Ioana Pârvulescu

Stabilirea personajului doctorului Margulis o face chiar fiica lui, în cheie ironică:

 „Îmi place să citesc în trăsură. Mama mă ia la rost, papà, care nu uită nici în familie că-i Domnul doctor Leon Margulis, medic primar cu cabinet în str. Sf. Ionicã nr. 8, „în dosul Teatrului Național“, zice că-mi stric ochii și-o să nasc copii cu vederea slabă.”

Concurența celor de la Universul era un pic mai jos pe strada Sărindar la numărul 11, acolo își avea sediul cotidianul antiregalist Adevărul. Ceea ce scriu redactorii Adevărului este supus criticii amestecate cu oarecare invidie de către gazetarii de la Universul, strânși la redacție pentru a pregăti numărul de Anul Nou. Aceștia studiază articolul de fond apărut în Adevărul și comentează cu iz premonitoriu pe marginea lui.

Unul din firele poveștii din Viața începe vineri se țese în jurul întâmplării care a uluit Bucureștiul la final de secol 19, când ziaristul și directorul publicației de limbă franceză L’Indepéndence Roumaine, Gheorghe Emanuel Lahovary, a fost ucis în duel cu spadă de către Nicu Filipescu, omul politic care a fost primar al Bucureștiului și Președintele Partidului Conservator. Acesta din urmă a primit 6 luni de închisoare dar a fost grațiat de regele Carol I și a revenit în viața politică. 

Gazetarul Peppin îi face un rezumat lui Dan Crețu care în mod uimitor pentru el nu cunoștea toate aceste detalii. 

Aflăm de locuința doctorului Margulis și a familiei lui mai întâi de la Nicu, băiatul care se împrietenise cu Iacob (Jacques) mezinul familiei Margulis.

„Bãiatul știa bine străzile Bucureștilor și o mulțime de bucureșteni bine îl știau pe Nicu. Cu unii se împrietenise chiar, așa cum se întâmplase cu cei din strada Fântânei, familia Margulis.”

O descriere cuprinzătoare și memorabilă a pieței Teatrului Național o face jurnalistul și scriitorul Pavel Mirto, în Viitorul începe luni. Ca un fel de throwback literar-enciclopedic, Ioana Pârvulescu, prin intermediul personajului Pavel oferă ceea ce poate nicio carte de istorie sau site nu a prezentat până acum. 

„Piaţa Teatrului, bine luminată de felinare electrice, de care domnul primar a fost tare mândru, ca şi cum el ar fi inventat electricitatea, era însă pustie, lucru cu totul ieşit din comun. Dacă birjarii şi-au ales drept staţie acest loc din inima oraşului, asta înseamnă că este cel mai cunoscut şi cel mai aglomerat punct al Bucureştilor, la orice oră din zi şi din noapte. Într-adevăr, de aproape o jumătate de veac, clădirea Teatrului a funcţionat la fel ca farurile de la ţărmul mării, i-a ajutat să se orienteze pe oamenii care călătoresc pe apele Capitalei noastre veşnic agitate de treburi şi veşnic buimăcite de distracţie. Aici, în faţa Teatrului, se intersectează traseele celor care înseamnă ceva în ţara asta, aici dau spectacole actriţe şi juni-primi care fac ca viaţa de pe scenă să fie mai frumoasă şi mai suportabilă decât cea din realitate, aici cântă interpreţi de operă şi faimoşi instrumentişti din toată Europa, acoperiţi de flori şi de ovaţii de către un public, dacă nu întotdeauna avizat, măcar mereu mărinimos.
Aici am văzut-o în adolescenţă pe Sarah Bernhardt, care era în stare să râdă cu jumătate de faţă şi să lăcrimeze cu cealaltă jumătate. În preajma acestei pieţe sunt hotelurile, cafenelele şi restaurantele cele mai cunoscute şi mai pline de clienţi, Continental, Fialcowski, Riegler, Capşa, Frascatti, grădina lui Iancu Oteteleşanu, iar nu departe se află Regele şi Regina, în Palatul lor. Nici viscolul cel mai mare şi nici zilele de arşiţă din luna lui cuptor nu-i alungă pe toţi birjarii din piaţă. Când lumea iese de la vreo piesă, birjele se ocupă şi dispar, într-adevăr, preţ de o clipă, dar, în timp ce piaţa se goleşte de unele, sosesc deja altele, care şi-au depus muşteriii şi se regătesc să culeagă ce-a rămas, într-o rotire de carusel.”

„Am scos de sub palton pachetul învelit în ziarul abia apărut şi, apropiindu-mă de un felinar, am citit data: Luni 23 februarie 1898. În aceeaşi clipă mi-am amintit: era seara conferinţei doctorului Gerota de la Ateneu. Nici un alt eveniment n-ar fi putut stârni atâta curiozitate şi patimă în Bucureşti. În ultimul timp au fost discuţii aprinse în familii, supărări şi certuri, o parte din doamne au hotărât să rămână acasă, elevii din cursul superior au obţinut locuri bunicele făcând ochi dulci domnişoarei Laura de la magazinul de partituri şi instrumente muzicale, unde se vând bilete pentru spectacole şi conferinţe.
[...]
Îmi dădusem seama că persoana cu care era obligatoriu să mă întâlnesc în acea seară nu poate fi decât înăuntru, la conferinţă. N-aveam bilet, însă când am spus că sunt reporter la Universul am fost invitat politicos să intru. Sunt multe împrejurări în care e foarte bine să fii ziarist. Ca întotdeauna m-au învăluit rotunjimile şi lucirile calde ale rotondei şi ale coloanelor ei, amestecul de nuanţe, ruginiu cu vinişoarele gălbui, care-mi dau impresia că marmura e încălzită de razele soarelui de vară.
[...]
În sală am auzit câteva chicote şi rumoare neobişnuită, urmate imediat de tăcere şi de nişte cuvinte la care în orice caz nu mă aşteptam:
-…l-am aşezat pe cadavrul unei femei… 
- Dumnezeule! a exclamat cineva din primul rând, cred că domnul primar Robescu. Ca la un semnal, sala a vociferat din nou, astfel că oratorul, foarte răguşit, s-a întrerupt câteva secunde să-şi dreagă vocea şi să bea apă. Am simţit că nimerisem în mijlocul unei lupte: de o parte doctorul Gerota, singur, apărat doar de înălţimea scenei, de cealaltă, o armată numeroasă de spectatori, doamne, domni mai în vârstă, studenţii de la Medicină şi de la Belle Arte, domnişori şi domnişoare, care mai aveau puţin şi săreau de pe scaune.”

După un episod care pare o halucinație psihedelică Iulia deschide ochii într-o lume aproape necunoscută cu „un cer nou şi un pământ nou.” În jurul ei câteva persoane binevoitoare încearcă să o ajute. 

„Iarăşi – am auzit vocea ei – cred c-a leşinat iar. Nu, nu-i actriţă, are tenul prea pur… Parcă n-a stat la soare niciodată. O fi vreo voluntară la plimbările astea prin Bucureştii vechi. Mi se pare că pornirea e chiar aici, la Ateneu. Văd că le dă costume super… 
Voia să spună superbe, desigur, dar ceva a întrerupt-o.
[...]
M-au sprijinit amândoi ca să mă ridic, unul de-un braţ, celălalt de altul, şi am izbutit să stau în picioare, dar ameţeam ca dusă de vârtej. Chiar în faţa mea era clădirea Ateneului, care la lumina zilei îmi părea mult mai decolorată ca aseară, iar peste noapte copacii din grădină fuseseră tăiaţi absolut toţi. Nu ştiu cine şi de ce comisese barbaria asta, grădina Episcopiei era goală, numai cu o statuie cenuşie, dar totul mi se părea acum lipsit de importanţă şi tulbure. Da, era ca şi cum vedeam totul printrun geam murdar. Ne-am întors cu faţa spre strada Franklin şi am simţit iar că sunt scoasă din lume, că lumea mea m-a scuipat afară şi lumea cea nouă nu mă primeşte înlăuntru: nu era strada Franklin! Era un loc pe care nu-l mai văzusem.”

„Pe-atunci pentru mine casele aveau faţă. Faţă de om, vreau să zic. Aşa le şi desenam: totdeauna cu două ferestre, care erau ochii, iar la mijloc, jos, o poartă boltită, care era gura, bosumflată. În ochi le puneam uneori şi ghivece cu flori roşii. Niciodată florile nu aveau altă culoare: lumea mea era simplă şi se repeta fără să mă plictisească. Cineva mi-a spus mai târziu că asta e chiar definiţia Paradisului.
Desigur, când mă plimbam pe străzile vechi ale oraşului în care mă născusem, casele mi se arătau în mai multe feluri, însă tot chip de om aveau. Îmi amintesc de una mare, cu vreo opt ochi, dintre care unul spart şi bandajat, dar, pentru că tot îi rămâneau şapte întregi, n-o socoteam chioară, spre deosebire de alta, un pirat autentic, cu un singur ochi, celălalt fiind total acoperit de iederă. Cât despre hotelul Aro, care stătea cu spatele la noi, era acoperit de ochi de sus până jos. Nas nu aveau casele din copilăria mea şi asta le dădea un aer cât se poate de cuviincios.
Casa noastră se născuse în acelaşi oraş cu mine. Locuiam împreună pe Strada Vladimir Maiakovski, un nume pe care nimeni nu ştia să-l scrie corect. Unii îl scriau cu doi chi, alţii cu chi şi k, mulţi puneau la urmă y. Doar pentru cei mai bătrâni, numele Maiakovski se scria foarte simplu, Sfântu Ioan, şi astfel, deşi n-ai fi zis că se poate, casa noastră cu pivniţă şi pod îşi schimbase de două ori în viaţă adresa: o dată prin 1950, când se mutase de pe Sfântu Ioan pe Maiakovski, a doua oară în 1990, când revenise de pe Maiakovski pe Sfântu Ioan. Cu ochii nu stătea tocmai grozav, avea unul în plus sau în minus, depinde cum voiai s-o iei: doi la parter, cam înghesuiţi, şi trei la etaj. Dacă te uitai bine, acoperişul cu ţigle avea şi el doi ochişori bulbucaţi, dintre care numai unul se lumina seara, în mod misterios. Gura îi era subţire şi dreaptă, exact cât să poată înghiţi, la nevoie, în burta ei, o maşină. Însă asta se întâmpla rar, când veneau musafiri din alt oraş, de-obicei se-ndopa doar cu oameni, patru familii şi noi, cei patru copii ai casei.”

„M-am speriat. Nu ştiam ce înseamnă igrasie, dar ce vedeam în faţa ochilor semăna cu transpiraţia sau cu plânsul pereţilor. De ce să transpire biata noastră casă? I se făcuse cald? I se făcuse frică? Grupul nostru s-a strâns imediat să dezbată problema, în jurul bradului din curtea de vizavi, lipită de biserica Sfântu Ioan. Ciudat că nu-şi schimbase şi ea numele în biserica Vladimir Maiakovski. Nu le-a dat prin gând, probabil. Curtea cu bradul era atrăgătoare ca o scamatorie, începea de pe strada noastră şi ieşea pe partea cealaltă, în altă stradă. Puteai să-ţi pierzi urma, să scapi de duşmanii care vor să te ia prizonier, să te lege de mâini şi de picioare şi să te tortureze ca să-ţi afle secretele.”

„— Ne dărâmă!
Auzise ea cum cei mari se plângeau că „ne dărâmă” şi că Strada Maiakovski, fostă Sfântu Ioan, dispare în vecii vecilor. Chiar aşa? Şi nu se îmbolnăvea nimeni de ciumă? [...] Vărul meu, care, conform tradiţiei din familie era la şcoala germană, în clasa a doua, venise acasă cu un cuvânt nou şi greu: Weltuntergang. Am vorbit o seară întreagă despre sfârşitul lumii, fiindcă asta însemna cuvântul. Casa noastră era acum ameninţată de un Weltuntergang. Nu ştiam ce să spun.
— Asta înseamnă că ne cam mută, a spus, în schimb, Dina, muşcându-şi buza de sus, cu o seriozitate care m-a îngheţat.
— Unde?
— Cică undeva, la blocuri.
— Da rămânem împreună toţi patru?
— Nu, fiecare familie primeşte un apartament în alt bloc, poate şi pe altă stradă sau în alt cartier.
[...]
Înainte să ne vindecăm, demolările se porniseră deja cu mare viteză pe Strada Maiakovski. Praful şi gălăgia intrau în curte şi în camere, pe ferestre. Se lucra repede, deşi cam dezorganizat, constata mama, iar muncitorii nu arătau deloc ca bandiţii pe care ni-i închipuiserăm noi. Erau tăcuţi, aveau braţe solide, ca Nenea Partenie, şi fumau atunci când se odihneau. Cel mai ciudat era când mâncau de prânz: îşi puneau bucatele aduse de-acasă pe jos, pe trotuar, pe un ziar, şi se aşezau şi ei alături, fără să se uite în jur, concentraţi la ce mănâncă. Mâncau la fel cum lucrau, dacă mă gândesc bine. Nu s-a folosit explozibil, Dina se înşelase, nu era nimic aruncat în aer, nu se auzeau decât strigătele oamenilor şi loviturile de târnăcop.
Eram în convalescenţă, tot în patul bunicii, care terminase de citit o scrisoare şi-şi ştergea nasul cu batista scoasă din mâneca rochiei, când m-au lăsat să mă scol sau mai degrabă, de emoţie, n-au văzut c-am făcut-o, şi am putut să văd prăbuşirea casei domnului Hahner. Cactuşii lunguleţi, înfloriţi, dispăruseră. Casei i se scoseseră ochii şi arăta înspăimântător fără ei. Jos, lam văzut şi pe Nenea Partenie, căpcăunul mustăcios, uitându-se de la distanţă cum sunt dărâmate zidurile atelierului de vulcanizare. Strângea pumnii ca atunci când ne arăta muşchii lui de fier.
[...]
Casa noastră, împreună cu toate de pe partea numerelor cu soţ, a rămas în picioare, dar a continuat să transpire încă mulţi ani, iar de pe partea cealaltă au dispărut vreo opt numere fără soţ. Deocamdată acolo era un mare loc gol şi nu ştiam cu ce avea să fie umplut. Pentru prima dată casa noastră vedea cu ochii ei parcul oraşului. Ne-am vindecat de pojar. La o săptămână am intrat cu toţii în vacanţa de vară.”

„La una din porţile mari, din lemn, de pe Strada Castelului, cum îi spuneam pe numele vechi, deşi atunci se numea Pavlov, aveam un prieten: un câine-lup sau, în orice caz, o corcitură de ceva cu câine-lup. După ce ne-am contrazis o zi întreagă în legătură cu numele cel mai potrivit, am convenit să-l botezăm Mitică sau Miticuţu (adică Miti-cuţu). Numele nu i se potrivea, pentru că numele era prea mic pentru un câine aşa de mare, dar ne plăcea. Se lăsa hrănit de stăpânii casei, totuşi refuza să intre în curte, să i se pună lesă sau să fie în orice fel supus şi prizonier al cuiva. Iarna îl găseam tot afară, oricât de frig ar fi fost. Îi puneam un carton şi o pătură veche, lângă poartă, pe astea le accepta. Îi dădeam parizer. Vara, toată lumea îi turna apă rece în castron. Cel mai liber câine pe care l-am văzut vreodată, şi foarte inteligent. Ştia să evite pericolele. Când i se dădea de mâncare nu se repezea, ca toţi ceilalţi, înghiţind pe nemestecate, o lăsa mult timp lângă el, de parcă nu i-ar fi păsat, apoi o cerceta temeinic înainte s-o mestece încet şi cu grijă, aşa cum, de altminteri, eram învăţaţi şi noi să facem, aproape la fiecare masă luată cu tata-mare. Pe vremea aia mulţi oameni otrăveau câinii, unii doar pentru că îi deranja lătratul. Miticuţu nu lătra, dar dacă era supărat mârâia şi-şi arăta colţii. Avea un fel foarte graţios şi degajat de a-şi încrucişa labele din faţă, ca un om care stă picior peste picior. Nu ştiam câţi ani are, mie mi se părea cam bolnav, că avea tot felul de răni pe labe. Am încercat să-l dau cu apă oxigenată, din aia care sfârâia albă pe rană, dar, spre deosebire de noi care eram atât de obişnuiţi, că nici nu ne mai ustura, a făcut urât de tot, şi-a arătat colţii. Ce te mira la el, fată de alţi câini, era o mare tristeţe. Parcă era un om melancolic. Parcă trăise ceva foarte rău şi ţinea minte. Parcă nu mai voia nimic de la lumea asta. Nu dădea din coadă, ca orice câine. Nu-l puteam înveseli, deşi ne jucam cu el şi-i râdeam, ca să-l obişnuim şi pe el să râdă, cum fac părinţii cu bebeluşii. De câte ori treceam pe-acolo ca să urcăm pe Tâmpa (telecabina nu exista), aveam grijă să-i aducem ceva de mâncare, şi uneori Miticuţu venea cu noi.”

Câinele Miticuțu este salvat, îngrijit și adoptat de familia Anei. La o plimbare pe străduțele Brașovului își redescoperă adevărata casa. 

„Nenea Ionel era cel care-l ducea acum la plimbare zilnic, pe orice vreme. Miticuţu acceptase o lesă frumoasă, făcută de domnul Blau, curelarul, din nişte cordoane de-ale lui Tanti, dar cel care părea tras în lesă era Nenea Ionel, în timp ce Mitică dicta drumul, ca un stăpân. 
— Are locurile lui, ne-a povestit râzând unchiul mamei. Are oase pe care şi le-a ascuns în anumite tufişuri şi m-a dus pe la ele. M-a tras la un moment dat pe Strada Postăvaru, şi a intrat într-o curte, cu mine după el. Şi ce să vezi? Acolo era o cuconiţă care a ieşit valvârtej şi-a început să ţipe: „Einstein, Einstein, credeam c-ai murit! Ce bine că trăieşti!” Ea îi spunea aşa, nu ştia nici de Wolf, nici de Mitică. Iar Einstein al ei şi-a apropiat botul şi-a mirosit-o cu bucurie, în timp ce ea s-a ghemuit şi l-a îmbrăţişat ca pe-un copil. M-a descusut ce s-a întâmplat cu el, i-am povestit. Mi-a spus că era obişnuită ca el să vină măcar la două zile o dată, pe la ora 3 după-masa, ca acum, iar ea îi dădea întotdeauna de mâncare. „E cel mai inteligent câine pe care l-am văzut”, a spus.
— E un câine foarte deştept, a întărit Tanti, deci aşa supravieţuia, avea cantina lui, avea o soluţie de rezervă şi rezerve de mâncare, şi câţiva oameni care-l iubeau.”

„În vara următoare, Mitică a fost adeseori erou de serial pentru săptămânile noastre de vacanţă. Ne urmărea acum peste tot, oriunde mergeam, nu se mai putea despărţi de noi şi nu se consola dacă era lăsat acasă. Or, într-o seară, am mers la un film cu Stan şi Bran. Rula pe un ecran improvizat în aer liber, pe terenul de la Olimpia, de sub Tâmpa, umplut cu şiruri de bănci de lemn. Pe Miticuţu, fireşte, nu-l puteam lua cu noi, drept care l-am mângâiat la plecare, lăsându-l schelălăind în lesă, în mâna lui Nenea Ionel. La intrare era o înghesuială teribilă şi abia am reuşit să prindem şi noi bilete, dar aşa era mereu la filmele cu Stan şi Bran. Stan cel firav tocmai se chinuia cu un pian, pe-o scară, în timp ce Bran cel gras îi dădea indicaţii dezastruoase, când ne-am pomenit cu murmure şi chiar strigăte la capătul rândului şi, curând, cu un bot umed pe la genunchi.
Mitică, pe care Nenea Ionel îl lăsase liber în curte, la vreo jumătate de oră după plecarea noastră, reuşise la un moment dat să iasă pe poartă. El ştie cum ne luase urma, cum trecuse de gardul terenului Olimpia şi cum ne găsise în mijlocul unei mulţimi compacte, zguduite de hohote de râs. Şi pentru câteva minute a fost mai puternic decât Stan şi Bran şi toate hohotele la un loc. Zile în şir fapta lui neobişnuită a fost povestită tuturor celor care ne întâlneau ca poveştile mitologice greco-romane din cartea din biblioteca noastră.”

„Încă de la primul drum prin mijlocul Kronstadtului, pe care Willi îl părăsise cu şapte ani în urmă, l-a zărit pe mustăciosul ăsta cocoţat pe un soclu impunător, ca să te uiţi în sus la el ca la un uriaş, cu mâna dreaptă ridicată, în faţa Palatului de Justiţie, în piaţeta din care dispăruseră toţi trandafirii. De acolo începea sau, mai logic, acolo se termina bulevardul Lenin.
— Ce e ciudat, spunea Tanti, ca profesoară de geografie la final de carieră, e că l-au făcut să arate cu mâna mai degrabă spre nord-vest, decât spre răsărit. Să însemne asta ceva?
— Înseamnă că n-au şcoală. Şi n-au habar de punctele cardinale, asta înseamnă! răspundea bărbatul ei.”

„Ziarele anunţau că la „dorinţa fierbinte a populaţiei muncitoare din Braşov”, oraşul va purta numele geniului conducător al Uniunii Sovietice, deşi nimeni nu auzise vreodată vreun muncitor care să aibă dorinţa asta, nici măcar din greşeală. Şi, cel mai ciudat, pe Tâmpa, spre partea stângă, cum te uitai la ea, brazi proaspăt plantaţi formau, cu litere mari de tipar, acelaşi STALIN.
— Aici, cel puţin, partea stângă e bine aleasă, comenta Tanti, deşi mă mir că-i aşezat cam la margine, nu? Cui i-o fi venit o asemenea idee?
[...]
Trecuseră deja şapte ani de la moartea nemuritorului. La expeditor, unii mai scriau Tov., dar alţii reveniseră, plini de teamă sau plini de curaj, după firea fiecăruia, la Dl şi Dna. Brazii cu literele n-au fost tăiaţi, silvicultorii au găsit altă soluţie: au plantat în locurile goale alţi brazi, un pâlc care a înghiţit destul de repede prima parte a numelui, STA. Doar LIN a mai rămas câţiva ani pe partea stângă a Tâmpei, şi ne era arătat de părinţi, nouă şi musafirilor, de pe terasa pierdută între acoperişuri, ca să vedem „cum se scrie istoria”. ”

„Willi Hahner fusese ridicat împreună cu nevasta lui, de-acasă, de pe Livada Poştei, unde locuia, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Mulţi saşi din România, femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, au ajuns atunci în lagărele de aşa-zisă muncă din Uniunea Sovietică.[...] Singurul gând al lui Willi, de la început, a fost să evadeze la cea dintâi ocazie şi să se întoarcă în căsuţa lui cu grădină de pe Livada Poştei, îşi îndrepta privirile albastre spre cerul de aceeaşi culoare, cu speranţă.[...]Willi i-a vorbit unui om cu care se împrietenise, Ludwig, despre căsuţa lui de pe deal, despre trandafirii roşii, căţărători, de la intrare, despre cămăruţele intime în care-şi ducea viaţa simplă cu nevasta lui.”

„Ludwig, în ce-l priveşte, locuise pe Strada Hirscher, într-un apartament închiriat la etajul întâi al unei case micuţe şi a descris şi el mobilele pictate cu bujori roşii, lemnăria, dantelată la colţuri, spătarul scaunelor cu inimioară decupată, podelele de scândură date cu ceară şi ferestrele pline de muşcate albe şi roşii.”

„— Tata-mare a fost cel mai bun gimnast de la Şaguna, din generaţia lui, ne povesteau cei mari.
Şaguna, ştii probabil, e primul gimnaziu românesc de băieţi din Ardeal, mai târziu la rivalitate cu Meșotă, rivalitate despre care tata, meşotist, ne tot vorbea, deşi el, băiat frumuşel, nu era cu siguranţă un „tocilar” pe-atunci, era mereu îndrăgostit şi îşi scria neliniştile, ca Nenea Ionel odinioară, întrun Jurnal, ascuns la sfârşitul caietului de latină."

„Pe vremea când tata-mare ajunsese, el, fiu de cioban, elev la cel mai important gimnaziu din Braşov-Kronstadt-Brasso, se păstra aici o tradiţie: în fiecare an, de 24 octombrie, mai precis în noaptea de dinainte, unul din băieţii de la Şaguna era ales, în cel mai desăvârşit secret, dar cu aprobarea tacită a profesorilor, să pună un buchet de flori la mormântul lui Andrei Mureşanu. Era o operaţiune primejdioasă. Soldaţi ai stăpânirii – Transilvania ţinea de Austro-Ungaria –, care ştiau tradiţia şi se temeau de orice manifestare prea vizibilă a românilor, păzeau intrarea la cimitirul bisericii Sfânta Treime de pe Tocile, din Şchei, unde se afla mormântul fostului revoluţionar, autorul poeziei Deşteaptă-te, românei Patrulau toată noaptea în jurul gardului de piatră al bisericii. Băiatul cu buchetul de flori şi panglică în culorile steagului României trebuia să calce neauzit, să fie sprinten, uşor, şi gimnast perfect, ca să escaladeze gardul în micul interval dintre patrulări. [...]
În noaptea aia, tata-mare, adică elevul care era pe-atunci, a făcut el ce-a făcut şi-a sărit gardul cu buchetul prins la brâu ca să aibă mâinile libere, s-a strecurat ca o umbră printre morminte, dar, ce să vezi? înăuntru, spre deosebire de alţi ani, fusese pus un soldat de pază, chiar în faţa mormântului. Fuma, aşezat pe jos, cu spinarea sprijinită de cruce şi se vedea un punct mic roşu, mai intens când soldatul trăgea un fum. În rest, linişte deplină, doar în depărtare, spre aleea de sub Tâmpa, lătrau nişte câini. Băiatul n-a stat pe gânduri, că poate dacă ar fi stat renunţa cu totul. A ocolit prin spatele crucii şi, cu inima bătându-i în urechi ca atunci când urca pe vârful piramidei de gimnaşti, a aşezat buchetul de cealaltă parte a mormântului şi-apoi s-a topit printre cruci.”

„Din tot ce fusese vizavi n-a rămas în picioare, stingher, decât bradul. Dar așa, fără o curte cu două intrări în care să te poți ascunde, nu-l mai puteam socoti al nostru și nici el nu mai părea să-și găsească locul în lume. Străpungea cerul acuzator. Își aștepta sfârșitul. Biserica Sfântu Ioan avea acum un enorm zid orb, însă, o altă biserică din apropiere, de la bulevard, fusese dărâmată. Casa noastră, împreună cu toate casele de pe partea numerelor cu soț, a rămas în picioare, dar a continuat să transpire încă mulți ani, iar de pe partea cealaltă au dispărut vreo opt numere cu soț. Deocamdată acolo era un mare gol și nu știam cu ce avea să fie umplut. Pentru prima dată casa noastră vedea cu ochii ei parcul orașului.”

„În gara Bartolomeu, aflată lângă cea mai veche biserică din Brașov, bărbați și femei, de-a valma, au fost băgați în niște vagoane de vite. Nimeni n-avea curaj să vorbească cu glas tare și nici să întrebe ceva. Singurul gând al lui Willi, de la început, a fost să evadeze la cea dintâi ocazie și să se întoarcă în căsuța lui cu grădină de pe Livada Poștei.”

„Hotelul Aro vechi trona în centrul orașului, cu spatele la casa noastră și cu fața la parc. Avea ochi peste tot, ca un heruvim, un trup înalt, drept, retras cumva către strada pe care locuiam și două aripi laterale, mai mici, ieșite în afară chiar la buza bulevardului. Cărămida aparentă care-l acoperea, cu piese mici, delicate, de o blândă culoare gălbuie, parcă se aprindea sub lumina soarelui. Cândva, aici începea orașul, acum aici era miezul lui. Într-o duminică, imediat după prânz, eram cu frate-meu și Cici pe stradă, când ne-a venit ideea să urcăm la ștrandul de pe Aro. Cici a rămas cu gura căscată, nu știa că sus, pe terasa hotelului, e apă. Presupun că îi spunea ștrand doar pentru că se întâmpla să te bată vântul sau să te plouă acolo, bazinul nefiind acoperit, doar înconjurat lateral cu pereți de sticlă, dincolo de care te puteai plimba, pe marginea terasei.”

„Era în timpul războiului, în ’43, și în anul ăla, ca un avertisment, s-a petrecut o tragedie în celălalt hotel construit de el, în ăla mic, Aro Sport. [constructorul hotelului era soțul personajului Maia, n.r.]
Știam unde e. Aro Sport era chiar pe strada noastră, dar pe partea numerelor fără soț, în capătul dintre 7 Noiembrie și avea trei etaje. Întunecos, cu camere de o parte și de alta a unui coridor lung, și o singură baie, la capătul coridorului pentru toate. Era un hotel foarte ieftin, în care înnoptezi și pleci a doua zi. Nu părea deloc să fie frate cu Aro cel frumos.”

„Episodul ăsta îl povestea cel mai bine Maia, care venea în vizită în casa noastră aproape în fiecare zi și cu care toți îmi spuneau că semăn la ochi, gene și sprâncene. Panica, graba plecării de-acasă cu o valijoară gata pregătită, fuga spre pădure erau evocate cu detalii atât de comice, încât noi, care nu ne temeam de bombele americane, ne prăpădeam de râs. Aici era pomenită și prăbușirea Vilei Kertsch, la capătul dinspre parc al Străzii Republicii. Numele ne era cunoscut (știam chiar cum să-l scriem) de sub Tâmpa, unde era un apeduct făcut după planurile și sub coordonarea lui Christian Kertsch, Inginerul șef al orașului.”

„Poate că unii dintre voi au idee cum e să fii sora mai mică, iar eu sunt sora mai mică! Păi e ca și cum ai avea mereu întârziere, ca trenurile din Gara de Nord. Sau ca și cum, pe stradă, ai alerga mereu în urma celorlalți.”