Literatură pentru copii

„La circ, în Târgul Moşilor,
Pe gheaţa unui răcitor,
Trăia voios şi zâmbitor
Un pinguin din Labrador.

– Cum se numea? – Apolodor.
– Şi ce făcea? – Cânta la cor.
Deci, nu era nici scamator,
Nici acrobat, nici dansator;
Făcea şi el ce-i mai uşor:
Cânta la cor. (Era tenor.)”

„Duminică, merg cu Anton în Herăstrău. El mi-arată păsări, copaci, flori, iar Casa Scânteii se vede mare, dincolo de lac. Acolo lucrează el. Eu mă tot gândesc la tovarășa Dușa și la faptul că mi-a zis să fiu Veronica. Ne întoarcem acasă cu autobuzul. În autobuz, cânt un cântec de la grădiniță. Anton îmi zice: — Nu mai cânta, că-i deranjezi pe oameni! O tanti zice: — Lăsați-o, domnule, să cânte! La ce vremuri trăim… lăsați copilul să cânte!”

„În drum spre casă, găsim trandafirii dinspre Televiziune, îmbobociți și înghețați. Luăm câțiva pentru mama. Mama e croitoreasă – îmi face rochia pentru serbare. Eu voi fi Veronica. Voi avea o rochie verde și părul prins în codițe, cu pampoane galbene, din hârtie creponată.”

„— Copiii, azi avem o acțiune. Vom merge la Monumentul Eroilor, ca să vedem cum copiii din clasa a II-a vor fi făcuți pionieri. Vor primi onorul din partea Șoimilor Patriei de la grădinița noastră. Doar că eu nu sunt șoim, sunt în șorțulețul meu bleu. Tovarășa Dușa îmi zice: — Nu te supăra! Doar că s-a întâmplat astăzi să nu fii îmbrăcată în șoim… Nu-i nici o nenorocire, vei merge data viitoare!”

„Până într-a III-a nu l-am băgat deloc în seamă pe Mandea Viorel, deși se ținea ca scaiul de mine. A venit o dată și când am mers la șah, pe Lipscani. Am dat de el în tramvaiul 21, stătea pe un scaun mai din spate și se prefăcea că se uită aiurea, pe geam. Da’ de unde!”

„— De unde ți-ai luat geaca? De la magazinul Cocor? întreabă Soare Loredana. — Ce cercei ca lumea! Sunt din aur? zice Nanu Amelia, care vine mereu la școală cu ceva sclipicios. Miruna se rușinează și tace. E domnișoară, arată altfel decât noi, are chiar și sâni, de aceea fetele sunt atât de curioase.”

„Am mers cu Tănase Florin și cu părinții lui, într-o duminică, la Casa Armatei. Nu mai fusesem niciodată acolo. Pentru mine, clădirea mare și inaccesibilă de pe Calea Victoriei era ca un palat. (…)înăuntru, era un restaurant uriaș – de fapt, doar câteva mese risipite într-o sală mare. Erau mai mulți bărbați îmbrăcați în haine militare, cu soțiile și cu copiii lor. Fiecare zgomot avea reverberație, așa că pașii, vocile, tacâmurile lovite de farfurii se spărgeau în zeci de ecouri care te intimidau. Chelnerii erau spilcuiți și aveau gesturi foarte încete, de parcă s-ar fi mișcat cumva în reluare. 
 — Așteaptă tot timpul să le lași bacșiș! râdea tatăl lui Tănase.”

„Pe la jumătatea trimestrului II, am fost cu Tănase Florin la cinema Miorița, pe Moșilor colț cu Republicii, dincolo de părculețul de la Mobila, cel mai îndepărtat loc unde ajunsesem vreodată singură. La cinema se băgase Tarzan. Mama lui Tănase vorbise cu mama mea la telefon. — Doamna Tănase, sper că nu-i lăsați pe copii de capul lor. Mergeți cu ei, nu-i așa?”

„Eram într-a VI-a când acolo s-a reînființat un restaurant celebru, care se numea Odobești, de toți taximetriștii știau de Moșilor, colț cu Odobești. Și eram într-a IX-a când a murit de leucemie una dintre dansatoarele de la Odobești, o fată de 20 de ani, iar patronul a scos afară niște boxe și, în memoria ei, a pus o zi întreagă la maximum ABBA – «The winner takes it all».”

„Cu braţele și cu capul întinse el căuta să audă Iătratul apropiat al câinilor şi sunetul telincelor. Acum vedea el bine oile lui cum veneau. Atunci puse buciumul la buze pentru a le cânta de bună-venire, dar numaidecât scăpă buciumul şi apucă inima cu mâinile și strigănd «Mor» Ionel pică la pământ fără suflare. Cânii lui ajunseseră. Îi lingeau mâinile şi faţa. Veni şi Mioriţa lângă el și strigă. Veniră şi ciobani și-l chemară pe nume. Ionel însă zăcea jos întins, cu un surâs ceresc pe faţa-i slabă și nu da nici un singur răspuns. Buciumul, care mai dineoară era încă însufleţit de suflarea lui, sta rupt în două. Jur împrejur nimic nu purta semnele luptelor tânărului voinic. Ciobanii îl înmormântară, unde-l aflară. Iar vârful muntelui îl numiră - Vârful cu dor.”

„Caraimanul, întunecat și amenințător, răsare dintre ceilalţi munţi cu stâncile sale strașnice, dintre cari parcă s-ar fi deslipit o bucată, rămânând atărnată la jumătatea drumului. Aceasta bucată samănă, cu un cimpoiii. Iată istoria. ce se povestește despre dânsul.
În timpurile străvechi, când cerul era mult mai aproape de noi și mai multă apă decât pământ, locuia în Carpaţi un vrăjitor puternic. . Era așa mare, ca cel mai înalt brad și purta în cap un arbore cu crăci și ramuri verzi. Barba lui lungă de mulți coţi, întocmai ca sprâncenele, îi erau de mușchiu, îmbrăcămintea lui era de scoarță de copac, vocea lui semăna cu bubuitul tunetului, iar sub braţ purta un cimpoiu mare cât o casă. Cu acest cimpoiu el putea să-și împlinească toate doriuţele: dacă cânta încetinel dintr-însul, răsărea, împrejurul lui iarbă verde, cât putea să străbată el cu ochii; dacă sufla mai tare, putea să facă fiinţe viețuitoare; când însă sufla cu strășnicie atunci se ridica o furtună așa de mare, încât munții se clătinau, marea se retrăgea de stânci și parte din pământ remănea uscat.”

„Urcând trecătoarea dintre Vârful cu Dor și Furnica înspre cealaltă parte a Bucegiului, coborâm la isvoarele Ialomiţei, dintre cari unul se ivește într-o uriașă peşteră de stalactite. La gura peşterei se află o mică mănăstire, așezată acolo încă din timpurile vechi străvechi; se zice că peştera nu are fund și că un om intrat odinioară mai adânc nu s-a mai întors la lumina zilei nici până-n ziua de astăzi.
Peştera aceasta era odată locuinţa unui vrăjitor înfricoșat, despre care mergea vestea că fură fetele frumoase de la ţearină, de la casa părintească, de lângă pristolul de cununie. Se luau toate fără nici un gând de împotrivire după dânsul, iar de văzut nu le mai vedea apoi nimeni. Mulţi voinici cutezători se prinseră să le scape, intraseră chiar, luându-și inima-n dinți, ba-l chemaseră pe vrăjitor, strigând: -Bucure! Bucure! Dar nici Bucur, nici vreuna dintre fecioare nu li se ivea în preajma vederii.”

„Între Omul şi Caraiman se deschide, ca jumătatea unui cerc, o vale largă, căreia îi zic Valea Cerbului, deşi cerbii demult acum nu mai sunt pe ea. E însă aici un alt lucru și acesta dăinuiește odată cu lumea: cât e de lung muntele, zărești răzimându-se de el un întreg șir de uriași de peatră cu învederate feţe și mâni, oarecum ca și niște cioplite chipuri de zei egipteni. În munții aceștia locuiau mai de demult un neam de oameni, mare în putere, mândru și de jur împrejur de temut, fiindcă lucrul de care se apucau acești oameni trebuia să iasă cu bine la capăt. Ei, începând de la nașterea lor, trăiau sub cerul liber, dormeau pe omăt și se scăldau în apele reci ale muntelui. Erau așa de mari, încât cu câțiva paşi urcau munții cei mai înalţi și dacă loveau o dată un copac, el rămânea în vecii vecilor strâmb. Ei beau lapte de cerbe înaripate și călăreau pe cerbi înaripaţi cari însă cu aripele își iuțeau numai fuga, dar în văzduh nu se puteau înălța cu sarcina lor.
Aveau un împărat bătrân, vechi de bătrân și atât de înțelept, încât cereau în toate sfat de la dânsul și i se supuneau ca nişte copii. Era un lucru minunat când, moșneagul cu barba și pletele lui albe și fluturate în vânt, gonea călare pe cerbul înaripat, urmat de oștenii săi, ca un nor de furtună, ale cărui tunete fac să tremure Carpaţii.
Un singur lucru era, care umplea pe toți de îngrijire: Briar Împărat n-avea fecior, ci numai o fată singură, o fecioară încântătoare, înaltă ca un brad, îndrăzneață ca un băiat și așa de tare, încât putea să poarte de căpăstru câte trei și patru cerbi înaripați de cei sălbatici fără ca să dea un pas măcar la o parte, când ei săreau în labe, apucau zăbalele în dinți și se încruntau la ea cu coarnele lor.”