Redacție de ziar

În clădirea de la intersecția Căii Victoriei cu Lipscani, la etajul 1, între 1877 și 1879 a fost redacția ziarului conservator Timpul. Aici au scris Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici. 

Concurența celor de la Universul era un pic mai jos pe strada Sărindar la numărul 11, acolo își avea sediul cotidianul antiregalist Adevărul. Ceea ce scriu redactorii Adevărului este supus criticii amestecate cu oarecare invidie de către gazetarii de la Universul, strânși la redacție pentru a pregăti numărul de Anul Nou. Aceștia studiază articolul de fond apărut în Adevărul și comentează cu iz premonitoriu pe marginea lui.

Unul din firele poveștii din Viața începe vineri se țese în jurul întâmplării care a uluit Bucureștiul la final de secol 19, când ziaristul și directorul publicației de limbă franceză L’Indepéndence Roumaine, Gheorghe Emanuel Lahovary, a fost ucis în duel cu spadă de către Nicu Filipescu, omul politic care a fost primar al Bucureștiului și Președintele Partidului Conservator. Acesta din urmă a primit 6 luni de închisoare dar a fost grațiat de regele Carol I și a revenit în viața politică. 

Gazetarul Peppin îi face un rezumat lui Dan Crețu care în mod uimitor pentru el nu cunoștea toate aceste detalii. 

Aici lucrează o bună parte din personajele romanului "Viața începe vineri". Nicu, băiatul care face comisioane după școală livrând gazeta la porțile câtorva oameni de vază precum, portarul, nea Cercel, gazetarii Nicolae Procopiu, Pavel și Peppin Mirto. 

După ce a funcționat o vreme la intersecția dintre Calea Victoriei și Lipscani (Palatul Dacia) redacția oficiosului Conservator Timpul s-a mutat pe Academiei apoi pe Strada Covaci la nr 14. Imobilul există și azi, o plăcuță comemorativă amintește că Mihai Eminescu a lucrat aici între 1880 și 1881. 

„Redacția noastră se află în cel mai expus colț al halei, chiar lîngă intrare. Oricine vine în vizită la celelalte publicații trece pe lîngă noi și se holbează în monitoare. Dacă ar pune o plasă de sîrmă, am fi ca la Zoo. Măcar dacă ne-ar arunca banane. Evităm întotdeauna să chemăm persoane importante la redacție fiindcă nu avem un loc decent unde să le primim și, cum noțiunea de protocol este prohibită în companie, ar trebui să le cumpărăm cafea sau suc din banii noștri. Acesta este life-style-ul angajaților unei reviste de life-style.
[...]
Ca să ajungi la sediul nostru, trebuie să treci printr-un gang unde miroase a pișat și unde dorm niște amărîți care spală mașinile boșilor publicațiilor din clădire. Urmează o curte mlăștinoasă, veșnic întunecată în care-și face veacul clica de șoferi ai companiei, o specie aparte de neanderthalieni motorizați.
[...]
Ziariștii din Casa Presei pot fi recunoscuți după miros. Chiar dacă îi întîlnești la Clubul diplomaților, din hainele lor străbate un suav parfum de șnițele prăjite în ulei.”

„Gazeta ocupa două cămăruţe într‑unul dintre corpurile laterale ale Casei Presei, în care eram înghesuiţi toţi, şi încă trei încăperi la subsol, pentru depozit, arhivă şi aparatură, o celulă mică în trupul mătăhălos al Leviatanului. Televizoarele erau mereu pornite, fiecare pe câte un canal de ştiri, telefoanele sunau întruna de dimineaţa până seara, uneori şi noaptea. Singura evadare era balconul lung, cu vedere la soclul gol unde stătuse cândva, cu spatele la clădire, statuia lui Lenin. De îndată ce ieşeam pe dalele mânjite cu toate cele, porumbeii ne năpădeau. Nu mai aveau nicio teamă de noi, ni se aşezau pe umeri şi pe cap şi ne furau mâncarea din mână, ba unul, zburlit şi negricios, fura ţigări, cu un scop care ne scăpa.”

Aici a lucrat Eliade ca redactor începând cu 1925-1926, sub conducerea lui Titus Enacovici și apoi a lui Nae Ionescu:

„E locul aici să vorbesc despre începuturile şi istoria „Cuvântului”. Când am intrat pentru înrâia oară în clădirea din strada Sărindar, director era tot Titu Enacovici, prim-redactori erau Pamfil Şeicaru şi C. Gongopol şi secretar de redacţie era Ion Dragu. M-am prezentat Iui Pamfil Şeicaru şi el mi-a lăudat din nou cultura şi talentul literar. M-a întrebat dacă nu vreau să colaborez la „Cuvântul”, şi atunci i-am arătat articolele pe care le adusesem. Se apropiase şi Nae Ionescu de noi şi, parcurgând manuscrisele, a spus că pot fi publicate ca foiletoane. Pamfil Şeicaru ar fi preferat articole de critică literară. I-am făgăduit texte despre Haşdeu, Papini şi despre câţiva autori români contemporani.
[...]
După vreo săptămână m‑am prezentat la redacţia „Cuvântul” şi am cerut să‑l văd pe Pamfil Şeicaru. Adusesem cu mine două foiletoane: unul despre experienţa religioasă şi altul despre cartea lui C. Formichi, Pensiero religioso nell'India antica. În sala în care am fost introdus se aflau Pamfil Şeicaru, Nae Ionescu şi alţi câţiva ziarişti, printre care l‑am recunoscut pe Cezar Petrescu. De câteva luni Nae Ionescu nu scria numai celebra lui rubrică săptămânală, Duminica, ci şi câte articole politice, semnate Skythes sau Kalikles. Prezenţa profesorului meu de logică şi metafizică în redacţia „Cuvântul” mă asigura că acest fel de gazetărie nu era incompatibil cu o activitate ştiinţifică riguroasă. De altfel, pentru mine, ca şi pentru toată generaţia mea, „Cuvântul” nu era o gazetă ca oricare alta. O consideram mai mult o revistă, pentru că articolele erau semnate (şi erau şapte articole numai pe prima pagină) şi pentru că, în afară de Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru, Nae Ionescu, colaborau şi Lucian Blaga, Perpessicius, G. Breazul, O. W. Cisek şi atâţia alţi scriitori, critici şi eseişti din cercurile Gândirea şi Ideea europeană.
[...]
Cele două foiletoane au apărut în decurs de o săptămână şi, când am adus altele, secretarul de redacţie mi-a spus să trec pe la administraţie, să-mi încasez onorariul. Primeam 1000 de lei, mai mult decât mi-aş fi îngăduit să sper. La începutul lui decembrie, deveneam redactor la „Cuvântul”: trebuia să dau două foiletoane pe săptămână, plus notiţe şi informaţii pentru pagina literară şi mi se fixase un salariu de 4000 de lei lunar. Totul se petrecuse atât de repede şi de neașteptat, încât aproape că nu avusesem timp să mă bucur. Doar când mi-am încasat salariul pe prima chenzină am înţeles ce înseamnă să fii bogat. O puteam invita pe R [ica] la restaurant, puteam comanda cărţi în Italia şi în Anglia.
[...]
Pe nesimţite, venise luna mai şi, când, la căderea serii, mă întorceam acasă, parcă toată lumea ar fi fost a mea. Mă opream întotdeauna la „Cuvântul”, să-l văd pe Nae Ionescu. Mă împrietenisem cu Mihail Sebastian şi Gh. Racoveanu şi mâncam adesea împreună.”