Ateneul Român

„Sîmbătă, 30 martie [1935]
[...]
Am ascultat foarte mult Bach în ultimul timp. Duminica trecută Matthäus Passion, la Ateneu. Cred că iubesc mult muzica asta. În orice caz, recunosc uşor acum o piesă de Bach de orice altceva.
De trei săptămîni am prins nenumărate lucruri de el, de la diverse posturi. Într-o seară, de la Varşovia, Concertul în re minor pentru două viori şi orchestră, Concertul în re minor pentru trei piane şi un concert, tot în re minor, pentru un pian şi orchestră. De la Stuttgart, Concertul brandenburghez nr. 5, două cantate şi un trio pentru clavecin, vioară şi viola da gamba. (În aceeaşi seară, de la Varşovia, o sonată de Debussy pentru flaut, cello şi harfă. Magnifică). În continuare, două preludii şi fugă p[entru] orgă, de la Bucureşti. De la Budapesta, lunea trecută, Concertul brandenburghez nr. 2, o arie şi o cantată, şi pe urmă — marţi — din nou de la Praga, Concertul brandenburghez nr. 3 şi încă unul în E-dur. De la Berlin, într-o seară, cîteva piese de orgă — nu mi le mai amintesc — şi un concert pentru violoncel singur, sfîşietor de calm şi grav.
[...]
Joi, 31 octombrie [1935]
Bach: Passacaglia în do minor. Mozart: Concertul pentru piano şi orchestră, în do major. Solist Wilhelm Kempff. Brahms: Simfonia I.
Aseară, de la Viena, a IV-a şi a V-a simfonie de Beethoven. Weingartner. Alaltăseară, de la Juan les Pins, fragmente din Ma mere l'Oye de Ravel, şi finalul din Simfonia despărţirii de Haydn. Azi, lung dejun la Institut Français.
Duminică, 3 noiembrie [1935] Kempff şi Filarmonica, dimineaţă, la Ateneu — trei concerte pentru pian şi orchestră, în do minor (op. 37), sol major (op. 58) şi mi bemol major (op. 73), Beethoven. Cîteva momente de emoţie copleşitoare, cum niciodată n-am avut în muzică. Şi nu ştiu ce tensiune nervoasă, nu ştiu ce vibraţie continuă, care îmi străbate întreaga zi. Mi-a fost plăcut s-o am pe Lilly lîngă mine. Mai departe, într-o lojă, Jeni.
[...]
Luni, 7 aprilie [1941]
[...]
Aseară, la Ateneu, un Matthäus Passion de război. Multe tăieturi, care reduceau întregul oratoriu cam la o treime. Lipsea între altele «Ich will bei meinen Jesu wachen».”

„Dar, în afară de toate acestea, ce supapă de siguranţă a fost pentru mine cel de atunci acest roman! Mai bine chiar decât în Jurnal (căci speram că voi putea publica romanul), mă descărcăm, scriindu-l, de toate eşecurile şi umilinţele. De ani de zile, mă prezentam cu regularitate la concursurile „Tinerimii române” şi nu dobândisem nici măcar o menţiune. Îmi amintesc de concursul din clasa a VI-a. Nu mai ştiu ce subiect ni se dăduse, dar scrisesem atât de „inspirat” şi, recitind manuscrisul, am fost atât de entuziasmat, îneât nu mă îndoiam că voi obţine „Premiul I cu cunună”. N-am vrut să cred când nu mi-am găsit numele pe lista premianţilor din liceul nostru. Eram sigur că la mijloc e o eroare. În duminica aceea, m-am dus la Ateneu, ca să asist personal la distribuirea premiilor. Când s-a ajuns la clasa a VI-a, inima a început să mi se bată: „Premiul I cu cunună” îl câştigase un alt Mircea: Mircea Ionescu, de la Liceul „Matei Basarab”. Ştiam asta mai de mult, căci numele premianţilor fuseseră publicate în „Universul”, dar până în ultima clipă crezusem că era o greşeală de tipar.”

Jeni Acterian frecventează Ateneul pentru concertele dirijate de George Enescu sau recitalurile unor artiști precum Kempff:

„2 octombrie 1937
S-au anunțat patru concerte simfonice Enescu, ciclul Beethoven și patru de vioară. N-am putut cumpăra decât două bilete, dar sper că asta nu înseamnă că nu mă voi duce decât la două concerte. În orice caz, am fost la timp pentru a găsi pentru a 5-a simfonie. Nu mai erau decât două bilete (cele mai scumpe locuri). Am fost obligată să iau, nu fără să mă bălăbănesc. Acum însă sunt încântată că nu voi mai avea toate acele șiruri de capete, tot timpul mișcătoare, în fața mea.”

„24 noiembrie 1942
Ieri aveam 37,8 temperatură la ora 3. Seara mi-a crescut vertiginos. Simțeam cum iese foc din mine. În halul acela m-am îmbrăcat totuși și m-am dus la Kempf. A cântat numai Beethoven. O fugă și variațiuni pe o temă din „Eroica“: mărturisesc că am găsit-o puțin grosolană. Sonata în re minor cântată minunat. În partea a doua, „Appassionata“ și dat sumedenie de suplimente tot din Beethoven. Cu toată temperatura și durerea de cap, concertul mi-a făcut o mare bucurie. Mi-a plăcut chiar mai mult decât cel de sâmbătă, cu toate că toți pretențioșii din sală spuneau că a fost mult inferior.
Ieri, la Kempf, în spatele meu – puțin mai spre stânga – stătea dl Viș[inescu], zis Costel, cu o domnișoară înaltă, blondă, destul de nostimă. Cam afectată, gen „intelectuală“, cu reputație în familie și prin împrejurimi de deșteptăciune (pentru că e puțin mai dezghețată ca altele, a citit Valéry și discută despre Heidegger fără să-l fi citit, dar găsindu-l „pasionant și interesant“). Am cunoscut-o (cunoscut e un fel de a spune) anul trecut la celebra Asociație filozofică la care venise și se instalase picior peste picior și fuma în cel mai modern și convins fel posibil. Îmi amintesc că ne amuzase puțin pe Al[ice Botez] și pe mine aerul ei de vădită superioritate. Şi din câteva cuvinte ale ei mi-am făcut o părere care cred că nu e greșită. Când l-am văzut pe Costel cu ea, m-am gândit imediat la C[ella] D[elavrancea]. Mai târziu, am văzut-o pe C.D. care îi privea pe furiș peste capete. Când m-a văzut, a venit drept la mine și a început să facă o lungă și inutilă conversație (de obicei ne salutăm, ne zâmbim, dar nu ne oprim). Am înțeles de ce făcea atâta amabilă și încântată conversație cu mine urmărind direcția privirilor ei fixe, aprinse ca de jar. Mi-a fost milă.”

Ea critică adesea zgomotul făcut de publicul snob în timpul execuțiilor muzicale:

„17 noiembrie 1936
[...]
Am fost aseară la concertul Brailowsky. Chopin, Ceaikovski și Liszt (dans macabru). Orchestra proastă, dirijorul submediocru: Fritz Fall. Muzica bună, fără a fi majoră. În schimb, el, un mare pianist și un mare actor. O minunată siguranță în fața pianului. Cântă elegant și-și armonizează gesturile cu muzica. Are un profil fin și-l pune în valoare.
Concertul de marți seara al lui Enescu a fost slab. Din cauza lui Gherea care acompania prost și din cauza publicului care făcea gălăgie. Cădeau pe jos, răsunător și cu răsunet în nervii mei, tot felul de obiecte: binocluri, face-à-main-uri, poșete etc. etc. Instrumente feminine pe cât de inutile la un concert, pe atât de necesare persoanelor snoabe. După pauză urma Sonata Kreutzer. Enescu a intrat, a fost aplaudat și a început să cânte. După câteva fraze a trebuit să se oprească. Afară nu se sunase sfârșitul pauzei și mai tot publicul (cel masculin, care nu poate să stea mai mult de o oră fără să fumeze, și cel feminin, care nu se gătise doar ca să nu fie văzut) intra discret și pe vârful picioarelor, făcând un zgomot îngrozitor. A stat Enescu timp de mai mult de 5 minute cu vioara de-a lungul trupului și cu o aparentă resemnare (foarte aparentă), până s-a instalat lumea care nu mai sfârșea de intrat. După asta mai cântă Sonata Kreutzer dacă poți.”

„Seara ieşeam însă împreună şi întârziam prin magazinele de pe Calea Victoriei. Nicu ne aştepta în faţa Ateneului şi mergeam toţi trei la teatru, la operă, la cinematografele de pe bulevardul care cobora spre Cişmigiu. Uneori ne plimbam până târziu în parcul abia luminat, ce plin de promisiuni era atunci totul. Mitrică era încă un vis frumos, distanţa îi ştergea toate defectele şi depărtarea îl înconjura de mister, totul era încă posibil, încă pe punctul de a începe, războiul trecuse, nimic nu mai amintea de el în afară de câte un loc gol printre case, ca o măsea lipsă, o clădire care se reconstruia, terenul viran pe care se aflase până nu demult teatrul mare. Coboram spre Cişmigiu şi trăgeam adânc aer în piept, Bucureştiul mirosea altfel, peste bulevard plutea un voal subţire de parfum şi fum de ţigară, însă abia în parc miresmele se dezlănţuiau. Iarna lumea îşi pierdea mirosul, totul devenea igienic, simplu, fără nuanţe : aerul tare, îngheţat, ce aducea uneori izul de lemn ars prin sobele caselor, vreo adiere plăcută pe care însă vântul rece o destrăma imediat. Atunci însă, când venea vara, toate se amestecau, ume zeala bălţii răscolite uneori de câte o barcă, mireasma de pe Aleea Trandafirilor, unde tufe de toate culorile şi mărimile se încâlceau de-a lungul dalelor de piatră, agăţându-se în fustele lungi ale trecătoarelor. Îmi amintesc că nu scăpasem nici aici de bragă, se găsea la chioşcul central, împreună cu siropuri de câteva feluri şi ţigări.”

„5 noiembrie 1937
Uneori – ca acum – atât de tare mă plictisesc, că toată sunt un larg căscat trist. Îs goală toată, suflet, creier, totu-i gol în mine. Ce rămâne e plictiseala mea. În căutare de narcotic, am zis să mă duc să văd un film. Era 9 seara și, când am coborât din mașină, la Ateneu, mă gândeam – nu știu de ce – că ar fi mai bine să-l întâlnesc pe E[mil] C[ioran]. Când am ridicat ochii, era în fața mea, pe trotuar. M-a uimit atât de tare (mie nu prea mi se întâmplă lucruri pe care unii le numesc coincidențe), încât am fost încurcată câteva clipe. Noroc că el e întotdeauna volubil. Am stat de vorbă și trebuia să râd ca de obicei (ce puțină poftă aveam de râs). Pe urmă au trecut pe acolo – pe stradă – P[etre] Ţ[uțea] și G[eorge] T[eodorescu], care s-au oprit și ei. Au făcut conversație, așa cum obișnuiesc ei, cu paradoxe enorme, puțin scepticism, bârfeală multă, la care am luat și eu parte, desigur, deși n-aveam deloc chef de așa ceva. Toate mi se păreau atât de triste, tocmai când râdeam mai tare, încât n-am mai putut răbda și am plecat.”

Fin cunoscător și pasionat de muzica clasică Sandu poate fi adesea găsit la un concert și încearcă să o atragă și pe Dania în lumea fantastică a muzicii. 

„Mini intră la Ateneu. Era o staţie de odihnă. Sala cea mare de intrare, cu clarobscurul ei perpetuu, cu acea răcoare de galerie subterană parcă, îi plăcea, hall-ul pustiu da o impresie de vastitate şi aula străjuită circular de statui mari adăpostea un parc sacru de marmore şi bronzuri. Mini nu se oprea, îi plăcea să treacă printre ele, ca printr-un locaş familiar.
Scările se desfăşurau majestuoase, cu autenticitatea marmorei şi se opreau în marginea coridoarelor banale, care deserveau sălile lăturalnice de expoziţie. Săli burgheze, cu vederea deschisă spre oraş.

Pinacoteca se ascundea ermetică după pilaştri, dosnică ca un mizantrop. Mini intră la întîmplare. Tocmai constata cu jale prezenţa unei aceleiaşi acuarele litografice, reprodusă în sute de variante, când fu salutată de însuşi doctorul Rim, plin de graţie. Ce căutau acolo? se întrebară reciproc. Căutau ceea ce lipsea deocamdată: pictură bună.”

Dănuț și Tonel pătrund în sălile Ateneului, printre studenți, școlărițe și parfumuri elegante:

„Se opriră în faţa uşei laterale a Ateneului. Intrară din plin soare în umbră de coridor rece. Erau mai multe expoziţii, vizitate numai de câte un student cu hainele periate şi părul lustruit, neclintit ca un copac scuturat, de grupuri de şcolăriţe înghesuite în tablourile pe care n-aveau voie să le pipăie, deşi culorile erau atrăgătoare ca ale bomboanelor în borcanele vitrinei, şi de pictorul expozant, fumându-şi britanic luleaua în faţa artei proprii şi a profanilor calici.
O sală numai, răspândea zvonul de piuituri şi foşnet de mătăsuri ale seratelor dansante. Se îndreptară într-acolo. Întâia impresie era că nu se invită atâta lume într-o sală atât de mică. Înghesuială de tramvai ducând publicul la curse, dar elegantă. Predominau femeile. Expoziţie de parfumuri mai mult decât de pictură.
Tonel intră salutând publicul cu o bătaie de pinteni, ca un sublocotenent de jandarmi venit să facă o discretă arestare în lumea mare.
Dănuţ rămase la uşă, desolidarizându-se de Tonel. Mătăsurile vorbeau franţuzeşte, intercalând necontenitele exclamaţii admirative, care alcătuiesc vocabularul exclusiv al femeilor în faţa picturii. Pereţii ardeau de culori orgiace, ca vitralii deschise pe izbucnirea toamnelor sau ca rugul zării de apus dus în galop de valuri verzi, din orizont în orizont. Se desprindea parcă un vânt fierbinte din culorile în care aceeaşi inimă puternică şi pasionată bătea.
Ochii lui Dănuţ străluciră. Deşi era în afara uşei, se descoperise. Puterea şi fastul mitologic al culorilor îl cucerise deodată. Nu amănunţise nici un tablou în parte era şi greu cu atâta forfotă de lume dar pereţii iluminaţi îi împrejmuiseră sufletul ca un vârtej, dându-i un ritm nebun de bacanală. La fel îl tulburase muzica lui Wagner.
Ce idioţi!
Apostrofa îi scăpase. Violenţa sângelui dezlănţuit prefăcuse gândul în vorbă. Un superb cap de bărbat, uşor surit la tâmple, cu ochi şi barbă orientală, se întoarse zâmbind spre liceanul cu ochi şi obraji entuziasmaţi şi injurioasă sinceritate pentru vizitatorii expoziţiei.”

Adia, ca un copil în fața unui ou uriaș de ciocolată:

„Adia e urzită din culori şi zâmbete. Transcriu iarăşi o vorbă de-a ei: O livadă e milionul de fructe care-i dau tenul, şi miliardul de albine care-i dau râsul…
O bibliotecă n-are ce căuta într-o livadă: fructele nu cetesc, albinele nu se-ncruntă.
Mierea se face în livezi şi bătrâneţa în biblioteci.
Ruda ei o instalase la hotel Danieli, bineînţeles. Ştii, craioveanul chiabur nu poate concepe şicul decât cu icre moi la dejun, însoţite de şampanie; fotoliu de orchestră în banca întâia, la simfonicele Ateneului, şi hotel Danieli la Veneţia.
Am instalat-o într-un mic palazzo, în care am şi atelierul.
Ai văzut, Ioana, un copil căruia îi aduci un ou mare de ciocolată, cu fundă de mătasă, plin de surprize?
S-o fi văzut pe Adia coborând din gondolă, cu umbreluţa roşie deschisă e singurul fard pe care şi-l pune când e soare cu picioruşe de păsărică pe solemnele trepte de marmură! Floare, Ioana! Am râs, ochi în ochi cu gondolierul care i-a aruncat italieneşte floarea din piept. Inima mea era alături de floarea gondolierului.”

„Pe Cheiul Dâmboviței e frig, s-a lăsat ceața. Ne băgăm în taxi [...] „Unde mergem?” mă întreabă. Cum, unde, la Ateneul Român! Tipul îmi face cu ochiul și-o ia pe bulevardele întunecoase, cu borduri sparte și gropi în asfalt. Fir-ar să fie: socialismul pârâie din toate încheieturile, mai e puțin și se face bucăți. [...]
Ajungem la Ateneu. În fața intrării, ne așteaptă Clește cu gagică-sa, o tipă pe care Futman avea s-o sondeze peste un an, ca să-i scape de o sarcină nedorită. Sunt crispați. Alături de ei e un preot.”