Ficțiune contemporană

„Piața Sfatului e gri. Căsuțele rămase de la piața de Crăciun sunt toate închise. E un fel de ceață peste oraș, se lipește peste case, străzi și oameni. Un oraș învăluit într-o mantie sufocantă de provincialism. Intră în Cafeteca și comandă un latte to go. Câțiva tineri stau la o masă și râd. Sunt două fete și trei băieți, se înghesuie și-și dau coate. Ea n-a avut prieteni sau prietene niciodată.”

„Se dă jos din taxi în parcare și se îndreaptă către hotel. Aro Palace a fost inaugurat la sfârșitul anilor 30, se zice că în mare fast. Cel de-al doilea corp de clădire, un fel de bloc mai elegant, a fost adăugat după vreo 20 de ani, iar acum hotelul e singurul de cinci stele din Brașov. Pe vremuri, chiar în față, unde acum e un fel de piramidă de sticlă deasupra piscinei de la subsol, era o fântână arteziană, cu un mic bazin și, de câte ori trecea pe lângă hotel, își imagina cum ar fi fost dacă s-ar fi băgat cu picioarele în apă.”

„În noaptea de 9 spre 10 septembrie, la orele două și douăzeci de minute a avut loc o explozie la Galeria Europa, sală de expoziție a Uniunii Artiștilor Plastici. Deflagrația a pulverizat geamurile și a împrăștiat sculpturile din metal expuse la o distanță de până la 10 metri. Două mașini aflate pe strada Mureșenilor, care au trecut peste metalele ajunse pe carosabil au intrat în coliziune. În urma accidentului nu au existat victime.”

„Bellevue Brașov e un complex de blocuri pe Drumul Poienii care a iscat multe controverse la început. Toată partea de Livada Poștei, așa cum se vede din centru sau de pe bulevardul Eroilor care străbate orașul, era liberă. Doar pădure și cer. Acum e ansamblul rezidențial, câteva vile gălbui. 

De pe terasă se vede sensul giratoriu din Livada Poștei. Se așază pe scaun și privește rondul plin cu flori colorate, cele mai multe sunt lalele, știe asta pentru că le-a văzut de aproape, acum nu poate distinge ce sunt. E o lumină clară și frumoasă, s-a discutat mult despre efectul benefic al pandemiei asupra poluării. Minunatul oraș găleată, Brașovul cel turistic pe care-l preaslăvește toată lumea, localnici și vizitatori, își duce diminețile pustii zâmbind satisfăcut. Câteva minute a fixat șoseaua și au trecut doar trei mașini. Restricțiile sunt încă în vigoare, lumea nu circulă decât dacă are treabă, a intrat frica în toți. Se tem de boală și de moarte; de moartea lor, abia acum au aflat că li se poate întâmpla.”

„Bisericuța cea veche e părăsită. Au renovat-o și, pe partea dinspre oraș, strălucește; pe partea cealaltă sunt câteva mesaje cu grafitti: niște semnături și „jos corupția”. De pe banca pe care stă, Gigi nu le vede, dar știe că sunt acolo, mereu există ceva care nu se vede, cum ar fi morții de sub noi. Pe locul acestui mic parc a fost cândva un cimitir. Peste tot, fiecare pas pe care-l facem s-ar putea să fie deasupra unui mormânt. […]
Când au construit teatrul, au scăpat de cimitir. Erau doar morminte foarte vechi, pe care le-au mutat pe strada Lungă. Ei ar fi vrut să demoleze și bisericuța, dar era să iasă scandal mare. Cei care locuiesc de mult în oraș știu că parcul cel mic se cheamă: «doi pe o bancă, doi sub o bancă».”

„Privită de la etajul unsprezece, Delta Văcărești părea o groapă imensă în care vegetația creștea haotic în preajma unor petice de apă stătută. Agentul imobiliar îi prezentase priveliștea drept unul dintre punctele forte ale locuinței, dar Andrei nu văzuse altceva decât un lac secat, încercuit de un mal de beton degradat, spart de buruieni. Venea însă dintr-un colț al Bucureștiului și mai sumbru – locuise în ultimii doi ani într-un bloc igrasios de lângă intersecția ticsită de la rondul Coșbuc, unde peisajul urban era sufocat cu mașini și magazine de cartier, de la supermarketuri și farmacii la agenții de pariuri.

Apartamentul de lângă deltă făcea parte din complexul rezidențial Asmita Gardens și îndeplinea multe din cerințele pe care Andrei le încropise într-o listă salvată în telefon. Lucrând de acasă, îi trebuiau două încăperi bine delimitate, una pentru dormit, alta pentru lucrat. Locuința avea un living și două dormitoare, iar el se gândise că putea folosi unul drept birou, iar livingul îl putea păstra ca spațiu de relaxare. Balconul, orientat spre soare, era suficient de spațios, cu intrare din ambele dormitoare. Îl îngrijorase însă apropierea de Splaiul Unirii – în aer plutea aceeași halenă de combustibil ars ca la rond, iar motoarele torceau de dimineața până seara.

— N‑ai treabă, geamurile astea izolează tot, îl asigurase agentul.
— Și dacă le deschizi? întrebase Andrei.”

„Era trecut de ora cinci și ziua începuse să se dizolve în noapte, pictând pentru bucureștenii înghețați un crepuscul mort și descurajant. Andrei mergea singur pe aleea pustie ce înconjura lacul din Parcul Tineretului și se îndrepta spre ieșirea de lângă Palatul Copiilor când, de la distanță, observă un băiețel care căuta ceva sub o bancă, stând cu genunchii și palmele în iarbă. La câțiva pași de copil, două fetițe cu geci roz stăteau față în față în mijlocul aleii și ridicau mâna când una, când alta, când amândouă, iar Andrei reuși să le înțeleagă jocul doar când ajunse mai aproape.
— Cine vrea să se facă polițist când crește mare, mâna sus! anunță pe un glas cântat fetița mai înaltă, dar întrerupseră jocul imediat ce simțiră prezența lui Andrei.
Fugiră amândouă lângă un bărbat care fuma contemplativ pe marginea lacului, ținând în mâna dreaptă țigara și în stânga lesa unui teckel. Bărbatul se întoarse, îi aruncă o privire plictisită lui Andrei, apoi își mută atenția pe băiețel:
— Rareș! strigă cu pronunție graseiată. Te murdărești, tată, ce dracu’! Raaareș! se răsti el, iar băiețelul se ridică speriat, lovindu-se cu capul de bancă, spre amuzamentul fetițelor.
Andrei trecu prin dreptul copilului și îl auzi plângând, dar continuă să meargă.
— Păi, ce să-ți fac, mă, tată, dacă nu ești atent, se înduioșă bărbatul și veni spre el.
— Și voi ce vă râdeți ca proastele?! reproșă furios băiețelul.
— Prost ești tu că dai cu capul de bancă! se enervă fetița mai înaltă.
— Acum e și mai prost după ce s-a lovit la cap, întări cealaltă cu aceeași pronunție graseiată ca a tatălui și râseră amândouă.
Imediat se auzi un țipăt, urmat de un lătrat de cățel, iar Andrei întoarse privirea și îl văzu pe băiețel lovindu-le pe fetițe.
— Nu cu piciorul, că le murdărești! se rățoi tatăl și îl trase pe copil de gulerul gecii, iar fetița mai înaltă țâșni deodată lângă băiețel și îl lovi în tibie cu vârful pantofului. Gata, acasă cu voi! izbucni bărbatul după țipătul de durere al băiețelului.”

„Porniră spre Biserica Sfântul Anton, iar faptul că nu mai stăteau față în față îi dădu un scurt răgaz să poată înghiți în sec și să scape de bolovanul care i se înțepenise în gât.
— Mergem pe Strada Franceză? întrebă ceva mai relaxat când ajunseră în fața bisericii.
— Pe străduța asta îngustă?
— Da, răspunse el și pășiră pe culoarul strâmt.
— Ești sigur că poteca asta are un nume?
— Am impresia că se prelungește până în Calea Victoriei și se lățește, nu e doar porțiunea de aici.
— Habar n‑aveam! E bine că te pricepi la străzi, poți măcar să faci Glovo în caz de ceva. Eu nu sunt în stare nici de atât, se plânse Maria și râseră amândoi.
Imediat ce ieșiră de pe porțiunea îngustă a Străzii Franceze, îi întâmpină un miros puternic de carne venit de la Dristor Kebap.
— Mergem spre Universitate? întrebă Andrei în mijlocul intersecției.
— Doar dacă știi să‑mi zici cum se numește strada asta, arătă ea spre drumul care ducea spre Universitate.
— E Strada Germană, răspunse după câteva momente de gândire. Care se intersectează cu Strada Franceză. Îți explic și simbolismul, dacă vrei: francezii se întâlnesc cu germanii, se bat aici în intersecție, francezii câștigă și fac stânga spre Splaiul Independenței. De aia se și numește splaiul așa, că aici își câștigă francezii independența și Parisul este eliberat, încheie Andrei vorbind cât se poate de serios, iar Maria izbucni în râs.”

„De la Cercul Militar, Bulevardul Elisabeta căpăta o ușoară înclinare și cobora într‑o linie dreaptă până în dreptul Parcului Cișmigiu. De‑a lungul ambelor trotuare erau plantați câțiva copaci sfrijiți care luptau împotriva poluării ca un scuipat împotriva unui incendiu. Lumina zilei începea să dispară și curând aveau să își facă apariția pe cer o puzderie de stele care nu puteau fi văzute din București.
— Tu ești bucureștean, nu? întrebă ea când trecură prin dreptul Teatrului Elisabeta
— De ce ai ajuns la concluzia asta? Că mă vezi sec și blazat?
Maria râse.
— Nu, sunt din Târgu Jiu. Apatia pe care o vezi e gătită de mine în propria bucătărie.
— Deci ingredientul principal e Târgu Jiu?
— Deloc, e o rețetă pe care pot s‑o prepar în orice oraș. Tu stai de mult în București?
— De când am venit la facultate. În toamnă se fac șase ani.
— Unde se studiază dansul?
— La UNATC.
— Credeam că acolo se face doar actorie.
— Nuu, se fac multe: coregrafie, regie de teatru, de film, scenografie…
— Mergem prin Cișmigiu? o întrerupse Andrei când ajunseră în fața intrării în parc. Pare că‑i un concert, adăugă el la auzul muzicii.
— Aa, deci aici aveai în plan să m‑aduci…
— Da, și‑ai văzut cum ți‑am indus la Universitate să alegi tu singură direcția asta?
Râseră amândoi și intrară în parc, când în dreapta lor se deschise singură, prin culisare automatizată, ușa de metal a unei toalete. Dinăuntru, ieși un bătrân obez, cu părul vopsit brunet, care se încheie din mers la pantalonii de stofă.
— Ah, Prâslea, nu ne arăta chiloții…, zise Maria încet.
Râsul lui Andrei îi atrase atenția bătrânului, care îi privi cercetător pe amândoi și bălmăji ceva inaudibil, apoi își trase degajat pantalonii din fund și își văzu de drum.”

„Când ieșiră din ceainărie, Maria își ridică gulerul paltonului și îşi lipi coatele de corp.
— Brr!
— Am stat mult la căldură, spuse Andrei și închise ușa, iar muzica de jazz dinăuntrul încăperii trecu în surdină.
Se opriră, nehotărâți încotro să meargă.
— A fost foarte frumos, mulțumesc că m‑ai invitat. N‑am mai fost de mult undeva așa de fancy.
— Mă bucur că ți‑a plăcut, răspunse Andrei, iar frigul îi transformă vorbele în aburi.
Lumina din interiorul ceainăriei se stinse și muzica se opri. Se priviră câteva momente fără să își spună nimic.
— Ți‑e frig. Chem un Uber și te las acasă? întrebă el, sperând ca răspunsul să fie nu. — Din mașină mă lași în altă mașină, râse ea. Da, cheamă.
Se blocă un moment, încercând să înțeleagă ce voia să însemne „din mașină în altă mașină“, apoi își aduse aminte.
— Uitasem, scuză‑mă!
— Glumesc!
Se așternu o liniște pe care nici motorul unei mașini care trecu pe lângă ei nu o putu acoperi.
— Deci ce facem, chemi tu Uber? întrebă Maria.
Andrei scoase telefonul din buzunar, îl deblocă și intră în aplicație. Apoi stinse ecranul.
— Nu vrei mai bine să ne plimbăm un pic? Ne încălzim repede.
Maria îl privi câteva momente, ca și cum l‑ar fi analizat.
— Ți‑a luat un pic să‑ți faci curaj.
Andrei râse, dar nu răspunse.
— Hai să urcăm pe aici, arătă el spre niște scări late, despărțite central de o balustradă de metal.
Puțin amețiți, puțin înfrigurați, pășiră pe trepte. Umerii li se atinseră ușor, dar niciunul nu făcu pasul în lateral. Andrei îi cuprinse mâna, iar ea primi fără împotrivire căldura palmei lui.”