Parcul Cișmigiu

Gheorghiță și Măndița, ajutoarele rurale ale cucoanei Catinca, duc cu ei în Cişmigiu nostalgia satului:

„Şi Gheorghiţă a Marandei cunoştea gospodăria cucoanei Catinca. Când se făcea grijitură mare, dădea şi el o mina de ajutor. Iar la Paşti cu mânicile suflecate şi legat la cap frământa destoinic aluatul cozonacilor pentru care Herr Direktor avea o adevărată evlavie. Mai era la bucătărie şi o fetişcană din Holboca. În fiecare duminică, Gheorghiţă a Marandei şi Măndiţă din Holboca, se plimbau ţinându-se de mină prin Cişmigiul tuturor exilaţilor rurali.
După cum se vede, apartamentul din Pitar-Moşu avea o înclinaţiune pentru casa din Popa Nan, reciprocă de altfel.”

Elevii de la Lazăr aleargă după castane sălbatice între Cişmigiu și Calea Victoriei, într‑un peisaj de toamnă cu vrăbii gălăgioase:

„Cursul inferior al Liceului Lazăr masă de umbre piuitoare se îndeletnicea cu minatul castanelor sălbatice din dreptul Cişmigiului până-n Calea Victoriei. Roşcatele castane, bătute cu vârful ghetei, săreau, săltau şi se rostogoleau elastic pe trotuar şi prin mijlocul străzii, ca nişte deşănţate broaşte de mahon, spre indignarea trecătorilor maturi.
În dreptul Cişmigiului crâng prizonier în cuşcă mirosea a toamnă. Un vânzător de castane, vrăjitor lângă un abur de cartofe dulci, era împresurat de uniforme. Soarele aruncase câteva şaluri deasupra Cişmigiului: ardeau dimpreună cu frunzele.”

„Ea mă iubește. Și nu are decât o singură dorință: să mă vadă îngropat în Cișmigiu, la leagăne, la nisip. Să am gropari numai copii. Cu lopățele și găletușă. Să mă îngroape de dimineața până seara, în fiecare zi. Ea știe că nu-i pe lumea asta mormânt mai bun ca-n Cișmigiu. Numai de la atâta și atâta joacă ți se pot odihni bine păcatele. Și să mai vină și ea din când în când să-mi facă câte-un monument, un castel din nisip.

Ea – moartea mea din flori.

*

Mereu a visat că fruntea ei ridată, lăbărțată va fi folosită drept cotor de piele la un exemplar de lux al ediției mele de postume. Toată viața m-a rugat să scriu un roman pornografic special pentru fruntea ei.

A ei – a morții mele din flori.

*

Bineînțeles că a rămas și gravidă cu mine. Și nu numai o dată – de nenumărate ori. Rămânea gravidă numai cu lacrimă. Mă punea să plâng în ea toată noaptea.

În ea – în moartea mea din flori.

*

În fiecare seară, dinăuntru, din pervazul oglinzii, fluieră îngeru’, languros, după ea. Că trece zi de zi pe strada asta a lui și-o știe și-o place.

Pe ea – moartea mea din flori.

*

Ea mă iubește. Și n-ar mai vrea decât ca masca mea mortuară, mărită enorm, uriașă, să fie turnată în argint și folosită drept acoperiș pe una din turlele bisericii de pe str. Olimpului, acolo unde ne-am făcut noi, de mult, nunta. Dar eu i-am spus că asta ar fi prea de tot, că nu se poate, că prea exagerează, că pur și simplu ne-am face de râs amândoi. Așa i-am spus.

Eu – viața ei grea, împuțită, din flori.”

Dată: 11 aprilie 2019

„Mă dezmeticeam. Auzeam frunzele foșnind în vânt. Din apropiere, o bufniță sau o altă pasăre de noapte a tăiat liniștea. Au urmat un claxon prelung și alte zgomote de mașini. O înjurătură și râsete în depărtare. Când am deschis ochii, am văzut coroanele copacilor. De undeva, venea lumina galbenă a unui bec.
M-am ridicat cu greu. Am făcut un pas, după care am căzut. Îmi vâjâia capul, iar durerea și usturimea din picior scormoneau în mine ca un cuțit fierbinte prin unt.
Un parc. Eram într-un parc. Mai mult m-am târât decât am mers, până pe o alee, apoi m-am agățat de marginile unei bănci din fier forjat. În ciuda durerii, nu mi-a luat mult să înțeleg. Propriul meu text func­ționase asemenea cărților. Propriul meu text fusese o poartă. Coala pe care apucasem să scriu câteva rânduri era pe jos, la un pas de mine. M-am aplecat cu greu și am luat-o, am împăturit-o și am băgat-o în buzunarul cămășii.
Dacă lucrurile stăteau așa cum bănuiam, însemna că eram în București, în primele minute ale zilei de 11 aprilie. Cu câteva ore înainte ca Ada să fie ucisă. Gândul ăsta mi-a dat putere și, în același timp, m-a făcut să lăcrimez. Dacă aș fi știut că puteam face asta, aș fi făcut-o de mult. Am pornit fără țintă pe o alee. Mi-a trecut prin minte că arăt și că mă mișc precum un zombie din The Walking Dead. Și că, dacă aș încerca să vor­besc, aș horcăi ca unul. Apoi, în ciuda întunericului, am recunoscut lo­curile. Cișmigiu. Eram în Cișmigiu. În mintea mea, am apucat să merg până la poartă și am ieșit în Bulevardul Regina Elisabeta. În realitate, am căzut inconștient în mijlocul aleii.”

„Era frumos adineauri în Cișmigiu, cu soarele ăsta metalic, alb, cu apa verde vegetal. Cu arborii fără frunze încă și goi ca o turmă de adolescenți la recrutare. Ce urâți sunt oamenii în pardesiurile lor întârziate, cu pălăriile roase de iarnă, cu surâsurile intimidate de soare, cu pașii grei, înnămoliți. I-am privit cum treceau și mi-a fost milă de inconștienta lor lipsă de grație.”

„Locuitorii din clasa de mijloc, deprinşi de mult timp cu viața orientală, cea plină de lene și poezie, vara se adunau la grădinile Breslea, Barbălată, Cişmegiu și Giafer. Acolo fiecare isnaf sau cap de familie își întindea masa și împreună cu caznicii şi amicii, beau și mâncau, apoi începea a învârti hora strămoșească și danţurile cele vesele, care se deosebesc foarte puțin de tarantela neapolitană şi care plac atât de mult întregului popor latin.”

„De dincolo de fereastră se auzea larma copiilor care luau cu asalt Cișmigiul, întreruptă de strigătele unei femei, probabil una dintre educatoare. Aroma de vată de zahăr intrată pe geam se amesteca cu cea de santal dinăuntru, răspândită de bețișoarele care încă fumegau.” (volumul Flăcări gemene)

„Am plecat în oraş cu sufletul pustiu. Aşa cum te simţi după o înfrîngere sau o speranţă năruită. Am luat-o în neştire, pe Calea Victoriei în jos, privind absent la vitrine, apoi, fără nici o deliberare, am intrat într-un debit să cumpăr ţigări. N-am cumpărat nici o ţigară, în schimb am cerut un plic şi hîrtie. După aceea am luat-o spre Cişmigiu şi acolo, pe o bancă, i-am aşternut Mihaelei o nouă scrisoare:
„Tu eşti, Mihaela, aceea pe care o caut fără s-o găsesc? Aceea pe care o aştepţi şi nu vine? Aceea căreia îi scriu şi nu-mi răspunde? Mi se pare că te văd în toate femeile şi nu te aflu în nici una. Te simt cînd prezentă, cînd plecată ― totuşi mereu actuală. Dacă uneori te prind de mînă, făptura ta se topeşte ca un fulg de zăpadă...””

Tinuț o duce pe  Hari în Cişmigiu. Coborât la Kogălniceanu, Tinuț traversează pe la „Cireșica”, intră în parc și ajunge cu Hari la debarcader. El urcă primul în barcă și îi întinde mâna, dar ea ezită: „acu' nu mai vroia, cică nu, că i-e frică... dacă n-o trăgeam eu cu forţa, cred că făcea un şpagat a-ntâia!”

După ceva ezitări, Hari acceptă și îl roagă să o ducă la fântâna arteziană, pe care voia să o vadă de aproape. Tinuț vâslește până lângă ea, dar Hari e dezamăgită: „a început să se mire că-i mică şi cică de pe mal se vede mai mare.”

În continuare, ea îl roagă să stea cu spatele pentru că vrea „s-o ude puțin stropii pe picioare”, iar el remarcă faptul că deși la școală „îi văzuseră toţi bulanele”, acum devine brusc pudică.

După ce se ceartă cu niște elevi de la „Lazăr”, Hari cere să tragă barca la mal, sub o salcie, „ca să-şi împletească ea o coroniţă”. Tinuț își caută țigările și apare o discuție despre un pachet de Kent pe care îl primise.

„O luă spre centru, trecu pe la Buturugă. Pe vremuri, aici, sub pomi, era o grădină, îl aducea bunică-su duminica dimineața și-i dădea doi crenvurști subțiri și-o oranjadă, cât bea el două beri, niciodată mai mult, că-i aștepta bunica acasă, cu masa pusă, și se supăra dacă întârziau sau veneau sătui. [...]
Restaurantul nu mai e, acum sunt niște chioșcuri. Nici casa bunicilor de pe Moșilor nu mai e, au dărâmat-o, într-o vreme erau acolo niște cluburi, Macaz, Șurubelnița, nu intrase niciodată. [...] Intră la Monte Carlo, ăsta nu se schimbase prea mult, comandă un Becks. [...] Chelnerul se uita cu dispreț la el – normal, la așa comandă. Ieși fără să-i lase bacșiș, mai dă-l în mă-sa. [...]
Ajunse la statuia Maicii Smara („cea cu sânii de marmură, vino căci voi fi fără armură“, versurile lui Cărtărescu îi veniră reflex), trecu pe lângă țarcul cu păuni, pe lângă izvorul lui Eminescu, pe lângă fosta bibliotecă. Se uita la frunzele strălucind în soare ale copacilor, la spatele blocurilor vechi din jurul parcului, dinspre Brezoianu, ce case erau acolo, într-una locuise Eftimiu, avea placă. El, toată viața la bloc nou, mai mult nu putuse. Era liniște. Ce ciudat, se gândea, din casele de la noi nu se prea aude nimic; în Italia, în schimb, când mergi pe stradă auzi întruna radiouri sau televizoare date tare, discuții la telefon sau între cei din casă, lumea nu vorbește-n șoaptă. Aici, pe străzi nu auzi decât zgomotul mașinilor, parcă în case n-ar locui nimeni.”

„— Titi, propunea Aglae, ia povesteşte-ne tu cum aţi copiat la istorie.
Atunci tânărul de douăzeci şi doi de ani începea să depene istoria naivităţii profesorului de istorie, pe care-l descria cu destul umor, înşelat de un grup de şcolari isteţi, care, ştiindu-i ticurile, făcuseră de acasă atâtea teze câte subiecte li se puteau da cu probabilitate. Aglae râdea cu mult haz şi privea matern pe Titi. Felix chema adesea la plimbare în oraş pe Titi, şi întâia oară acesta urmă cu docilitate itinerariul tovarăşului. A doua oară însă refuză cu încăpăţânare să treacă prin anumite locuri, preferând, de pildă, să stea împietrit o oră întreagă pe marginea lacului din Cişmigiu spre a asculta banalul repertoriu pe care-l cânta muzica militară. Întors acasă, raporta familiei tot ce văzuse în decursul plimbării şi comunica lista pieselor cântate, reproducându-le vocal, când nu le ştia titlul. Căuta apoi cu orice chip să-şi procure „notele”, spre a le copia în albumul său.”

„Aveam nouă ani, când în Cişmigiu, lângă un mic restaurant în formă de trunchi de copac, despre care îmi plăcea să cred că fusese cândva un copac adevărat şi că se adăposteau în scorbura lui familii de pitici, s-au oprit două doamne, care au întrebat-o pe Fräulein dacă sunt fetiţa doamnei Runcu. Apoi le-am auzit:
— Elle est presque laide, la petite! 
Şi s-au depărtat liniştite. Una răsucea pe umăr o umbreluţă albastră, cealaltă trăgea după dânsa un câine pekinez. În urma lor a rămas o dâră de parfum. Eu am rămas fără încredere în mine.”

„Străin totuși nu era. A român nu semăna iarăși: prea vorbea frumos românește, la fel ca franțuzește, poate ceva mai cu greutate. Fusesem adesea vecini de masă, azi la unul din birturile de frunte, mâine pe prispa vreunei cârciumi. Mulțumire simțeam de câte ori îl aveam aproape, locul însă unde tristețea lui afla în mine un răsunet atât de adânc încât îl făcea să-mi pară un alt eu-însumi era Cișmegiul, Cișmegiul de atunci, singuratic și lăsat în sălbăticie.
Sub înalții copaci, în amurg, necunoscutul își plimba melancolia. El pășea grav, sprijinindu-se în bățul său de cireș, străbătea încet aleele fumând, oprindu-se uneori dus pe gânduri. Dar cari puteau fi ele ca, năpădindu-l, să-l miște până la lacrimi? Se înstelase de mult când, fără grabă, visătorul se îndura în sfârșit să plece. Mergea să cineze. Spre miezul-nopții se înființa iar la vreun loc de băutură unde sta cât mai târziu, până la închidere. Mai zăbovea apoi pe uliți întru așteptarea zorilor.”

„Când a venit Marcu iar la şcoală, ne-a mărturisit că cei de acasă n-au aflat nimic, pentru că el pleca dimineaţa cu ghiozdanul şi citea romane în Cişmigiu până auzea sunând fabricile.
[...]
Sâmbăta mă întâlnesc din vreme cu Marcu. Şi ne alegem distracţiile după timpul liber şi după banii pe care îi avem. Sau mergem la cinematograf, sau ne cumpărăm caramele şi rătăcim prin Cişmigiu, discutând.”

„Multe ceasuri l-a așteptat prin Gio, încercând să-i afle programul și drumurile. Cobora grăbit, urca în câte-o mașina și era dus. Uneori o lua pe jos, fără să se uite spre ea, fără să răspundă dacă striga după el. Odată alergase până la Cișmigiu, fără să-l ajungă din urmă. Mergea repede și-avea o siluetă de balerin. Iar în alte zile părea mort, nu-l vedea plecând sau sosind”.

„E cald înainte de vreme la București, se topește asfaltul. Teo Canta își tamponează chelia: ia să mă bag la umbră, își zice. E în Cișmigiu, la Platan, în capătul podețului pe care Primăria îl repară de doi ani de zile. Parcul e plin de jeg, dar primarul e econom: dacă vrei curățenie, fă-ți singur, dacă nu-ți faci, înseamnă că n-ai nevoie.”

„Duminica următoare, se lăsase deja frigul, însă oamenii se plimbau în parc. Mihai o aștepta la intrarea de pe bulevard, unde se afla chioșcul de ziare, care era închis. Anastasia fusese în Cișmigiu o singură dată cu Silvia și Antoneta, și rămăsese încântată de frumusețea grădinii și de eleganța femeilor. A ajuns destul de ușor cu tramvaiul pe Știrbei Vodă, de unde a continuat să meargă pe jos.”

„Voiam, de asemenea, să arăt cât de vii sunt cărţile, ce extraordinară experienţă e să descoperi la anticari o carte pe care o căutai de ani de zile. Uneori asemenea descoperiri devin şi mai dramatice, datorită împrejurărilor în care fuseseră făcute. Astfel, îmi aduc aminte cum, într‑o după‑amiază de vară, am găsit la anticar un volum răzleţ din Operele lui Plutarh şi am descoperit acolo acel misterios tratat De Pythiae oraculis. N‑am avut răbdare să ajung până acasă. M‑am oprit în Cişmigiu şi, pe o bancă, pe nerăsuflate, l‑am citit. M‑am trezit că apunea soarele şi, deodată, De Pythiae oraculis mi s‑a părut depărtat şi inutil, şi toată opera lui Plutarh, ca şi toate operele, de altfel, toate cărţile pe care le iubeam, toţi autorii pe care îi admiram — şi numai o singură întrebare revenea, obsedantă, în minte: la ce bun? La ce‑ţi foloseşte să ştii de ce Pythia nu mai răspunde în versuri?
[...]
— Aşa, tocmai pentru că tratatul lui Plutarh e inutil şi absurd, tocmai de aceea merită să‑l citesc. Şi, pentru că nimic nu are sens, îmi bat joc şi de sens, şi de fără‑sens, şi fac ceva ce vreau eu, chiar dacă nu are niciun sens. Dar simţeam că toate acestea erau strigătele neputinţei; simţeam cât sunt de false, pentru că, în acele clipe, nu mai voiam nimic; nu voiam, în niciun caz, să‑l citesc pe Plutarh. Pe nesimţite, Cişmigiu se adâncea în umbra şi răcoarea florilor proaspăt stropite. Oamenii nu mai erau aceiaşi. Plecaseră pensionarii, ordonanţele, guvernantele cu copii. Nu se aprinseseră încă becurile şi cei care veneau acum se îndreptau spre teii în floare. Treceau mai ales perechi tinere, studenţi, ofiţeri. Se auzeau parcă tot mai apropiate tramvaie coborând spre bulevardul Elisabeta. Continuam să zâmbesc şi simţeam că mă înşelasem, că, deşi nu ştiusem cum să răspund, lumea avea un sens, că Plutarh merita să fie citit, că De Pythiae oraculis era o adevărată descoperire.”

„câțiva nori uscăței se gudură la soare. și sub ei,

se mai gudură, din când în când, oamenii. 

când mă iei de mână, în inima pustiului, la malul Cișmigiului,

mă simt în siguranță, deși nu întru totul,

cum citeam dimineață, cel mai mare copac din lume 

învelit într-o pătură rezistentă la foc,

în timp ce incendiile din Sierra Nevada 

se apropie tot mai mult. 

învelișul de aluminiu poate să reziste la căldură intensă 

o vreme, așa spun oficialii, și când au mai mințit ei. 

în autobuz apar controlori și scot sunete reci, guturale,

și plouă cu amenzile cum plouă cu petale.

stai cuminte, nu începe, spune o mamă chiar lângă noi,

sau dacă începi, fă-o ca lumea,

deschide-ți inima, lasă să se aerisească.

eu am început puține lucruri pe care le-am dus până la capăt,

o parte cu taică-tu, 

și nu mi-au folosit la nimic.

fetița, bineînțeles, începe, atât aștepta. controlorii coboară.

mă uit atent la tine, nu schițezi nimic.”

„El era a X­-a, un pic mai înalt decât mine, avea geacă de piele și părul zburlit, ten măsliniu și ochi alungiți. Primul nostru sărut cu limba a fost o ciocnire de dinți și un fluviu de salivă prost direcționat. Dar eram în Cișmigiu, îmi luase o Fanta la terasă și­ un trandafir de la un nene care s-­a ținut de capul nostru și totul era binișor. Mi se întâmpla ce li se întâmpla și prietenelor mele, și altor fete de vârsta noastră, nu doar ce nu dorești nimănui.”

Vorbesc. Ca să nu știu doar eu.

***

„Într­-o seară de primăvară, când ne apropiam de un an de relație, m­-am supărat pentru că nu voia să intrăm în Cișmigiu, să ne plim­băm printre copacii înfloriți, din cauza antipatiei lui față de parcuri. „Ți­-am zis că gagicile cu care am fost mi­-au dat papucii în parcuri, nu le suport!“, s­-a răstit la mine în vreme ce­-i explicam ce irațional sună asta. „Adică eu nu o să pot intra vreodată într­-un parc cu tine pentru că în gimnaziu ți-­a dat papucii o fetiță în parc?
M­-am enervat și am pornit în pas grăbit pe Regina Elisabeta, iar el striga demn: „Să știi că nu alerg după tine!“ Dar a început să meargă la câteva zeci de metri în spatele meu, cu mâinile în buzunar și mormă­ind: „Yoyo... Yoyo“. M­-a bufnit râsul, dar încercam să nu­-l las să vadă. La un moment dat, din nu mai știu ce idee cinematico­-dramatică, am luat­-o la fugă, cu rochia de mătase în culori pastelate fâlfâind în vânt, așa că a alergat și el după mine. Lipsea doar Sofia Coppola, care să strige „Acțiune! Camera pe faldurile rochiei!“ Dar el bolborosea ceva în urma mea și mi­-a luat câteva secunde să înțeleg ce vocifera:
„Nu mă pune să alerg după tine, că e o mașină de poliție pe stradă și o să creadă că vreau să te violez.“
M­-am oprit brusc și am erupt într­un râs isteric, încovoiată cu mâinile pe genunchi, în vreme ce el râdea cu lacrimi la câțiva pași de mine.” 

Totul se așază, baby

***

„Weekendul următor, mi­-am dus planul la bun sfârșit și m-­am văzut cu Adi. În mijlocul nefericirii, am petrecut cu el una dintre cele mai distractive nopți din viața mea. Serile erau calde, eu purtam o rochie albă cu flori albastre. Am băut vodcă și suc de portocale pe bancă în Cișmigiu, amintindu-­ne de peripeții din liceu. Când ne­-am plictisit de vorbit, am sărit unul pe celălalt și am făcut sex prin fiecare cotlon al parcului, cu pauze de țigară și de băut: pe bănci, pe iarbă, într-­un loc de joacă. Spre dimineață, am luat un taxi spre casă, soarele era deja sus pe cer.
Abia atunci am observat cum arătam: rochia agățată în diverse vreascuri, zgârieturi și vânătăi pe brațe și picioare, nisip și frunze în păr. Am început să râd singură pentru că, deși arătam de parcă mă trezisem într­-un șanț, nu mă mai simțisem atât de bine și de liberă de luni întregi.”

Totul se așază, baby