Diluvium

La finele Epocii Fanariote, copilul Joszef din Dörrental descoperă că este altfel decât ceilalți. Ploaia îl însoțește oriunde merge. Până și împrejurimile Dörrentalului, umede, mlăștinoase, luxuriante, fuseseră aride până la nașterea sa. Acum, vechiul pustiu este preschimbat într-o orezărie. Temându-se să spună cuiva — oricum, cine l-ar crede? —, devenit deja adolescent, Joszef fuge de acasă. Ajunge mai întâi pe o plantație de tutun de la Dunăre, apoi se alătură unui circ ambulant și călătorește prin Principatele Române, urmărit de trimișii bisericii, de arnăuți, de haiduci, de poteră, de mulciberiți, de cei care încep să-și dea seama că în spatele flăcăului bălai și sfios se ascunde ceva. Căutând o misterioasă carte care ar putea elucida misterul poverii pe care este condamnat să o poarte, ajunge în Bucuresci, unde învață cum să profite de pe urma straniei sale particularități. Începe astfel să meargă acolo unde este chemat și plătit să alunge seceta. Unii îl consideră un sfânt, alții îl acuză de vrăjitorie, alții îl socotesc a fi un escroc.

Mai presus de o aventură magic-realistă la Porțile Orientului, Diluvium este o călătorie a descoperirii de sine și a locului în lume, totodată o alegorie, vorbind despre darul și blestemul de a fi diferit, despre menire, împlinire și rost.

***

Diluvium este una dintre cărțile de care mă simt cel mai apropiat. A însemnat o muncă de ani întregi, adeseori până la istovire, însă Joszef este, dintre toate personajele mele, cel care ilustrează poate cel mai bine sfâșietoarea nevoie de a simți că ai găsit un loc al tău, lupta și împăcarea cu sinele și căutarea continuă la care se rezumă mirabila noastră existență. George Cornilă

„Privind cerul pîclos, Joszef se gîndi cu amărăciune îndoită că nu avusese niciodată stăpînire asupra ploii. Apa cădea din cer, fie că voia, fie că nu, așa cum o făcuse de cînd apăruse el pe lume, pe oriunde ar fi umblat. Nu era un nor care-l însoțea, însă, de îndată ce ajungea undeva și zăbovea mai mult decît i-ar fi luat să-și tragă sufletul, cerul se întuneca și uneori picura domol, alteori se pornea o mare furtună, fie că el era vesel sau furios. În zadar căutase un semn, o dovadă că dacă era trist ploua molcom sau dacă era mînios, tuna și fulgera, întrebîndu-se dacă ar fi putut cumva să-și adune forțele încît să stîrnească o vijelie care să curme fapte mîrșave precum cele la care fusese martor sau un potop pedepsitor care să-i înece pe cei care o meritau, așa cum făcuse Sfîntul Ioan cel Nou cînd năvăliseră tătarii în Moldova cu vreo două veacuri în urmă. [...] Chiar dacă uneori se părea că exista o potrivire, așa cum fusese trăsnetul care îl răpusese pe Harapul neviu, Joszef își dădea repede seama că toate erau doar în închipuirea lui și că, în fapt, nu exista niciodată nicio legătură. Putea să fie fericit și cerul să fie mînios, putea să fie mînios și cerul să picure liniștit.”