George Cornilă

„Locuia într‑o garsonieră miniaturală şi infestată de gândaci de bucătărie într‑un bloc interbelic de pe Strada Lirei, o clădire scundă, cu doar două etaje, cu zidul scorojit, afumat, înnegrit de straturi groase de jeg. Era o vară bucureşteană încinsă şi scara blocului era sufocantă, mirosul etern de ceapă călită şi petrosin abia acoperind duhoarea care venea dinspre ghene. Foi desprinse dintr‑un calendar cu pisici erau lipite cu scoci pe plăcile de faianţă verde crăpată, sub grunzul îmbâcsit ce se întindea până la tavanul cândva alb. Jardiniere cu flori pleoştite şi ghivece cu uriaşe plante beaucarnea şi schefflera, prin hăţişul cărnos al cărora păianjeni graşi îşi ţesuseră pânze vineţii. Firele de praf pâlpâiau efemer, ca nişte licurici minusculi, în lumina fierbinte şi vâscoasă care înfrumuseţa şi orbea.”

„Mă învârteam în jurul rondului de la Rosetti, în umbra clădirilor ciclopice, cu cafenele la parter, împrăştiind mireasma divină a unei licori încă străine mie şi de unde se auzeau romanţe vechi, uneori o luam pe Strada Speranţei, despre care ştiam din şlagărul Corinei Chiriac, pe care‑l auzeam la difuzor când eram mic, dimineaţa, după Cotele apelor Dunării, alteori pe Strada Radu Cristian, pe care‑l confundam cu Cristian Vasile, căci până şi eu auzisem povestea Zarazei – ai mei aveau un vinil imprimat de Odeon şi, uneori, în dimineţile de duminică, îl ascultau în timp ce ei beau cafea în sufragerie.”

„Apoi, străduţele adormite de la Armenească, numai buganvilea şi pisici grase, Foişorul de Foc, Mântuleasa, Moşilor Vechi, Izvorul Rece, după care fie coteam, prin faţa Gărzii de Pompieri, pe Strada Pictor Ion Andreescu – acasă, în Focşani, aveam pe hol o copie a Stejarului lui Andreescu, care făcea pereche cu Stejarul lui Şişkin, din camera mea –, fie îmi continuam drumul spre Mătăsari, Parcul Tolbuhin, care mie îmi amintea de Suvorov, a cărui statuie se vedea de pe şoseaua care ducea la mare şi, în cele din urmă, Piaţa Iancului. Nu mergeam niciodată mai departe, căci ştiam că, la un moment dat, drept în faţă, începea Pantelimonul, despre care derbedeii inveteraţi de la Centrală spuneau că era un loc al fărădelegilor, o mahala a cuţitarilor şi pistolarilor, în care străinul nebănuitor sau prea încrezător intra şi nimeni nu mai auzea de el.
Cârciumi de cartier gălăgioase, grădini de vară comuniste, cu pavaje slinoase, înghiţite de vegetaţie prăfuită, şine care trosneau sub povara tramvaielor, hurduc‑burduc şi ţipăt strepezitor de fier râcâind fier, pantografe scânteioase, copii şi câini famelici şi vânzători ambulanţi de oale şi covoare care strigau sub ferestrele opacizate de mizerie.”

„Cum mergeai spre Iancului, pe partea dreaptă se găsea o casă căzută în paragină, o vilă în stil neoromânesc ridicată probabil prin anii ’20, înconjurată de o grădină sălbăticită, cu plante gigantice, întocmai ca acelea care creşteau pe holurile blocului de pe Lirei. Două caturi, mansardă şi foişor, o verandă cu trei travee ogivale, o terasă cu baluştri frumos rotunjiţi. Acoperişul de ţiglă era parţial prăbuşit şi, sub mulurile halucinante, prin ferestrele mari, cu arc în dusină, ţâşneau şiraguri de iederă. M‑a atras pe loc, fascinaţia sufletului tânăr pentru vechi, pentru edificii părăsite, pentru locuri interzise. Singurul lucru care m‑a ţinut departe a fost gardul din fier forjat, prea înalt, cu vârfuri de lance ameninţătoare ca ţepele din xilogravurile medievale germane care prezentau viaţa şi faptele notoriului Vlad der Pfähler.”

„Am făcut dreapta pe Masaryk, am trecut de spital şi m‑am oprit, căci deja se vedea profilul casei. M‑am oprit şi m‑am întrebat încă o dată dacă chiar voiam să fac asta. Picioarele însă mi‑au luat‑o în faţă, încă dinainte să‑mi dau un răspuns.
Am rămas un timp la poartă, neîndrăznind să bat sau să verific dacă era încuiată, privind spectaculoasa clădire, ciulind urechile în căutarea celui mai mic semn că înăuntru era activitate. Casa, art nouveau fin de siècle, se întindea mai mult pe verticală, asemenea caselor înghesuite, cu faţade înguste, de pe canalele amsterdameze, dar se continua neaşteptat de mult în spate. O construcţie asimetrică, în partea stângă, un turn masiv, cu fleuron în  vârf şi cu un balcon deschis, sprijinit pe console, deasupra unui portal în formă de potcoavă, cu o uşă triforă vopsită în vişiniu, în dreapta, corpul principal, scund, un etaj cu atic, de culoarea muştarului, cu numeroase bosaje şi mascaroane, ferestre mari, cu menouri, umbrite de o cornişă lungă şi bogat ornamentată cu motive vegetale din ceramică glazurată, un balcon vitrat, sub care, la subsolul înălţat, se găsea garajul. Acoperişul era înalt, îmbrăcat în solzi de tablă zincată în care se deschideau trei lucarne rotunde.
Ferestrele erau acoperite cu draperii vişinii, care‑i ţineau pe cei ai casei ascunşi de ochii mei. Zidul din dreapta era un calcan, aşa că am luat‑o prin stânga, chiorându‑mă, ca un vulpoi, prin antrelacurile din fier forjat ale gardului sufocat de iederă la curtea în trepte, pietruită. În capăt, în dreptul unei ferestre mari, în evantai şi, esenţial, neacoperite, un oţetar bătrân înghiţise zăbrelele. M‑am suit pe soclul de beton al gardului şi am privit înăuntru.
Era un amplu hol cu travee, pe două niveluri, ca o sală de bal, parcă priveam în Pasajul Macca‑Villacrosse. Din câte îmi dădeam seama, toată mobila fusese scoasă, întreaga casă era goală pe dinăuntru, o simplă carcasă ce găzduia două duzini de creaturi care dormeau pe saltele mânjite de vopsea şi o pânză ciclopică întinzându‑se până la tavan, acoperită parţial de schele şi ale cărei detalii nu puteau fi desluşite de unde priveam eu.”

„Eram în curtea unui conac de pe Calderon, după un cenaclu unde citisem dintr‑un roman în lucru şi unde fusesem la un pas de a fi linşat de auditoriu. Corifeii autointitulaţi erau în celălalt capăt al mesei lungi, în umbra unei reproduceri din ghips după Bacchus al lui Michelangelo, certându‑se între ei, roşii la faţă după primele pahare de tărie.”

„Din canicula sufocantă, am intrat în ciclopica hală de la Romexpo, o altă burtă de chit, cu plămânii strânşi ca de bombe termobarice, în aerul polar suflat de instalaţia de climatizare ca să păstreze acolo, conservaţi, scriitorii vremurilor noastre, în fojgăiala şi vacarmul de stup al pavilionului expoziţional, mii de voci vorbind despre cărţi şi probleme, mărunt şi neînsemnat, simţindu‑mă şi mai gol fără mască, clătinându‑mă pe dinăuntru, gata să cad în mine, mi‑am croit drum prin haosul care mă îngrozise dintotdeauna, pe sub încâlcitura de bare metalice, ca osaturile high‑tech ale unor roboţi înfrânţi într‑un război apocaliptic, virând printre standuri, întrerupând, stângaci ca întotdeauna, evenimente, ciocnindu‑mă de lume, împiedicându‑mă de cabluri, cauzând microfonii, intrând în cadru, în sudălmile nerostite ale fotografilor şi cameramanilor, salutându‑mă cu cunoscuţi pe care nu mi‑i aminteam – ştiam doar că sunt cunoscuţi –, spunându‑mi că o astfel de viaţă nu era pentru mine, ce naiv fusesem.”

„Eram pe holul Casei Monteoru, în faţa Sălii Oglinzilor. Abel venise cu mine să‑mi depun dosarul pentru o bursă a Uniunii Scriitorilor. Mi se ceruse să aştept. Tocmai îi spusesem cât de încântat eram de statuile pudice din curte, care‑mi aminteau deopotrivă de Izvorul lui Ingres şi de Afrodita din Knidos, şi începusem să‑i povestesc despre ziua când fusesem cu ai mei la Sărata, ne plimbaserăm prin staţiunea ridicată din petrol şi văzuserăm ruinele conacului boieresc – bănuiam că de acolo mi se trăsese fascinaţia obsesivă pentru edificii părăsite.”

„Gazeta ocupa două cămăruţe într‑unul dintre corpurile laterale ale Casei Presei, în care eram înghesuiţi toţi, şi încă trei încăperi la subsol, pentru depozit, arhivă şi aparatură, o celulă mică în trupul mătăhălos al Leviatanului. Televizoarele erau mereu pornite, fiecare pe câte un canal de ştiri, telefoanele sunau întruna de dimineaţa până seara, uneori şi noaptea. Singura evadare era balconul lung, cu vedere la soclul gol unde stătuse cândva, cu spatele la clădire, statuia lui Lenin. De îndată ce ieşeam pe dalele mânjite cu toate cele, porumbeii ne năpădeau. Nu mai aveau nicio teamă de noi, ni se aşezau pe umeri şi pe cap şi ne furau mâncarea din mână, ba unul, zburlit şi negricios, fura ţigări, cu un scop care ne scăpa.”

Drumul circarilor ocolește Dealul Filaretului și Mitropolia, pe drumurile desfundate ale mahalelor și înnoptează pe timp de furtună în Câmpul Dudeștilor.