Cartierul Ferentari

„nu mai există teamă

când nu mai e

nicio speranţă

nimic nu mai depinde

de mine

nimeni nu deţine controlul

creierul este

un oraş sub ape

trupul un morman

de fier

moartea e

medicul

meu de familie”

„A fost odată În Ferentari... Stați așa! Voi ați fost vreodată în Ferentari? E un cartier din București, cu case, blocuri, magazine și școli ca oricare alt cartier și, desigur, cu o mulțime de copii care s-ar juca de dimineața până seara, când părinții lor vin să-i cheme înapoi acasă.
 Zilele de vară sunt fierbinți și vesele în Ferentari. Nu e un lucru neobișnuit să vezi pe alee o piscină gonflabilă în care se bălăcesc copii sau, în serile de sâmbătă, un cort de nuntă întins între blocuri.”

„Când Mavis și-a intrat pe deplin în puterea ei de fiară, a trebuit să o ducem în ograda socrilor mei, în cartierul Ferentari Şi bine am făcut, pentru că acolo pisica noastră a înflorit cu adevărat. A devenit regina Ferentarilor, sau cel puțin a acelei zone destul de liniștite și cvasi-rurale, unde copiii încă se mai joacă pe stradă, nu că ar fi ceva idilic în asta, nu, e doar sărăcie - trist e că alternativa la sărăcie e izolarea. (…) A apucat să facă pui, asigurându-și succesiunea, și acum, când scriu aceste rânduri, puii ăia au la rândul lor copii și nepoți, și o întreagă subspecie de pisici de Ferentari a împânzit cartierul, maiestuoase și nobile și cu care nu e de glumit, iar peste toate domnește Mavis.”

Adi, antropologi, scriitor și jurnalist, se mută în Ferentari ca să facp un doctorat despre manele și să înțeleagă viața și oamenii de acolo.

„Că se întâmplă asta când ies în Centru nu e neapărat o problemă, de obicei sunt cu prieteni sau cu oameni care mă ştiu. Dar când asta se întâmplă în Ferentari începe să fie o problemă, fiindcă nu mai sunt între prieteni, iar oamenii de aici nu înţeleg ce se întâmplă şi reacţionează imprevizibil.
[...]
Să merg prin crâşme ieftine e parte din jobul meu, fac un doctorat pe manele şi de-aia stau în cartierul ăsta, să mă ţin aproape de obiectul muncii, că Ferentarii au rămas singurul cartier din Bucureşti unde maneaua mai face legea, iar lumea nu se uită urât la tine dacă asculţi.
[...]
Sunt două reguli de bază în Ferentari – pe care le-am auzit repetate până la saţietate: prima e cam paranoică, să nu-ţi dai numele real şi mai ales să nu arăţi buletinul nimănui (de altfel, toţi se cunosc după porecle), iar a doua – să nu-ţi dai adresa exactă şi să nu bagi în casă oameni cunoscuţi la o bere. Prima regulă am cam ignorat-o, însă de a doua m-am ţinut.
[...]
În Ferentari mă simt ferit de istorie şi de politică; e bula mea de 90’s, care mă protejează de prezent. Lucrurile se schimbă şi aici – dar nu în ritmul din restul oraşului, încât cei din afară care vin aici rămân cu o impresie covârşitoare de loc abandonat în anii ’90, cu afaceri îngrămădite în dughene, praf pe străzi şi haine Made in China.”