Casa Presei Libere

„Gazeta ocupa două cămăruţe într‑unul dintre corpurile laterale ale Casei Presei, în care eram înghesuiţi toţi, şi încă trei încăperi la subsol, pentru depozit, arhivă şi aparatură, o celulă mică în trupul mătăhălos al Leviatanului. Televizoarele erau mereu pornite, fiecare pe câte un canal de ştiri, telefoanele sunau întruna de dimineaţa până seara, uneori şi noaptea. Singura evadare era balconul lung, cu vedere la soclul gol unde stătuse cândva, cu spatele la clădire, statuia lui Lenin. De îndată ce ieşeam pe dalele mânjite cu toate cele, porumbeii ne năpădeau. Nu mai aveau nicio teamă de noi, ni se aşezau pe umeri şi pe cap şi ne furau mâncarea din mână, ba unul, zburlit şi negricios, fura ţigări, cu un scop care ne scăpa.”

„Redacția noastră se află în cel mai expus colț al halei, chiar lîngă intrare. Oricine vine în vizită la celelalte publicații trece pe lîngă noi și se holbează în monitoare. Dacă ar pune o plasă de sîrmă, am fi ca la Zoo. Măcar dacă ne-ar arunca banane. Evităm întotdeauna să chemăm persoane importante la redacție fiindcă nu avem un loc decent unde să le primim și, cum noțiunea de protocol este prohibită în companie, ar trebui să le cumpărăm cafea sau suc din banii noștri. Acesta este life-style-ul angajaților unei reviste de life-style.
[...]
Ca să ajungi la sediul nostru, trebuie să treci printr-un gang unde miroase a pișat și unde dorm niște amărîți care spală mașinile boșilor publicațiilor din clădire. Urmează o curte mlăștinoasă, veșnic întunecată în care-și face veacul clica de șoferi ai companiei, o specie aparte de neanderthalieni motorizați.
[...]
Ziariștii din Casa Presei pot fi recunoscuți după miros. Chiar dacă îi întîlnești la Clubul diplomaților, din hainele lor străbate un suav parfum de șnițele prăjite în ulei.”