Jeni Acterian

Piesa „Samson” la Teatrul Național, considerată prost jucată și pusă în scenă:

„26 septembrie 1933 
Văzut aseară „Samson“ la Teatrul Național cu Romuald Bulfinsky, Aura Buzescu, Natașa Alexandra, Critico etc. etc. Nu se poate admite – orice ar fi – ca la sfârșitul piesei Anne-Marie să poată iubi un atare om. E imposibil. Tipul e total antipatic. Rolul de măcelar i-ar merge ca o mănușă. Într-un cuvânt, piesă prost jucată și prost pusă în scenă. Astfel de orori îți suscită mila, mai ales când e vorba de scena Teatrului Național.”

Mai târziu, ea participă la diverse premiere, cum ar fi „Icarii de pe Argeș” sau „Bunbury”:

„Miercuri, 6 noiembrie 1940
Iar un hiatus în acest caiet. Câteva zile în care n-am avut chef să-mi înregistrez nimicurile vieții. Astăzi revin (on revient toujours). După-masă fost la Nuni [Dona]. Era primul comitet al Clubului „Penei negre“. Prezenți Lucica [Vasiliu] (cu „porumbelul“), Nuni și eu cu o durere de cap impresionantă. Am luat o aspirină și am făcut un haz nebun pe chestia Clubului.
Seara premieră la Național cu „Icarii de pe Argeș“. M[ircea] B[erindei] în smoking, oribil de jenat. Era într-adevăr singurul. Erau și Cl[ody Berthola] cu Ştefan [Constantinescu] și Laetiția [Zevedei]. Mi-au propus să merg cu ei la Hunedoara pe câteva zile. Mai târziu văzut și pe Climovitz. Mă privea oarecum acid. E foarte simpatic, cu toată teozofia. Culcat târziu.”

„Joi, 15 decembrie 1938
[...]
La 8 ½ mers cu R[areș], Titi [Ionescu] și H[aig] la premiera de la Național. M-am amuzat la teatru pentru întâia oară de nu știu câți ani. Şi foarte probabil că asta grație nu interpretării, ci piesei: „Bunbury“. Marieta [Sadova] în Miss Prim, m-a convins de data asta că e realmente o mare artistă. Înțeleg prin asta că, întrupând fiecare personaj diferit, se duce ea la personaj, și nu reduce personajul la proporțiile ei personale, cum fac în general actorii. În felul ăsta, Marieta este o nouă surpriză cu fiecare rol.
Mă gândeam prin contrast la Marieta Deculescu, care e foarte drăguță și foarte corectă, dar pe care, dacă o vezi de trei ori, ai epuizat-o. Poți, înainte de premieră, prevedea matematic gestul, tonul și toate micile ei farmece. Variază numai toaleta și numele pe care-l poartă.”

Jeni Acterian petrece mult timp la Fundație citind autori precum Freud, Nietzsche sau Aristotel:

„6 februarie 1936
La Fundație. Citesc aici de la 3. M-am cam săturat. Am citit Un souvenir d’enfance de Vinci de Freud. Vastă tâmpenie. Am mai citit 40 pagini din Ainsi parlait Zarathoustra. Grozav. A venit Emil C[ioran] acum vreo oră. Am pălăvrăgit puțin pe sală. Văd c-a plecat.”

„17 noiembrie 1936
Citesc toată dimineața – în fiecare zi – din Fizica lui Aristot, la Fundație. Am terminat azi Cartea a II-a. S-au anunțat aproa​pe toate cursurile, dar nu mă interesează. Am încercat cu enor mă bunăvoință să mă duc. Am fost chiar la cursul de deschidere al lui Bagdasar, care e așa de drăguț cu mine. Atât de multe eforturi am făcut ca să nu izbucnesc în râs sonor, încât am ieșit bolnavă din seminar. Bineînțeles, nu voi repeta experiența.
Asta înseamnă să stau toată ziua la Fundație și să citesc. Nu știu cum am să rezolv cu Aristot. La Fundație nu se găsește decât volumul întâi din Fizică. Din Metafizică se găsesc vol. II și III. Nu știu unde să găsesc restul. Mircea [Berindei] îl are în italiană. Dar n-aș vrea să citesc Aristot în italiană.”

„Luni, 9 sept. 1940
Sculat pe la 9. Mers la Fundație. S-a (în fine) deschis. Citit din Couturat: Les principes des mathématiques. La 12 mers pe jos acasă. O veste bună: a venit H[aig]. După-amiază mers la ei. Nu erau acasă. La Fundație încercat să citesc, dar n-a mers. Dorul de H. probabil. Venit Al[ice Botez] și mers într-o cofetărie. Apoi la M[arieta Sadova]. Stat toată seara cu H. și Sor[ana Țopa], Rar[eș], Ar[șavir]. Pe la 11½ acasă. Discutat tot timpul «eve​nimente».”

„31 octombrie 1946
Fundație. Îmi încep lucrul. M-am înscris la bibliotecă și-am găsit o carte despre viețile post-mortem în credințele umanității. Un anume James Thayer Addison. Aici aceeași liniște, același decor, alte capete. Lume infinit mai puțină. O singură sală deschisă. Se poate lucra.”

Jeni Acterian descrie sala de lectură și interacțiunile cu prietenii sau colegii, pe holurile instituției:

„15 mai 1936
Seminar la Florian. Un băiat bun a citit o lucrare despre Kant. Lamentabil. Ceea ce e mai jalnic e că Florian a spus că lucrarea e foarte bună. Pe urmă la bibliotecă, unde am citit vreo trei ore. Apoi am citit și acasă dintr-un curs de logică.
După-amiază iar la bibliotecă, citesc puțin din Kant de Ruyssen. Am sporovăit cu Ruxandra U[reche] și M[ircea] B[erindei], am citit o piesă de teatru.”

„22 iunie 1936
[...] Am încercat să citesc la bibliotecă, dar este aproape imposibil: prea multe cunoștințe. Am fost la Rod[ica Burileanu], care s-a întors de la Belgrad. Pe urmă am întâlnit-o pe Alice [Botez] și ne-am dus până în Parc.
* Ieri, examen de logică. Am asistat. Alice a fost extraordinară. Ne-am dat întâlnire pentru după-amiază la bibliotecă și seara am rămas din nou la ea până după miezul nopții. [...]”

„2 septembrie 1938
[...] Mi-am adus aminte de plinătatea și auriul zilelor de bibliotecă de acum doi ani. De Al[ice Botez] și de ceilalți care veneau pe rând să pălăvrăgească alene, în timp ce cartea stătea răsturnată și inutilă pe masă; de plecările în grup, cu râsete proaspete și totuși amare; de bătăile și sminteala neglijent nebună a băieților. Fundația mi-a făcut azi impresia unui castel părăsit de castelani.
Am plecat din sala de lectură cu un lung oftat ușurat. Mă gândesc că nu mai am decât un an de facultate și că poate am să-l regret cândva.”

De la biografie la bârfa culturală, despre Van Gogh:

„Miercuri, 9 noiembrie 1938
Citit Lust for Life de Irving Stone. Pentru o biografie, chiar romanțată, prea e roman. Ar fi putut să găsească altă com​pozi​ție pentru a povesti viața lui Van Gogh. La Fundație citit scrisorile lui Van Gogh către fratele său Theo.
[...]
Joi, 10 noiembrie 1938
Fundație. Întâlnit pe Ion [Frunzetti], care s-a instalat lângă mine și am discutat Van Gogh tot timpul.”

Jeni Acterian dorește să devină studentă la Universitatea din București pentru a obține libertate și posibilitatea unei burse la Paris:

„28 august 1933
În anul ce vine va trebui să dau două clase odată spre a-mi putea lua bacalaureatul. Vreau cu orice preț ca în anul viitor, la toamnă – dacă nimic catastrofal nu se va produce –, să fiu studentă în litere și filozofie la Universitatea din București. Titlul acesta de studentă înseamnă pentru mine: libertate,
prieteni și prietene, amuzament și îndeosebi muncă spre a putea căpăta o bursă. Paris. Şi pe lângă toate acestea, singurătate și tot ce implică acest cuvânt când ai posibilitatea să n-o utilizezi. Da, scumpa mea, totul e perfect, dar dacă n-ai trecut exame​nele? Ce te faci? [...].”

Ea participă la cursuri ținute de profesori precum „Profesorul” Nae Ionescu, P.P. Negulescu sau Mircea Florian:

„9 ianuarie 1936
Nu știu cât e ceasul exact, dar trebuie să fie cel puțin 2. Nu pot dormi și pace. M-am zvârcolit ore întregi și acum m-am sculat să scriu puțin. Poate-mi trece. Nu pot adormi și mâine dimineață am seminar la Florian, la ora 8. Trebuie să găsesc o soluție.
Soluția am găsit-o. M-am dus în bucătărie și am mâncat o tartină cu unt și un măr, care, spre norocul meu, a avut efect strașnic. Asta la 2 noaptea, Doamne D-zeule! Şi-acum: To bed”

„11 decembrie 1936
[...] 
Profesorul nu și-a reluat cursul în ziua de 9, după cum mă așteptam. De data asta e pentru săptămâna viitoare, când va fi pentru după Crăciun, așa cum am prezis. Ieri, după ce ne-a anunțat servitorul iară că nu ține, propunea cineva ca atunci când o veni să nu mai meargă nimeni, că prea trage chiulul. Numai că el e în stare să-și ție cursul cu foarte multă seriozitate în fața sălii goale.”

„Luni, 10 octombrie 1938
La Facultate. Nu s-a mai anunțat nici un examen. În schimb, m-am ciocnit de Nistor care m-a luat pe sus la Mariana K[lein] Am umblat apoi toți trei pe străzi, Nistor făcând bancuri, Mariana enervându-se de ele și eu… Trecut iar pe la facultate unde m-a întâmpinat salutul bleg zâmbăreț al lui Bagdasar. Apoi l-am lăsat pe Nistor, care cam vroia să rămână cu mine, și m-am dus cu Mariana prin Cotroceni să-și ia o carte. [...]”

„20 decembrie 1938
Deunăzi eram la Facultate la ora 9 dimineața, așteptând cu resemnare ora de curs a lui A[nton] D[umitriu]. Stăteam de vorbă cu Nistor și, în afară de noi, erau presărați prin amfiteatru vreo 20 de studenți. Se făcuse deja 9 și un sfert și ne întrebam tocmai ce i s-o fi întâmplat punctualului nostru logician, când s-a deschis ușa și a apărut un individ cu o căciulă pe cap și niște hârtii în mână. S-a așezat foarte liniștit în fotoliul profesoral, și-a pus căciula pe masă și a început să vorbească. Noi înghețaserăm. Ne-au trebuit câteva secunde ca să ne dăm seama de situație. Din cele spuse de individ, reieșea că își deschidea cursul. Spunea niște lucruri istorico-bibliografice. Se scula din când în când și zgâria la tablă un nume de autor sau de oraș, cita în franțuzește din Napoleon și pe urmă traducea etc. etc. etc. De câte ori se întorcea la tablă să scrie, noi râdeam ca nebunii cu batistele la nas și făceam semne unuia să-i spună că probabil greșise adresa. La un moment dat însă Nistor și cu mine ne-am dat seama că individul nu era de fapt prost deloc și că situația era deci [cum] nu se poate mai penibilă pentru el. Am încercat deci să le facem semne studenților, care afectau niște aere foarte atente și unii se făceau chiar că iau note. Era însă inutil. Intraseră toți în joc și făceau un haz nebun. A fost o scenă de comedie americană, și bietul om a vorbit în fața atentei asistențe care bufnea de râs, de câte ori întorcea spatele, timp de 40 de minute. Când a intrat omul de serviciu să clarifice situația, a fost un moment de grea tensiune. Noi eram sugru​mați de râs, dar de-o impecabilă gravitate. Nu pot însă descrie larma ce a urmat ieșirii lui.
* La 2 ½ seminar la Florian. Stat între Ion [Frunzetti] și Tecucianu și râs de referenta „nepoata din flori a lui Liard“, cum o botezase T., „nepoată“ care avea o mare preferință pentru cuvântul „inectulabil“, care probabil la ea acasă însemna „ineluctabil“.
La 4 mers la Vianu.
Azi, o zi înzăpezită, dar pentru prima oară fără ger.”

Experiența studentei Jeni Acterian la examenul de licență:

„26 octombrie 1940
Sâmbătă mi-am întrerupt iar „jurnalul“. Imposibil să-l țin regulat. Nu sunt om disciplinat, nici harnic. Peste acest fapt nu se poate trece. Chiar cât am scris n-am scris zilnic. Le completam o dată pe săptămână, din memorie.
Am dat scrisul la licență săptămână asta. Marți: Istoria Filozofiei cu Posescu și A[nton] Dumitriu. Mi-au dat „Originile idealismului platonic“.
Era și Giza D[umitriu]. Tot amabilă și lingușitoare. Adică mai. Probabil din cauza „D-nului Director“. M-a așteptat să termin și am intrat într-o cofetărie.
Joi: Logica cu Anton Dumitriu, evident, pe primul plan. Posescu făcea figurație. Anton a insistat să scriu despre „Raționamentul matematic“. S-a uitat tot timpul să vadă ce scriu și a mers până la a înțelege greșit ce scrisesem și a se contrazice cu mine pe o chestiune în care nu încăpea discuție. Preaiubita-i
consoartă a dat și ea examen. M-a așteptat iar și am mers din nou într-o cofetărie. Stat până pe la 9. Era frig, urât și-mi începuse un guturai groaznic. Luni am oralul la Logică și Istoria Filozofiei. Ieri mi-a fost atât de rău încât n-am citit nimic. M-am dus la mama la sanatoriu și-am luat buline tot timpul.
[...]
E aproape comică licența mea. „Aproape“ e benign, de altfel. Este ridicolă de-a binelea. Din cauza răcelii și a guturaiului, îmi vâjâie capul și urechile. Din cauza indispoziției, am o stare de oboseală groaznică și crampe în burtă.
E sâmbătă seara și luni la 11 am două examene. Ar trebui să citesc toată Logica lui Goblot, căci n-am citit nici un tratat de logică pentru licență, și să revăd și puțin dintr-o istorie. Când? De altfel mă gândesc la Negulescu (e cumsecade, săracul, dar tare e superior și mumificat) și-mi dau seama că e inutil. E atât de convins de stupiditatea intrinsecă a tuturor studenților, încât simți sub ochii lui că devii cum crede el că ești. Asta în cazul în care nu ești astfel, căci dacă ești în original așa (ceea ce din nenorocire se poate afirma pentru majoritatea studenților, deci tot Negulescu are dreptate), atunci probabil că nu simți nimic.”

Jeni Acterian frecventează Ateneul pentru concertele dirijate de George Enescu sau recitalurile unor artiști precum Kempff:

„2 octombrie 1937
S-au anunțat patru concerte simfonice Enescu, ciclul Beethoven și patru de vioară. N-am putut cumpăra decât două bilete, dar sper că asta nu înseamnă că nu mă voi duce decât la două concerte. În orice caz, am fost la timp pentru a găsi pentru a 5-a simfonie. Nu mai erau decât două bilete (cele mai scumpe locuri). Am fost obligată să iau, nu fără să mă bălăbănesc. Acum însă sunt încântată că nu voi mai avea toate acele șiruri de capete, tot timpul mișcătoare, în fața mea.”

„24 noiembrie 1942
Ieri aveam 37,8 temperatură la ora 3. Seara mi-a crescut vertiginos. Simțeam cum iese foc din mine. În halul acela m-am îmbrăcat totuși și m-am dus la Kempf. A cântat numai Beethoven. O fugă și variațiuni pe o temă din „Eroica“: mărturisesc că am găsit-o puțin grosolană. Sonata în re minor cântată minunat. În partea a doua, „Appassionata“ și dat sumedenie de suplimente tot din Beethoven. Cu toată temperatura și durerea de cap, concertul mi-a făcut o mare bucurie. Mi-a plăcut chiar mai mult decât cel de sâmbătă, cu toate că toți pretențioșii din sală spuneau că a fost mult inferior.
Ieri, la Kempf, în spatele meu – puțin mai spre stânga – stătea dl Viș[inescu], zis Costel, cu o domnișoară înaltă, blondă, destul de nostimă. Cam afectată, gen „intelectuală“, cu reputație în familie și prin împrejurimi de deșteptăciune (pentru că e puțin mai dezghețată ca altele, a citit Valéry și discută despre Heidegger fără să-l fi citit, dar găsindu-l „pasionant și interesant“). Am cunoscut-o (cunoscut e un fel de a spune) anul trecut la celebra Asociație filozofică la care venise și se instalase picior peste picior și fuma în cel mai modern și convins fel posibil. Îmi amintesc că ne amuzase puțin pe Al[ice Botez] și pe mine aerul ei de vădită superioritate. Şi din câteva cuvinte ale ei mi-am făcut o părere care cred că nu e greșită. Când l-am văzut pe Costel cu ea, m-am gândit imediat la C[ella] D[elavrancea]. Mai târziu, am văzut-o pe C.D. care îi privea pe furiș peste capete. Când m-a văzut, a venit drept la mine și a început să facă o lungă și inutilă conversație (de obicei ne salutăm, ne zâmbim, dar nu ne oprim). Am înțeles de ce făcea atâta amabilă și încântată conversație cu mine urmărind direcția privirilor ei fixe, aprinse ca de jar. Mi-a fost milă.”

Ea critică adesea zgomotul făcut de publicul snob în timpul execuțiilor muzicale:

„17 noiembrie 1936
[...]
Am fost aseară la concertul Brailowsky. Chopin, Ceaikovski și Liszt (dans macabru). Orchestra proastă, dirijorul submediocru: Fritz Fall. Muzica bună, fără a fi majoră. În schimb, el, un mare pianist și un mare actor. O minunată siguranță în fața pianului. Cântă elegant și-și armonizează gesturile cu muzica. Are un profil fin și-l pune în valoare.
Concertul de marți seara al lui Enescu a fost slab. Din cauza lui Gherea care acompania prost și din cauza publicului care făcea gălăgie. Cădeau pe jos, răsunător și cu răsunet în nervii mei, tot felul de obiecte: binocluri, face-à-main-uri, poșete etc. etc. Instrumente feminine pe cât de inutile la un concert, pe atât de necesare persoanelor snoabe. După pauză urma Sonata Kreutzer. Enescu a intrat, a fost aplaudat și a început să cânte. După câteva fraze a trebuit să se oprească. Afară nu se sunase sfârșitul pauzei și mai tot publicul (cel masculin, care nu poate să stea mai mult de o oră fără să fumeze, și cel feminin, care nu se gătise doar ca să nu fie văzut) intra discret și pe vârful picioarelor, făcând un zgomot îngrozitor. A stat Enescu timp de mai mult de 5 minute cu vioara de-a lungul trupului și cu o aparentă resemnare (foarte aparentă), până s-a instalat lumea care nu mai sfârșea de intrat. După asta mai cântă Sonata Kreutzer dacă poți.”

Jeni Acterian se plimbă prin Cișmigiu cu prieteni precum Viorica Haragic sau Ion Frunzetti, discutând despre tragedie sau evenimente cotidiene:

„Marți, 26 mai 1936
Am lăsat examenele pentru la toamnă. E mai simplu. Voiam să dau numai două. Or, mi s-a spus că sau le dau pe toate, sau nici unul. Am ales nici unul. Sincer, n-aveam nici un imbold să trec examenele acum.
Plimbare în Cișmigiu cu Viorica [Haragic] și Rod[ica Buri ​leanu], discuție fără șir etc.
După cursul lui Mircea Eliade, din nou cu Viorica și cu M. B[erindei] în locul lui Rod, prin Cișmigiu. Viorica, incitată probabil de decorul poetic (lac, seară plăcută…), de muzica idioată, dar muzică totuși, a început să-mi facă tot felul de confidențe amoroase cu privire la un englez cu care bea de obicei whisky. Povestea o cunoșteam deja. Mi-o mai povestise tot ea. O cunoșteam și din ironiile lui Emil B[otta] și Mircea [Nicolau] privind această aventură.
Ce înseamnă să nu poți ascunde nimic în tine! Am discutat despre dragoste, sentimentalitate și altele. Era de-a dreptul pe​ni​bil și-mi venea să mă strâmb de râs. Cu greu mă abțineam.
[...]
După-amiază abia adormisem când au sosit Emil B[otta] și Mircea. Am stat în minuscula mea cameră până seara. S-a râs. E. își bătea joc de Bianca, pe care voia s-o cucerească de la fereastră, și tot felul de alte asemenea glume sărate sau nesărate. După aceea ne-am dus cu toții la Rod. Erau acolo Yvonne, Eugen [Ionesco] și alții. Emil ne-a citit poeme de Supervielle. Eugen făcea tot soiul de năzbâtii și comicării. Am pornit pe ploaie în Cișmigiul pustiu și magnific, care mirosea a pământ ud și a mireasmă de arbori în floare.”

„9 decembrie 1946
[...]
Eram tare lipsită de elan – zile în șir – până sâmbătă seara când am luat drumul spre Loi [Nasta]. Am plecat de-acasă tot cu elanul rupt și cu amorțeala pe care o târam în mine ca pe un sac cu pietroi în fund. Ploua destul de tare, un fel de ploaie de vară cu picături mari. Şiroia pe asfaltul parcului Filipescu și nu era nici un câine pe stradă. Mergeam ghemuită în trenci în atmosfera aceea mizerabilă și am simțit dintr-odată că se pune ceva la loc în mine. În mod idiot și contradictoriu, ca pentru a-mi dovedi că nimic nu-i urât în sine, că orice depinde de viziune, viața mi s-a părut de-o minunată frumusețe. Strada neagră și strălucitoare, ploaia grea și parfumată, liniștea străzii sub lămpile care se clătinau în vânt mișcând umbre și lumini galbene; era frumos, într-adevăr frumos. Poate puțin film francez polițist-nostalgic, dar e frumos, uneori, un film francez polițist-nostalgic. Oricum, mie îmi trecuse starea de somnolență mohorâtă. Am ajuns la Loi om viu și bine dispus. Şi pe urmă mi-am amintit deodată de Dobra… bombardamentele etc. etc.”

Împreună cu prietenii, Jeni Acterian vizitează Grădina Botanică, loc unde discuțiile alternează între glume și teme metafizice:

„Marți, 26 mai 1936
[...]
Duminică dimineața am fost la Grădina Botanică. Cu Nana și vărul ei. Cu adevărat mai bine e de discutat cu Viorica, simțindu-i ridicolul, decât să te plimbi cu asemenea oameni. Am impresia că am picat dintr-o altă planetă când mă aflu între ei. Ar trebui să fie pentru ultima oară. Nu e nevoie să-mi complic inutil existența care și așa e suficient de complicată."

„8 mai 1938
Ieri am fost la seminarul lui Mircea [Vulcănescu]. Prezenți toți cei obișnuiți; asta înseamnă vreo 10. Când nu sunt toți prezenți, nu​mărul variază între 4 și 7. Unul dintre noi, care vorbește fără punct și virgulă – tare obositor de ascultat –, a comentat din Metafizica lui Aristot, cartea XII, cap. 9.
După seminar am plecat mai mulți cu gândul să ne plimbăm undeva, la pădurea Băneasa sau la Grădina botanică. Eu îi făgăduisem lui Alice [Botez] să mă duc la Fundație să-i duc ceva și au venit și ceilalți cu mine. Acolo am invitat-o și pe Al. la plimbare. A acceptat.
Alice [Botez] are un fel de a refuza să-și lepede seriozitatea, un fel de a nu putea râde de prostii, care mi se pare cam naiv. Nu știe să fie veselă din disperare. (E adevărat că nu e suficient să știi, trebuie să și poți.) Are un fel de gravitate în public pe care lumea o ia drept pedantism.
De pildă, în plimbarea pe care am făcut-o în Grădina botanică împreună cu Mariana K[lein], Ion F[runzetti], O. N[istor] – în timp ce aceștia povesteau cu vervă tot felul de tâmpenii sinistre și anecdote idioate –, Al. era singura care nu înțelegea necesitatea acestei băi de absurd. Şi era doar cu oameni pe care îi știa bine, suferind în același mod.
Nu râdea nu pentru că „nu înțelegea“, cum îi răspunse unuia din noi care o întrebase de ce nu râde, în timp ce noi ne tăvăleam într-un hohot, ci pentru că nu pricepea să-și bagatelizeze astfel, în crize sau explozii de superficialitate, ceea ce avea mai scump, mai serios în ea, total cufundată cum era în suferința și drama ei. Așa cred.”

Jeni Acterian asistă la un recital de dans dat de Floria Capsali și Gabriel Negri la Operă, fiind profund emoționată de mișcările acestora:

„29 aprilie 1933
Am fost ieri la Operă să văd recitalul de dans dat de Floria Capsali și Gabriel Negri pe muzică de Schumann, Beethoven, Chopin etc. Sală arhiplină (inutil să spun cum am intrat). Datorită amabilității stupefiante a unui tinerel, ne-am pomenit într-o lojă în care se aflau deja patru domnișoare amabile nevoie mare, pe cât de amabile, pe atât de proaste.
Gabriel Negri: un corp superb, perfecțiunea corpului bărbătesc, subțire, zvelt, cutezător, un păr negru abundent răsfirat pe spate. Ca dans: elasticitate, talent, agilitate, dar nu e încă sigur pe echilibrul său (câte un gest uneori prea nesigur, picioarele îi tremură o clipă).
Floria Capsali: mă emoționează și înflăcărează. Nu e nevoie să citezi calitățile unui artist care te înflăcărează. În fața dansului Floriei Capsali nu rămân un rece spectator. Sunt constrânsă să mă concentrez. Urmăresc gesturile grațioase și sigure ca într-un vis, priveam mișcările trupului ei suplu și asta devenea uneori vizibil. E singurul cusur ce i se poate imputa.
Câteodată mă tenta – când una din mișcările acestea era prea frumoasă – s-o prind din zbor și să n-o las să fugă, s-o fixez în mine. Mi-ar plăcea s-o văd dansând pe Floria Capsali o viață întreagă.
Decorul foarte frumos. Lumini superbe, îndeosebi albastrul. Costumele se armonizau perfect.”

„5 noiembrie 1937
Uneori – ca acum – atât de tare mă plictisesc, că toată sunt un larg căscat trist. Îs goală toată, suflet, creier, totu-i gol în mine. Ce rămâne e plictiseala mea. În căutare de narcotic, am zis să mă duc să văd un film. Era 9 seara și, când am coborât din mașină, la Ateneu, mă gândeam – nu știu de ce – că ar fi mai bine să-l întâlnesc pe E[mil] C[ioran]. Când am ridicat ochii, era în fața mea, pe trotuar. M-a uimit atât de tare (mie nu prea mi se întâmplă lucruri pe care unii le numesc coincidențe), încât am fost încurcată câteva clipe. Noroc că el e întotdeauna volubil. Am stat de vorbă și trebuia să râd ca de obicei (ce puțină poftă aveam de râs). Pe urmă au trecut pe acolo – pe stradă – P[etre] Ţ[uțea] și G[eorge] T[eodorescu], care s-au oprit și ei. Au făcut conversație, așa cum obișnuiesc ei, cu paradoxe enorme, puțin scepticism, bârfeală multă, la care am luat și eu parte, desigur, deși n-aveam deloc chef de așa ceva. Toate mi se păreau atât de triste, tocmai când râdeam mai tare, încât n-am mai putut răbda și am plecat.”

Jeni Acterian vizitează frecvent cinematograful pentru a evada din cotidian:

„1 octombrie 1938
Fundație – Croiset. Plecat de acolo cu Nuni [Dona] și Mircea [Berindei]. N. m-a condus până aproape de casă. La un moment dat ne-am ciocnit de avocatul Cristescu, cu care avusesem niște memorabile seri de râs la Mahmud. Sprințara N. a avut ideea să-l urmărim și ne-am executat. E plin de ticuri (scutură din cap, din brațe, din picioare) și am putut constata că icnește, singur fiind.
După aceea, tot Fundație, tot Croiset, dar a venit Al[ice Botez] și ne-am dus la Carlton. Un foarte bun film (humor) american. Lume multă în sală. Văzut pe Mariana K[lein], pe Nistor care ne mima disperat că e o căscătură de pomină. De fapt, nu știu de ce era atâta căscătură, pentru că filmul era foarte reușit. Au americanii o tehnică în genul acesta care nu dă greș deloc. Când am ieșit, plouase, dar era cald și animație teribilă pe străzi. Se simțea pe străzi o bizară destindere. „Războiul a fost evitat“; „Pacea Europei a fost salvată“, cum scriu ziarele. Ce stu​piditate!!!”

„23 septembrie 1938
[...]
La 5 aveam întâlnire cu Ulpia [Botta] la Cartea Românească. Am așteptat sfertul de ceas și m-am dus la Carlton. Un spectacol american foarte bun, cu o actriță nu prea frumoasă, dar care are talent cu grămada, umor etc. Încolo nimic.”

„Luni, 31 octombrie 1938
Băieții m-au adus pe urmă până în centru. După-masă citit Croiset la Fundație. Apoi cu Al[ice Botez] pe străzi și la Carlton. Văzut un film cu Joan Crawford.”