era să fie mai sus, de la etajul zece de preferință, până la șaptișpe, erau două apartamente bune ca poziție pe etaj, pe partea cu Sala Palatului, deci aveam șaisprezece apartamente, hai douăzeci dacă riscam și coboram până la opt. Am început cu lista de la întreținere, câte persoane sunt în apartament, să le identific, să văd cum arată, să încerc să aflu cât mai multe despre ei, dacă au rude, dacă pleacă de⁠-⁠acasă, dacă primesc vizite. Nu vreau să fac un pomelnic al familiilor din bloc, cel mai mult m⁠-⁠a ajutat când, prefăcându⁠-⁠mă că sunt de la telefoane, am intrat la o vecină în casă și promițându⁠-⁠i că o s⁠-⁠o scap de cuplaj și o să fie singură pe fir, și prefăcându⁠-⁠mă că măsor prin casă, desfăcând și reasamblând telefonul, mi⁠-⁠a făcut o cafea, desigur nechezol, am tras⁠-⁠o de limbă și am aflat aproape totul despre vecinii ei. La câte știa eram convins că ascultă de fiecare dată ce vorbește cuplajul, chiar nu înțelegeam de ce vrea să fie singură pe linie, nu-și dădea seama câtă plictiseală va urma? Ea mi⁠-⁠a spus despre babă că are doar un fiu care a fugit, un nepot care o vizitează doar de Revelion și vara o dată sau de două ori, niște rude prin Transilvania, că se mai vizitează cu Popeștii de mai sus cu un etaj, în diagonală, că ei îi mai fac cumpărături dacă se simte rău. Concurența era o familie de doi pensionari de la cinșpe, care chiar nu aveau pe nimeni, nu vorbeau cu vecinii de la un scandal cu reparația la acoperiș, dar el era foarte în vârstă, abia se mișca, l⁠-⁠am urmărit cu atenție când ieșea din bloc la cumpărături, orice pas era un chin și dura de trei ori mai mult să-l facă sprijinindu⁠-⁠se de baston, mi⁠-⁠a fost teamă că se sperie prea tare, i se face rău și se complică lucrurile, chem Salvarea și trebuie să abandonez tot.
– De la Gaze, doamna Voiculescu! am strigat tare, când am simțit⁠-⁠o în spatele ușii.
Mi⁠-⁠a deschis într⁠-⁠un târziu. A crăpat ușa puțin, neîncrezătoare.”

„Am coborât spre Teatrul Mic, la Informația am făcut dreapta, am trecut de Hotel Opera și am ajuns aproape de Sala Palatului. Aici, la mezaninul unui bloc foarte înalt, o replică nereușită de zgârie⁠-⁠nori pitic, era un restaurant, restaurantul Turn. Intram prima dată în locul ăsta. Nu arăta rău, mezaninul era foarte înalt, ca o navă de catedrală, pereții erau drapați cu niște draperii gri, mesele neocupate, era destul de gol restaurantul, aveau așezate pe ele tacâmuri, pahare cu piciorul în sus și farfurii deja pregătite ca și cum trebuia să apară cineva la masă, aproape toate mesele aveau în colț o frapieră, avea un aer de restaurant mai de lux, dar prietenos.

La masa unde ne⁠-⁠am așezat erau trei fete și doi băieți, cel puțin o parte dintre, aveam să deduc din conversație, colegi de⁠-⁠ai ei de la ASE. Ascultam ușor plictisit, nu aveam nimic de care să mă agăț să deschid și eu gura, când, la fel ca în Berlin, fără nicio introducere, brutal, m⁠-⁠a întrebat vii cu mine, o să-ți placă. Și la fel ca în Berlin, fără să ezit, am urmat⁠-⁠o supus și intrigat. Am ieșit din restaurant și am intrat în altă scară a blocului, care era o scară de bloc obișnuită, cutii poștale, avizier de întreținere. A chemat unul dintre cele două lifturi și a apăsat ultimul buton, cel mai de sus, ultimul etaj. Eram intrigat, o tensiune erotică pe care poate doar eu o sesizam se amesteca cu o panică pe care doar eu îmi doream să o sesizez, dacă fata asta e nebună și vrea să-mi facă ceva rău. Cabina liftului era altfel decât cele din cartier – din blocurile comuniste –, era mai mică, avea pereți de lemn, două uși batante care păreau fragile, era puțin aer și mergea încet, încet, un zgomot de angrenaje stricate, călătoria cu liftul părea interminabilă și rămânea din ce în ce mai puțin oxigen în cabină, s⁠-⁠a oprit brusc ca și cum s⁠-⁠ar fi defectat și am fi rămas blocați între etaje. Ultimul etaj, dar era ultimul etaj până la care mergea liftul, am urcat pe scări, un etaj cu uși de apartamente, încă o scară, și chiar era ultimul etaj, o ușă pe care scria spălătoria și una de lemn, verde. Andreea a deschis ușa verde și m⁠-⁠a invitat. Am intrat pe ușă și m⁠-⁠am trezit deasupra orașului. Era de parcă evadasem din București. Orașul era lăsat în urmă, la picioarele noastre. Mai fusesem, la mine⁠-⁠n cartier, pe terasele blocurilor de opt și zece etaje, dar acolo, chiar dacă se vedea în zare, erai înconjurat de alte blocuri, era doar ca și cum te⁠-⁠ai fi suit în vârful gardului și priveai doar peste alte garduri, garduri și numai garduri în jurul tău ca o zgardă. Aici, de pe Turn, de la înălțimea celor șaptișpe etaje ale lui, pentru că era înconjurat doar de câteva blocuri mai noi, de prin ’70, dar până în zece etaje, restul erau blocuri interbelice de patru⁠-⁠cinci etaje, mai apoi cartiere de case și vile, lângă Palat și Sala Palatului cu acoperișul ca un tort de bezea, privirea până departe nu era blocată de niciun obstacol. Erai o pasăre plutind peste oraș. Bătea vântul, parcă mai tare decât jos, probabil din cauza înălțimii, și boarea aceea făcea ca totul să fie și mai senzorial, simțeam înălțimea prin piele, prin firele de păr de pe mână. Când am urcat cu liftul, aș fi spus că afară e deja întuneric, însă aici, pe acoperiș, vedeam înspre Titan noaptea care luase în stăpânire beznoasă cartierul, însă pe partea cealaltă, probabil spre Crângași, soarele deja apus atârna de norii rămași pe cer cu niște variațiuni de roșu, portocaliu, violet și ocru, iar norii irizanți aveau încă puterea de a strălumina lăsând să se vadă, ca o machetă neclară în detalii, puzderia de blocuri care mărginea orașul.

Ne⁠-⁠am apropiat de marginea terasei și, peste balustrada de ciment acoperită cu tablă am aruncat o privire pe trotuar unde se distingeau câteva Dacii parcate, păreau mașini de jucărie. Mi⁠-⁠a trecut prin cap, sigur o citisem pe undeva, de sus nu se mai vedeau mizeria, răutatea și prostia, și de⁠-⁠asta de sus totul pare mai frumos, am spus asta cu voce tare și m⁠-⁠am simțit ca un impostor că spun lucruri citite ca să epatez, că spun lucruri citite ca și cum ar fi gândurile mele. Fără niciun fel de intenție, cum stăteam cumva în spatele ei, ea lângă balustrada terasei, am înconjurat⁠-⁠o cu mâinile și am luat⁠-⁠o în brațe, ea s⁠-⁠a lipit cu spatele de trupul meu; când vezi ceva frumos, e firesc să-ți dorești să simți pe cineva aproape, cât mai aproape. Am scos țigările din buzunar, și ea a vrut una, și am fumat o țigară uitându⁠-⁠ne cum pastelurile de pe cer devin din ce în ce mai pale și mai neguroase. Și simțindu⁠-⁠ne trupurile odihnindu⁠-⁠se unul în celălalt. Tot ea a rupt vraja amorțită spunând hai să mergem și desprinzându⁠-⁠se din îmbrățișarea mea.”

„O fabrică de stele
a explodat în lac
când am scuipat”

„... pe mutră ţi-a rânjit un rid.

Din Ioanid pân’ la Biblioteca Franceză

te-ai pricopsit cu o hemipareză.


De la Franţuji până pe Olga Bancic[1]

abia-abia te-au ambulat bocancii.


Din Olga Bancic până-n Eminescu

privirile-ţi umbresc umbresc umbresc u...


... Un pas, apoi popasul în Broşteanu,

popa să-ţi dea ispasul c-o icoană.


Iar din Icoanei până-n Ioanid...”

„Prelata se așterne peste pepeni

Neoane chicote și melodii

de la Megaimage de vizavi

vitrina scuipă peste piața Gemeni

Sub mușama harbujii vor musti

la noapte senzuali obraznici țepeni

cum n-au mai pomenit nicicând asemeni

iscoditorii ochi de mușterii

Vindeam pe vremuri tot pân’ la nămiezi

recită moșu-același vechi lamento

cu prinse-n barbă perlele de miez

și vorbele se sparg de pavimentul

îngemănatei hale și-o transformă

încet într-o curcubătă diformă”

„câțiva nori uscăței se gudură la soare. și sub ei,

se mai gudură, din când în când, oamenii. 

când mă iei de mână, în inima pustiului, la malul Cișmigiului,

mă simt în siguranță, deși nu întru totul,

cum citeam dimineață, cel mai mare copac din lume 

învelit într-o pătură rezistentă la foc,

în timp ce incendiile din Sierra Nevada 

se apropie tot mai mult. 

învelișul de aluminiu poate să reziste la căldură intensă 

o vreme, așa spun oficialii, și când au mai mințit ei. 

în autobuz apar controlori și scot sunete reci, guturale,

și plouă cu amenzile cum plouă cu petale.

stai cuminte, nu începe, spune o mamă chiar lângă noi,

sau dacă începi, fă-o ca lumea,

deschide-ți inima, lasă să se aerisească.

eu am început puține lucruri pe care le-am dus până la capăt,

o parte cu taică-tu, 

și nu mi-au folosit la nimic.

fetița, bineînțeles, începe, atât aștepta. controlorii coboară.

mă uit atent la tine, nu schițezi nimic.”

 „așa cum îți cunoști copiii orbi

din Vatra Luminoasă

ce șoc am trăit când 

acum 27 de ani

am înțeles de unde îi vine numele

ce stânjenită am fost când

copila aceea nevăzătoare

s-a îndreptat spre gardul 

dintre ea și mine

dintre casa orbilor și mine

și mi-a spus, senină 

„tu semeni cu mami mea”

și mă întrebam 

cum poate să mă vadă

dacă nu vede

și tot ea mi-a șoptit 

«ai același parfum și cred 

că ai același zâmbet

așa simt eu»”

„[...] mai aveam mult de mers până în Europa, și uneori se făcea foarte frig acolo, la Mexico, pe Ștefan cel Mare și Sfânt, iar stripteuzele stăteau în gecile lor de iarnă și fumau țigară și își aminteau că se putea și mai rău, că pe vremuri lucraseră în Tei, la Trei Scorpioni, și abia acolo era un frig de îngheța pișatul înainte să ajungă în vasul toaletei, ehe, ce ierni prinseseră ele în mizeria aia de Tei, această Siberie a Bucureștiului, așa vorbeau frumoasele mele stripteuze despre iubirile lor ratate, despre băieți cu Passat-uri, despre bărbați cu Cielo, mereu mașina Cielo era roșie, astfel se știa că bărbatul avea lovea, e drept că bărbatul cu Cielo avea și pula mică, dar peste  asta se putea trece ușor, ochii se puteau închide, bani să fie, bani, bani, bani, bani, bani, bani, bani, bani, despre datorii la cămătari vorbeau ele, mereu apăreau cămătarii în poveștile lor și după întâlnirile cu ei erau fericite dacă scăpau doar cu o muie luată, bine că mai aveau toate degetele, păi, ce, că pe una o futuse un procuror criminalist, așa că ajunsese deja la apogeul vieții sale triste, și viața sa trecuse, și ea semăna cu Nina Simone când sărăcise Nina Simone și cânta pe trei sute de dolari pe seară într-o magherniță din Paris, dar frumoasa mea stripteuză era tot demnă și ea fuma țigări L&M, de la care făcea, desigur, cancer, dar nu îl făcea chiar atunci pe loc, cancerul era departe, undeva în viitor, cancerul era sfârșitul pe care oricum și-l dorea, să moară, să moară, să moară dracului odată și să se termine cu toate, ce, se gândea ea că o să ajungă să-i scoată vezica urinară și o să se pișe toată viața în pungă, aia e, și pișatul trebuia să se ducă undeva, bine măcar că nu mai îngheța, da, mă, băiețică, așa am trăit noi, dă-l dracului de cancer că mai e până la sfârșit, cancerul vine ultimul, și era multă, enorm de multă singurătate în lumea minunatelor mele stripteuze și unele se urcau uneori pe blocuri și săreau de acolo, zburau câteva clipe, ce frumos zburau stripteuzele spre moarte, apoi chiar mureau cu căpățânile zdrobite de asfalt, poc, ia uite, fratele meu, cum s-a făcut asta, poster, direct, mânca-ți-aș pula ta, așa spuneau supraviețuitoarele, aprinzându-și o țigară, ca să se grăbească și ele către moarte, moarte, moarte [...]”

„[...] domnul Baicu agățase creionul în cui, însă era atât de util în angrenajul nașterii ziarului încât era de neînchipuit că va veni o zi în care vom intra în redacția noastră din Pipera și vom vedea computerul asupra căruia stătea aplecat cu o țigară neaprinsă, căci de fumat fuma doar la fumoar, lipsit de domnul Baicu și de suflet, mărețul domn Baicu nu își lua concediu decât vara, două săptămâni și încă o săptămână de sfintele sărbători de iarnă, nu lipsea niciodată de la serviciu, venea printre primii, pleca printre ultimii, nimeni nu-l aștepta acasă, iar la doamna Baicu ajungea ușor, trebuia doar să deschidă ușa către salonul doamnelor de la corectură, să se aplece un pic de șale și să pășească, era un galant și un drăguț, toată lumea îl plăcea și se vedea că educația sa fusese aleasă [...]”

„Ar fi fost frumos să spun că eu am ajuns în București pentru că îl căutam pe Alexandru și că toate drumurile au fost râuri care au ajuns în Delta Văcărești, doar pentru că aici mă aștepta el. Ar fi fost frumos, dar ar fi fost o minciună, iar eu nu mint dacă nu e neapărată nevoie.
În Japonia, oamenii își planifică viața unii altora, iar apoi nu fac decât să rămână între granițele deja trasate. Am ajuns în Europa evadând de această groaznică perfecțiune a previzibilului. Și am tot fugit, până am nimerit în acest oraș, unde nimic nu e sigur, iar timpul și spațiul sunt concepte vagi. Am învățat atât de multe în București.
Aș minți și dacă aș spune că Alexandru a fost ca un zgârâie-nori în viața mea, iar eu nu mint, dacă nu e neapărată nevoie.
Până la urmă, aici l-am descoperit pe Dumnezeu și am avut pentru prima dată o religie: am fost botezată creștină.
Numele meu înseamnă: Verde. Alexandru era de părere că mi se potrivește: „Saloanele spitalelor de nebuni sunt zugrăvite în verde.”, spunea. „Verdele liniștește”, spunea, iar eu chiar îl linișteam.
Cred că noi am fost ca doi pescari pe care îi leagă întunericul acela de dinainte să răsară zorile, întunericul acela pe care lumina noii zile îl șterge.
Eu l-am învățat Alexandru să scrie “Bună dimineața!”, în japoneză, nu avea talent la pictură, întotdeauna se grăbea și era leneș.
Dar diminețile noastre chiar erau bune, erau liniștite, stelele mergeau la culcare, eu udam florile și el privea peste umărul meu platforma industrială care începea dincolo de blocul acela cu opt etaje, locuit de oameni care nu se salutau între ei, care se urau și la primul prilej istoric s-ar fi turnat unii pe alții, ar fi ridicat lagăre în care să îi închidă pe cei blânzi.
Făcuserăm din diminețile noastre o insulă: Insula Verde. Plecam de aici doar ca să vedem filme de cinema în limba engleză. Eu încercam să citesc traducerea în română și nu reușeam niciun pic. După ce se terminau, mâncam saleuri și eu îi spuneam basme japoneze cu prințese și palate bântuite. Era destul de amabil cu felul în care povesteam. Când nu-mi aminteam unele amănunte, pur și simplu le inventam, iar Alexandru întreba “Chiar așa?”, iar eu, ca să nu fiu obligată să mint, fiindcă nu era neapărată nevoie, nu răspundeam nimic. Pur și simplu povesteam mai departe.
Serile le încheiam într-un alt ritual închinat iubirii: ascultam Meiko Kaji, săruturile noastre erau de adolescenți și Alexandru mușca din sânii mei mici cu pofta unui nou-născut, până îmi țâșneau lacrimile acelei minunate dureri.
Am plecat din București. Libertatea se confunda tot mai des cu profitul. Orașul se transformase, și se transformase în rău, într-o întrecere pentru bani, bani, bani, bani și numai bani și nicăieri liniștea bucuriilor gratuite și oameni tot mai puțini. Afară, totul devenise o junglă prăfuită și ostilă și colorată absurd, în mov sau în violet.
Alexandru a fost un om, știu să recunosc unul, pentru că nu am întâlnit foarte mulți, moartea sa este doar un detaliu, un amănunt, oamenii oricum trăiesc spre a deveni amintiri.
El a fost mai bun decât viața sa și a știut să trăiască. Noi, numai noi am fost insula noastră verde și întunericul șters de mâna de lumină a unei noi zile.”

„Mă dezmeticeam. Auzeam frunzele foșnind în vânt. Din apropiere, o bufniță sau o altă pasăre de noapte a tăiat liniștea. Au urmat un claxon prelung și alte zgomote de mașini. O înjurătură și râsete în depărtare. Când am deschis ochii, am văzut coroanele copacilor. De undeva, venea lumina galbenă a unui bec.
M-am ridicat cu greu. Am făcut un pas, după care am căzut. Îmi vâjâia capul, iar durerea și usturimea din picior scormoneau în mine ca un cuțit fierbinte prin unt.
Un parc. Eram într-un parc. Mai mult m-am târât decât am mers, până pe o alee, apoi m-am agățat de marginile unei bănci din fier forjat. În ciuda durerii, nu mi-a luat mult să înțeleg. Propriul meu text func­ționase asemenea cărților. Propriul meu text fusese o poartă. Coala pe care apucasem să scriu câteva rânduri era pe jos, la un pas de mine. M-am aplecat cu greu și am luat-o, am împăturit-o și am băgat-o în buzunarul cămășii.
Dacă lucrurile stăteau așa cum bănuiam, însemna că eram în București, în primele minute ale zilei de 11 aprilie. Cu câteva ore înainte ca Ada să fie ucisă. Gândul ăsta mi-a dat putere și, în același timp, m-a făcut să lăcrimez. Dacă aș fi știut că puteam face asta, aș fi făcut-o de mult. Am pornit fără țintă pe o alee. Mi-a trecut prin minte că arăt și că mă mișc precum un zombie din The Walking Dead. Și că, dacă aș încerca să vor­besc, aș horcăi ca unul. Apoi, în ciuda întunericului, am recunoscut lo­curile. Cișmigiu. Eram în Cișmigiu. În mintea mea, am apucat să merg până la poartă și am ieșit în Bulevardul Regina Elisabeta. În realitate, am căzut inconștient în mijlocul aleii.”

„într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colțul geamului de la bucătărie
se confesă mușamalei și borcanului de muștar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta își mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine și moara dâmbovița
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice și sunt pline de becuri
te risipești punându-ți auriul pe acoperișuri
și paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te dorește, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe și el
vasele cu resturi de conservă de pește
te-au și îndrăgit.
vino, și ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
și noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
așa că într-un târziu chiuveta începu să-și pună întrebări cu privire la sensul existenței și obiectivitatea ei
și într-un foarte târziu îi făcu o propunere mușamalei.
... cândva în jocul dragostei m-am implicat și eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preșcolari
și tot ce a fost mi se pare un vis.”

„Nu mai rămăsese nimic din mâncarea trimisă de mama, iar la cantină aveau ciorbă de legume și escalop cu ciuperci, așa că a doua zi m-am oprit la Mec-ul din Romană. Înăuntru era plin. Dacă m-aș fi străduit un pic, aș fi găsit un colț de masă la care să mă așez. Doar că eu am o relație complicată cu locurile aglomerate, mai ales cu cele în care sunt nevoită să mănânc. Iau prima înghițitură și oameni care până atunci își vedeau liniștiți de mâncarea lor se opresc și se uită la mine.
Mă urmăresc să vadă dacă îmi cade vreo firimitură din gură, dacă plescăi și, ca un făcut, chiar mă murdăresc de sos pe bărbie. Știu că este doar o senzație. Știu că cei din jur au treburi mai importante decât să-mi numere mie dumicații, dar faptul că sunt conștientă de asta nu mă ajută la nimic.”

(Din povestirea Mămăițele)

„În cele două genți cu care am ajuns în Regie, mama mi-a împachetat și câteva furculițe, un polonic și o lingură de lemn cu coada lungă. Ustensilele în cauză nu m-au ajutat să devin mai populară printre colegele de cameră, ba chiar m-au încurcat. Fetele au crezut că fac mișto de ele venind doar cu niște resturi. Astfel, au decis că nu există suficient spațiu în frigider. Trei rafturi, patru fete, eu am rămas pe dinafară.
Am aruncat pătura de pe mine și am alergat la baie. Am deschis ușa  cu atenție, având în minte imaginea ei întinsă pe jos, cu sângele șiroind în dreptul frunții. Baia din Regie e comparabilă cu un șifonier mai mare și o femeie ca ea, cât ar fi fost de mărunțică, nu ar fi avut destul spațiu să leșine fără să se lovească cu capul de chiuvetă.”

(Din povestirea Mămăițele)

„Am intrat în baie cu grijă să nu calc pe corpul ei întins pe gresie, dar nici vorbă de atâta dramatism. Bătrânica m-a văzut și a ascuns pumnul la spate. Găsisem în sfârșit o explicație pentru dantura stricată și tusea care mă ținuse trează toată noaptea. Se pare că de vină nu erau alimentația săracă în calciu și condițiile de trai de sub podul Basarab.
— Stai liniștită, maică, mi-a spus ea, găsesc io un’ să mă duc. Acu’ că vine iarna, mă întorc la azil, ca să nu îngheț sub pod. La partea cu înghețatul mi s-a topit inima. Am simțit cum se scurge caldă spre stomac, dar m-am ținut tare pe poziții și nu mi-am îngăduit altceva decât să dau din cap a compătimire. Dacă deschideam gura, mi-era teamă că m-aș fi răzgândit.”

(Din povestirea Mămăițele)

„evita contactul cu oamenii

și ținea în casă o

droaie de pisici

oamenii o porecliseră Pisicăreasa

cu timpul

începuse să miroasă și

să se comporte ca o pisică

nu-şi mai plătea lumina și gazele

când a luat-o ambulanța de la Obregia

lumea s-a strâns ca la circ

în fața blocului

ea a trecut printre vecini

a scrâşnit din dinţi

apoi a

mieunat”

„șase

era numărul

copiilor Ginei

și când se jura îi enumera

pe toți șase

pe Rumburak Nuți Cacacio Adi Mița și Oaie

din munca ei

ținea toată familia

pentru că Romică

era mai mereu fără serviciu

de la ea cumpărai flori

dacă te duceai la vreo cununie sau botez

de la ea auzeai cele mai mișto

blesteme și înjurături

la nici 45 de ani a făcut cancer la sân

după moartea ei Romică

a plecat la muncă

în Anglia

copiii mai mari

au vândut casa

și fiecare s-a

risipit pe unde a putut”

„era un cetățean

despre care nu se putea spune nimic rău

soț iubitor angajat exemplar

președinte de bloc

vara cu familia la Neptun iarna la Predeal

în zilele obișnuite salutând vecinii la costum

cu servieta lui maronie în care își ținea pachețelul pus de soție așa că atunci

când a venit Miliția să-l aresteze nimeni nu a crezut că e posibil ca tocmai el

să fi furat din fondurile fabricii I.M.G.B. atâta bănet

doar bătrâna de la parter a remarcat plină de înțelepciune:

bărbații...”

„era

cea mai cultă femeie din bloc citea cărţi groase

avea lentile groase

îşi privea vecinii de sus lumea îi spunea Doamna fusese profă

la liceul industrial I.M.G.B. și era mândră de asta

când a plecat cortegiul spre biserică doi foşti colegi şuşoteau

a murit Doamna Fute-Bine”

„pentru el realitatea a fost mereu o afacere complicată

un faliment

asta a şi făcut ca existenţa lui să pară o ratare exemplară

pentru cei care încă se mai raportează la superstiţia reuşitei

avea lungi perioade în care părea că nu mai participă la

propria viaţă funcţionar obscur scriitor bovaric histrion

sau căzut în melancolie celibatar înrăit

procreația a fost mereu scoasă din ecuație

nicio urmă pe zăpada asta murdară

obişnuia să spună

ca să-şi justifice neutralitatea”

„nu mai există teamă

când nu mai e

nicio speranţă

nimic nu mai depinde

de mine

nimeni nu deţine controlul

creierul este

un oraş sub ape

trupul un morman

de fier

moartea e

medicul

meu de familie”

„Nu știu ce-or fi zicând înţelepţii, dar mie pieţele mi se par locuri perfecte pentru meditaţie, ca de altfel toate spaţiile publice cu o ofertă sufocantă de diversitate umană. Dar pieţele incorecte politic și sanitar, cum era Oborul, au ceva special.Totul este mult mai direct, mai intens și necenzurat: culo-rile, mirosurile, strigătele, fumul grătarelor, vocile amestecate, marfa de neimaginat uneori, forfota de K1, parada modei sa-coșelor și bănuiala asta continuă că s-ar putea să fie adevărat că puţin înseamnă mai mult, less is more.”

„La cinci și jumătate închise laptopul, își luă geanta și se îndreptă spre ieșire. Trebuia să se grăbească, dacă voia să îi rămână timp și pentru o tură de lac înainte să se întunece. Ăsta era, de altfel, principalul motiv pentru care se și mutase în Tineretului. Parcul ăla imens, aflat chiar vizavi, în care te puteai plimba ore în șir fără să treci de două ori prin același loc, pentru ca, odată ajuns acasă, să pici lat de-oboseală și să adormi rapid și fără gânduri.
Coborâră la Tineretului. Ia zi, te duc acasă? o întrebă femeia, cu zâmbetul ei larg, plin de solicitudine. Mona ezită. Se simțea obosită, descurajată chiar. Ce rost avea? Și totuși… Mulțumesc, Lori, cred c-o să dau o tură de parc mai întâi. Of, dacă nu m-ai înnebunit cu parcul ăla al tău. Mai dă-l naibii de parc! Dacă n-aș ști că-i plin numai de moși și babe, aș crede că ți-ai găsit pe cineva acolo. Te las, că mă grăbesc, dar poate reușim să ne vedem zilele astea la o cafea. Hai, nu mă refuza! Mai ieși și tu în lume, mai vezi și altceva, ești tânără, ce naiba, doar n-ai de gând să te călugărești acum! Mona se crispă. Mona monahia, i se păru c-aude, dar Lori continuă. Deci ne-am înțeles, da? Te sun cât de curând, să n-aud că n-ai timp. Te-am pupat, pusi, pa!”

Din povestirea „Alcor și Mona”

„M-am mutat în Tineretului. Linişte, parc, porumbei… Un porumbel şi-a făcut cuib la geamul de la baia mea. Miroase în toată casa a găinaţ. Este o casă mică. De fapt, e o garsonieră. Îmi pare rău, dar cuibul trebuie stricat. Îl sun pe nea Costel, să vină să m-ajute. Eu singură nu pot. Mi-e frică de blestemul berzei. Ce dacă porumbelul nu e barză? Tot pasăre-i şi el. Lui nea Costel nu-i este frică. El face treaba pentru care e plătit.
Mi-am luat casă. Mă rog, apartament la bloc. În acelaşi bloc. La scara de alături. Noroc chior. Vorba aia, Tineretului. Linişte, parc... Am, în sfârşit, casa mea. Cuibul meu.”

Din povestirea „Cuibul”

„Îşi aprinse o ţigară şi se aplecă peste fereastră. Gina se juca cu Bobo în grădina de lângă bloc. Îi arunca un băţ şi câinele i-l aducea sprinten înapoi. Bravo, Bobo, bravo, iubitu’ lu’ mama! îl încuraja femeia. Fi-ţi-ar cotarla… Auzi mobilul Ginei vibrând pe masa din bucătărie. Azvârli ţigara pe geam, îşi trase un scaun şi apucă nerăbdător telefonul. Nu era spitalul. Primise Gina un mesaj. « Vă reamintim că joi, 6 aprilie, ora 10:30, vă așteptăm pentru vaccinul de 15 luni la sediul nostru din Strada Ion Brezoianu nr. 52. Vă rugăm confirmați programarea accesând linkul...». 15 luni? Cum adică 15 luni, Gino? Cam cât înseamnă asta, un an, un an și-un pic?! Simţi cum îl trec toate căldurile. Ăsta-i câine bătrân? Ăsta n-o să ne chinuiască mult? Păi futu-ţi javra mă-tii, lasă că… Telefonul vibră din nou.”

Din povestirea „Autostrada Soarelui”

„Ieşisem deja din Herăstrău şi mă bucuram, ca de obicei când ajung de cealaltă parte a parcului, de imaginea sportivilor din echipa naţională de rugby, care-mi zâmbeau, larg şi-n mărime naturală, din panoul pe lângă care trec zilnic în drum spre studio. Auzeam telefonul, dar n-aveam niciun chef să răspund. Îmi făcea plăcere să mă opresc şi să mă uit pe îndelete la bărbații aceia frumoși și zdraveni, numai buni de luat acasă. Uneori, când nu era nimeni prin preajmă, alegeam câte unul și-l fotografiam. Reuşisem să adun o colecţie frumuşică. Mă întrebam ce-ar zice maică-mea dac-ar afla.”

Din povestirea „Numai mamă să nu fii„

„Peste drum, la Caşin, începuseră să bată clopotele. Bat clopotele, a zis, de parcă eu nu le-auzeam. Ce ai, de ce-ai tăcut așa? Nimic, mă doare-un pic stomacul. Da’ sensibilă mai ești, dragă, nu știu cui i-oi fi semănând. Ascultă, Dienuța, mamă, știi la ce mă gândeam acum? Să intri și tu s-aprinzi o lumânare, poate-o da Dumnezeu și ţi-oi găsi un om ca lumea, că azi e miercuri şi ştii doar că la mine visele de marţi spre miercuri întotdeauna s-au adeverit. Nu de alta, da’… Uite că intru, am zis, numai să nu o mai aud.”

Din povestirea „Numai mamă să nu fii„

Dristor

„Cînd am auzit prima oară numele cartierului,

am simțit pe limbă piper alb,

în nări miros de grătar încins

și în urechi zgomot de tramvai.

Nu știam atunci că

sos de șaorma-cu-de-toate,

bălegar uscîndu-se la soare,

șuruburi, șaibe, cuie, piulițe

rostogolindu-se pe gresie noapte de noapte

în garsoniera de jos

vor însemna pentru totdeauna Dristor.

Și Mariana cu barbă,

și băieții ei dichisiți,

și iubișoarele,

și adolescenții umblînd în grup de colo-colo,

și ceremoniile funerare,

cînd jaguare, merţane, jaguare, merțane

se-nşiră melancolice

de-a lungul străduţei care desparte blocul de cimitir,

și străduța care desparte blocul de cimitir,

și piața colorată și ieftină din spatele blocului,

și tramvaiul croindu-și drum

printre trunchiuri firave de copaci,

și șaormeria celebră în tot orașul,

cu cei șapte bucătari tineri,

ca șapte frați identici,

sclipitori în costumele lor imaculate,

mînuind cuțitoaie bine ascuțite,

potrivind garniturile în foaia de lipie,

totul într-o viteză care mă fascina

de cîte ori treceam să cumpăr

o șaorma-cu-de-toate-la-pachet,

vor însemna pentru totdeauna Dristor.

Dar mai ales cum se face seară.

Și cum se vede asta de la etajul opt.

Cum a deschis vîntul geamul de la bucătărie și

un bărbat îi spune femeii sale pitulice.

Cum, la Florăria Mariana, Mariana se uită la televizor

și mănîncă semințe.

Singurele ferestre ale garsonierei de 18 mp,

cea de la bucătărie

și cea de la camera ce-mi servește

drept living, dormitor și birou,

dau spre apus.

Așa cum și camera mea de fetiță

tot spre apus dădea. ”

Mariana

„Sîmbăta după-amiaza și mai ales duminica

nu prea vezi pe străzi decît

cerșetori, nebuni și golani.

Adolescenți săraci, îmbrăcați colorat, vorbind tare.

Cu frunțile încrețite, ca și cum

chiar atunci ar învăța literele.

De la etajul opt,

pe străduța care desparte blocul de cimitir,

nu se văd acum decît Mariana și prietenii săi.

Mariana vinde lumînări și candele, chibrituri și tămîie,

pămînt pentru flori, flori și coroane de flori,

flori naturale

și flori artificiale

într-o coșmelie albă de termopan: Florăria Mariana.

Are acolo televizor și, iarna, calorifer electric.

Acum nu mai vine nimeni,

e trecut de șase seara,

e duminică.

Mariana stă pe-un scăunel în fața Florăriei Mariana

și mănîncă semințe de floarea-soarelui.

În jurul ei sînt cîțiva băieți

cu tricouri mulate,

băieți firavi, cu mîinile încremenite

în buzunarele blugilor,

privind în gol,

băieți dichisiți, cu părul bine tuns,

vopsit în culori electrice.

Albastru, blond, ciclam, verde.

Mariana pare mama lor,

cu sînii ei bulbucați,

gata să-i scape din maioul Calvin Klein,

cu șuvițele ei blonde încadrîndu-i obrajii

mereu nerași.

Mariana pare tatăl lor,

cu mîinile ei mari,

cu spatele ei lat, numai bun să care

sacii cu pămînt pentru flori,                    

cu șoldurile ei zdravene,

înfășurate în fusta lungă, vaporoasă.

Ar putea să țină cîte doi băieți deodată

pe genunchi.

Mariana e bună, îi îngăduie în preajma ei.

Băieții o ascultă nemișcați,

seară de seară se adună

în fața Florăriei Mariana.

Mariana vorbește și scuipă cojile direct pe asfalt.

Vocea ei ascuțită

ajunge pînă la etajul opt,

chiar și cînd geamul e închis.

Cu toate astea, nu se poate spune

despre ce vorbește.”

Melancolie

„Mai întîi au făcut probe.

Probă, probă, probă, probă...

Doizece, doizece, doizece...

Probă, zece, doizece...

Ca pentru un mare concert

pe un mare stadion.

După vreo oră au apărut:

acordeonistul, violonistul, trompetistul,

un fel de limuzină neagră,

care purta pe lunga ei spinare

sicriul,

numai falduri de organza albă.

Urma o decapotabilă în care plîngeau

două femei corpolente,

una tînără, alta bătrînă,

şi apoi

jaguare, merţane, jaguare, merțane

care se-nşirau melancolice de-a lungul străduţei,

înconjurate de o mulţime îndoliată.

Cînd s-a pierdut pe aleile cimitirului

şi ultimul automobil,

au început dedicaţiile.

De la răposat la cei rămaşi neconsolaţi,

de la cei rămaşi neconsolaţi la răposat înapoi,

şi de la marşul funebru

la Drumurile noastre toate.

Mai mult de-o oră.

Apoi neconsolaţii s-au întors,

la poartă îi aşteptau cerşetorii,

s-au împărţit pachete, pacheţele,

în vreme ce maşinile îşi făceau loc

melancolice prin mulţime.

În urma lor, pe străduţa care desparte

blocul de cimitir,

a rămas un covor de petale colorate şi bănuţi aurii.

De la etajul opt

am privit-o pe Mariana

cum a urmărit totul

din uşa Florăriei Mariana,

cînd în picioare, cînd pe scăunel,

scuipînd coji de seminţe

printre petalele şi bănuţii de pe trotuar

şi m-am gîndit

că o să aibă ce le povesti deseară

saturnienilor ei de băieţi.”

„când ne-am despărțit prima dată eu am luat-o la stânga, pe icoanei, tu ai ținut-o drept înainte. în buzunarul hainei îmi simțeam degetele lipite. mă gândeam că e prea devreme să am un copil. defapt nu gândeam, ci strada își freca bordurile de coapsele mele. îmi împingea sânii în texturile tencuielilor. respira prin rigole direct în plămânii mei. își făcea loc în mine cu un fel de tupeu, în fața căruia cedam, înaintând încet pe străduțe întortochiate, până în piața rosetti.
acolo piatra statuii devenea fosforescentă.”

 „uzură şi speranţă 

în serile când oraşul lasă pe lucruri

o peliculă moale 

sudoarea unui tramvai înaintând

pe mediana craniului

către Hala Traian

devine vâscos buzunarul

purtând câştigul în lupta pierdută

cât ţine ziua de lucru

cu sânge băut de vampirul

iubitor de lumină

_opt ore: nine to five 

intru

sub pielea duşmanului

ca să pot înţelege

şi acolo e frig.”

„De aproape cinci ani, în fiecare dimineaţă, pleca din apartamentul cu două camere de lângă Laromet şi, la oricare din familii se ducea, era nevoită să treacă prin faţa blocului ridicat pe locul fostei coşmelii, Grefoaicele colţ cu Mocani. Aici însemna acasă, peste drum de fosta bojdeucă a socrilor, pe care o moşteniseră şi o vânduseră ca să plătească procesele. Oricât s-ar amăgi, „pe strada cu cocioabe“ o să moară – cum poreclise ea mahalaua Bazilescu, unde se născuse Mircea.
[...]
Aşa trăiau de câţiva ani, înconjuraţi de cocioabe şi magherniţe, la marginea cartierului, învecinându-se cu zidul Laromet, cu terenul de fotbal şi clădirea fostelor grajduri, de pe vremea boierului Bazilescu, devenite locuinţe. În curtea comună a fostelor grajduri parcase Mircea maşina şi acolo aşteptaseră o zi şi o noapte să se elibereze apartamentul executat silit, casa lor de acum.”

„De pe vremea lui Chiliman, cu Oprescu-n frunte se făceau măgăriile astea. Cum să ridice blocuri printre case? S-a convins şi ea cât umblase prin tribunale: în ţara asta totul e pe şpagă. I-a văzut cu ochii ei pe pocăiţii lui Onoriu, la marginea cartierului. Umblau pe la gardul caselor vechi, tip duplex, ridicate de CFR, şi caselor vagon, unele părăsite, altele cu ziare în loc de geamuri, din chirpici, îi amăgeau pe amărâţi şi, de vinerea până duminica seara, turnau fundaţia, fără autorizaţii, fără acte. Vecinii vorbeau că le construiesc pe persoană fizică şi că tot aşa vând apartamentele. Cum de s-or muta oamenii în ele, cât de urâte sunt? Măcar al lor e bloc solid, făcut pe vremea lui Ceauşescu pentru muncitorii de la fosta uzină Laromet. Şi uite cum s-a urâţit cartierul, mai ales pe străzile din capăt. În ’83, când a venit prima oară, aici erau drumuri desfundate, nu-ţi dădeai seama că eşti în Bucureşti. Dar nu-ţi săreau în ochi blocurile, ca balaurii printre case. Vecinii care s-au trezit că deschid fereastra şi dau de zidurile cenuşii sau ruginii ale construcţiilor şi-au făcut o asociaţie şi au reclamat peste tot. Cât s-a luptat şi maestrul Dan Grigore să împiedice distrugerea cartierului. A făcut adrese la Primăria Capitalei, că locuinţa lui e agresată, la o distanţă de 3,5 metri, de un bloc P+2+M, care nu are la dosar studiu de însorire. Era mândră că e vecină cu celebrul artist la care abia îndrăznea să ridice privirea când îl mai întâlnea prin Lidl şi la piaţă. Nu şi-ar fi imaginat că un geniu ca el cară pepeni cu mâinile alea măiestre sau că şi-a rupt din timp ca să facă o postare pe Facebook. „Este ilegal ce se întâmplă în Bazilescu, nu mai avem presiune la apă, la gaze, unde era o familie, acum sunt zece. De ce nu se respectă regula spaţiului verde obligatoriu din Monumentul Istoric Parcelarea Bazilescu? Toată aglomerarea asta de construcţii ilegale o să ducă la refularea canalelor, pentru că aceleaşi conducte trebuie să facă faţă unui consum mai mare. Normal ar fi să se planteze cel puţin un arbore la fiecare o sută de metri pătraţi de curte, ca să ne cureţe aerul, aşa cum cere statutul zonei. Nici asta nu se respectă, pentru că n-au mai lăsat loc de curţi. Au apărut fluctuaţii de tensiune şi opriri neanunţate de curent. De ce distrugeţi spaţiul verde şi parcurile? Ce politică de urbanism e asta, când respirăm un aer otrăvit, fiindcă suntem sufocaţi de mirosul de gunoi de la groapa din Chiajna, care e arhiplină?“, scria marele pianist. Au fost şi mitinguri de protest, într-o zi, a venit şi televiziunea pe Transilvaniei, dar ce folos? Blocurile sunt în picioare şi pocăiţii împânzesc cartierul cu şantiere.
„S-a ales prafu’ de Parcelarea Bazilescu, monument istoric, Stelo“, îi zicea şi Marinică. „Toate trotuarele pline de maşini, că nemernicii promit locuri de parcare şi de unde? Se răzgândesc şi fac apartamente la subsol, matrapazlâcuri, e o mafie imobiliară!“ Dar nu se ţine el de toartă cu primaru’ Tudorache? L-a auzit la telefon şi cu primăriţa. Ce, ăia nu ştiu? Că n-or construi chiar de capu’ lor clanurile, cineva le semnează o hârtie. Dar ce-i pasă lui? Tot cu pocăiţii le-a făcut copiilor duplexul ăsta, pe Credinţei – două vile lipite, construite ca lumea, nu de mântuială, ca blocurile pentru amărâţi, şi uite că a ajuns să se mute el într-una – dacă nu-l mai iubeşte Ligia, deh, cine l-a pus să-şi ia nevastă tânără, dată dracului notăriţa!
De aici porniseră în viaţă şi uite că aici s-au întors, „la cocioabe“, pe ultima stradă din cartier – traversai bulevardul şi, în doi paşi, erai în Chitila. Cine ar fi crezut că o să ajungă vreodată să stea la bloc? La Vârfuri aveau curte mare, cu grădină şi livadă, iar la treişpe ani, când s-a mutat cu maică-sa la Bucureşti, la tanti Vichi, aveau o curticică cu cişmea şi băncuţă de lemn, sub un nuc, ca în parc. Acolo a fumat prima ţigară, cu ochii la cer – Vichi i-o dăduse pe furiş. Era o mansardă închiriată, pe strada Traian, aproape de Foişor. Locuiau singure, camerele de la unu şi parter erau goale, încuiate. După ce a murit maică-sa şi tanti Vichi a plecat din ţară, s-a mutat la internatul liceului, dar asta era altceva. În vacanţe se ducea acasă, la taică-su, vedea cerul când voia.”

„Începuse ca maşinist la Bulandra şi învăţa meserie. Iubea teatrul încă din copilărie. Maică-sa cumpărase un radio Atlantic Acord, făcut de Tehnoton, şi, în fiecare miercuri, ascultau Înşir-te, mărgărite! Călca rufele familiilor şi el se juca la picioarele ei. „Musca să n-aud!“, îi zicea când ţipa peste glasurile actorilor. Era aşa serioasă, ca într-o sală de spectacol. De mic îl lua taică-su cu el la Bulandra şi aşa a prins drag de arta teatrului. Mai târziu, când era la liceu, căuta spectacole şi în altă parte. Mergea cu gaşca prin tot Bucureştiul, dar nu aveau bani şi se rugau de persoana care rupea bilete la intrare: „Ştiţi, sunt din partea lui Horia Căciulescu, a lui Alexandru Lulescu“, de fiecare dată spuneau alt nume care era în distribuţie. Odată, la grădina de vară de la Tănase, l-a rugat pe bărbatul de la uşă să-i lase să intre, minţind că i-a invitat domnul Biţu Fălticineanu, directorul teatrului. Doar că ei habar n-aveau cum arată şi a încremenit când un spectator i-a şoptit din spate: „Vezi că dumnealui e Fălticineanu“. Ani buni a ţinut distracţia, de câte trei-patru ori pe săptămână. Aşa a văzut, de mai multe ori, aceleaşi spectacole: Cu uşile închise, A douăsprezecea noapte, Steaua fără nume, Titanic Vals, Gaiţele. Nu se plictiseau niciodată. La fiecare reprezentaţie parcă era altă piesă şi ce actori, de zile mari. Cel mai mult îi plăcea sala de la Grădina Icoanei: era aşa aproape de actori şi îi venea să-i atingă. Apoi, când a intrat şi el în lumea artei, a fost în culmea fericirii. Avea senzaţia că poartă o uniformă invizibilă, care îl deosebeşte de restul oamenilor, de „civili“, cum i-a spus Stelei la prima întâlnire: „Eu nu sunt civil“ şi, până să o aibă pe Lăcră, o ducea la toate teatrele. Plecau împreună şi căutau, la întâmplare, spectacole. Cele mai ieftine bilete erau pe strapontină, cinci lei unul, dar nu găseau tipul ăsta peste tot. A dus-o şi la Atelier, la Naţional. Sălile erau pline şi nu de puţine ori se întâlneau cu spectatori care mai văzuseră acelaşi spectacol. Lumea venea îmbrăcată frumos, oamenii aveau timp să meargă acasă de la serviciu şi să se gătească pentru teatru.
Când s-a mutat la Odeon, nu a mai rămas timp pentru alte teatre. A fost greu la început, dar în doi ani şi-a dat seama cu ce se mănâncă şi de-abia aştepta să monteze un spectacol nou.”

„și autogara miroase a tei în seara asta

la fel cum miros toate obiectele din proximitatea parcului

carol bună dimineața porumbei mi-ai scris și atunci cred că

s-a oprit ploaia pe bulevardul constantin brâncoveanu ceasul

meu e acum pe mâini bune poți să-l recuperezi când vii

#legacy #poetry #expirat #vodka doar la o lectură a lui teo

dună îl vezi pe andrei zbîrnea bând rose bună dimineața

porumbei cum ați dormit am avut ușa încuiată la cameră nu am

cotrobăit prin debara bună dimineața porumbei tavanul stă să cadă nu

te pot lăsa să mai stai aici data viitoare când vii bună dimineața

porumbei orașul se desface ca un evantai într-un bazar turcesc

un pictor

gruzin s-a închis într-o mansardă caricaturile nu ne vorbesc despre

globalizare un

regizor armean bună dimineața porumbei și

asumarea sexualității în anii ’50 bună dimineața porumbei bună

dimineața emir kusturica bună dimineața jazz”

„am văzut crescând prețul dovlecilor din piețele agroalimentare

mi-am desfășurat cele șase straturi de piele peste linia albastră a

metroului bucureștean am comparat costume reușite cu alte costume

ce n-ar fi trebuit să părăsească depozitele.

la ora 20:31 te alături conglomeratului

aici am putea deschide o paranteză în care să descriem nevoile sau

necesitățile pentru care a fost conceput focus-grupul

cine ce când de ce și mai ales cum putem suprapune harta grunge-ului peste harta metroului bucureștean

din păcate

rezultatele

nu vor fi publicate

prea curând

de oamenii de știință britanici

ei sunt corporatiștii din pipera. ei umblă cu badge-urile la vedere

ei sunt corporatiștii din pipera și au propriile campionate de fotbal

zece ani de corporații zece ani în care viața a devenit o trotinetă

ascunsă de ochii oricărui tracker GPS

când dimineața începe din nou în berceni

tu îți bei cafeaua cu bijou

undeva în texas la un ranch

a fost interzisă orice manifestare prilejuită de halloween

bugetul de marketing a fost donat unei asociații

care luptă pentru drepturile suricatei suricatta”

„tot mai des accidente pe care le-ai fi putut evita tot mai des alina formează numere la întâmplare în speranța unui oraș acvatic

clopotele anunță încă o zi anostă alina ar fi vrut să o evite

alt cuvânt cheie pe blogurile de călătorii: accidente pe autostrăzile suspendate ghețari peste ghețari peste ghețari în garsoniera de la etajul patru încă o dată netflix dezamăgește în materie de lung-metraje

aminoacizii lucrează doar pentru corpurile vizibile de pe casa scărilor alexandra a vrut să o decoreze cu postere ale unor trupe de rock progresiv comisia de cenzori a blocului nici nu a vrut să audă se temeau mai degrabă că administratorul va delapida sume considerabile din fondul de rulment

mici linii întunecate ne ghidează pașii dinspre berceni spre centrul orașului

are you a zoe or a zelda? sau, dacă reformulăm, te regăsești în alexandra sau mai degrabă în alina?

nu există un răspuns corect

cum nu există nici un număr minim de interviuri de la care ești sigur selectat pentru jobul visurilor tale41

cinismul ți se potrivește ca o pălărie din fetru

stele și sateliți nu depășim niciodată primul nivel

nu vrem ca bunica alexandrei să coboare la prima stație

nu vrem ca trenurile să vină aici mai des de o dată pe săptămână

pur și simplu nu vrem are you a zoe or a zelda?”

„încă un moment în care parcul din bergen

devine miezul tuturor obiectelor

plutitoare să luăm exemplul acestei roți de agrement ea

luminează un cartier întreg de la

jardinierele roz și până la balonul razant cu

mașa și ursul frica e ținută în viață doar de un

spidercam montat deasupra zonei 51

bătălia animalelor de companie abia acum începe

lumina se propagă cu viteza

unei gâze pe obrazul tău stâng

direcție imprecisă – toate ceasurile din

univers vor fi confiscate

porii deschiși câteva animale de pradă

Ænima e un cal de bătaie listat pe OLX

te voi striga Ænima și rodiile îți vor acoperi corpul cald

ca o etajeră de lemn cu viniluri încă neșterse de praf.”

„Câteodată alegi o seară la karaoke în

Detrimentul psihoterapeutului cu porumbei

În grădinile pe care le-am proiectat în

Rahova City nu vei găsi niciodată mușețel și

Nici quinoa. Tăcerea, doar o formă discretă de

Respirație

Ce poți face cu un creion argintiu și cu un raportor din

Trusa de geometrie a Andreei. Dacă nu ai talent la desen

Nu mare lucru. Există trei mese principale și două momente

Esențiale de care ar fi bine să ții cont. La 9:30 și la 16:30 fructe sau

iaurturi cu

Un conținut de grăsime de maximum 2%. În niciun caz nu încerca

Iaurtul grecesc de la Salad Box. Și nici budinca de chia cu unt de

Arahide și banane. Efectul produselor Natur Haus va fi mult diminuat în momentul

În care nu respecați regulile simple ale dietei. Ce poți face cu un

raportor dar cu un echer

Construit după principiul triunghiului echilateral

Rahova City ar putea fi numele unei trupe de post-punk apocaliptic

Nimic esoteric nimic din proximitatea cabinetului de psihoterapie

Dacă vei suna la 49 ușa va fi larg deschisă și nu te va întreba

Nimeni de ce te holbezi la ghepardul din paginile revistei”

„De la etajul 10, de câte ori ies să fumez o țigară-n balcon, văd lumea ca-n palmă, Calea Victoriei întreruptă de vârfurile blocurilor-turn, ultimele case rămase în picioare spre Buzeşti, cu cariatidele mâncate de apa ploilor, singurul plop stingher care se mai întinde ca un semn de exclamație şi se pierde, uneori, în norii rozalii ai asfinţitului. Nu reuşesc, când mă plimb spre Piaţa Buzeşti, să-l găsesc, e ca şi cum el n-ar exista decât de aici, de la fereastra mea, o pată de verde care se destramă în vânt. E atât de singur în deşertul de beton, că-mi vine să mă duc şi să-l scot din peticul lui de pământ ca să-l plantez în balcon. Ar fi mai puţin stingher, lângă floarea de hârtie şi cei câţiva cactuşi, ca un străin într-un tren plin de necunoscuţi, dar nu ca un călător singur în deşert.”

 „Curând Nicu i-a găsit un post de telefonistă. Era ceva nou pentru ea să plece în fiecare dimineață de-acasă, să meargă până în Calea Călărașilor și de acolo să coboare spre Hală, și tot mai departe, pe Calea Victoriei până la Palatul Telefoanelor. Îi plăcea că primăvara, dar mai ales vara, se simțea mirosul de apă stătută, ca altădată în orașul de pe malul Dunării. În preajma cursurilor de apă lumina era alta, trecea altfel prin frunzele copacilor de pe maluri, aerul era verde, gros și moale, îl simțea imediat cum i se impregna în haine. A străbătut așa trei anotimpuri, în drumul ei spre ceea ce o aștepta, încă forme ideale ale lucrurilor care urmau să se întâmple.”

În jurul anilor 1700 zona Mântuleasa de azi purta numele de „Mahalaua Popii Drăgușin”

„O pâclă căzuse grea peste Bucureşti, sufocând turlele bisericilor care deveniseră lucioase ca acoperite cu solzi de peşte. Rotocoale de ceaţă tot treceau peste oraş, din zori de zi, în graba lor de a ajunge-n marginea lumii, de unde se prăbuşeau în gol. Pe drum nu trecea nimeni, părea că şi lătratul înfundat al câinilor sau cântecul păsărilor din pomii livezilor era purtat de graba cenuşie. Sub clopotul de ceaţă tăceau toate, ca și cum timpul nu cursese niciodată pe uliţele Bucureştilor, şi doar încremenirea domnise aici, cuprinzând în braţele ei liniştitoare oameni, case, animale. Lumea se făcuse mică-mică, sub paharul de sticlă fumurie aşezat peste mahalaua Popii Drăgușin, şi nici Stanca nu era altceva decât un punct pe harta mişcătoare a zilei.
[...]
Câini erau și-aici, în mahalaua Popii Drăgușin, atâția că lumea, tot trecând și rupând nuiele din gardul livezii, ca să se apere de ei, îl lăsaseră rar de tot, iar limba ascuțită a bucureștenilor scornise imediat o vorbă și pentru asta: ai rupt din gardul Mântulesei, adică ai luat de unde oricum nu mai era nimic. O foloseau în cele mai diverse ocazii și nu se mai săturau de ea, multă vreme, până când oamenii au uitat și de gardul livezii, și de Mântuleasa, care a devenit și ea un nume din cele fără chip, cum erau atâtea în București.”

„Acum cred că, venind în Bucureşti în anul ăla, Ioana a înţeles repede că oraşul nu era altceva decât un miraj hollywoodian, care s-a destrămat la fel de repede ca decorul din panouri de carton de pe platourile de filmare. Primele s-au făcut nevăzute apusurile strălucitoare pe care se conturau profilurile protagoniştilor într-o îmbrăţişare care părea să nu se mai desfacă niciodată. Dintr-odată, şi-a dat seama că bărbatul de care se-ndrăgostise nu era chiar ce păruse a fi. Un medic la început de carieră, dintr-o veche familie bucureșteană, cu mari speranţe de îmbogăţire pe seama unui eventual mariaj, nu era cu siguranţă potrivit pentru tânăra viitoare telefonistă, chiar dacă frumuseţea de starletă hollywoodiană făcuse victime înainte ca ea să înţeleagă în ce lume îşi alesese să trăiască. Pur şi simplu ştiuse asta, într-o seară de vară când începeau să se aprindă felinarele în Cişmigiu şi el, în costumul lui alb, călcat la dungă de servitoare, îi vorbea de viaţa fericită care îi aştepta, de casa în care urmau să locuiască, undeva lângă Piaţa Rosetti, să fie aproape de teatre şi de Calea Victoriei. Îl privise şi toată amărăciunea anilor ei de viaţă chinuită, alergată din loc în loc şi din oraş în oraş i se urcase în coşul pieptului. Iar el, cu unghiile lui perfecte, cu cămăşile bine călcate şi ochii de un albastru liniştit, netulburaţi de nici o mare suferinţă până atunci, cu zâmbetul de Cary Grant, îi păruse dintr-odată cea mai proastă alegere posibilă. Începuse o furtună de vară, cu trăsnete care păreau să despice copacii feriţi privirii lor de aleile întortocheate, cu fulgere care cădeau departe, peste acoperişul Primăriei, undeva în Piaţa Izvor. Nu s-a mai întors să-l privească, dar şi-a scos din două mişcări scurte pantofii de pânză care înotau deja în apa murdară şi-a rupt-o la fugă, cea mai înspăimântată fugă din viaţa ei în care fuga ocupa un loc atât de însemnat.”

„Când a coborât în stradă, pe Elena Mangâru a izbit-o mirosul aspru de fum, dar nu era cel al frunzelor arse toamna prin grădini, nici cel dulceag, dezgustător, pe care-l simţise în septembrie, când zepelinul ca o imensă bilă de metal turtit apăruse parcă de nicăieri traversând cu uruitul sec fâşia de cer care se-ntindea deasupra Căii Victoriei. În timp ce asfaltul i se năruia sub picioare, două lucruri i-au trecut prin minte cu claritatea şi calmul unor gânduri oarecare, dintr-o seară de vară petrecută pe o terasă de la mare: pivniţele, pivniţele din Mântuleasa, atât de adânci, cu piatra lor solidă, roşie, căscate ameninţător, ca nişte guri de pământ, aşa cum le văzuse cu o seară în urmă, şi cum pantoful de piele fină, de culoarea castanelor când abia se desfac din coajă, aterizase uşor, ca purtat de o boare primăvăratică, undeva în dreapta, şi rămăsese aşa, cum stătuse probabil în vitrina de la Galeriile Lafayette, pe faldurile de mătase din vitrine. Instinctiv, a întins mâna să-l ridice, dar şi-a dat seama că era mult mai departe decât i se păruse, culcată cum era, o ciudată iluzie optică îl făcuse să pară mult mai aproape, de aceeaşi parte a gropii negre care se lăţea din marginea bordurii pe care o simţea intrându-i dureros în coaste. A închis
ochii şi-a simţit în nări mirosul de carne arsă, de pământ amestecat cu sânge, propriul parfum Guerlain şi altceva, mult mai respingător, poate mirosul fricii pe care-l emanau corpurile din jur. Fusese primul lucru pe care şi-l amintise acasă, când îi povestise totul lui Petru, întâi cu seninătate, de parcă ar fi fost povestea altcuiva, apoi printre lacrimi, nu zgomotul asurzitor, nu şuieratul pe care cei răniţi se plângeau că încă îl mai aud în somn. Pentru ea, fusese un film mut, cu personaje care se mişcau haotic, într-o sală cuprinsă treptat de întuneric, unde singurul lucru pe care-l simţea cu certitudine era mirosul. Dar nu era cel de acum, cu siguranţă, şi Elena grăbi pasul, de parcă ar fi putut s-o ajungă din urmă.
[...]
În aer era ceva aspru şi dureros, ca în anotimpurile de trecere, un regret şi o speranţă care se amestecau. Elena plecase de dimineaţă de acasă hotărâtă să meargă la şcoală, apoi pe Calea Victoriei, la Au Bon Goût, pentru o probă, dacă prăvălia mai era deschisă. Multe se închiseseră, împreună cu cafenelele şi Teatrul, din a cărui piaţă dispăruseră muscalii, lumea însă încă mai circula pe marele bulevard. Altădată, pe vremea asta căuta să cumpere primele crizanteme, îi plăcea mirosul lor sec, înţepător şi nu i se părea că au nimic mortuar, dimpotrivă, erau dintre florile cele mai longevive şi nici ploaia de petale care aterizau pe covor când se treceau n‐o deranja, era ceva senin în moartea lor, inofensiv, în cursul firesc al lucrurilor. Pe la prânz, se amesteca deja cu lumea care curgea pe Cale, dinspre Ateneu, şi se gândea ce dezolant era acum bulevardul în care pulsa de obicei inima oraşului, când auzi huruitul surd. Avea auzul foarte fin, foşnetul abia audibil al unei foi de hârtie o aducea imediat pe eleva care încercase să copieze la catedră, în chicotelile tuturor. [...]
Bombele nu loveau ziua, de obicei. Aproape că se îndoieşte că a auzit ceva şi totuşi impresia de mai devreme o urmăreşte, ca şi cum o insectă minusculă i‐ar traversa pielea, n‐o vede, dar ştie că e acolo. Zgomotul e deja propria lui amintire, undeva în trecut, între firma elegantă, scrisă cu litere aurii, a croitorului Iacob Perntz şi clădirea îngustă a unei cofetării. Şi pe urmă, nimeni în jur nu pare să fi auzit nimic, zgomotul de tocuri şi fojgăiala fustelor de stofă uşoară, copiii de mână cu bonele, mirosul de parfum amestecat cu praf. Aude undeva în spate o voce de fată stâlcind o frază franţuzească şi instinctul o face să se întoarcă. Dar în spate lumea s‐a estompat dintr‐odată, e aproape întuneric şi uruitul a devenit acum asurzitor. Nimeni nu fuge, toţi rămân pe loc şi se uită la zepelinul care a acoperit soarele. Are ceva din eleganţa unui mare animal marin, cum trece lent pe deasupra oraşului. Ceva fascinant, hipnotic, încât un copil mai mic râde şi întinde o mână spre cer, ca şi cum ar vrea să apuce o jucărie.
Pentru câteva clipe, Elena se gândeşte că, dacă zgomotul motoarelor n‐ar umple aerul, ar fi linişte cum nu e niciodată pe Calea Victoriei, ca înainte să se taie strada, înainte să existe oraşul, când noaptea luminau doar stelele şi cântau cosaşii şi vântul de câmpie. Dar zgomotul există, şi Elena caută din ochi un adăpost. Prima explozie se aude atât de aproape, că avea senzaţia că totul s‐a terminat. Vede clar cum împrejur aterizează resturi umane, o bucată de corp învelit în stofă bleumarin de lână, un pantof din piele, care pare foarte aproape, se gândeşte la un moment dat să‐l recupereze, al cui o fi, un pantof din piele delicată, maronie. Se mai aud explozii, încă una, şi apoi încă trei, la distanţe egale de timp, i se pare, dar nu se mai poate ridica.”

„Strada Corabia era pustie, de-a lungul bordurilor se întindeau mormane înalte de frunze uscate, parcă rămase din toamna trecută. Casa de modă era undeva pe la mijlocul ei, într-o clădire de la sfârşitul secolului trecut, albă, cu două rânduri de colonade subţiri care îi încadrau intrarea, făcând-o să se simtă de parcă intra într-un templu grecesc miniatural, adaptat arhitecturii din jur. Şi, într‐adevăr, uneori, când ieşea, se simţea ca o vestală, văzându‐se deja, cu ochii minţii, drapată în mătasea lucioasă a unei fuste de un verde cenuşiu, cu dungi abia vizibile, un fel de irizaţii aurii.
De hotărârea asta avea să dea dovadă şi în lunile următoare, când, plecând de la Casa de Modă de pe strada Georges Clemenceau, de unde o lua pe Sofi, se îndreptau spre Calea Victoriei să caşte gura pe la vitrine, în cele câteva ore de libertate pe care şi le permiteau amândouă. Îl găseau mereu în faţa clădirii cu încăperi luminate de lustrele de cristal, cu mâinile în buzunarele pardesiului care‐i venea ca turnat, cu stofa moale pe care o simţise de atâtea ori mângâindu‐i palmele. Nu mai simţea însă nimic, de ca şi cum altcineva locuia acum în trupul care fusese cândva al ei, amorţit, pietrificat. Bucureştiul nu era nimic din ce se aşteptase să fie.”

„Când Elena pusese ochii pe maidanul de lângă școală, Mântuleasa arăta ca o stradă dintr-un oraș mic de provincie, mărginită cum era de castani și duzi, cu casele pierdute în verdeața grădinilor întinse. Elenei îi dădea un sentiment de liniște, cum nu mai avea nicăieri în Bucureștiul în care automobile cu motoare asurzitoare începuseră să străbată în goană bulevardele. Îi plăcea s-o traverseze de la un capăt la celălalt, oprindu-se puțin la biserica mică de sub tei, în pridvorul ei decorat cu frunze de acant, și să privească fresca ștearsă, cu Leviathanul care-i înghite pe păcătoși, îngerii cu două rânduri de aripi și grădina Raiului, cu arborii exotici și șarpele primordial împletindu-se în jurul Pomului Cunoașterii. Îi plăcea plimbarea asta, aerul transparent-verzui al străzii umbrite de castani înalți, duzi și tei care aproape-și uneau coroanele pe deasupra ei, dându-i impresia că se mișca printr-un uriaș acvariu, un tunel de vegetație și petice de lumină tremurătoare. Era un aer vechi, un miros rămas acolo din alt timp. Ca și cum strada era protejată de un imens ecran de sticlă care conservase acolo mirosurile din secolele trecute. Trecând prin aerul apos, vara Elena se gândea că în fond nu știau nimic despre orașul în care trăiau, în afara unei istorii convenționale învățate la școală și a câtorva povești care circulau printre locuitori. Dar despre adevărata lui istorie nu știau nimic, Bucureștiul avea memoria scurtă, nu înregistra decât anumite figuri și întâmplări, nu pe cele mai însemnate, nici pe cele mai interesante, cel mult mici anecdote și uneori nume pe care nimeni nu mai știa să le asocieze unor fețe. Chiar lângă biserică, era un maidan pe care încă se aruncau gunoaiele și buruienile creșteau înalte ca pe câmp, întărindu-i impresia că strada creștea cumva anapoda, înăuntrul orașului și totuși în afara lui, prelungindu-se și într-un alt timp, despre care Elenei i se părea că nu se mai știe mare lucru, și într-un alt oraș, altul decât Bucureștiul pe care-l putea vedea oricine. Unul în care cu siguranță războiul nu putea ajunge, pentru că pur și simplu nu era acolo. În capătul dinspre cartierul evreiesc, când ieșea în Calea Călărașilor, tresărea uneori uimită de zgomotul tramvaiului care își hurduca îngrozitor călătorii sau de strigătele vânzătorilor ambulanți. Acolo, în colț, era un chioșc de ziare, proprietarul avea doi copii mici care se jucau mereu la umbra unui oțetar care părea să crească direct din asfalt. Într-o zi chemaseră un fotograf, erau toți
îmbrăcați cu hainele de duminică, priveau fix în lentila aparatului, încremeniți, doar cei doi copii, pentru o secundă, se uitaseră la doamna elegantă care traversa repede bulevardul în rochia de culoarea vinetei coapte, și exact atunci se declanșase diafragma.”

„Când lui Sandu i s‐a repartizat, prin ICRAL, unde reuşise să se angajeze funcţionar, apartamentul din Balta Albă, Ioana a împachetat într‐o noapte toate lucrurile lor şi ale copilului, a curăţat camera mică cât de bine a putut şi în zori au urcat totul în camioneta unui vecin chemat de verişoara Margareta să‐i transporte în noua locuinţă. În timp ce lăsau în urmă cartierul de case şi vilişoare, aproape acoperit de verdeaţa prăfuită de august, Ioana nu simţea nici urmă de nostalgie după casa veche, elegantă, cu evantaiul de sticlă deasupra intrării şi capetele de Pani care rânjeau ameninţător în întunericul nopţilor. [...]
Când au intrat pe bulevardul larg, mărginit de blocuri noi sau în construcţie despărţite de un şir de pomi mărunţi şi firavi, aproape gol din cauza orei matinale, n‐a văzut nici şantierul cenuşiu, cu barăcile sprijinite pe bârne groase de lemn, nici noroiul vâscos în care cauciucurile camioanelor lăsaseră urme adânci, nici blocurile identice, aliniate cu mare precizie, într‐o geometrie perfectă. I s‐a părut că viaţa lor numai într‐o astfel de lume, ordonată şi aliniată perfect, s‐ar fi putut desfăşura. Iar când a văzut blocul lor, pe o alee mărginită într‐un capăt de un loc de joacă, în celălalt de un cimitir cu gardul alb, strălucitor, i‐a strâns mâna lui Sandu într‐a ei, cu putere. Erau acasă.
Blocul avea trepte late, elegante, bătute într‐un mozaic albicios, cu praf de mică, aşa că strălucea în lumina de august. Grădina blocului, încă neîngrădită, era plină de copaci. înalţi, de parcă blocul se ridicase cu grijă, printre ei, să nu‐i stingherească. [...] Nu fuseseră îndepărtate toate schelele şi liftul nu mergea, dar Ioana a pornit‐o imediat spre scări, spre etajul al patrulea. [...] Apartamentul era semidecomandat, cu un hol care despărţea cele două camere unde se afla şi baia, şi toate dădeau într‐un balcon larg. Orientat spre spatele blocului, dădea spre un nou şir de copaci, şi amândoi au constatat încântaţi că erau tei.”

„Era ultima noapte dinaintea Anului Nou. De la penultimul etaj al Palatului Telefoanelor unde lucra Ioana vedea până departe, spre periferia orașului, hipodrom și marele parc care mărginea Șoseaua. Bucureștiul nu mai părea atât de mare de aici, de sus, vara era o întindere verde întreruptă de clădiri înalte, albe și elegante, iarna vegetația se retrăgea și apărea osatura orașului, scheletul făcut din case mici de mahala, negricioase, în dosul marilor străzi centrale. Se uita uneori multă vreme pe fereastra mare, la vânzoleala continuă de pe Cale, la automobilele care păreau de sus niște insecte uriașe de culoarea antracitului târându-se amenințător printre oameni. O mulțime amestecată, grăbindu-se spre casă, cu pachete învelite în hârtie de la băcăniile de lux și cofetăriile din jurul Palatului, se mișca pe două fronturi, spre Cercul Militar și înapoi, spre Ateneu.
Mișcarea se vedea de sus ordonată, de parcă cineva o dirija să se petreacă așa, și nu haotic, deși uneori câte un nehotărât rupea rândurile și se întorcea bruc, stârnind indignarea trecătorilor. Un brad uriaș de carton împodobit cu luminițe fusese suspendat pe aproape întreaga înălțime a Palatului, se vedea din Șoseaua Bonaparte, nimeni nu trecea pe bulevard fără să se oprească să-l privească. Atmosfera festivă o contaminase imediat pe Ioana, acasă, în Mântuleasa, Lala și bărbatul ei pregăteau o mare petrecere pentru fratele ei mai mic, întors de câteva săptămâni dintr-un lagăr rusesc.”

„De la depărtare vede Turnul Colţei, cu crucea din vârf şi capetele de lei care rânjesc în soarele orbitor, iar pe sub bolta lui întunecată, unde parcă şi zăduful se mai domolea, se scurge înăuntru o mulţime amestecată. Cerşetori cu răni deschise, lăsate la vedere, în zdrenţe putrezite şi pline de puroi, care se prind de pulpana hainei trecătorului, smulgându‐i orice, un bănuţ, o vorbă de mângâiere (dar mult mai des o‐njurătură, bucureştenilor nu le e milă de schilozi), tinere precupeţe cu braţele dezgolite, boieri cu anterie grele, lucioase, sub care picură greu sudoarea. Banii nu miros, şi fiecare îi capătă cum poate, banul mişcă lucrurile‐n Bucureşti şi, sub o formă sau alta, toţi sunt în căutarea lor. De la schilodul care caută să stârnească mila trecătorului care‐a intrat o clipă în răcoarea mănăstirii, să se‐nchine, până la cel mai dichisit boier care trece plictisit în leagănul căptuşit cu mătase brodată mărunt, şi sub a cărui piroteală stă aprins mereu un ochi vigilent, toţi visează mărfuri, bani, onoruri. Splendorile unei lumi întregi le trec zilnic pe la nas bucureştnilor, şi nu costă nimic să priveşti, nici să‐ţi doreşti.
[...]
De sus, din turn, oraşul ar fi trebuit să fie o mare livadă întreruptă de ochiuri de apă şi de vii toamna pline de rod. Priveai, de aici, case şi oameni, uneori ca nişte puncte abia vizibile: Academia, uliţa mare, casele baraţilor, Curtea şi foişorul lui Mavrocordat şi, dacă n‐ar fi vară şi străzile înecate în verdele frunzişului, s‐ar vedea şi casele Manţilor, livada lor şi maidanul turcului. Sunt la fel de mici ca atunci când leagănul se apropie de dealul Cernăteştiului şi Stanca vede primele bordeie apărând la orizont: mici, ca nişte pete albe, care cresc pe măsură ce se apropie, până se fac case ca toate casele, cu ferestre, uşă, grădini pline de flori. O lume mai mică se dezvăluie de sus privitorului, una pe care pare că dacă ai întinde mâna ai putea s‐o atingi şi s‐o bagi în buzunar.
Bucureştiul vara e o grădină mare, din care se aude din când în când glasul subţirel al unui ţigan lăutar.”

„Au început să sape din nou în primăvară, la câțiva metri distanță de locul unde săpaseră prima oară, în latura dinspre școală. Au săpat până au dat de peretele exterior al pivniței, Elena și-a amintit roșul incredibil de bine păstrat al cărămizii subțiri. Vederea pământului umed, plin de rădăcini, răscolit de lopețile oamenilor i-a făcut rău. Câteva zile a venit diminețile să urmărească munca oamenilor. De la moartea lui Petru, nu mai suporta să stea ziua în casa goală, încă distrusă din noaptea bombardamentului. Cum cererea depusă, din nou, în primele zile ale primăverii fusese aprobată de primărie, curtea se
lărgise cu câțiva metri buni și casa putea fi ridicată în afara perimetrului pivnițelor roșii. Locul arăta cu totul altfel acum, strada era și ea alta. Elena aștepta să înflorească cei șapte castani din fața școlii, era momentul ei preferat din an pe strada Mântuleasa. 
[...]
Casa a început să crească odată cu venirea verii. Din cauza pivnițelor, n-a putut fi aliniată paralel cu școala, zidul mergea pieziș, de parcă arhitectul greșise când trasase planul construcției. Din curte, se vedea prin frunzișul care tremura în vântul ușor de iunie turla bisericii, peste acoperișurile caselor de vizavi. Elenei i se părea că strada se schimbase mult, deși nu trecuse atâta timp, pe mijlocul ei treceau uneori automobile moderne, cu vopseaua strălucitoare, conduse de tinere femei acoperite până în pământ de halate maronii, cu pălăriile înfășurate într-un voal des. Goneau spre Calea Moșilor, lăsând în urmă strada învăluită într-un praf auriu care se reașeza lent pe trotuare, pe frunzele copacilor și pe hainele trecătorilor. Orientată cu spatele spre școală, de-a lungul curții ei, casa avea un perete cu o fereastră înaltă spre stradă, o intrare largă, cu evantaiul de sticlă care apăra treptele mari, late și un mic peron de piatră. Grădina ocolea peronul, într-un L care se prelungea mult în spatele casei, într-o porțiune sălbatică, pe care încă creșteau oțetarii vechiului maidan. Uneori, când intra pe stradă dinspre Calea Călărașilor, Elena vedea calcanul cenușiu, ca un zid mort înălțat strâmb în mijlocul unei grădini. Dar curând vegetația a crescut atât de înaltă, încât aproape îl acoperea.”

„Am intrat la Facultatea de Filologie din București în 1974 și, pentru mine, cel puțin, ăla a fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viață. Era pentru prima dată când întâlneam oameni cu preocupări comune – și cu nesiguranțe aidoma, doldora. Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Nino Stratan, Romulus Bucur, Mariana Marin, Bogdan Ghiu, Mircea Cărtărescu (îi enumăr în ordinea apariției), Radu Călin Cristea… Profii – tot unul și unul, de la Immanuel (Kant) Vasiliu, Paul Cornea, Cezar Tabarcea, Alexandru Sincu, Nicolae Manolescu, Florin Manolescu, Alexandru Tudorică (plecăciune acestui profesor dăruit, ironic, profesionist și modest) – toți munceau de mama focului să ne scoată din cap schemele scolastice și să ne bage în inima și în mecanismele subtile ale literaturii.”

„Legenda spune că lectorul Nicolae Manolescu avea o nevoie disperată să-și întregească norma didactică universitară. Pe vremea aia, lectorii și asistenții trebuia să facă cursuri cu străinii, chit că voiau, chit că nu le convenea. Nu te jucai cu norma didactică. Și nici cu partidul. Așa că Manolescu a fost chemat la decanat și i s-a trasat sarcină: „Bei, Grigore, aghiasmă?” A băut, mai ales că ne cam cunoștea – e drept, cam de departe. Locul acțiunii, Casa studenților Grigore Preoteasa, etajul doi. Timpul acțiunii, ora 19. S-au adunat voinicii, cu mic, cu mare. Nu mai țin minte cine a citit atunci, dar, câteva zile mai târziu, aveam să ne amintim toți că unul dintre versuri suna cam așa: „Uriașul se cutremură”. Vizionare versuri! O zi mai târziu, zeci de clădiri aveau să se prăbușească. 
„Grigore Preoteasa” avea să rămână, însă, locul de întâlnire al poeților bucureșteni și, nițel mai târziu, al tuturor poeților români din generația de care v-am vorbit. [...] V-am spus că nu îi găsisem nume, oricât ne-am dat cu capul de pereți. Așa că a rămas fără, adică Cenaclul de luni. Și uite că, după 42 de ani, ăsta a fost numele cel mai bun.”

„[...] Radu Călin Cristea, proaspăt angajat la Muzeul CFR, de pe Griviței, lângă Gara de Nord, a învârtit așa bine limba-n gură, că șefa lui, tovarășa Pungan, directoarea și soția ministrului Pungan, a acceptat să organizeze cenaclul Rapid. Radu îi vânturase prin fața ochilor toate minunățiile. Vor veni somitățile literaturii române (și au venit), va veni poporul dornic de poezie, adică noi, ultimii dintre oameni (asta nu i-a mai spus-o – și am venit), se vor înregistra ședințele pe video recorder, va fi bine. Țin minte și acum fragmente din deschiderea de odinioară. Ioana Crăciunescu a coborât dintr-un vagon de epocă, a fost cu dichis. Dar ce folos? Cînd drumul spre iad e pavat cu bune intenții, e scris în stele ca la capăt să te aștepte Ucigă-l toaca. Șapte ședințe, atât a ținut. Trebuie spus că lângă video recorder erau și niște băieți cu ochi albaștri care nu pricepeau neam. Și tot am citit, că ne ardea buza, dar, ce să vezi. Într-a șaptea ședință, la discuții, se ridică unul deștept ca noaptea și zice: „Ce Cenaclu Rapid? Toți știm că ăsta e Cenaclul de Luni.” S-a lăsat o tăcere și o gheață-n spinări… Am sărit ca la un semn. „Nu-i adevărat!” „Ăsta e un proiect cultural!” „Nu avem nici o treabă, ce nu e clar?” Ba, din clipa aia, a fost totul clar, tovarășa Pungan l-a săpunit zdravăn pe Călin și cenaclului i s-a pus cruce. Greu. Foarte greu. Ce era de făcut?”

Locul în care Nora Iuga tăriește de peste 60 de ani, care dă și titlul minunatului său jurnal neterminat „Titan. Apartamentul 290”. 

„Cred că v‑am mai spus că locuiesc pe Liviu Rebreanu, la numărul 29. În Titan, apartamentul 290.”

„Nu știu cine sună acum la interfon, în blocul în care locuiesc de mai bine de 60 de ani... și mă întrerupe!”

În povestirea Cărămida cele două studente bat întregul cartier Tei la pas în căutarea unei cărămizi pe care să o încingă, să o îmbibe cu oțet și cu aburul rezultat să întrerupă o sarcină neplanificată. 

„În drum spre casă, în autobuz, am scrollat pe telefon și am văzut pe Facebook că o fostă colegă de birou cu care mă înțelesesem bine dădea în chirie o garsonieră. Știam că are această locuință și că o ține pentru așa ceva. Am sunat-o. [...] M-am întâlnit cu colega mea când a ieșit de la lucru, ne-am văzut în fața blocului, unde era garsoniera, undeva pe la Iancului.
[...]
Garsoniera Iuliei era nou-văruită, ceea ce însemna că Maica Domnului avea să-și găsească locul cu greu și nu pe perete. Cu toate că varul proaspăt, al cărui miros încă se simțea, îi dădea un aer de curățenie, mobila era făcută din bucăți vechi, desperecheate, uzate de valuri de chiriași. Canapeaua nu se întindea perfect, șanțul de la mijloc te atrăgea către el. Iar ferestrele dădeau către un bulevard circulat și se auzea traficul. Mi-am dat seama din start că nu va fi o locuință confortabilă și că trebuia să caut mai mult, dar nu erau șanse să găsesc mai bine la bugetul pe care-l aveam.”

Mircea, naratorul din Orbitor, evocă aminitirile aproape organice ale copilăriei timpurii și locurile unde a trăit, în Cartierul Floreasca: „[...] celelalte vieţi anterioare-ale larvei sifonofore care am fost de la naştere la doi ani şi jumătate (în Silistra), de-atunci până la trei ani (în blocul de lângă garajul Floreasca) şi-apoi în vila de pe Puccini, fiinţe cu un creier dezvoltat altfel, cu conexiuni altfel încrucişate, în care imaginile erau mai curând emoţii şi pofte.
[...]
Ne mutaserăm „la bloc”, în Floreasca, lângă garajul de autobuze. Faptul că stăteam la etajul patru şi că aveam două camere plus bucătărie şi baie făcea ca totul să ni se pară un vis de neînţeles. Nu nimeream niciodată camera în care aş fi vrut să intru, de parcă ar fi fost o sută. Mă rătăceam pe micul culoar ce ducea din bucătărie în camera mea. Baia se afla între cele două camere principale, ceea ce complica şi mai mult totul.
[...]
Într-o dimineaţă de la sfârşitul lui august am lăsat în urmă pentru ultima oară, ca pe-un aisberg, vila galbenă din Floreasca, unde locuisem timp de trei ani, şi-am luat-o, de mână cu mama, pe stradelele liniştite-ale cartierului, trecând pe lângă alimentara din capătul străzii noastre, unde mă trimiteau să cumpăr câte ceva cu bani potriviţi, prin faţa frizeriei unde mă rătăcisem cândva şi urlasem până la- nvineţire, am luat nişte maşini şi, răscolind zone de neînţeles ale oraşului, am ajuns în faţa unei enorme zidiri.
[...]
Era deja septembrie şi săptămâna următoare au venit pe neaşteptate ploi, furtuni şi chiar lapoviţă. Mama nu mai avea serviciu, şi am început să simţim asta curând. Mâncam iarăşi prost, mă săturasem de marmeladă şi macaroane. De altfel, de-atunci mama n-a mai lucrat niciodată. După cea mai lungă şi tristă toamnă de care-mi aduc aminte, prin noiembrie ne-am mutat "la vilă", tot în Floreasca (de fapt, doar la două străzi de garajul de autobuze), pentru că tata era deja ziarist şi noul lui statut social se cerea onorat cum se cuvine.”

Banala și aglomerata șosea Ștefan cel Mare este în Orbitorul lui Mircea Cărtărescu un fel de axis mundi, locul unde se mută, copil fiind, după ce primii ani i-a trăit așa cum el însuși povestește „de la naştere până la doi ani – pe Silistra, o stradă de mahala din cartierul Colentina; de la doi la trei ani – la bloc, în Floreasca, lângă un garaj; de la trei la cinci ani – la vilă, tot în Floreasca, dar pe o frumoasă şi tăcută alee cu nume de compozitor italian. Apoi, în Ştefan cel Mare, în marele bloc lipit de Miliţie.”

De-a lungul romanului Orbitor (Aripa Stângă) cartierul, șoseaua, blocul, sunt iar și iar recreate din memoria subiectivă:

„Înainte să se construiască blocul de vizavi şi totul să devină ecranat şi irespirabil, priveam nopţi întregi Bucureştiul de la tripla fereastră panoramică a camerei mele din Ştefan cel Mare. Fereastra reflecta de obicei mobilierul sărac al încăperii, un dormitor de lemn gălbui, o toaletă cu oglindă, câteva plante, aloe şi asparagus, în ghivece de argilă, aşezate pe masă. Lustra cu abajururi de sticlă verzuie, unul dintre ele ciobit de mult timp. Spaţiul galben al camerei devenea şi mai galben adâncindu-se în uriaşa fereastră, iar eu, un adolescent ascuţit şi bolnăvicios, în pijama rufoasă şi cu un fel de vestă lăbărţată deasupra, stăteam toată după-amiaza aşezat cu fundul pe lada de la studio, privind în ochi, ca hipnotizat, reflectul meu din oglinda străvezie a ferestrei.
[...]
Mă mutasem în blocul din Ştefan cel Mare la vârsta de cinci ani, şi imensitatea scărilor, gangurilor şi etajelor lui îmi dăduse câţiva ani un vast şi straniu teren de explorare. M-am întors de multe ori acolo, în realitate şi-n vise, sau mai curând într-un continuum realitate-halucinaţie-vis, fără să ştiu vreodată de ce viziunea acelui bloc lung, cu opt scări, cu faţada mozaicată de ferestre panoramice, cu magazinele magice de la parter: mobila, electrocasnicele, atelierul de reparat televizoare ― m-a umplut mereu de emoţie. Niciodată nu pot vedea zona aceea a şoselei cu un ochi liniştit. 
[...]
De nenumărate ori în visele mele mi-a apărut scara blocului din Ştefan cel Mare, unde ne-am mutat pe când aveam cinci ani şi câteva luni, într-o toamnă lăptoasă care măcina marea construcţie încă plină de schele şi cofraje de beton. Blocul se ridicase pe terenul viran din faţa morii "Dîmboviţa" şi era lins permanent de vînturile ude şi reci ce veneau dinspre lacul Tonola, lângă care se afla Circul.
[...]
Apărea în poemele mele mama, păşind pe şoseaua Ştefan cel Mare, mai înaltă decât blocurile, răsturnând camioanele şi tramvaiele, strivind cu tălpi uriaşe chioşcurile de tablă, măturând trecătorii cu fusta ei ieftină de diftină. Se oprea în dreptul ferestrei triple a camerei mele, se ghemuia şi privea înăuntru. Toată fereastra se umplea de marele ei ochi albastru, de sprinceana ei încruntată, care mă umplea de teroare.
[...]
Ţinea minte primele zile după ce se mutaseră la bloc, în Ştefan cel Mare. Veneau din Floreasca, de la vila unde intra şi ieşea pe fereastră, unde trecea pe străduţa din faţă o maşină poate la o oră o dată, unde până toamna târziu tufele de plante ornamentale şi gărduleţele vii rămâneau verzi, pline de boabe negre şi roşii, otrăvitoare. Şi deodată, în octombrie, se mutaseră în blocul încă-n construcţie, cu schele pe faţadă, cu liftul neinstalat încă şi, în loc de balcon, doar cu o platformă de ciment întinsă afară, de-a lungul sufrageriei şi bucătăriei, fără balustrada de fier şi sticlă armată ce avea să fie montată mai târziu. Blocul i se păruse gigantic, nesfârşit de lung, întins de la castelul Miliţiei până la Aleea Circului, cu ganguri din loc în loc, sinistre şi-ntunecoase, în care se deschideau scările. La-nceput totul i se păruse înfricoşător. O ţinea minte pe mama lui, în prima seară, când acoperise geamul din camera dinspre moară cu hârtie albastră şi stătea doar în furou pe patul fără nici un fel de aşternut, în camera altfel complet goală, cu pereţii nezugrăviţi. Şi celelalte camere erau goale şi albe. Lui Mircişor, care avea atunci cinci ani, i se păruseră neobişnuit de mari. La bucătărie abia ajungea cu creştetul până la marginea chiuvetei. Din primele zile ieşiseră la cumpărături, mai mult ca să tatoneze dezolantele împrejurimi. Căzuse prima zăpadă, era ceaţă şi totul părea pustiu, amar, dureros. Şoseaua pietruită era zguduită mereu de câte-un tramvai ce zdrăngănea din toate geamurile şi clopoţea ca nebunul. Vizavi erau garduri negre, putrede, de după care se zăreau acoperişuri, hornuri şi fumuri. Mergeau parcă ore-n şir de-a lungul blocului, ale cărui vitrine de la parter erau încă goale, cu câte-un mare X de vopsea pe geamurile lor, şi deodată blocul se termina şi un spaţiu uriaş, înzăpezit, se-ntindea-n ceaţă până-n locul unde trebuia să fie circul, dar unde nu se zărea decât o-nsăilare de linii cenuşii.”

„[...] atât de ciudat! ― era drumul către naşii mei, la Maica Domnului, unde ne ducea tot un tramvai, dar numai câteva staţii, după care trebuia să intrăm într-o stradă de mahala, mereu plină de noroaie, cu garduri vopsite dement în roz şi azur şi verde, ca să-ajungem, la capătul unui drum nesfârşit, la casa în formă de vapor. Deasupra acestui nou traseu neural cerul avea o cu totul altă înfăţişare: era o pătură de lichid înmiresmat, cu vaste recife de corali, cu crini de mare legănându-se-n curenţi primăvăratici, filtrând aerul îngheţat prin bronhiile ca nişte pene, cu bancuri de peştişori sclipind în soare şi schimbându-şi brusc direcţia, toţi odată, la cine ştie ce înfoiere a norilor...
[...]
Bucureştiul era atunci, pentru mine, o stea de mare luminoasă, cu centrul în casa noastră şi cu braţe întinse către casa mătuşii Vasilica din Dudeşti-Cioplea, a naşei din Maica Domnului, către fabrica de covoare din Colentina, către alimentară, braţe mai lungi sau mai scurte, mai intense sau mai pale, între care nu era decât frică, absurd, vid asemeni celui din somn sau de dinainte de naştere. De vreo două ori mai trecusem pe Silistra şi recunoscusem tulburat fostul centru al stelei de mare, acum un mic punct pâlpâitor, îndepărtat şi aproape ostil.”

Aici locuiește copilul Mircea alături de părinții lui și tot aici mama lui țese covoarele fantastice, recreate suprarealist de memoria subiectivă a copilului și care culminează cu intrigantul covor tridimensional. 

„În parcul Ioanid a revenit toamna. Frunze răzlețe se risipesc în toate direcțiile înăbușind pașii trecătorilor. Soarele e mai puțin agresiv, viața se scurge parcă mai lent, ca asfaltul fierbinte răsturnat dintr-o roabă. Poate abia acum parcul își va aparține sieși în întregime. 
Pe aici au trecut Anton Holban, Matei Iliescu, Ioana, Nora, eroina lui Sebastian care locuia într-un bloc pe Dacia, și alții, mai mult sau mai puțin cunoscuți al căror nume istoria nu le-a reținut: timpul are memorie scurtă. [...]
Mă plimb prin parc. Un pod de piatră, un coș stingher, anacronic, unde nu va mai cânta niciodată fanfara militară duminicile la prânz, un câine aleargă cu semeția unui lord englez - stăpânul îl strigă Damaschin - deci nu e lord și nici englez - un iaz suspină după apă, alei discret întortocheate în penumbră. Puțin praf, este o toamnă uscată, câțiva copii țipă. [...]
Oamenii vin și pleacă. Unii mai repede, alții mai încet, e firesc, ne aflăm într-un parc. Ce ar putea să facă?
Memoria mea este o bibliotecă răvășită; amintirile așezate în dezordine, amestecând locuri, fapte, întâmplări, gânduri, mici-mari evenimente[...]
Ioanid, un parc mic, umil și modest ca un bătrân funcționar de la Asigurările Sociale, banal, decent, cu bănci și verdeață, înghesuit între case, în mijlocul orașului, conservând cu grijă trecutul, amintirile.”

când se-mbunează vremea, domnul cu harpa

își face apariția pe bulevardul Magheru,

iar pe Calea Victoriei - domnul cu tereminul

plânge din degetele tremurate prin aer,

unduind lama unui fierăstrău invizibil,

parcă prea afectat!

orice-aș cârâi, însă, cu ei doi orașul

devine mai respirabil,

mai așezat,

îmi amintesc de vremea lui Caragea, când în tot Bucureștiul

„nu se aflau decât un singur piano și o harpă” -

cum îi scria Ion Ghica lui Alecsandri;

mai fusese o tânără fată de boier mare,

care trăise pe la Viena și se-ntorsese cu un clavir

la care cânta atât de frumos

de se pitula lumea după uluci s-o asculte,

până află boierul și, fiert de gelozie,

apucă un topor și țăndări făcu din clavir;

în câteva săptămâni, de atâta mâhnire,

fata se stinse,

lăsând cu limbă de moarte

săi se facă coșciug din scândurile clavirului,

dar s-a-mpotrivit popa, a zis că acela

„fusese vasul Necuratului”

pe domnul cu tereminul îl cheamă Benedict,

a fost fizician, și-a croit singur fierăstrăul invizibil

după o vizită-n Anglia

și câteva ture pe Internet:

după primul război mondial, un inginer rus, Lev Termen,

alias Theremin, meșterea un dispozitiv

care să detecteze mișcările inamicului

și să le semnaleze sonor;

văzând că sunetul varia după mișcările mâinii,

își aminti că-n tinerețe studiase violoncelul

și prinse să cânte cu degetele-n văzduh

„Lebăda” de Saint Saëns.

în copilăria sa, Benedict ar fi vrut să învețe violoncelul

dar regimul adus la putere de țara lui Lev

i-a interzis accesul la școala de muzică

că era fiu de preot

pe domnul cu harpa îl cheamă Leonid,

a fost grănicer lângă Prut, e din Basarabia,

a copilărit în Kazahstan, a studiat la Odesa,

apoi s-a-nrolat și-a păzit peste două decenii

râul ce ne desparte.

când s-a pensionat, și-a luat o harpă celtică

și-a început să facă din ea un fel de văzduh

prin cea mai sufocantă capitală din Europa.

s-au scurs mulți ani de când face asta,

lumea nu-l mai aude,

l-a contaminat cu plictisul ei,

așa că mai mult mimează,

ciupește corzile doar când ajungi în dreptul lui,

s-a prins că, indiferent ce-ar cânta,

ești indiferent, neatent sau pe fugă,

dacă prinzi niște note și îi arunci un ban,

a meritat osteneala.

urmărind de departe cum îl încearcă lehamitea

mi-am amintit că fix aici, cu 30 de ani în urmă,

băteam strada asta cu prietenul meu suprem,

pe care-l chemasem în capitală

să ne simțim mai boemi,

mai aproape de artă,

dar ne răzbise rău foamea,

n-aveam decât o chitară cu vreo trei corzi

lepădată de-un hipiot la beție,

n-aveam habar să facem ceva muzical cu ea,

dar foamea ne-mpingea de la spate

să ne-ncercăm norocul pe marele bulevard -

cândva, printre cele mai scumpe din lume;

ne-am pus în cur pe trotuar și-am început

să scoatem din cvasi-chitară diverse sunete,

și pe deasupra, fără să se oprească din flux,

mâinile trecătorilor au început să lase să cadă

în dreptul nostru bănuți,

de-am fi știut „Lebăda” de Saint Saëns

și-am fi cântat-o dumnezeiește

ar fi fost totuna.

noi mimam ceva ca o muzică,

ei mimau ceva ca o bunătate

din vremea lui Caragea,

din vremea ciumei,

Ghica îi povestea lui Alecsandri

ce raportase un vătășel către șeful lui:

„Azi am adunat 15 morți,

dar n-am putut îngropa decât 14,

fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde”

Stau degeaba în gara pustie 

mă uit la porumbei și ascult cum țârâie apa prin găurile din burlane de Est

Aici doar trei trenuri vin și pleacă zilnic, 

ca și cum ar hrăni gura gării ca pe-un copil instituționalizat la cămin: 

mic dejun, prânz și cină- toate de regim. 

Vara, în sezon, statul devine generos și-i mai servește gării și o gustare- trenul de ora patru, un personal amărât  care miroase a crenvurști comuniști 

Mai e cineva: la capătul celălalt al șirului de scaune prinse in perete, un tânăr ochelarist care aduce cu Eminescu,  dar puțin retardat

-stă de o vreme cu  fruntea în palmă. Telefonul îi bâzâie cu voce tare

…

Vreau acasă.

Alo?

Vreau acasă.

Ce faci, mamă?

Vreau acasă!

Plouă mai tare și porumbeii pleacă acasă. 

ține-mi și mie puțin gândurile - vreau să-mi fac o țigară

ia o matură, un făraș, adună-mă

bagă aspiratorul prin colțurile vieții 

strânge dezastrul sub un preș

dă-mi oamenii-napoi 

aveau treabă

nu-i mai trimite la ne-ntors, mai multe umbre pe pământ 

înseamnă mai multă lumină la zenit

pasărea zboară lipită de miriște cu ochi fără pleoape

toate paiele și bârnele și crăcile pe orbita ei

le-aud cum plesnesc în viteza pe-obraji

alunec pe clisă după ploaia din mine

azi nu am timp, dar poate mâine

nu vrei sa facem pace? 

fă pace fă pace fă pace

dă-mi un copac viu, să-mi sprijin fruntea

să pot să îl pipăi cu genele

un copac cu icoană atârnând într-un cui

pe strada lui Radu de la Afumați

dă-mi niște valuri să mă spele

dă-mi niște voci, să mă mai strige 

fă-mi 

Domnule, din tocuri, gheare

știu c-aștept semne, dar tu, mai bine

învață-mă ce dracului să fac cu ele

mergând pedalând în fugă răcoarea pustiul nopții

fac dreapta pe Icoanei și în mijlocul drumului 

evit la limită cea mai mică bătrânică, 

o bătrânică Marmoseta pigmeu, care își caută de purici căciulița într-o liniște religioasă.

 Poate de la imagine de la miros mă simt ca

Fetița, vezi că ți-a căzut lanțul!

În două rotiri rare de roți aud o vecină strigând-o pe Cleo: Cleoooo Cleeooo….

În două rotiri rare de roți o aud pe Cleo: clinc clinc 

face clopoțelul ei de la gât 

Ce fel de gât?

de Baghera mică ,Marmoseta baghera

în două rotiri de roți o văd pe Cleo

Ce întâmplare, aceste experiențe intense opresc de tot mersul vieții 

și așa cum stau cu mâna la cap uimit de inefabil în mijlocul drumului, marmoseta din mine-și dorește să fie, măcar puțin , o bucățică de vers din noaptea cuiva. 

Întorc târziu capul, și o văd pe Cleo, așteptând neclinchenind cuminte să ies din poezia ei.

Pot să mă angajez factor poștal terminal, să înmânez ultimele scrisori porumbeilor călători care zboară pe sub mașini, cu indicații precise: muriți la roata stângă față, mâine la 8 fără 10, pe Eminescu

Lipiți-vă de stradă în formă de înger, dați ușurel din aripi când trec femei și copii către școală, nu exagerați, nu curgeți mult, să vă poată iubi și când zburați în înaltul asfaltului

Un pui de năsturel pe masă

Cu ultimele resurse, expuse obstinat pe fațadă
Incerc să fac să fie bine
Trag pelvisul și croitorii
Lărgesc trapezul între omoplați
Fac loc să intre-n mine
Marele foșnet final pe vara asta.
Pe buza prăpastiei, mioapă, scrutez orizontul.
Nu văd nimic, deci sunt in siguranță.
In față la Dacian,
Toamna imi scutură steagurile, imi flutură plopii

miroase a mir și a gogoși
și tinere gravide creștine
își leagănă demn burțile împachetate în rochii cu buline
E-o zi de iertare, e-o zi de putere, 
preotul Ciocan m-a convins mai devreme
Pe băncuță
Când vântul și frigul îmi grăbeau închinările.
Am fugit pân-acasă 
să iau o sticluță de sticlă 
și-o carte:
pentru agheasma mare și pentru fiul părintelui
azi este ziua lui 
așa c-am  servit
și-un fursec cu rahat
am pus un acatist, am intrebat 
o doamna  blonda cum sa fac.
Am trecut pe la tine, 
ți-am stropit o magie, și-o cruce pe ușă
să-ți fie de bine
Am pornit în jos spre Eforie
Am mers uitându-mă la oameni ca și cum sunt ai mei,
Până  la locul unde scrie JUR
Cu literele alea pe care vreau sa le fur
M-am oprit in fata poliției
să văd cine ar sta la ora asta la geam, sa vadă vreun potential infractor, 
vreun hoț de destine, 
de vechi rămășițe de magazine
un șparlitor de promisiuni din fostul “Junior”.
Nu e nici dracu, duminica dimineața, sper să mă-ntorc peste o săptămână
cu copilul de mână
să îl rog să m-ajute, să-mi țină scara 
să termin o dată treaba asta murdară
pe care o tot amân de-atâta timp.
După-aia putem să mergem sa sărbătorim
luam o cafea, un Burgerking
petrecem momente frumoase împreună
ca în seara în care m-ai luat de mână
și privindu-mă pe sub gene, m-ai întrebat:
Ai mai auzit ceva de Fuego?

miroase puternic a pește 

în hala înaltă cu faianță albă 

au păstrăvi și crapi și chefali și dorade 

și somni imenși și fructe de mare 

stau toți aliniați și cuminți pe paturile lor de gheață unii, placizi, își deschid ritmic gurile de pește iar alții, mai îndrăzneți, săltăreți,  

încearcă să evadeze 

speriind de moarte mușteriii cu ultimul lor zvâcnet de viață. 

podeaua e baltă și poți să aluneci  

în hala înaltă cu faianță albă 

și lume se-nghesuie-n jurul tarabelor 

să vadă peștii proaspeți cum își dau duhul încet le urmăresc cu interes ultima suflare 

îi împung cu degetul 

apoi îi vâră iute în plasă și fug cu ei acasă 

să-i tragă-n mălai, să-i arunce-n tigăi și cuptoare. 

e zumzet și freamăt, e zgomot grămadă 

în hala înaltă cu faianță albă 

mă strecor prin mulțime căci vreau o doradă în stânga sacoșa și-n dreapta copilul 

lipit strâns de mine să nu-l pierd în mulțime

și vânzătoarea îmi spune:  

pentru copil mai bine luați păstrăv  

și mă privește cu subînțeles. 

„Alimentele ţinute în căldură ne trimit direct în spital. Echipa Observator a  găsit în hala veche a Pieţei Obor brânză şi ouă ţinute pe tarabe şi  nicidecum la frigider, aşa cum impun regulile. Inspectorii sanitari au o serie  de recomandări atât pentru comercianţi, cât şi pentru consumatori: Ar fi bine ca toate produsele pe care le cumpărăm să ajungem cât mai repede  cu ele acasă. De exemplu, lactatele, ouăle ar trebui ţinute la o temperatură între 0 şi 4 grade, iar carnea congelată la -12 grade. Puţini comercianţi  respectă regulile.” (Știrile Antena1)

strada Chiristigiilor e o stradă micuță 

care le cuprinde pe toate  

vile vechi, dezmembrate 

(atenție, cade tencuiala!)  

sau frumos îmbrăcate 

în iederă 

blocuri înalte de zece etaje 

în rigole ambalaje  

un șantier părăsit de când lumea  

o hală de pește  

clădiri de birouri cu geamuri albastre  

un parc, o primărie  

o piață cu tarabe, chinezărie  

ateliere de mobilă cu marfa-n stradă  

curți cu canapele să se vadă 

și pe margini  

șiruri de mașini parcate ce țin umbră câinilor adormiți.  e mică și plină ochi strada Chiristigiilor  

trec des pe-acolo  

și de multe ori miroase a urină. 

există prin zona asta un vechi obicei 

poate din moși strămoși lăsat, cine mai știe, ca duminica dimineața 

sau poate și dupa prânz 

oricum, după ce faci piața 

să te oprești să-ți tragi sufletul la terasa Obor la „doi mici și-o bere, vă rog!”

mâncați pe clasicul carton cu chiflă și muștar și stinși c-o bere rece la pahar. 

și-n timp ce mesteci domol și savuros 

observi în juru-ți numai oameni veseli 

ce fac același lucru ca și tine 

gospodine cu soți plictisiți și sacoșe burdușite intelectuali cu bărbi îngrijite, pensionari cu cărucioare bătrâni drojdieri ce abia se mai țin pe picioare familii cu copii, bețivi scandalagii 

ba chiar și niște turiști străini veniți de departe să admire  plini de uimire 

acest exotism balcanic unde printre 

„cinci mici și-o bere, vă rog!” 

se face politică, literatură 

bineînțeles că se și înjură 

și fiecare își consumă cu bucurie 

„trei mici și-o bere, vă rog!”

cu două degete de spumă.

și pe fundal cânta Gică și valsuri și disco un potpuriu alandala, pestriț e playlistul iar la sfârșitul zilei 

când umbra e mai lungă 

și absolut totul devine poezie 

vine să debaraseze  

pe șapte cărări 

Nea Ilie.

ca s-ajungi la castel iei Mașina de Pâine 

traversezi valea Irimicului 

și-apoi din mers sari direct pe  

Vaporul lui Assan 

și navighezi așa cu el prin spatele blocurilor 

(nu aruncați gunoi!) 

până ajungi la Moara 

lui Assan firește 

înnegurat castel, tristă poveste 

aici însă nu poți intra oricum 

(accesul persoanelor neautorizate strict interzis!) 

de strajă stă zid vechi de cărămidă în iederă îmbrăcat și falnici arbori puturoși păzesc fantastice ruine 

când peste gard desiș de buruieni și bolovani te-mbie să-ți pierzi în ele suflet și viață și noroc 

singure făpturile întunericului se-ncumetă în nopțile cu lună plină să treacă granița pe tărâmul damnat 

fantomatic se strecoară 

zâne decăzute 

(lovely girls with naughty hobbies) 

și lorzi blestemați 

(no money, no dreams) 

ale vieții rebuturi, prunci abandonați 

se-alina cu toții-ntre zidurile morții 

ca-n brațele mamei visează

și peste toți veghează 

spectrul lui Assan. 

„Altădată mândria Bucureștiului, vestita Moară a lui Assan a ajuns acum o  ruină. Dintr-un superb monument istoric au mai rămas câteva ziduri  dărăpănate ce stau să cadă. Locul este de multă vreme raiul hoților de fier  vechi și de cărămizi, cărora nu le pasă că se poate produce un dezastru.  Fosta fabrică de pâine de lângă Obor a fost distrusa de câteva incendii,  apoi demontată bucată cu bucată, fără ca cineva să ia vreo măsură.”  (Știrile ProTv)

Atunci se mișcă ea. Un gest spre veghea
mecanică.

Urma prin aer, ca de cărbune.
Mișcarea rectilinie uniform accelerată, dîră
prin aerul crăpat, de fapt
o minciună și niciodată atunci.
Repetată prin încercări. Eu văd departe,
tu vezi departe,
el nu vede departe,

și niciodată atunci.
Mîna ei trecînd printr-o situație neplăcută,
eu nu mă grăbesc, cobor la a doua, apoi încerc.
Să trec mai departe, să remarc efervescența,
să merg la țintă.
Și să nu spun:

gestul acela este relicva ideii de mișcare.


Se întîmpla ca iluzia să fie mai puternică
și să văd mîna trecută prin păr (peisaj:
Biserica Neagră și fîntîna arteziană),
dar nu era ea.

Eu mai credeam o clipă, nu știu
cît, oricum pentru mine mai mult, prea tîrziu.
Acesta era învelișul, fiindcă restul nu putea fi
distins;
spunea, cu paharul în mînă, el: generația Deep
Purple, și doar pentru că anul nașterii noastre
coincidea cu acela al constituirii lor,
motiv temeinic

în fața zidurilor negre, în peisajul identic,
117 decibeli ca dovadă, în concertul

de la Rainbow Theatre, putere la care sunetul
doare. (Să fii apoi singur, în aceeași sală,
cînd luminile sînt pe cale să se
stingă și să nu se audă
nimic.)

Punctul de pornire e același, cînd îl aud
pe tatăl meu povestind
despre cum îmi era mie frică de vînt,
în timp ce

degetele răsfirate trecute prin păr
repetă mișcarea.

Apoi scap, fără să vreau, paharul.
Urmează sunetul, probabil în cercuri
concentrice.

Alexandru Musina a debutat individual în 1984 cu volumul "Strada Castelului 104", cartea purtând în titlu exact adresa de acasă, din acea vreme, a poetului. 

În apa galbenă

a Dâmboviței m-am privit. 

Era, cred, toamnă și mă credeam student.

Credeam că te iubesc, că ești nebună

De mine.

Eram așa cum sunt: gălbui, nedefinit.

Orașul tot se urinează-n mine.

Dar nu îmi pasă.

Ai vrut să mori.

Am vrut

Să simt cum mâna

Mi se desprinde și plutește peste case.

Și că rămâne

O mână galbenă în loc.

În apa Dâmboviței m-am privit.

Ce dacă era toamnă!

Ce dacă aveam frunze

De soc și de arțar pe față!

În toamna anului 1981, în subsolul Casei Municipale de Cultură din Brașov — clădirea care poartă azi numele de Centrul Cultural Reduta — s-a ținut prima ședință a Cercului Literar 19. Inițiativa aparținuse metodistului Adrian Munteanu, care îl contactase pe Alexandru Mușina. Numele a venit de la numărul participanților la prima întâlnire: 19. De la prima ședință, Mușina a condus cenaclul. Printre membrii fondatori: Gheorghe Crăciun, Ovidiu Moceanu, Vasile Gogea, Angela Nache. Printre liceenii cooptați rapid: Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea. Mușina le dirija lecturile, lucra pe textele lor și le ținea casa deschisă pe strada Castelului 104. Cercul s-a dizolvat în 1984, când liceenii au plecat la facultăți în alte orașe.

„Și acolo, la liceu, la 16 ani, dai de cei cu care începe a doua ta viață, după copilărie, adolescența, cum spuneam. Cu Ceri, cu Dodo, cu Suzi, cu SimoLăcă, cu Silviu, cu Andrei & Caius & Marius (Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea), prietenii cu care am început să scriu poezii. La poalele Tîmpei era locul nostru de refugiu pentru orele de chiul de la școală (mai ales de la orele de sport!), n-aveam unde merge altundeva, ne mai întîlneam, Doamne ferește!, pe stradă cu proful de Geogra sau de Bio, naiba ne lua. Acolo, sub Tîmpa, eram feriți de neaveniți, stăteam pe o bancă, nu trecea nimeni într-o zi de lucru, eram singuri în Univers! Și vorbeam despre cîte-n lună și-n stele.

(...)

Aproape că am făcut abstracție pe vremea aia de Brașovul medieval, de pildă. N-a avut nici o influență asupra noastră – niște puști de 16-17 ani care scriau poezii și-și petreceau mare parte din timp cu capul în cărți, multe de poezie din lumea întreagă și din toate timpurile.

Dar mai era ceva. Să-l numesc… „efectul de gri“! Brașovul din anii ’80 era gri! Așa e și în amintire. Ca o carte poștală în alb-negru. Mai mult un oraș industrial, rece. Nu mai vedeam frumusețea orașului, o căutam în altă parte. În detalii, în dialogurile noastre, în filme, muzică și cărți. Nu vedeam nici… natura! Dealurile înconjurau orașul, se vedeau și munții, se întindeau la marginile lui, spre Poiana Brașov, păduri, stînci, dar noi eram atenți la lumea de departe. Europa, America.

Decît să stăm să pălăvrăgim, să facem pe nebunii pe chestii cultural-intelectuale sub Tîmpa sau prin sălile de clasă din liceu, prin casele prietenilor, mai bine am fi hoinărit aiurea prin oraș, ne-am fi putut duce la Turnul Alb (m-a dus o singură dată prietenul meu Silviu). La Turnul Negru. La Bastionul Fierarilor. Poate să vedem brîndușele înflorite de pe Dealul Melcilor sau am fi putut urca la Pietrele lui Solomon. Oare de ce nu am fost noi în plimbare nici măcar pe străduțele înguste, cu case mici, dinspre Șchei? Cum de nu am ajuns prin Răcădău, unde se pare că ar fi fost niște fortificații dacice? Cum de n-am găsit noi patru măcar o zi de hălăduială? De ce n-am urcat pe Tîmpa? De ce am stat doar la poalele ei? De ce n-am trecut toți patru în șir indian pe Strada Sforii (are lățime de un metru)?”

Simona Popescu în Matca - De ce este Brașovul unic

Într-un text din Matca, Simona Popescu rememorează adolescența alături de Caius Dobrescu, Marius Oprea și Andrei Bodiu (Grupul de la Brașov), când își petreceau timpul sub Tâmpa, prin librării, biblioteci sau la vreunul dintre ei acasă și nu erau deloc preocupați de obiectivele clasice ale orașului. 

„Am fi putut intra în Biserica Neagră, ca să ne mai liniștim mințile sau să ascultăm vreun concert de orgă (duminica). Oare era acolo și pe vremea aia colecția de covoare anatoliene? Și perechile de îngeri pictați pe lemnul din dreptul stranelor pentru enoriași? Neagra biserică stătea frumos în Piața Sfatului, dar nu știam cît e de veche! Ridicată pe la 1383–1385, finalizată în jurul anului 1477. Cică făcută de niște bulgari. A intrat, biserica, într-o poezioară de-ale mele de pe la 16 ani în care era vorba despre trista vacanță de iarnă (așa mi se păreau „bucuriile iernii“ din anii ’80, triste, în țara ca o închisoare). Ziceam acolo așa: „muzică populară Biserica Neagră/ (Honterus sever şi cu braţul întins în aerul vineţiu/ spărgînd climatul)“. Nici nu știam bine ce-i cu Honterus! Un preot catolic, treaba lui! Am aflat mai tîrziu cine a fost el cu adevărat. Cum a studiat el, băiatul unui pielar, la Viena. Ba chiar obține titlul academic de magister artium. Și ajunge în Cracovia, apoi la Basel. Și, în orașul helvet, liniștit, era el adîncit în xilografierea a două hărți ale bolții cerești cînd, ce să vezi?, l-au chemat acasă, la Brașov, ca să se ocupe de reorganizarea învățămîntului.”

Liceul „Unirea" (fostul Liceu de Filologie-Istorie) a fost locul unde s-a format nucleul Grupului de la Brașov. După examenul de treaptă, Simona Popescu, Andrei Bodiu și Marius Oprea au ajuns în aceeași clasă de filologie, veniți din clase diferite (A, B și C). Caius Dobrescu, elev la „Andrei Șaguna", s-a transferat aici atras de atmosfera mai liberă și experimentală a „uniriștilor". Popescu făcea zilnic naveta de la Codlea; Bodiu o conducea la stația de autobuz. Cei patru s-au apropiat la meditațiile de română organizate pentru examenul de treaptă. Liceul avea profil de filologie, dar pregătea elevii și pentru meserii industriale — cu ore de stenodactilografie și practică agricolă la cules de cartofi și morcovi toamna. Tot de aici cei patru au plecat, în 1983–1984, către facultăți în alte orașe: Popescu și Dobrescu la Litere în București, Oprea la Istorie, Bodiu la Filologie în Timișoara.

Povestește Simona Popescu în prefața la „Andrei Bodiu. Opera poetică”:

„Andrei a fost unul dintre prietenii mei cei mai buni, coleg de clasă la Liceul Unirea din Brașov, împreună cu Marius Oprea, în ultimii doi ani, după examenul de treaptă, în urma căruia din trei clase rămînea una singură. Asta se întîmpla în 1982. Profesoara noastră de Română, doamna Cornelia Bularca, ne-a trimis pe toți trei la Cenaclul 19. A venit acolo, foarte curînd, 1 „Bodiu, Andrei”, în Dicționarul general al literaturii române, ediția a II-a, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2016, pp. 613-616. 6 și un elev de la Liceul Andrei Șaguna, Caius Dobrescu, care, după un an, s-a mutat la noi, la Unirea. Cenaclul a fost important pentru toți patru. Și faptul că așa i-am cunoscut pe cîțiva tineri scriitori brașoveni, printre care Alexandru Mușina și Gheorghe Crăciun. Scriam la început poezii ca alți adolescenți de la liceul nostru, de filologie!, aveam chiar și un cenaclu. Dar ne-am metamorfozat rapid.”

Sursă: Interviu cu Simona Popescu, Vatra, 2019

„Profesorul Faustin locuia în cartierul Uranus, pe Strada Sirenelor, într-o veche casă negustorească, scăpată ca prin minune de demolările din timpul lui Ceauşescu. Destul de dărăpănată pe dinafară, această locuinţă în care vieţuiseră, aşa cum voi afla mai târziu din spusele amfitrionului, trei generații de negustori, avea un interior de o eleganţă neobişnuită, pe care cu greu ți l-ai fi putut închipui într-o banală casă bucureşteană din Dealul Spirii. El fusese amenajat de un renumit arhitect italian, plătit cu bani grei de bunicul lui Faustin, un negustor de cherestea analfabet, dar putred de bogat, ce îşi dorise o locuinţă care să rivalizeze în frumusețe şi bogăţie cu palatele boiereşti. Pereții, care trecuseră cu bine prin trei mari cutremure, erau împodobiți cu picturi murale ce reprezentau scene mitologice din care nu puteau desigur lipsi zeițele dolofane, după gustul pictorilor academizanţi de pe la 1850, şi amoraşii întraripați care cântau la nişte harfe parcă de jucărie. Tavanele, de care atârnau candelabre veritabile de Murano, erau ornate cu capete de lei şi grifoni în basorelief. Preţioase mobile vechi tronau în toate cele cinci încăperi, unde pаşii ţi se scufundau în covoarele de Buhara, iar chipul îți era reflectat în somptuoasele oglinzi veneţiene, care atârnau pe pereți alături de tablourile afumate de vreme, în cadrele lor de lemn aurit. lar într-un colt al camerei de oaspeți se ridica, misterioasă, statuia de marmură neagră a unui Cerber cu trei capete. Eram uluit. Nu mai văzusem niciodată un asemenea interior într-o locuinţă bucureşteană şi mă întrebam oare prin ce miracol reuşise să le supraviețuiască, neatins de ghearele rapace ale regimului, celor cinci decenii de comunism.”

În unele seri

cineva scapă din mână 

un balon cu heliu

deasupra

cartierului Cotroceni

undeva pe strada Ana Davila

un balon roșu 

luat ușor de vînt

zboară pe deasupra Academiei Militare

tinerii ofițeri îl salută cu mâna la chipiu

apoi coboară lent în zig zag

pe deasupra parcului Romniceanu

copiii îl arată cu degetul chicotind

e purtat pe deasupra acoperișurilor

și apoi trece razant pe lângă

turla bisericii Elefterie

și în urma sa

se aud ușor clopotele 

o rafală îl răsucește brusc în aer 

și o ia în susul Dîmboviței

pînă la ultimele etaje ale Spitalului Municipal

pacienții lăcrimează cînd îl văd 

cum le trece razant pe la ferestrele saloanelor

apoi zboară peste Palatul Medicinei

unde studenții îl urmăresc cu capetele scoase afară din Aula mare

și aplaudă

e purtat pe deasupra Palatului Cotroceni 

și se oprește brusc în ramurile 

unui castan din Grădina Botanică

ața balonului roșu cu heliu

leagă acum gestul mâinii 

care l-a scăpat de pe strada Ana Davila

direct de frunzele castanului din Botanică 

unde a rămas proptit

ața îi atarnă

ca

un cordon ombilical

între două străzi, două lumi, două emisfere

ața îi atârnă peste acoperișurile cartierului

ca o posibilitate 

întredeschisă 

peste capetele noastre

brusc

între fața de jos și cea de sus 

a speranței

ața plicului meu de ceai Yogitea 

pe care îl pun în apa clocotită 

atîrnă peste cană

iar pe eticheta lui de hârtie scrie

as much is above,

that much is below

Fragmente din articolul Codlea, Zeiden, Feketehalom, de Simona Popescu, apărut în revista Astra, 2017, puse la dispoziție de autoare. Textul face parte dintr-o carte viitoare al cărui titlu este, deocamdată, Tempodrom.

„Ţara mea era oraşul Codlea. Care avea toate formele de relief – un munte, un rîu, lacuri, cîmpie, dealuri, văi şi chiar movile. Doar marea îi lipsea, dar avea două lacuri. Păduri de brad şi foioase. Geografie. Istorie? Fuseseră cîndva aici două cetăţi, una lîngă biserica saşilor, o ruină acum, şi alta undeva la poalele muntelui Măgura, cîteva pietroaie rămase, stînci, pe care le-am atins o singură dată, cînd am fost în drumeţie cu cîţiva colegi de clasă şi-am ajuns în vîrful muntelui, unde am dat de o poiană de ghiocei.”

(...)

„Cetăţile fuseseră construite de teutoni, strămoşii saşilor sau aşa ceva. Uite, saşii rezistaseră sute de ani şi acum începeau să plece în Germania, unul după altul. O să povestim noi despre strămoşii lor teutoni, dacă n-o să mai rămînă nimeni – că plecau... de tot. Rămîneau românii, maghiarii şi ţiganii. Ei n-aveau unde să se ducă. Maghiariii ar fi putut să plece în Ungaria, dar nu plecau.”

(...)

„Ţara Codlea începea acolo unde se vedea sclipind în soare marea de sere, căsuţe de sticlă în care creşteau garoafe roşii şi albe şi galbene şi mov şi pestriţe pentru Florăriile Codlea şi pentru export. Fiecare mare oraş din ţară avea o florărie care se numea Florăria Codlea. Ţara Codlea avea cîmpuri de grîu şi cîmpuri în care creşteau cartofi, morcovi şi sfeclă. Copilul a fost toamna un fel de sclav de plantaţii, dar i-a plăcut. În loc să înceapă şcoala în septembrie, începea în octombrie. Pînă atunci mergeam la strîns de morcovi şi cartofi. Poate cel mai grozav din ţară (din Ţara Codlea) era ştrandul, unde veneau oameni de peste tot, chiar şi de la Bucureşti. Am fost acolo o singură dată, cînd ne-a luat cineva cu maşina mică. Noi n-aveam maşină mică, nimeni din blocul nostru n-avea, erau doar cîteva în tot cartierul. Numai la Bucureşti sînt maşini multe. Poate şi la Braşov.”

(...)

„Ţara Codlea era condusă de o doamnă, o săsoaică, se numea Margarete Krauss. Soţul ei repara televizoare. Era coleg cu mama. Mama dădea chitanţe oamenilor care veneau cu televizoarele lor stricate, ca să schimbe cîte o lampă. Lampa trebuia adusă de la Bucureşti. Am văzut cum se schimbă lămpile, odată am pus mîna pe una, în casa verilor mei din altă ţară, numită Oltenia. Lampa m-a zguduit tare, în gură mi-a rămas gust de cenuşă, televizorul era în priză. Dar n-am zis nimic nimănui, mi-a fost frică, nu ştiu de ce. Mai tîrziu am înţeles ce mare noroc am avut.”

„Dar, cel mai important lucru, Ţara Codlea era plină de copii. Ca toţi copiii, dar şi altfel. De pildă, într-o zi, un camion a adus două mormane de pietricele pentru repararea drumului care şerpuia printre blocuri. Drumul avea denivelări şi gropi, cînd ploua se făceau băltoace la care priveam cu mult interes, pentru că acolo creşteau bancuri de peştişori mici, mici, care se numeau mormoloci. Copiii mai mari ne spuneau că din mormolocii ăia mici ies broaştele. „Prin metamorfoză”, zice un băiat mai mare, de care eram îndrăgostită. Nu înţeleg cuvîntul, dar îl reţin, îl caut în Dicţionarul şcolarului, dicţionarul cu coperţi galbene pe care tocmai mi-l cumpărase mama.” 

„Ţara Codlea avea două mari cartiere, de Nord şi de Sud, legate de o stradă foarte lungă care se numea chiar Strada Lungă, paralelă cu Strada Laterală. Din tot oraşul, strada mea preferată era una care lega Strada Lungă de Strada Laterală şi care era făcută de sus pînă jos numai din trepte. Pentru că oboseam repede, mama mă lăsa să mă odihnesc un pic pe trepte. Îmi plăcea să mă uit la oameni cum urcă şi cum coboară. De la noi pînă în Codlea Nord, mergînd pe Strada Lungă, de la Sere, trecînd pe lîngă blocuri, puteai să te opreşti la cofetăria de lîngă Alimentara (unde găseai prăjitura Venus), la Cinematograful unde vedeam filme chiar şi fără bilet, că ne lăsa tanti (sau nenea?) să intrăm dacă nu se umplea sala, aşa că am plîns la Vandana de mai multe ori şi am văzut filmul cu Veronica pînă am început să-l visez şi noaptea. Mai departe venea chioşcul de îngheţată, unde tot timpul se făcea o micuţă coadă la îngheţata Polar, care era de cinci feluri (de vanilie, de lapte, de cacao, de fruncte roz şi jumătate de cacao jumătate de vanilie), mai în faţă era Centrul de colectare, unde mergeam cu frati-meu cu plase de sticle şi borcane adunate de prin cămară, pe care luam ceva bănuţi cu care ne duceam aţă la Alimentara, de unde cumpăram bomboane Vinga. Mai departe, Şcoala Generală nr. 2, şcoala mea, apoi treceam pe lîngă Fabrica Colorom, care umplea adesea aerul de fuioare de norişori coloraţi, otrăvitori, treceai Vulcăniţa pe un pod de lemn (tot timpul mi-era frică să nu se prăbuşească cu mine), te uitai în jos la Vulcăniţa cea neagră şi învolburată, treceai pe lîngă Stadion, unde chiar se juca fotbal, nu glumă, era gălăgie mare, cu urale, se făceau competiţii sportive, iar de 23 august se umpleau tribunele şi unii dintre noi eram puşi să facem nişte modele din corpurile noastre îmbrăcate în haine de anumite culori, se vedeau de sus modelele, ca pe stadionul din Bucureşti, dar nu aşa ca acolo, doar o copie palidă. Dar iarna ne făceau patinoar la Stadion, uneori se intra cu bilet, dar de cele mai multe ori fără, că nu era nimeni la casă, mai ales spre seară. După Stadion, Primăria, apoi venea a doua cofetărie, de unde lua tata bomboane de ciocolată cu lichior. Pe partea cealaltă, Atelierul FOTO (unde era un fotograf care te punea să zîmbeşti pentru poză şi zicea, ca să te facă să rîzi, „păsărica” – ce prost şi nesuferit!), Atelierul de reparat televizoare, a doua Alimentară (la Metăr, îi zicea, cîndva fusese magazinul unui sas, Meter, probabil), Poşta, unde a lucrat mama (clădirea mea preferată dintre toate), Librăria cu jucării, dar şi mai multe cărţi şi unde vindea tanti Hilde, cu care mergeam duminica la pădure, la Maial (cu ea şi cu domnul Gruber şi cu cei doi băieţi ai lor, pe care nu mai ştiu cum îi chema). Şi alături era Biblioteca, acolo lucra tanti Melania, vecina noastră de la etajul 3, era soţia domnului Ionescu, viitorul meu prof de franceză, cu care am luat şi lecţii de vioară, şi mama lui Marius, care nu avea voie să se joace cu alţi copii, dar putea să se uite pe tot felul de atlase cu mine şi cu Dana. De la Bibliotecă mă întorceam cu cărţi pe care le ţineam în braţe, mergeam aşa cît era de lungă Strada Lungă. Şi mai încolo era restaurantul Gorunul, şi-apoi biserica Evanghelică şi casa unde am stat pînă să ne mutăm în cartierul Colorom, apoi Spitalul, unde m-am născut la 7 luni jumate. Şi, mai departe, se ducea Strada Lungă pînă dincolo de Codlea Nord, pînă la Popas (ăsta era un restaurant cu terasă, de la el începea pădurea), de unde se pornea spre Ştrand.”

Fragment din articolul Codlea, Zeiden, Feketehalom, de Simona Popescu, apărut în revista Astra, 2017, puse la dispoziție de autoare. Textul face parte dintr-o carte viitoare al cărui titlu este, deocamdată, Tempodrom.

„Serele Codlea au fost dărîmate, a rămas din ele un morman de fiare. (Ba chiar, ultima dată cînd am fost acasă, am văzut, din tren, că au dispărut complet chiar şi fiarele. Şi sticla făcută ţăndări? O fi înghiţit-o pămîntul.) A fost una, o femeie, care a distrus serele, era mînă-n mînă cu nu ştiu ce olandezi, care nu vroiau concurenţă pentru florile lor, zicea o tanti bătrînă de la bloc. Citesc despre „Regina Serelor“, Maria Schutz, care a fost condamnată la 10 ani de închisoare cu executare în dosarul Serelor din Codlea, dar sentinţa dată nu era definitivă. Pe unde o fi Maria Schutz? Sigur nu în închisoare... 

Citesc că, înainte de 1989, erau 70 de Florării Codlea în 40 de oraşe. Serele se întindeau pe 60 de hectare, se trimiteau anual la export 9 milioane de tone de flori şi alte 200 de mii de tone de legume mergeau spre aprozarele româneşti. Şi că, la 1880, un sas, Michael Wilk, a început să se ocupe de creşterea trandafirilor şi-a construit primele sere, iar prin 1886 deschidea prima florărie. În 1890, un alt sas, Thomas Krauss face o adevărată afacere din sere, afacere continuată de fii săi, Richard şi Viktor. Apoi alt Krauss (oare or fi strămoşii colegului mamaei, domnul Krauss de la televizoare?), Heinrich, aducea garoafa americană şi, în 1909, înfiinţa florăria Cetatea Neagră, care avea să dea faliment în anii ’20. Dar n-are nimic, alţi trei saşi înfiinţează trei florării pe strada Gării, după primul război mondial. Aflu toate astea de pe site-ul municipiului Codlea, unde citesc cu uimire cum, pe vremuri, erau în oraş 30 de cizmari, un fabricant de săpun, altul care făcea săniuţe şi scaune, majoritatea saşi. Pe site e și-un capitol despre personalităţi - toate de origine germană. Şi, printre ele, pictorul regal, retras aici, Bordenache. Aş tot citi despre Codlea, Zeiden, Feketehalom.”

Fragmente din articolul Codlea, Zeiden, Feketehalom, de Simona Popescu, apărut în revista Astra, 2017, puse la dispoziție de autoare. Textul face parte dintr-o carte viitoare al cărui titlu este, deocamdată, Tempodrom.

„Închiriasem, eu și câțiva prieteni, o cabană pe Valea Prahovei și întâmplarea a făcut ca eu să am camera învecinată cu cea a Ilonei și a soțului ei de atunci. Cel mai mult mă temeam că aveam să-i aud făcând dragoste toată lumea, însă, am înțeles apoi, lucrurile se răciseră deja între ei, din fericire pentru mintea mea fragilă. Nu cred că s-au atins unul de altul tot sejurul. Ceea ce nu puteam să înțeleg era cum putea un bărbat să nu vrea să facă dragoste cu ea, să o aibă lângă el în pat și să poată să doarmă lângă trupul ei făcut pentru amor.”

„Camil era prin clasa a șasea când părinții l-au lăsat în următoarea excursie. [...] La Pârâul Rece. 

O cabană care stătea să cadă, între șosea și mocirlele Râșnoavei și un mal împădurit. O cameră pentru fete, una pentru băieți, o toaletă mizerabilă între ele. Treptele scârțâiau, ușile și ferestrele se trânteau de perete la fiecare rafală de vânt. Trebuie că fusese calculat greșit numărul paturilor, căci au trebuit să îi pună câte doi în fiecare pat. În cazul lui Camil, au fost nevoiți să găsească cel mai slab coleg, pe Ducu, un băiat subțire ca o riglă, pe care de-abia-l vedeai din profil.

S-au zbenguit ce s-au zbenguit pe afară, după care Lucaci a propus să meargă să exploreze pădurea. Când profesorii însoțitori priveau contemplativ în zare, elevii au fugit. Glume proaste cu urși. Apoi Camil le-a zis, luându-și un aer doct, că n-aveau de ce să se îngrijoreze câtă vreme nu vedeau urme sau oase, apoi au dat peste urme și oase și au luat-o la goană, îngroziți. Într-o cotitură, Lucaci l-a îmbrâncit pe Camil și acesta s-a rostogolit în josul povârnișului, ca o minge spartă, luând în dinți rădăcinile stejarilor. S-a oprit la marginea șoselei. 

Când l-a trezit claxonul unui tir cu lemne, Camil habar n-avea cât timp zăcuse acolo, așa cum nu știa cum de nu murise. Se înserase deja când a reușit să-și găsească drumul până la cabană, unde profesorii l-au făcut cu ou și cu oțet și i-au zis că n-aveau să-l mai ia niciodată în vreo excursie.

Murdar și zdrelit, s-a băgat în pat lângă Ducu, străduindu-se să nu plângă. Atât i-ar mai fi lipsit.”