Poezie

„în după-amiaza aceea am stat 

cu un animal tulbure-n piept

pe una din băncile de la universitate

și totul în jur îmi șoptea că ratasem 

iar mâinile mele așezate pe genunchi

spuneau o povestioară tristă de acum cinci ani

(nu mai avusesem nici un vis de luni bune

și oricât aș fi încercat

nu mai păcăleam pe nimeni că aș fi un băiat rău).

se lăsa seara. pe cer se vedeau luminițe

poate se anunța ceva, I couldn’t care less.

lângă fântână, doi porumbei grăsuți

trezind imaginea sânilor tăi într-o dimineață: 

te priveai în oglindă

cu părul puțin ciufulit și cu zâmbetul acela

în stare să mă facă să-mi doresc

să fiu unul dintre oamenii buni care hrănesc porumbei.

stăteam pe bancă, lângă mine ceva sclipea în fântână,

oameni treceau, se strângeau în brațe, 

se despărțeau

și eu eram trist ca un poet dintr-un film coreean

gândindu-mă că tu trebuie să pleci

și norii sunt atât de frumoși.„

„în casa aceasta mi-ar plăcea să trăiesc

aici mi-aș aduce părinții

undeva într-o curte pe strada Doicești

să ne mai cânte noaptea câte un greier

și tocmai în acest moment

când torn laptele în ceașca de cafea

la o masă nouă de lozie

pe terasa noului meu job

lumea lor din pulovăre găurite

se destramă încetișor

de fapt, sunt foarte bine asigurată în București

am un loc la cimitirul catolic

nișă concesionată la crematoriul din vitan-bârzești

două locuri la ghencea, militar și civil

și tu glumești că nu mai scap de fotbal nici în mormânt

iar când îți spun că te iubesc ca pe un meci de fotbal

iar tu îmi spui că mă iubești ca pe un film rusesc

morala e să nu ne supărăm

pentru că știm ce ne place

în orașul acesta atât de frumos și încă atât de străin”

„O fabrică de stele
a explodat în lac
când am scuipat”

„... pe mutră ţi-a rânjit un rid.

Din Ioanid pân’ la Biblioteca Franceză

te-ai pricopsit cu o hemipareză.


De la Franţuji până pe Olga Bancic[1]

abia-abia te-au ambulat bocancii.


Din Olga Bancic până-n Eminescu

privirile-ţi umbresc umbresc umbresc u...


... Un pas, apoi popasul în Broşteanu,

popa să-ţi dea ispasul c-o icoană.


Iar din Icoanei până-n Ioanid...”

„Prelata se așterne peste pepeni

Neoane chicote și melodii

de la Megaimage de vizavi

vitrina scuipă peste piața Gemeni

Sub mușama harbujii vor musti

la noapte senzuali obraznici țepeni

cum n-au mai pomenit nicicând asemeni

iscoditorii ochi de mușterii

Vindeam pe vremuri tot pân’ la nămiezi

recită moșu-același vechi lamento

cu prinse-n barbă perlele de miez

și vorbele se sparg de pavimentul

îngemănatei hale și-o transformă

încet într-o curcubătă diformă”

„câțiva nori uscăței se gudură la soare. și sub ei,

se mai gudură, din când în când, oamenii. 

când mă iei de mână, în inima pustiului, la malul Cișmigiului,

mă simt în siguranță, deși nu întru totul,

cum citeam dimineață, cel mai mare copac din lume 

învelit într-o pătură rezistentă la foc,

în timp ce incendiile din Sierra Nevada 

se apropie tot mai mult. 

învelișul de aluminiu poate să reziste la căldură intensă 

o vreme, așa spun oficialii, și când au mai mințit ei. 

în autobuz apar controlori și scot sunete reci, guturale,

și plouă cu amenzile cum plouă cu petale.

stai cuminte, nu începe, spune o mamă chiar lângă noi,

sau dacă începi, fă-o ca lumea,

deschide-ți inima, lasă să se aerisească.

eu am început puține lucruri pe care le-am dus până la capăt,

o parte cu taică-tu, 

și nu mi-au folosit la nimic.

fetița, bineînțeles, începe, atât aștepta. controlorii coboară.

mă uit atent la tine, nu schițezi nimic.”

 „așa cum îți cunoști copiii orbi

din Vatra Luminoasă

ce șoc am trăit când 

acum 27 de ani

am înțeles de unde îi vine numele

ce stânjenită am fost când

copila aceea nevăzătoare

s-a îndreptat spre gardul 

dintre ea și mine

dintre casa orbilor și mine

și mi-a spus, senină 

„tu semeni cu mami mea”

și mă întrebam 

cum poate să mă vadă

dacă nu vede

și tot ea mi-a șoptit 

«ai același parfum și cred 

că ai același zâmbet

așa simt eu»”

„evita contactul cu oamenii

și ținea în casă o

droaie de pisici

oamenii o porecliseră Pisicăreasa

cu timpul

începuse să miroasă și

să se comporte ca o pisică

nu-şi mai plătea lumina și gazele

când a luat-o ambulanța de la Obregia

lumea s-a strâns ca la circ

în fața blocului

ea a trecut printre vecini

a scrâşnit din dinţi

apoi a

mieunat”

„șase

era numărul

copiilor Ginei

și când se jura îi enumera

pe toți șase

pe Rumburak Nuți Cacacio Adi Mița și Oaie

din munca ei

ținea toată familia

pentru că Romică

era mai mereu fără serviciu

de la ea cumpărai flori

dacă te duceai la vreo cununie sau botez

de la ea auzeai cele mai mișto

blesteme și înjurături

la nici 45 de ani a făcut cancer la sân

după moartea ei Romică

a plecat la muncă

în Anglia

copiii mai mari

au vândut casa

și fiecare s-a

risipit pe unde a putut”

„era un cetățean

despre care nu se putea spune nimic rău

soț iubitor angajat exemplar

președinte de bloc

vara cu familia la Neptun iarna la Predeal

în zilele obișnuite salutând vecinii la costum

cu servieta lui maronie în care își ținea pachețelul pus de soție așa că atunci

când a venit Miliția să-l aresteze nimeni nu a crezut că e posibil ca tocmai el

să fi furat din fondurile fabricii I.M.G.B. atâta bănet

doar bătrâna de la parter a remarcat plină de înțelepciune:

bărbații...”

„era

cea mai cultă femeie din bloc citea cărţi groase

avea lentile groase

îşi privea vecinii de sus lumea îi spunea Doamna fusese profă

la liceul industrial I.M.G.B. și era mândră de asta

când a plecat cortegiul spre biserică doi foşti colegi şuşoteau

a murit Doamna Fute-Bine”

„pentru el realitatea a fost mereu o afacere complicată

un faliment

asta a şi făcut ca existenţa lui să pară o ratare exemplară

pentru cei care încă se mai raportează la superstiţia reuşitei

avea lungi perioade în care părea că nu mai participă la

propria viaţă funcţionar obscur scriitor bovaric histrion

sau căzut în melancolie celibatar înrăit

procreația a fost mereu scoasă din ecuație

nicio urmă pe zăpada asta murdară

obişnuia să spună

ca să-şi justifice neutralitatea”

„nu mai există teamă

când nu mai e

nicio speranţă

nimic nu mai depinde

de mine

nimeni nu deţine controlul

creierul este

un oraş sub ape

trupul un morman

de fier

moartea e

medicul

meu de familie”

Dristor

„Cînd am auzit prima oară numele cartierului,

am simțit pe limbă piper alb,

în nări miros de grătar încins

și în urechi zgomot de tramvai.

Nu știam atunci că

sos de șaorma-cu-de-toate,

bălegar uscîndu-se la soare,

șuruburi, șaibe, cuie, piulițe

rostogolindu-se pe gresie noapte de noapte

în garsoniera de jos

vor însemna pentru totdeauna Dristor.

Și Mariana cu barbă,

și băieții ei dichisiți,

și iubișoarele,

și adolescenții umblînd în grup de colo-colo,

și ceremoniile funerare,

cînd jaguare, merţane, jaguare, merțane

se-nşiră melancolice

de-a lungul străduţei care desparte blocul de cimitir,

și străduța care desparte blocul de cimitir,

și piața colorată și ieftină din spatele blocului,

și tramvaiul croindu-și drum

printre trunchiuri firave de copaci,

și șaormeria celebră în tot orașul,

cu cei șapte bucătari tineri,

ca șapte frați identici,

sclipitori în costumele lor imaculate,

mînuind cuțitoaie bine ascuțite,

potrivind garniturile în foaia de lipie,

totul într-o viteză care mă fascina

de cîte ori treceam să cumpăr

o șaorma-cu-de-toate-la-pachet,

vor însemna pentru totdeauna Dristor.

Dar mai ales cum se face seară.

Și cum se vede asta de la etajul opt.

Cum a deschis vîntul geamul de la bucătărie și

un bărbat îi spune femeii sale pitulice.

Cum, la Florăria Mariana, Mariana se uită la televizor

și mănîncă semințe.

Singurele ferestre ale garsonierei de 18 mp,

cea de la bucătărie

și cea de la camera ce-mi servește

drept living, dormitor și birou,

dau spre apus.

Așa cum și camera mea de fetiță

tot spre apus dădea. ”

Mariana

„Sîmbăta după-amiaza și mai ales duminica

nu prea vezi pe străzi decît

cerșetori, nebuni și golani.

Adolescenți săraci, îmbrăcați colorat, vorbind tare.

Cu frunțile încrețite, ca și cum

chiar atunci ar învăța literele.

De la etajul opt,

pe străduța care desparte blocul de cimitir,

nu se văd acum decît Mariana și prietenii săi.

Mariana vinde lumînări și candele, chibrituri și tămîie,

pămînt pentru flori, flori și coroane de flori,

flori naturale

și flori artificiale

într-o coșmelie albă de termopan: Florăria Mariana.

Are acolo televizor și, iarna, calorifer electric.

Acum nu mai vine nimeni,

e trecut de șase seara,

e duminică.

Mariana stă pe-un scăunel în fața Florăriei Mariana

și mănîncă semințe de floarea-soarelui.

În jurul ei sînt cîțiva băieți

cu tricouri mulate,

băieți firavi, cu mîinile încremenite

în buzunarele blugilor,

privind în gol,

băieți dichisiți, cu părul bine tuns,

vopsit în culori electrice.

Albastru, blond, ciclam, verde.

Mariana pare mama lor,

cu sînii ei bulbucați,

gata să-i scape din maioul Calvin Klein,

cu șuvițele ei blonde încadrîndu-i obrajii

mereu nerași.

Mariana pare tatăl lor,

cu mîinile ei mari,

cu spatele ei lat, numai bun să care

sacii cu pămînt pentru flori,                    

cu șoldurile ei zdravene,

înfășurate în fusta lungă, vaporoasă.

Ar putea să țină cîte doi băieți deodată

pe genunchi.

Mariana e bună, îi îngăduie în preajma ei.

Băieții o ascultă nemișcați,

seară de seară se adună

în fața Florăriei Mariana.

Mariana vorbește și scuipă cojile direct pe asfalt.

Vocea ei ascuțită

ajunge pînă la etajul opt,

chiar și cînd geamul e închis.

Cu toate astea, nu se poate spune

despre ce vorbește.”

Melancolie

„Mai întîi au făcut probe.

Probă, probă, probă, probă...

Doizece, doizece, doizece...

Probă, zece, doizece...

Ca pentru un mare concert

pe un mare stadion.

După vreo oră au apărut:

acordeonistul, violonistul, trompetistul,

un fel de limuzină neagră,

care purta pe lunga ei spinare

sicriul,

numai falduri de organza albă.

Urma o decapotabilă în care plîngeau

două femei corpolente,

una tînără, alta bătrînă,

şi apoi

jaguare, merţane, jaguare, merțane

care se-nşirau melancolice de-a lungul străduţei,

înconjurate de o mulţime îndoliată.

Cînd s-a pierdut pe aleile cimitirului

şi ultimul automobil,

au început dedicaţiile.

De la răposat la cei rămaşi neconsolaţi,

de la cei rămaşi neconsolaţi la răposat înapoi,

şi de la marşul funebru

la Drumurile noastre toate.

Mai mult de-o oră.

Apoi neconsolaţii s-au întors,

la poartă îi aşteptau cerşetorii,

s-au împărţit pachete, pacheţele,

în vreme ce maşinile îşi făceau loc

melancolice prin mulţime.

În urma lor, pe străduţa care desparte

blocul de cimitir,

a rămas un covor de petale colorate şi bănuţi aurii.

De la etajul opt

am privit-o pe Mariana

cum a urmărit totul

din uşa Florăriei Mariana,

cînd în picioare, cînd pe scăunel,

scuipînd coji de seminţe

printre petalele şi bănuţii de pe trotuar

şi m-am gîndit

că o să aibă ce le povesti deseară

saturnienilor ei de băieţi.”

„când ne-am despărțit prima dată eu am luat-o la stânga, pe icoanei, tu ai ținut-o drept înainte. în buzunarul hainei îmi simțeam degetele lipite. mă gândeam că e prea devreme să am un copil. defapt nu gândeam, ci strada își freca bordurile de coapsele mele. îmi împingea sânii în texturile tencuielilor. respira prin rigole direct în plămânii mei. își făcea loc în mine cu un fel de tupeu, în fața căruia cedam, înaintând încet pe străduțe întortochiate, până în piața rosetti.
acolo piatra statuii devenea fosforescentă.”

 „uzură şi speranţă 

în serile când oraşul lasă pe lucruri

o peliculă moale 

sudoarea unui tramvai înaintând

pe mediana craniului

către Hala Traian

devine vâscos buzunarul

purtând câştigul în lupta pierdută

cât ţine ziua de lucru

cu sânge băut de vampirul

iubitor de lumină

_opt ore: nine to five 

intru

sub pielea duşmanului

ca să pot înţelege

şi acolo e frig.”

„și autogara miroase a tei în seara asta

la fel cum miros toate obiectele din proximitatea parcului

carol bună dimineața porumbei mi-ai scris și atunci cred că

s-a oprit ploaia pe bulevardul constantin brâncoveanu ceasul

meu e acum pe mâini bune poți să-l recuperezi când vii

#legacy #poetry #expirat #vodka doar la o lectură a lui teo

dună îl vezi pe andrei zbîrnea bând rose bună dimineața

porumbei cum ați dormit am avut ușa încuiată la cameră nu am

cotrobăit prin debara bună dimineața porumbei tavanul stă să cadă nu

te pot lăsa să mai stai aici data viitoare când vii bună dimineața

porumbei orașul se desface ca un evantai într-un bazar turcesc

un pictor

gruzin s-a închis într-o mansardă caricaturile nu ne vorbesc despre

globalizare un

regizor armean bună dimineața porumbei și

asumarea sexualității în anii ’50 bună dimineața porumbei bună

dimineața emir kusturica bună dimineața jazz”

„am văzut crescând prețul dovlecilor din piețele agroalimentare

mi-am desfășurat cele șase straturi de piele peste linia albastră a

metroului bucureștean am comparat costume reușite cu alte costume

ce n-ar fi trebuit să părăsească depozitele.

la ora 20:31 te alături conglomeratului

aici am putea deschide o paranteză în care să descriem nevoile sau

necesitățile pentru care a fost conceput focus-grupul

cine ce când de ce și mai ales cum putem suprapune harta grunge-ului peste harta metroului bucureștean

din păcate

rezultatele

nu vor fi publicate

prea curând

de oamenii de știință britanici

ei sunt corporatiștii din pipera. ei umblă cu badge-urile la vedere

ei sunt corporatiștii din pipera și au propriile campionate de fotbal

zece ani de corporații zece ani în care viața a devenit o trotinetă

ascunsă de ochii oricărui tracker GPS

când dimineața începe din nou în berceni

tu îți bei cafeaua cu bijou

undeva în texas la un ranch

a fost interzisă orice manifestare prilejuită de halloween

bugetul de marketing a fost donat unei asociații

care luptă pentru drepturile suricatei suricatta”

„tot mai des accidente pe care le-ai fi putut evita tot mai des alina formează numere la întâmplare în speranța unui oraș acvatic

clopotele anunță încă o zi anostă alina ar fi vrut să o evite

alt cuvânt cheie pe blogurile de călătorii: accidente pe autostrăzile suspendate ghețari peste ghețari peste ghețari în garsoniera de la etajul patru încă o dată netflix dezamăgește în materie de lung-metraje

aminoacizii lucrează doar pentru corpurile vizibile de pe casa scărilor alexandra a vrut să o decoreze cu postere ale unor trupe de rock progresiv comisia de cenzori a blocului nici nu a vrut să audă se temeau mai degrabă că administratorul va delapida sume considerabile din fondul de rulment

mici linii întunecate ne ghidează pașii dinspre berceni spre centrul orașului

are you a zoe or a zelda? sau, dacă reformulăm, te regăsești în alexandra sau mai degrabă în alina?

nu există un răspuns corect

cum nu există nici un număr minim de interviuri de la care ești sigur selectat pentru jobul visurilor tale41

cinismul ți se potrivește ca o pălărie din fetru

stele și sateliți nu depășim niciodată primul nivel

nu vrem ca bunica alexandrei să coboare la prima stație

nu vrem ca trenurile să vină aici mai des de o dată pe săptămână

pur și simplu nu vrem are you a zoe or a zelda?”

„încă un moment în care parcul din bergen

devine miezul tuturor obiectelor

plutitoare să luăm exemplul acestei roți de agrement ea

luminează un cartier întreg de la

jardinierele roz și până la balonul razant cu

mașa și ursul frica e ținută în viață doar de un

spidercam montat deasupra zonei 51

bătălia animalelor de companie abia acum începe

lumina se propagă cu viteza

unei gâze pe obrazul tău stâng

direcție imprecisă – toate ceasurile din

univers vor fi confiscate

porii deschiși câteva animale de pradă

Ænima e un cal de bătaie listat pe OLX

te voi striga Ænima și rodiile îți vor acoperi corpul cald

ca o etajeră de lemn cu viniluri încă neșterse de praf.”

„Câteodată alegi o seară la karaoke în

Detrimentul psihoterapeutului cu porumbei

În grădinile pe care le-am proiectat în

Rahova City nu vei găsi niciodată mușețel și

Nici quinoa. Tăcerea, doar o formă discretă de

Respirație

Ce poți face cu un creion argintiu și cu un raportor din

Trusa de geometrie a Andreei. Dacă nu ai talent la desen

Nu mare lucru. Există trei mese principale și două momente

Esențiale de care ar fi bine să ții cont. La 9:30 și la 16:30 fructe sau

iaurturi cu

Un conținut de grăsime de maximum 2%. În niciun caz nu încerca

Iaurtul grecesc de la Salad Box. Și nici budinca de chia cu unt de

Arahide și banane. Efectul produselor Natur Haus va fi mult diminuat în momentul

În care nu respecați regulile simple ale dietei. Ce poți face cu un

raportor dar cu un echer

Construit după principiul triunghiului echilateral

Rahova City ar putea fi numele unei trupe de post-punk apocaliptic

Nimic esoteric nimic din proximitatea cabinetului de psihoterapie

Dacă vei suna la 49 ușa va fi larg deschisă și nu te va întreba

Nimeni de ce te holbezi la ghepardul din paginile revistei”

„Legenda spune că lectorul Nicolae Manolescu avea o nevoie disperată să-și întregească norma didactică universitară. Pe vremea aia, lectorii și asistenții trebuia să facă cursuri cu străinii, chit că voiau, chit că nu le convenea. Nu te jucai cu norma didactică. Și nici cu partidul. Așa că Manolescu a fost chemat la decanat și i s-a trasat sarcină: „Bei, Grigore, aghiasmă?” A băut, mai ales că ne cam cunoștea – e drept, cam de departe. Locul acțiunii, Casa studenților Grigore Preoteasa, etajul doi. Timpul acțiunii, ora 19. S-au adunat voinicii, cu mic, cu mare. Nu mai țin minte cine a citit atunci, dar, câteva zile mai târziu, aveam să ne amintim toți că unul dintre versuri suna cam așa: „Uriașul se cutremură”. Vizionare versuri! O zi mai târziu, zeci de clădiri aveau să se prăbușească. 
„Grigore Preoteasa” avea să rămână, însă, locul de întâlnire al poeților bucureșteni și, nițel mai târziu, al tuturor poeților români din generația de care v-am vorbit. [...] V-am spus că nu îi găsisem nume, oricât ne-am dat cu capul de pereți. Așa că a rămas fără, adică Cenaclul de luni. Și uite că, după 42 de ani, ăsta a fost numele cel mai bun.”

„Fața pe carosabil,
picioarele pe trotuar,
bătrâna îl trage
de umărul hainei.

Ridică-te,
asta ne trebuie nouă acum?
spun palmele ei îndepărtate.
Îi răspund tălpile lui
simetric aliniate.

De partea cealaltă
un cuplu tânăr,
el vrea să treacă în fugă
ea îl ține de geacă,
nouă benzi la Arcul de Triumf
verde pentru mașini
părul alb pe asfalt
violetul înserării răsfrânt
în creștetul capului pleșuv.
Nouă benzi
la Arcul de Triumf,
verde pentru mașini.

(E atâta storytelling
în oraș, baby,
chiar pentru asta am venit
să-ți spun.)”

„s„tatuia care vomită
lobotomizată din greșeală
primind scuze într-un plic cu antetul revoluției
și scoasă pe-un afet de tun în piața televiziunii unde
oratori cârpaci senatori își varsă zilnic lăturile minților
iar câțiva orbi fac găuri cu bastonul
și sădesc flori ale căror culori nu le văd niciodată
Se decretează amnistia generală
dar primăvara e întotdeauna o ocazie
când pomii de pe marile bulevarde se spoiesc
cu var pe trunchi și cu sânge pe ramuri
un fotograf a scos un album în relief
observatorul astronomic mânjit cu var și sânge părea atât de viu
încât a fost cumpărat de-o fundație australiană
care l-a transformat în maternitate pentru canguri
Scheletul brontozaurului din muzeul antipa
a fost învelit în steagul revoluției
prin gaură poetul național a ieșit să recite
dar un pompier i-a tatuat pe limbă FUMATUL INTERZIS
poetul i-a răspuns scriind pe geamuri
cu degetul înmuiat în lichidul sepiei:

îmi vine să plâng fără motiv
în timp ce patinatoarele se rotesc pe gheață
amețesc de crispare
și înviez în zăpada aceleiași secunde
sunt slab și mic precum morala inexistentă
a acestor rânduri amorfe
voi da la o parte iedera de pe fațadă
și-o voi arde în mijlocul curții
demențial zgâriind cu un cui
tăblița cu numărul casei
înjurând trecătorii
scuipându-i din cazemata pubelei
până când va răsări luna
și-mi va scoate ochii cu andreaua ei lungă

După aceste evenimente
în ziare a apărut un ferpar țepos ca o mătură
iar unghiile încarnate au devenit salvatoarele patriei
și chițăie ca niște șoricei prin colțuri de străzi
iar fumatul abia că nu-i interzis: statuia care vomită
compactează fum și vomă într-un altar subpământean
care va deveni în curând koh-i-noor.”

când se-mbunează vremea, domnul cu harpa

își face apariția pe bulevardul Magheru,

iar pe Calea Victoriei - domnul cu tereminul

plânge din degetele tremurate prin aer,

unduind lama unui fierăstrău invizibil,

parcă prea afectat!

orice-aș cârâi, însă, cu ei doi orașul

devine mai respirabil,

mai așezat,

îmi amintesc de vremea lui Caragea, când în tot Bucureștiul

„nu se aflau decât un singur piano și o harpă” -

cum îi scria Ion Ghica lui Alecsandri;

mai fusese o tânără fată de boier mare,

care trăise pe la Viena și se-ntorsese cu un clavir

la care cânta atât de frumos

de se pitula lumea după uluci s-o asculte,

până află boierul și, fiert de gelozie,

apucă un topor și țăndări făcu din clavir;

în câteva săptămâni, de atâta mâhnire,

fata se stinse,

lăsând cu limbă de moarte

săi se facă coșciug din scândurile clavirului,

dar s-a-mpotrivit popa, a zis că acela

„fusese vasul Necuratului”

pe domnul cu tereminul îl cheamă Benedict,

a fost fizician, și-a croit singur fierăstrăul invizibil

după o vizită-n Anglia

și câteva ture pe Internet:

după primul război mondial, un inginer rus, Lev Termen,

alias Theremin, meșterea un dispozitiv

care să detecteze mișcările inamicului

și să le semnaleze sonor;

văzând că sunetul varia după mișcările mâinii,

își aminti că-n tinerețe studiase violoncelul

și prinse să cânte cu degetele-n văzduh

„Lebăda” de Saint Saëns.

în copilăria sa, Benedict ar fi vrut să învețe violoncelul

dar regimul adus la putere de țara lui Lev

i-a interzis accesul la școala de muzică

că era fiu de preot

pe domnul cu harpa îl cheamă Leonid,

a fost grănicer lângă Prut, e din Basarabia,

a copilărit în Kazahstan, a studiat la Odesa,

apoi s-a-nrolat și-a păzit peste două decenii

râul ce ne desparte.

când s-a pensionat, și-a luat o harpă celtică

și-a început să facă din ea un fel de văzduh

prin cea mai sufocantă capitală din Europa.

s-au scurs mulți ani de când face asta,

lumea nu-l mai aude,

l-a contaminat cu plictisul ei,

așa că mai mult mimează,

ciupește corzile doar când ajungi în dreptul lui,

s-a prins că, indiferent ce-ar cânta,

ești indiferent, neatent sau pe fugă,

dacă prinzi niște note și îi arunci un ban,

a meritat osteneala.

urmărind de departe cum îl încearcă lehamitea

mi-am amintit că fix aici, cu 30 de ani în urmă,

băteam strada asta cu prietenul meu suprem,

pe care-l chemasem în capitală

să ne simțim mai boemi,

mai aproape de artă,

dar ne răzbise rău foamea,

n-aveam decât o chitară cu vreo trei corzi

lepădată de-un hipiot la beție,

n-aveam habar să facem ceva muzical cu ea,

dar foamea ne-mpingea de la spate

să ne-ncercăm norocul pe marele bulevard -

cândva, printre cele mai scumpe din lume;

ne-am pus în cur pe trotuar și-am început

să scoatem din cvasi-chitară diverse sunete,

și pe deasupra, fără să se oprească din flux,

mâinile trecătorilor au început să lase să cadă

în dreptul nostru bănuți,

de-am fi știut „Lebăda” de Saint Saëns

și-am fi cântat-o dumnezeiește

ar fi fost totuna.

noi mimam ceva ca o muzică,

ei mimau ceva ca o bunătate

din vremea lui Caragea,

din vremea ciumei,

Ghica îi povestea lui Alecsandri

ce raportase un vătășel către șeful lui:

„Azi am adunat 15 morți,

dar n-am putut îngropa decât 14,

fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde”

Stau degeaba în gara pustie 

mă uit la porumbei și ascult cum țârâie apa prin găurile din burlane de Est

Aici doar trei trenuri vin și pleacă zilnic, 

ca și cum ar hrăni gura gării ca pe-un copil instituționalizat la cămin: 

mic dejun, prânz și cină- toate de regim. 

Vara, în sezon, statul devine generos și-i mai servește gării și o gustare- trenul de ora patru, un personal amărât  care miroase a crenvurști comuniști 

Mai e cineva: la capătul celălalt al șirului de scaune prinse in perete, un tânăr ochelarist care aduce cu Eminescu,  dar puțin retardat

-stă de o vreme cu  fruntea în palmă. Telefonul îi bâzâie cu voce tare

…

Vreau acasă.

Alo?

Vreau acasă.

Ce faci, mamă?

Vreau acasă!

Plouă mai tare și porumbeii pleacă acasă. 

ține-mi și mie puțin gândurile - vreau să-mi fac o țigară

ia o matură, un făraș, adună-mă

bagă aspiratorul prin colțurile vieții 

strânge dezastrul sub un preș

dă-mi oamenii-napoi 

aveau treabă

nu-i mai trimite la ne-ntors, mai multe umbre pe pământ 

înseamnă mai multă lumină la zenit

pasărea zboară lipită de miriște cu ochi fără pleoape

toate paiele și bârnele și crăcile pe orbita ei

le-aud cum plesnesc în viteza pe-obraji

alunec pe clisă după ploaia din mine

azi nu am timp, dar poate mâine

nu vrei sa facem pace? 

fă pace fă pace fă pace

dă-mi un copac viu, să-mi sprijin fruntea

să pot să îl pipăi cu genele

un copac cu icoană atârnând într-un cui

pe strada lui Radu de la Afumați

dă-mi niște valuri să mă spele

dă-mi niște voci, să mă mai strige 

fă-mi 

Domnule, din tocuri, gheare

știu c-aștept semne, dar tu, mai bine

învață-mă ce dracului să fac cu ele

mergând pedalând în fugă răcoarea pustiul nopții

fac dreapta pe Icoanei și în mijlocul drumului 

evit la limită cea mai mică bătrânică, 

o bătrânică Marmoseta pigmeu, care își caută de purici căciulița într-o liniște religioasă.

 Poate de la imagine de la miros mă simt ca

Fetița, vezi că ți-a căzut lanțul!

În două rotiri rare de roți aud o vecină strigând-o pe Cleo: Cleoooo Cleeooo….

În două rotiri rare de roți o aud pe Cleo: clinc clinc 

face clopoțelul ei de la gât 

Ce fel de gât?

de Baghera mică ,Marmoseta baghera

în două rotiri de roți o văd pe Cleo

Ce întâmplare, aceste experiențe intense opresc de tot mersul vieții 

și așa cum stau cu mâna la cap uimit de inefabil în mijlocul drumului, marmoseta din mine-și dorește să fie, măcar puțin , o bucățică de vers din noaptea cuiva. 

Întorc târziu capul, și o văd pe Cleo, așteptând neclinchenind cuminte să ies din poezia ei.

Pot să mă angajez factor poștal terminal, să înmânez ultimele scrisori porumbeilor călători care zboară pe sub mașini, cu indicații precise: muriți la roata stângă față, mâine la 8 fără 10, pe Eminescu

Lipiți-vă de stradă în formă de înger, dați ușurel din aripi când trec femei și copii către școală, nu exagerați, nu curgeți mult, să vă poată iubi și când zburați în înaltul asfaltului

Un pui de năsturel pe masă

Cu ultimele resurse, expuse obstinat pe fațadă
Incerc să fac să fie bine
Trag pelvisul și croitorii
Lărgesc trapezul între omoplați
Fac loc să intre-n mine
Marele foșnet final pe vara asta.
Pe buza prăpastiei, mioapă, scrutez orizontul.
Nu văd nimic, deci sunt in siguranță.
In față la Dacian,
Toamna imi scutură steagurile, imi flutură plopii

miroase a mir și a gogoși
și tinere gravide creștine
își leagănă demn burțile împachetate în rochii cu buline
E-o zi de iertare, e-o zi de putere, 
preotul Ciocan m-a convins mai devreme
Pe băncuță
Când vântul și frigul îmi grăbeau închinările.
Am fugit pân-acasă 
să iau o sticluță de sticlă 
și-o carte:
pentru agheasma mare și pentru fiul părintelui
azi este ziua lui 
așa c-am  servit
și-un fursec cu rahat
am pus un acatist, am intrebat 
o doamna  blonda cum sa fac.
Am trecut pe la tine, 
ți-am stropit o magie, și-o cruce pe ușă
să-ți fie de bine
Am pornit în jos spre Eforie
Am mers uitându-mă la oameni ca și cum sunt ai mei,
Până  la locul unde scrie JUR
Cu literele alea pe care vreau sa le fur
M-am oprit in fata poliției
să văd cine ar sta la ora asta la geam, sa vadă vreun potential infractor, 
vreun hoț de destine, 
de vechi rămășițe de magazine
un șparlitor de promisiuni din fostul “Junior”.
Nu e nici dracu, duminica dimineața, sper să mă-ntorc peste o săptămână
cu copilul de mână
să îl rog să m-ajute, să-mi țină scara 
să termin o dată treaba asta murdară
pe care o tot amân de-atâta timp.
După-aia putem să mergem sa sărbătorim
luam o cafea, un Burgerking
petrecem momente frumoase împreună
ca în seara în care m-ai luat de mână
și privindu-mă pe sub gene, m-ai întrebat:
Ai mai auzit ceva de Fuego?

miroase puternic a pește 

în hala înaltă cu faianță albă 

au păstrăvi și crapi și chefali și dorade 

și somni imenși și fructe de mare 

stau toți aliniați și cuminți pe paturile lor de gheață unii, placizi, își deschid ritmic gurile de pește iar alții, mai îndrăzneți, săltăreți,  

încearcă să evadeze 

speriind de moarte mușteriii cu ultimul lor zvâcnet de viață. 

podeaua e baltă și poți să aluneci  

în hala înaltă cu faianță albă 

și lume se-nghesuie-n jurul tarabelor 

să vadă peștii proaspeți cum își dau duhul încet le urmăresc cu interes ultima suflare 

îi împung cu degetul 

apoi îi vâră iute în plasă și fug cu ei acasă 

să-i tragă-n mălai, să-i arunce-n tigăi și cuptoare. 

e zumzet și freamăt, e zgomot grămadă 

în hala înaltă cu faianță albă 

mă strecor prin mulțime căci vreau o doradă în stânga sacoșa și-n dreapta copilul 

lipit strâns de mine să nu-l pierd în mulțime

și vânzătoarea îmi spune:  

pentru copil mai bine luați păstrăv  

și mă privește cu subînțeles. 

„Alimentele ţinute în căldură ne trimit direct în spital. Echipa Observator a  găsit în hala veche a Pieţei Obor brânză şi ouă ţinute pe tarabe şi  nicidecum la frigider, aşa cum impun regulile. Inspectorii sanitari au o serie  de recomandări atât pentru comercianţi, cât şi pentru consumatori: Ar fi bine ca toate produsele pe care le cumpărăm să ajungem cât mai repede  cu ele acasă. De exemplu, lactatele, ouăle ar trebui ţinute la o temperatură între 0 şi 4 grade, iar carnea congelată la -12 grade. Puţini comercianţi  respectă regulile.” (Știrile Antena1)

strada Chiristigiilor e o stradă micuță 

care le cuprinde pe toate  

vile vechi, dezmembrate 

(atenție, cade tencuiala!)  

sau frumos îmbrăcate 

în iederă 

blocuri înalte de zece etaje 

în rigole ambalaje  

un șantier părăsit de când lumea  

o hală de pește  

clădiri de birouri cu geamuri albastre  

un parc, o primărie  

o piață cu tarabe, chinezărie  

ateliere de mobilă cu marfa-n stradă  

curți cu canapele să se vadă 

și pe margini  

șiruri de mașini parcate ce țin umbră câinilor adormiți.  e mică și plină ochi strada Chiristigiilor  

trec des pe-acolo  

și de multe ori miroase a urină. 

există prin zona asta un vechi obicei 

poate din moși strămoși lăsat, cine mai știe, ca duminica dimineața 

sau poate și dupa prânz 

oricum, după ce faci piața 

să te oprești să-ți tragi sufletul la terasa Obor la „doi mici și-o bere, vă rog!”

mâncați pe clasicul carton cu chiflă și muștar și stinși c-o bere rece la pahar. 

și-n timp ce mesteci domol și savuros 

observi în juru-ți numai oameni veseli 

ce fac același lucru ca și tine 

gospodine cu soți plictisiți și sacoșe burdușite intelectuali cu bărbi îngrijite, pensionari cu cărucioare bătrâni drojdieri ce abia se mai țin pe picioare familii cu copii, bețivi scandalagii 

ba chiar și niște turiști străini veniți de departe să admire  plini de uimire 

acest exotism balcanic unde printre 

„cinci mici și-o bere, vă rog!” 

se face politică, literatură 

bineînțeles că se și înjură 

și fiecare își consumă cu bucurie 

„trei mici și-o bere, vă rog!”

cu două degete de spumă.

și pe fundal cânta Gică și valsuri și disco un potpuriu alandala, pestriț e playlistul iar la sfârșitul zilei 

când umbra e mai lungă 

și absolut totul devine poezie 

vine să debaraseze  

pe șapte cărări 

Nea Ilie.

ca s-ajungi la castel iei Mașina de Pâine 

traversezi valea Irimicului 

și-apoi din mers sari direct pe  

Vaporul lui Assan 

și navighezi așa cu el prin spatele blocurilor 

(nu aruncați gunoi!) 

până ajungi la Moara 

lui Assan firește 

înnegurat castel, tristă poveste 

aici însă nu poți intra oricum 

(accesul persoanelor neautorizate strict interzis!) 

de strajă stă zid vechi de cărămidă în iederă îmbrăcat și falnici arbori puturoși păzesc fantastice ruine 

când peste gard desiș de buruieni și bolovani te-mbie să-ți pierzi în ele suflet și viață și noroc 

singure făpturile întunericului se-ncumetă în nopțile cu lună plină să treacă granița pe tărâmul damnat 

fantomatic se strecoară 

zâne decăzute 

(lovely girls with naughty hobbies) 

și lorzi blestemați 

(no money, no dreams) 

ale vieții rebuturi, prunci abandonați 

se-alina cu toții-ntre zidurile morții 

ca-n brațele mamei visează

și peste toți veghează 

spectrul lui Assan. 

„Altădată mândria Bucureștiului, vestita Moară a lui Assan a ajuns acum o  ruină. Dintr-un superb monument istoric au mai rămas câteva ziduri  dărăpănate ce stau să cadă. Locul este de multă vreme raiul hoților de fier  vechi și de cărămizi, cărora nu le pasă că se poate produce un dezastru.  Fosta fabrică de pâine de lângă Obor a fost distrusa de câteva incendii,  apoi demontată bucată cu bucată, fără ca cineva să ia vreo măsură.”  (Știrile ProTv)

Atunci se mișcă ea. Un gest spre veghea
mecanică.

Urma prin aer, ca de cărbune.
Mișcarea rectilinie uniform accelerată, dîră
prin aerul crăpat, de fapt
o minciună și niciodată atunci.
Repetată prin încercări. Eu văd departe,
tu vezi departe,
el nu vede departe,

și niciodată atunci.
Mîna ei trecînd printr-o situație neplăcută,
eu nu mă grăbesc, cobor la a doua, apoi încerc.
Să trec mai departe, să remarc efervescența,
să merg la țintă.
Și să nu spun:

gestul acela este relicva ideii de mișcare.


Se întîmpla ca iluzia să fie mai puternică
și să văd mîna trecută prin păr (peisaj:
Biserica Neagră și fîntîna arteziană),
dar nu era ea.

Eu mai credeam o clipă, nu știu
cît, oricum pentru mine mai mult, prea tîrziu.
Acesta era învelișul, fiindcă restul nu putea fi
distins;
spunea, cu paharul în mînă, el: generația Deep
Purple, și doar pentru că anul nașterii noastre
coincidea cu acela al constituirii lor,
motiv temeinic

în fața zidurilor negre, în peisajul identic,
117 decibeli ca dovadă, în concertul

de la Rainbow Theatre, putere la care sunetul
doare. (Să fii apoi singur, în aceeași sală,
cînd luminile sînt pe cale să se
stingă și să nu se audă
nimic.)

Punctul de pornire e același, cînd îl aud
pe tatăl meu povestind
despre cum îmi era mie frică de vînt,
în timp ce

degetele răsfirate trecute prin păr
repetă mișcarea.

Apoi scap, fără să vreau, paharul.
Urmează sunetul, probabil în cercuri
concentrice.

Alexandru Musina a debutat individual în 1984 cu volumul "Strada Castelului 104", cartea purtând în titlu exact adresa de acasă, din acea vreme, a poetului. 

În apa galbenă

a Dâmboviței m-am privit. 

Era, cred, toamnă și mă credeam student.

Credeam că te iubesc, că ești nebună

De mine.

Eram așa cum sunt: gălbui, nedefinit.

Orașul tot se urinează-n mine.

Dar nu îmi pasă.

Ai vrut să mori.

Am vrut

Să simt cum mâna

Mi se desprinde și plutește peste case.

Și că rămâne

O mână galbenă în loc.

În apa Dâmboviței m-am privit.

Ce dacă era toamnă!

Ce dacă aveam frunze

De soc și de arțar pe față!

În unele seri

cineva scapă din mână 

un balon cu heliu

deasupra

cartierului Cotroceni

undeva pe strada Ana Davila

un balon roșu 

luat ușor de vînt

zboară pe deasupra Academiei Militare

tinerii ofițeri îl salută cu mâna la chipiu

apoi coboară lent în zig zag

pe deasupra parcului Romniceanu

copiii îl arată cu degetul chicotind

e purtat pe deasupra acoperișurilor

și apoi trece razant pe lângă

turla bisericii Elefterie

și în urma sa

se aud ușor clopotele 

o rafală îl răsucește brusc în aer 

și o ia în susul Dîmboviței

pînă la ultimele etaje ale Spitalului Municipal

pacienții lăcrimează cînd îl văd 

cum le trece razant pe la ferestrele saloanelor

apoi zboară peste Palatul Medicinei

unde studenții îl urmăresc cu capetele scoase afară din Aula mare

și aplaudă

e purtat pe deasupra Palatului Cotroceni 

și se oprește brusc în ramurile 

unui castan din Grădina Botanică

ața balonului roșu cu heliu

leagă acum gestul mâinii 

care l-a scăpat de pe strada Ana Davila

direct de frunzele castanului din Botanică 

unde a rămas proptit

ața îi atarnă

ca

un cordon ombilical

între două străzi, două lumi, două emisfere

ața îi atârnă peste acoperișurile cartierului

ca o posibilitate 

întredeschisă 

peste capetele noastre

brusc

între fața de jos și cea de sus 

a speranței

ața plicului meu de ceai Yogitea 

pe care îl pun în apa clocotită 

atîrnă peste cană

iar pe eticheta lui de hârtie scrie

as much is above,

that much is below

un studiu arată că locuiesc în cel mai liniştit 
cartier din ţară
şi nu trebuie să se facă nici un fel de cercetare
ca să ştiu că
muncesc
în cea mai gălăgiosă piaţă
din România
îmi beau cafeaua neagră şi tare
         în cel mai liniştit
                   cartier
                               din ţară
îmi beau ceaiul amar  
         în cea mai agitată 
                  piaţă
                            din ţara lui Tzara
visez în linişte
muncesc în stres
trăiesc intens cînd
muncesc
         în stres
muncesc

mă duc să-i duc domnului decan
afişele pentru următorul CenaKLUb TIUK
despre romanul Un singur cer deasupra lor
şi-mi dau seamna că nu mi-am luat fotoaparatul

pornesc din Răcădău
cartierul de sub Tîmpa cartierul cu urşi
dar mai nou şi cu mistreţi vulpi veveriţe cîini şi multe pisici
spre facultatea de litere de pe bulevardul Eroilor nr. 25

[...]
pe blocul facultății de litere scrie violență psihotronică
cîteva studente trec strada chicotind printre mașini
o bătrînică se ia după ele și
se aude brusc un scrîșnit de frîne
imediat acoperit de sunetul ăla inconfundabil
cînd se lovesc două sau mai multe mașini
pe-un perete
 o săgeată roșie
arătînd spre pămînt
 sub care scrie
......................................................2 metri

(Din poemul Un singur cer deasupra lor)

pe Dobrogeanu Gherea în jos cineva a făcur o casă să rîdă 
desenîndu-i un zîmbet între ferestre 
cineva a scris pe peretele de-alături
                                                        „vreţi sex? faceţi laba?”
altcineva a scris
                       „iubeşte-mă aşa cum eşti”
cineva a scris
                      „ea era ruptă de la iarbă/eu eram rupt de la ea”
cineva a scris
                     „viaţa-i curvă/erai viaţa mea”
cineva a scris
                    „doar noi”
cineva a scris
                    „pula scriitorului în gura cititorului”
cineva a scris
                    „fără necaz unde-i fericirea”
cineva a scris
                   „ai grijă să n-ai griji”
cineva a scris
                   „mama ta”
cineva şi-a cimentat pe gard cioburi de sticlă iar deasupra
    a pus sîrmă ghimpată
cineva a desenat pe-un gard un grup de copii ţinîndu-se de mîini
un singur cer deasupra lor

pe palatul care găzduieşte 
prefectura consiliului judeţean şi curtea de apel
creşte un copăcel
iar pe perete scrie să fim atenţi
cad cărămizi cade şi tencuiala cad ţigle cad sigle
în faţă un grup de protestatari au afişe cu
„Iubiţi şi cînii vagabonzi”
peste drum e un grup cu fotografia copilului ucis de cîini
un nene stă în copac şi ţipă ceva despre cum cineva
i-a furat cîndva vaca
în faţa primăriei un roi de tineri au afişe cu „Salvaţi Roşia Montană”

pe Republicii un grup de bătrîni se uită la găurile de gloanţe de         
      pe Modarom        
lăsate în memoria reloluţiei din decembrie ’89
un singur cer deasupra lor

nu ştiu cum se face dar
fie că vin la serviciu la 7 fie la 9 fie la 12:30 fie la două
mă întîlnesc pe strada Postăvarului
cu un nene
e               c
l             

c                r
o
b
o               u
a
r               u
ă              e
în  fiecare zi
             zi de zi
aici vom fi

librarul de la Humanitas
se uită spre librăria Cărtureşti
                       de peste drum
şi-l invidiază pe librarul
                      de acolo
care-o avea şi salariu mai decent
                        şi în general
librarul de la Cărtureşti
îl urmăreşte atent pe librarul 
            de la Humanitas 
                        de vizavi
invidios pe atmosfera & condiţiile
                              de acolo
şi de salariul sigur mai mare
                      şi în general

în fiecare dimineaţă
în drum spre serviciu
trec dealul dinspre Răcădău
                                          spre centru
                     cu Măgura Codlei 
                                                              în faţă
Tîmpa Cetatea Braşovului biserica ortodoxă de sub misteriosul
spital de nebuni Eminescu verde ca ochii Veronicăi
strada Lungă Biblioteca Judeţeană
Turnul Negru (ală mai alb)
Turnul Alb (ăla mai negru)
Muzeul de Istorie din Piaţa Sfatului
Biserica Neagră de alături
zidurile oraşului şi – peste toate – 
Măgura Codlei de unde vine Vlad la serviciu

şi azi toate astea-s neschimbate
doar în loc de Măgura Codlei e o ceaţă pîcloasă
exact în prima zi de serviciu
                                          fără Vlad

bătrînă cu o perie în mână
disdedimineaţă pe strada Postăvarului
uitîndu-se încruntată la peretele
casei sale
pe care scrie cu litere proaspete şi groase
Fuck the system

pe Ecaterina Varga
pe trotuarul vizavi de izvor
stă tot timpul un boschetar care pare bătrîn
(cre’ că’i ăla din coliba de pe Dealul Melcilor)

pîn’la poşta din Răcădău
ca să aflu că să mai vin şi mîine
pentru că încă nu am nimic
la avizul prin care
eram invitat ieri la poştă

pereche de tinerei în Piaţa Sfatului
de mînuţă

o bătrînă turistă intră în mijlocul porumbeilor din Piaţa Sfatului
şi întinde mîinile ca Isus

Fond sonor: Blazzaj, Pensie

servietă
abandonată
încă în stare foarte bună
lîngă coşul de gunoi de pe strada Postăvarului

acum
cînd trece pe Dobrogeanu Gherea
cîte-un ghiolban
şi mă stropeşte
din cap pînă-n picioare
îi urez
din suflet
SĂŢISESPARGĂROŢILEcoaie!

pe mureşenilor o femeie care seamănă mult
cu ministra psd-istă Cati Andronescu
se intersectează cu un băiat leit Liviu Iancu

am o bicicletă cu care
am mers zi de zi la serviciu ani întregi
şi pentru că trec strada abruptă
din Răcădău cartierul cu urşi spre centru
tăind practic muntele Tîmpa
m-am trezit într-o zi fără frîne 
exact la intersecţia dinainte de Castelului

la prima tură au scrîrtîit atît de tare frînele cînd
coboram pe Dobrogeanu Gherea 
încît m-au lătrat toţi cîinii din cartier
chiar şi ăla alb mic ca un pisic care-şi scoate
capul pe gaura pentru furtun

acum merg pe jos în drum spre serviciu şi înapoi
din Răcădău în Piaţa Sfatului şi viceversa
un traseu minunat
juma de oră jumătate întors
uneori te stropesc maşinile din cap pînă-n picioare
alteori mai aluneci pe cîte-un capac de canalizare
uneori mai urlă cîte-un urs la tine
cîte o dată îi tăt ghini

cum vine el aşa el are cumva
eleganţă protosului vătămat în luptă – 
şi este oprit de către cuplu ca să facă
poze la fericire lângă fîntînă
el cu bucurie face
că să mănânce senvişul nu trebuie neapărat acuma
că după ce toată noaptea a ţinut în braţe
pe fata deosebit de frumoasă
a mai mîncat o ciorbă de dimineaţa de la 9
şi ce poate să te trezească la ochişori mai bine
decît cum treci prin parc şi vine spre tine

„Din culmea Vârfului-cu-Dor
Mă uit în zări senine
Și iar m-apucă aprig dor
Odorul meu, de tine.

Departe, peste munți și văi,
E casa ta cea mică...
Sunt duși în sat părinții tăi,
Și-n prag stai singurică...

Că nu-s un vultur... să mă salt
Din plaiurile-aceste,
Și ca un fulger din înalt
Să cad fără de veste,

Și să te iau cu mine, sus,
Și să te duc la mine,
Departe, unde lacrimi nu-s,
În zări în veci senine.”

„Stă Caraimanul 'nnegurat
Moșneag în veci cu fruntea sus;
Slăvitul zilei împărat
Încet se lasă spre apus.

Și cum se uită la moșneag,
Se mai oprește-o clipă-n loc:
I-azvârle cu un zâmbet drag
Pe frunte-un diadem de foc.

Iar după culmi doi nourași,
Urcând tiptil, în zare, sus,
Râd răsfățați și drăgălași,
Privind idila din apus.”

un copil scrie de zor

cu degetul în aer

rând după rând 

până ajunge jos

aproape de iarbă

se-așază în fund

întoarce capul și-mi zâmbește

să nu te oprești

îi spun

iar el

contrariat și sâsâit

îmi aduce aminte

că în mijlocul unei povești

nu se pune punct

aștept

să se elibereze o masă

aș bea ceva 

e cald mi-e sete

aștept și aștept

nimeni nu se dă dus

toți au în față cești pahare sticle

și toate par pline

am îmbătrânit

nu mai cunosc pe nimeni

care să-mi facă semn să vin și să m-așez

aștept și aștept

setea mă neliniștește și m-agită

soarele e tot mai încordat

opresc o chelneriță

mormăi c-aș vrea neapărat 

să scriu un poem

după care miorlăi

m-ajutați și pe mine vă rog?

ea mă privește intrigată 

face un pas în spate

mă măsoară îmi zâmbește 

și brusc mă sărută pe obraz

veți reuși acum

domnule

balaurul pare-o mâțâ gestantă

care-a-nghițit un liliac

și s-a trezit cu aripi

copiii îi dau sendvișurile lor

îi pun apă în pahare ecologice

iar cei pe care-i cheamă 

george ghiță sau gheorghe

îl mângîie pe cap

și-ar vrea să-l ia acasă 

de tot

când trec prin fața garnizoanei

îmi vine uneori să bat pas de defilare

și să salut cu mâna la tâmplă

alteori am chef să stau

în punctul de la mijlocul țintei

acolo unde dacă nimerești și-i dai locotententului dreptul

iei FB și-o permisie

deseori

mă uit în sus și îmi vine să strig cât pot 

în gând

hai, libi!

abia de eram student la Poli

și-am vrut să dau gata o studentă de la U

așa că într-o noapte

m-am furișat în Parcul Rozelor

dinspre Michelangelo

m-am prefăcut că mă plimb

i-am ochit din câteva priviri

am scos încet lama

am prins-o între primele două degete

și m-am apropiat

îmi amintesc că am privit luna

și-am făcut pe loc puțină optică și geometrie-n spațiu: 

razele ei să nu cadă pe mica pată de oțel 

și să mă trădeze ca-n filmele indiene

când m-am aplecat 

m-a zăpăcit atât de tare mirosul și frumusețea lor

încât nu doar că nu i-am tăiat

dar am scos din plasa de cadou 

sticla

am desfăcut-o scurt cu bricheta

și am udat

de jur-împrejur

tufa cu trandafiri

nu toate urmele gloanțelor din 89

au dispărut

pentru astuparea unora 

nu s-au mai găsit bani

iar sărăcia a lăsat atâta timp

ochii ăștia deschiși

ca uneori să ne intersectăm privirile

și să nu ne prefacem 

că nu știm

Bega 

fermoarul de la rochița 

domnișoarei Timișoara

ce se închide și se deschide

de fiecare dată când

în sus sau în jos

trec câte-un vaporaș

câte-o privire curioasă

ori numai vântul

ca să citești cărți de la Biblioteca Academiei

trebuie să fii un om tare puternic

nu

nu mă gândesc la forța intelectuală

ci privesc la poarta cea înnoită și uriașă

a bibliotecii

și observ că de aproape două ceasuri

nimeni n-o deschide

mai nimeni

Un pepene-și, pe Peneș
Curcanul, deschidea
miezul prea crud și leneș
de cerșetor sadea,

când am ajuns în Fabric,
și Bega mi-a părut
ca trasă fiind la abricht:
o fată cu păr ud.

(Trecusem pe Hauptgaße,
și unei farmacii-i —
cu mintea-n Șase Case,
visând feronerii —

cerusem hap, ca însuși
al febrelor delfin,
iar domnul Kovács prânzu-și
părea că ia — și-un vin!)
[...]

Poemul Fabric II, continuare a lui Fabric I, surprinde în mod remarcabil, sub forma unei plimbări simbolice prin cartierul istoric al Timișoarei, aproape toate clădirile impresionante ale acestuia. Intrând pe bulevardul 3 august 1919 (ziua Timișoarei și data care marchează includerea Banatului în granițele României) cu fiecare strofă parcursă, poemul este o veritabilă lecție de istorie urbană. 

„Eram de-o zi la primul dintre Nokii,
cel ce-mi ieșea din Levi’s mai ca un
palat, în trei, din Băile Neptun,
3 August, când Traian pusese ochii...

pe ce suna prin buzunarul meu
ca Santa Margareta pe acolo,
de Micloși tér, în Cinema Apollo,
intra, precum o stea la matineu,”

Plimbarea continuă spre Casa Arhiducelui, Johann Salvator de Austria, cel a cărui poveste demnă de film este simbolic surprinsă în versurile poemului. Acesta a renunțat la titlurile nobiliare, și-a luat numele John Orth și a plecat într-o expediție cu vaporul spre America de sud. A dispărut într-o furtună și odată cu el și Ludmilla (Milly) Steubel, o celebră dansatoare la Opera din Viena și marea sa iubire încă din tinerețe. 

„[...] cu Johann „Gianni” Salvator și Milli,
Ludmilla Stubel, după nume ștolţ,
în Casa Arhiducelui, cu bolţi,
Palatul Kunz, cum îl știau edilii,

lăsând în urmă Ţara (lor) de Foc
și Patagonia, Palatul Székely,
și celelalte toate-n pragul strechei:
Haymann, Anheuer, Steiner, la un loc.

Visam că-n Art Nouveau iubirea i s-o
fi pus în gips habsburgului „John Orth”:
un vas mobilul îmi părea, în port,
și buzunarul drept, Valparaíso.[...]”

De la Biserica Milennium neoromanică, la Palatul în stil Secession al Contesei Mirbach, parcursul poetic bifează o succesiune de imagini eclectice ce alcătuiesc un țesut urban neobișnuit, un univers neuniform și amestecat, un colț de imperiu rămas suspendat în timp purtând amprenta unor transformări moderne inevitabile. 

„[...] Iar pentru ele chiriașii noi
mă urmăreau de sub Secessionul
Contesei Mirbach, cum treceam ring-tonul
pe clopotul Mileniului în toi [...]”

Același parcurs poetic se oprește în fața Palatului Ștefania și Palatului Mercur evocând numele lor istorice din imaginarul urban colectiv.

„[...]ca să recad în faţa Ștefaniei,
la Casa cu Maimuţe, pe un gând:
Mercur, peste Palatul Fiatska, stând,
ca-n Szarvas/Hirschen, duhul farfuriei [...]”

Itinerariul poetic urban evocă un trecut mai îndepărtat, de secol nouăsprezece, când Hanul Marocanul era sufletul târgului.

„[...] și-n Marokkaner spuma cât un cer
de vară secetoasă peste halbe —
să tot mai cauţi pe sub șorţuri albe
o blondă rece, tinere berber! —, [...]”

Incursiunea în trecut ne aduce în dreptul Casei Dușniț, sau ceea ce a mai rămas din ea după aproape două secole de transformări ale urbei. 

„[...]e miercuri pentru centrul săptămânii
și ce-a fost Hautplatz, marţi, pentru comerţ,
ori Casa Duschnitz pentru joi — un șperţ
luat de Baron să-și mângâie stăpânii[...]”

Poemul continuă să graviteze în jurul Pieței Principale (Hauptplatz) reclădind-o din simboluri inconfundabile:

„privea spre Obeliscul cu Cruce,
din fereastră-n timp ce discul
cu Fabricul se învârtea în cui, [...]”

Superb finalizat, poemul urban evocă numele original al Fabricului, Palanca Mare, suburbia medievală a cetății Timișoarei, care reunește și conservă istoricul colectiv al mai multor nații și credințe:

„[...]ca să danseze, în Palanca Mare,
cu Városliget Sinagoga, sau
Biserica Sârbească, in dem Pfau,
același vals catolic nici prea tare,

nici prea încet în difuzorul dintr-
o hartă-a lui von Mercy cu echere,
la un compas de Fabrica de Bere,
de unde, bune, lucrurile vin.”

Istoria urbană e cetății Timișoarei este surprinsă în poemul care trece în revistă construcțiile și piețele emblematice ale cartierului central al Timișoarei. Începând cu Bastionul Theresia, continuând cu Hotelul Timișoara (a cărui veche denumire era Pensionul Central) și cu Palatul Culturii (Opera Națională din Timișoara), Fântâna cu Pești sau Catedrala Mitropolitană.

„În timp ce Bastionul mă trecea prin pâine,
ca să mă poată bea, de parc-am stat pe mIRC,
pe la o farmacistă,-n Neuhausz, cu un câine —
al avocatului Ciobanu: „Vreau prin circ

să fiu trecut!”, strigam prea sigur în Cetate,
cum Hector, de sub roţi, răspunde astăzi: „Stradă!”,
că nu m-albesc așa, ci-mi trebuie, din toate,
în Széchenyi, portret cu cartea mea-ntr-o cadă,

la Merbl, după geam, din Dauerbach când ies
iubite cu bureţi, pe Corso, în prosoape,
din spatele meu dând jos „Bunul de Cules”
ca pe-un mortar, în Loyd, din cărămida-n pleoape

de Pension Central cu Surogatul însuși,
ce-ar lua Palatul Hilt în Löffler și-un belet
la „Scala”, de student politehnist în strâns uși,
ca Opera în Weiss un tânăr operet,

să-i spună Carol și/sau Robert pe lumină,
când vede-n barba lui Castelul Huniade
la drum de seară-n zaţ fierbinte de vecină
visând oglinda ei că-i ţine când se rade.

Pierdeam albastru-ncet, dar îmi sulfa un clopot,
în Catedrală tot al șaptelea altist,
pe sub lupoaică eu să fiu al treilea șopot,
sau scos la tablă de Complexul Piarist,

ori, dacă nu, de ce să nu-nţeleg Fântâna
cu Pești gesticulând pe înţelesu-mi purd,
ce tinereţii-mi da, din „Ceau!”, doar „Sărut-mâna!”,
ca unei doamne vechi cu părul meu, și surd.[...]”

Continuarea poemului Cetate I revizitează alte construcții emblematice din Cetatea Timișoarei precum Palatul Ciobanu, Palatul Klein, Casa contelui de Mercy sau Palatul Deschan:

„[...]Al treilea graham plin Theresia din mine
strânsese și-am plecat prin metilenul nopţii
să-l împrumut ca din Timișiana-n cine
mai știe ce monezi și câte echinopţii,

privind frontonul lui Pompiliu, c-un cioban
și-o ciobăniţă cu suveica sus, în lună,
ca patrupedul drag stăpânului — cyan
și el prin cerurile unul, împreună,

precum Palatul Klein cu Gombos e postcum
și pușcări-a fost cu Casa lui de Mercy,
„În care o tortură-n malţ pica-va-antum
asupra mea”,-mi ziceam, „la scoaterea coperţii!”.

Dar pân-atunci, în gând, vedeam de greaca veche
a lui Deschan, Palat, rescrisă-n Renaissance,
că nu-și găsea în „Trandafirul” o pereche
s-o scoată-ntr-un caiet, din piatră, la un dans[...]”

Periplul poetic pe alocuri criptic și încărcat de referințe istorice și culturale amintește de curioasa casă cu Pomul breslelor aflată pe strada Proclamația de la Timișoara la nr 3 și continuând cu Bulevardul Revoluției din 1989 pe care se află Palatul Poștelor. Trece de asemenea prin Piața Libertății, cunoscută și sub numele de Paradeplatz, pe la Primărie și până la curioasă casă cu Atlanți străjuită de două tunuri turcești. 

„[...]ca Pomul breslelor, ce-n casa de la 3
stă încuiat cu meseria de-a fi veșnic,
sau cel puţin de fier, când braţe pașii mei
de Bäcker îmi păreau în caldarâmul-sfeșnic

al Proclamaţiei din continuarea Revoluţiei,
în care Poșta Mare-așteaptă
la Punctul 8 un bis și MORE ORE RE
la numărul ce-i stă pe cea mai veche dreaptă

cu șine de tramvai, pornind de unde,-ajuns
fiind, c-un vis praghez, în Piaţa Svatý Jiří,
din dreptul, dintre Bănci, al Casei Klapka, uns
au mers și merg și-acum, să-și roadă teii miejii

de floare, în Traian; dar eu să caut pietre
din Eugeniu dam chiar în Paradeplatz,
a Libertăţii, cu o Baie Mare-n vetre
ce aburu-nălţa doar să mă ia de braţ,

ca Soderer, încet, de lângă Primărie,
Statuia Pestei când de guguștiuci e goală
și sala-n Casino de ofiţeri pustie —
doar Székely desenând o Bancă Generală —,

și-n Casa cu Atlanţi, atlant să mă prezinte,
aromânește, chiar Persidei, încă Makri,
iar către Piaţa 700, înainte
de a pleca, să-mi spună cât de acri

sunt strugurii pe drum și cât de dulci acasă,
dar prinţul n-a aflat, măcar bătrân,
nici cum, nici cui, nici când, nici pentru ce se lasă —
cu Ibrahim Ehan în pace să rămân!”

Plimbarea poetică prin cartierul istoric Iosefin aduce în prim plan câteva dintre locurile emblematice ale acestuia; Palatul de Economii, Podul de Fier, Palatul Ancora sau Palatul Thomas Ede.

„Fără să știu, la Notre-Dame,
citind în voce cu un șpaclu
cu ghips pe lamă, la Cenaclu,
prin pajura de cui din geam,

că nu-mpărat și nici tâmplar,
ci un zugrav între interne,
cu inima-n bătăi cu perne
bătută măr mușcat le par,

în Iosefin, vieţii ce π n-a
nenemurit ca pe hârtia
lui Anton Schratt trigeometria:
Franz Joseph, Sissi, Katharina,

și nici pereţilor, de-astup,
ca,-n Viena, din triunghi, actriţa
cu-Amor jucându-se de-a criţa,
cât el nu-i beat suflet și trup,

o urmă, două,-n ei — căci pot! —,
de ghimpe de portret pe frunte,
zicându-mi că, pe unde sunt e,
e și-am — și-apoi ieșeam ca Schott,

târziu, din Casa Generală,
Palatul de Economii,
în frunte c-un etaj de mii
arginţi mai sus, de cheltuială,

mahmur de fumurile Casei
Studenţilor să-mi dau în Küttl
un Pilsner clar, atâta cât îl
recunoșteau cei vechi ai rasei

timișorene de Elite:
să las Coroana pentru Gară
(Omul Sălbatic, pe afară,
cu Leul iar să fie chit,

sub Steaua de-Aur) și să-l cruţ
pe Stenzel de Vaporul Alb?! —
mă îndoiam precum un galb
și-o pană grea-n Pasărea Struţ.
[...]
Și n-am mai vrut Palatul Bega
sau al lui Piszica sub cer,
ci α Podului de Fier
și Casa Ancora, Ω.

Prea tânăr, mă simţeam ca-n zeghe
în pijama, pe-atunci, și m-am
oprit la Splendid pentru „cam.”
cu o fereastră către veghe

și spre Royal, Palatul Weisz,
tutunul fiindu-mi la un pas,
când Turnul îl aveam în glas
de Apă limpede — un prais:

un măr uitându-se-n Colegiu,
cu sâmburii sărind din miez,
la Hochstraßer un titirez
ce naște, galben, în cortegiu,

cu coaja roșie — Cazarma
de Pompieri fiindu-i tatăl —,
încât Palatul Ede, „iată-l!”,
striga de foc să dea alarma.[...]”

Fragment din poemul Mehala. 

„Frumoasă-n pat și carte-n „Eminescu”
aveam, și stări civile-n pase à la,
pe rând: Vogl, Raffinsky, Wetzer, ce-s cu
Montevideo,-n cer, lângă Mehala

maidanelor lui Tänzer, Pitea, Holz
și-a varului din casa Deheleanu,
cu-al semilunii,-același, de la colţ,
din care cornere bătea sultanul,

de n-ar fi fost fachir, Rolf Kotormány,
să înfășoare plasele în lobde
ca, dintre ultimii veniţi prin ani,
Bădeanţu Petre, poate ultim ciob de

Copacabană spartă fără leac,
precum omorul dinlăuntrul fașei.
Un pat, o librărie, câte-un fleac
aveam, când m-a trezit Fântâna Pașei,

la masă,-n bar, în faţă c-un Hagi
și c-un aga, Mehmet, cât Eugeniu
să cred, cu nume mirosind a ghilimele,
că-s o pace în domeniu,

că „Unde-i”, pot, strigând, deodată, „(merde-)
neaua de-azi an?!”, silabisind: „Post-script i-s!”,
muta flămând un puc, pe Balta Verde,
cu crosa unei alte ierni la striptease.[...]”

Fragment din poemul Elisabetin:

„Mai nimic despre Romy,
mai mult despre Alain —
Timișoarei, când pomii-i
numărasem din tren

coborând și-mi păreau,
noaptea, spre Tinereţii,
împreună un sau
între vieţi și-ale vieţii —

nu știam, fiind cănii
amintirile-mi-pete,
cât să-mi zic: „Fiindcă mi-i
numai foame și sete!”.

Teatrul doar, de Păpuși,
căutam și, mai sus,
o fereastră ce nu-și
uda floarea că nu-s

nici măcar în Sinaia,
dacă-n 8, de la gară,
mă urcasem cu claia
mea de vise de vară,[...]”

Fragment din poemul Elisabetin: 

„[...]pentru Sissi, așa —,
mă pierdusem puţin
prin orașul cu ea,
nu cu Franz, Iosefin.

Iar în Marschall, palatul,
promiteam să mă tund,
fiindc-o luasem de-a latul,
pe un splai fără fund,[...]”

Fragment din poemul Ciarda Roșie:

„În plită s-ard-a
opta poruncă,
în Vörös Csárda,
când se mănâncă

felul lui Rósza,
Dom’ Trandafir,
tuberculoza,
de-a păr a fir,

fie prin șperla
grea, de Imperiu,
dată, la Gherla,
ca un criteriu —

pieptul de porc
umplut cu fungi,
să facă smiorc
nasul, de ungi

cu hrean piureul
și ficăţeii
de pui —, tuleul,
ce-l văd niţeii,

pe sub vreo fustă,
să se zbârlească,
precum în pustă
glonţul prin ţeastă![...]”

Fragment din poemul Freidorf:

„O mamă ce-și agaţă barza-n
cui, când Maureen, pe Johnny, „Jane”
îl învăţa să-i spună (ce-i,-n
Planeta Bleu, un nume: Tarzan?!),

mi se părea copilăria,
ca Freidorful, după ce lent-ul
Hencz Ștefan, singur cu Solventu,-n
carlinga MiG-ului, dar și a

lui însuși, cheltuindu-și sulta
de sol a vieţii, cum primata
Cheetah, vreo opt decenii gata
va da, dăduse catapulta,

de tânăr, la gunoi de îngeri
și dracului pentr-un „sat liber”,
tăind trei sferturi, de pe fider,
dintr-un minut de cer cu strângeri

de inimă, de mână calde.
Pe-atunci, numai prezentul mi-l meritam
cu capu-n nori și-n filme,
și-n ale mele celelalte.[...]”

Fragment din poemul Fratelia:

„Eu cu Fratelli
d’ I-ta-li-a,
el însă ca
anti-Altobelli,

în optze-ș-doi ș-„n”
zecimi plus una
de vară-ntruna,
cu Lied der Deutschen,

ţinusem, nici
copii, nici tineri,
ci scurte ţineri
de minte icicolo,-

n careu,
unul prieten
cu-altul: „de ce te-ntrebi,
Bernabeu,

dacă-i altfel?”,
ziceam, „la unguri”,
cu sunet nu-n guri,
privind, la fel

ca un sărut
de film, în Roxi,
o divă oxi-
genată mut,

sau ca o gleznă
la Papp, în sală,
o alta, goală
de-atâta beznă,

band-ul dublând
umbre de coc,
din fără loc,
în primul rând.[...]”

Poetul periferiei în costumul lui de lord scăpătat
făcea popasuri nocturne la restaurantul Lloyd – pe Corso –
comanda Murfatlar Pinot Noir și aprindea țigări lungi
Dunhill veritabil din care trăgea cu sete expertă
și privea învăluit în fum dansatoarele brune și blonde
făcând piruete pe ring în ritmul orchestrei lovindu-și
cu brațele goale când șoldurile albe când fundurile vesele
strălucitoare ca niște luni pline. În zori poetul periferiei
se strecura cu chipul mov cu pașii tăcuți în piața pustie
a Operei. Clopotele Catedralei tocmai băteau în aerul viu
al dimineții anunțau neverosimil de limpede slujba utreniei
și porumbei nenumărați coborau de pe turle i se-așezau pe umeri
îi gângureau pe creștete și peștii de bronz începeau să depene
cu gurile lor căscate până la cer povești incredibile despre sângele
ce va șiroi în rigole și va spăla păcate de moarte și va boteza
chiar piața istorică a orașului.

Și oricum e în afara oricărui dubiu: ea tocmai plutește aleargă
ușor dinspre Universitate are sânii și pașii mirați de-atâția arbori
în floare plutind pe malul Begheiului și oricum e în afara oricărui
dubiu:astăzi e miercuri e trei noiembrie 2001 orele 16,oo și jumătate
și peste parcul din spatele Catedralei s-a lăsat deja o perdea subțire
de ceață, totuși câteva raze mov-crepusculare răzbat de dincolo
de Bega dinspre vechea Fabrică de Pălării și pentru moment
chiar împrumută o strălucire fantomatică aerului în care valsează
deja o hărmălaie de frunze moarte, inundă Piața imensă a Operei.

Oraşul agonizează în seara umilă de ianuarie
moare încet aici, în Piaţa Primăriei Vechi, vizavi
de Cazarma pustie. Dincolo de poartă, jeleşte cu
dublu ecou un câine prizonier. Pe străzi iluminate
feeric înnoptez cu mine însumi, mă intersectez
ici-colo cu siluete vagi imperiale, cu salutul meu,
nobiliar, încremenit în aer.

Bufniţa încrustată în zid
deasupra unei porţi pe strada Mangalia
Citim poezii pe podul din freidorf
câţiva oameni ne ocolesc, bombăne intrigaţi
Deodată stropii ciuruiesc foile,
cineva (de sus) declanşează blitzul,
flama se încrucişează cu păsările,
cu turnurile, cu norii iscălind în zig-zag
scenarii efemere. O oştire de peruci pudrate  
- salcâmii în floare? - tocmai dau onorul
de pe un mal pe altul. Ici-colo clipocește
Begheiul, câteva felinare aruncă o pată, două.
Purtăm măşti de carne. Ne uităm pe furiş
unii la alţii. Abia ne mai recunoaştem.

M-ai sunat pe celular
și mi-ai strigat că ești fericită
pentru că în sfârșit ai găsit
la chioșcul cu ziare din Piața Traian
pânza de păianjen în care
eu tocmai mă rătăcisem cândva
și încă mă zbăteam în virtutea
inerției

Află despre mine că sunt necăsătorit, angajat al unei întreprinderi timișorene.

Deci nu sunt student ori vreun poet de patruzeci de ani tânără speranță

a poeziei românești.

Cu toate astea m-am hotărât să-ți scriu pentru a ne da întâlnire

într-una din serile următoare la cafeneaua „Tarom”.

Mă vei recunoaște ușor după plete și ceașca de cafea

care îmi va tremura în mâini de îndată ce mă vei privi puțin mai insistent.

O singură rugăminte aș avea: să nu care cumva să vii îmbrăcată cu vreuna

din rochiile proletcultismului ori în vreo bluziță stil poezie patriotică contemporană

înflorată cu chipurile marilor voievozi ai neamului ori cu vreun sutien

gen articol de pe prima pagină a câte unei reviste literare în care o personalitate

septuagenară dă sfaturi tinerelor condeie cum se scrie o epopee națională.

Mi-ar face o nespusă plăcere dacă ai veni într-una din rochiile tale de fiecare zi

sau în pantaloni pentru că de fapt tu ai un trup robust și sănătos și cred că

a cam sosit momentul să-ți schimbi puțin câte puțin concepțiile

și să nu te mai bâlbâi prin câte-un poem în care Ștefan cel Mare

și Mihai Viteazul măcelăresc turcii în frunte cu Partidul.

Altfel să știi că îmi va fi sincer rușine să ies cu tine pe stradă

sau să te prezint tinerilor poeți din generația mea care aici la Timișoara

alcătuiesc unul din grupurile cele mai avangardiste din țară.

Vertij în Parcul Circului
pe unde se plimba micuțul Mirc cu ai lui
Nu știu anume cum se petrecu
oare ce mă trase-n jos bolgie cu
bolgie de alunecai în baltă
și nimerit de partea cealaltă
a pojghiței neputincios și prea neghiob ca
să găsesc pentru înapoiere copca
mă înecai
sau poate hai
o fi fost hipotermie
(asta numai Mirc poate să știe)
Cert e c-am revenit la viață
captiv într-un alt fel de gheață
oarecum mai fină
Eram reflexia într-o vitrină
(pe undeva prin viitoarea piață Gemeni)
complet așijderea și asemeni
a unui băiat palid și slab ca un fir
cu matricolă pe braț de Cantemir
care și-a apropiat ochii de geam
și atunci am
întrezărit în pupilele-i adânci
corăbii între valuri ostroave și stânci
părelnice și totuși aievea
vedeam mitocondrii cum escaladează seva
sutelor de arbuști din mii de plantații
am văzut atomi expandându-se în constelații
după care puștiuʼ
a clipit și zău mai multe nu știu
Am avut doar conștiința că i-aș fi
lucirea de far în vitrină a unei fotografii
Ne vom regăsi peste ani și ne
vom recunoaște în sediul din Quinet
el palid și aureolat în chip de Virgiliu
eu italienist ochelarist așteptându-și sigiliul
de preparator
L-am urmat în bezna unui coridor
spre cea mai inaccesibilă clasă
unde avea să
ne predea seminarul despre Dimov
prin cearcănele adânci îi priveam ochii mov
iar glasul spart încă-mi răsună întru totul
Nu am notat nimic țin minte totul

Pe care mal al Dâmboviței, drept sau stâng,
simți cum arterele mai abitir se strâng?
Pentru ca, apoi, prin care vene
tramvaiele să ți se încovoaie alene
pe drumul îndărăt către depouri,
în cușca pieptului redeșteptând ecouri?
Pe unde încă scapără potcoave
despre Oboruri deosebit de grave,
palpită încă tiribombe, zidul-morții, călușei,
a căror osie, fie că vrei,
fie că nu,
o învârți la rându-ți însuți tu.
Te oprești în deal la Mărțișor și-n văi de saturnalii,
să-ți scuipi în palme și să-ngâni în gând telalii
amestecând pământ de flori, smântână, salep și fiare vechi...
Tu nu-i auzi de-a dreptul în urechi,
ci undeva între ventricule și atrii,
acolo unde se alocă și dislocă patrii,
atunci când tot ce se sfârește a luat început:
înspre Gara de Nord? înspre Piața de Sud?

Desfă-te memorie ca un ghemotoc de hârtie
Eram într-un cămin de fete din Regie
la parter pe culoar alergam complet gol
Mă urmărea logodnicul mongol
al unei colege de-ale mele de grupă
Ne prinsese în pat la țigara de după
pe care-o împărțeam fără filtru alene
dintr-un cartuș de egiptene
pe care i-l dăruise el cândva
(cred că tocmai asta-l enerva)
așa că tipu-și chemase un întreg hanat
de arcași călare
care m-au vânat
prin băi și vestiare
Mă pitisem în cabină la portar
care sforăia fără habar
și surâdea libidinos în vis
când poarta căminului s-a deschis
și au dat furioși iama
tatăl fetei frații și mama
plus preotul paroh de la ei din sat
Unde se ascunde golanul au strigat
Portarul s-a trezit și cu un impetuos
reflex m-a placat în slină pe jos
printre chiștoace și scuipați
din fericire uscați
vălătuci de praf și talaș
(un loc uitat de târn și făraș)
Cum eram transpirat și alunecos
m-am smuls din strânsoare
și-am țâșnit de pe jos
spre etajele superioare
Abia mă ajungeau din urmă-njurături
dintr-o sută de limbi într-o mie de guri
Și zbang pe un glasvand zăresc un A4
care anunța nușʼce trupă de teatru
studențesc sau brigadă
Până s-apuce potera să vadă
m-am strecurat pe furiș
în poza din afiș
așa nud și prăfuit
am rămas împietrit
în chip de statuie
cu privirea-n zare un pic șuie
Nimeni nu m-a observat decât Roxa și Lesli
despre care tot anul zicea că sunt lesbi
Mi-au aplaudat întregul spectacol
m-au decupat și m-au lipit în oracol

cum de s-a șters
prima zăpadă
ce-a dat să cadă
umbra să-ți pierzi
prin București
vremea în care
printr-o eroare
te regăsești
la nesfârșit
cauți în van să
capeți o șansă
și-ai rătăcit
calea prin fardul
întins pe ziduri
de lasă riduri
așa cum gardul
zările-nchide-le
către un cer
sub care pier
cariatidele

Unde ni-i furia? Unde-i elanul
cu care călăream superbi și goi
o lume care tropotea sub noi?
Cînd dracu-a-mbătrînit Bisericanu?
Unde-s trasoarele din 22?
Unde-s casetele de la Romană?
Făgăduiala marilor chiolhanuri
cum s-a ivit? și cum a dat ʼnapoi?
Unde e domnișoara din Lizeanu,
spre ce azur s-a îndreptat? Și-apoi,
ce dozator al sorții-a scurs șuvoi
Divertișii, tranziția, Artanu...?
De ce zâmbești, Mihai Bisericanu?

Ahoe argonauților ahoe surferilor
Vom ancora pe strada Nuferilor
Acolo are să ne fie rada
pe unde se lărgește strada
după ce trecem de biserică
în acea grădină feerică
unde pe unde
neliniștea se-ascunde
și florile albe zici că plutesc
într-un havuz nelumesc
de parcă n-am ști că totuși
nici nuferi nu-s nici lotuși
ci flori de cimitir gen tufănele
ne-om agăța odgoanele de ele
și spune-vom din nou ahoe
însă șoptit că n-avem voie
să facem gălăgie
aici lângă căpitănie
(o librărie de fapt cică e)
Mai iese când și când să pufăie
din mărășeștile-i făcute iască
un mus de la Cartea Românească
Sub salopeta de librar i-ascuns corsaruʼ
Ahoe comandante Florin Iaru
ahoe ochelari glauci și barbă mov
pentru tine am trecut în fugă strada Pavlov
lătrând că-ți visăm cântecele
cum dau să ne gâtuie resemnările și spintece-le
Pune-i timpului timonă și trage de ea
până spre ziua unde vom avea
în fine curajul să-ți vorbim
nostrom al naufragiului magnanim
și să-ți binecuvântăm nebunia
Ghidați de ea am rezistat în România
Până să acostăm însă iacă-te
cum poarta portului o prinzi în lacăte
și-o iei în jos pe strada fără nuferi
și râzi și te îndepărtezi și suferi

(În perioada comunistă, strada General H. M. Berthelot a purtat numele de strada Nuferilor, la numărul 41 fiind fostul sediu al Editurii Cartea Românească, unde lucrau Florin Iaru și Mircea Nedelciu, iar Florin Dumitrescu mergea să‑i vadă, nutrind o reală admirație pentru ei.)