Ficțiune

„După ce ajung pe parte cu Hanu lui Manuc, o iau pe străduțe spre librăria deschisă într-o clădire monument. O bijuterie arhitecturală în care predomină lemnul de stejar și metalul vopsit alb, imaculat. Un decor impunător și discret în același timp, care dă întâietate cărților și obiectelor de artă fără a rămâne însă în plan secund. Mai mult decât un decor, interiorul este un spațiu fluid care curge asemenea poveștilor, când drept, când șerpuit.
Voi petrece aici câteva ore. Voi pleca cu sacul mai greu decât atunci când am intrat și cu contul bancar ușor avariat. Poate ar fi trebuit să caut ceva de îmbrăcat pentru eveniment mai întâi, va fi greu să merg prin magazine cu sacul plin de cărți, dar am trecut deja pragul librăriei și sunt cuprinsă de vrajă. Nu mă mai pot întoarce nici dacă aș vrea...”

„Închiriasem, eu și câțiva prieteni, o cabană pe Valea Prahovei și întâmplarea a făcut ca eu să am camera învecinată cu cea a Ilonei și a soțului ei de atunci. Cel mai mult mă temeam că aveam să-i aud făcând dragoste toată lumea, însă, am înțeles apoi, lucrurile se răciseră deja între ei, din fericire pentru mintea mea fragilă. Nu cred că s-au atins unul de altul tot sejurul. Ceea ce nu puteam să înțeleg era cum putea un bărbat să nu vrea să facă dragoste cu ea, să o aibă lângă el în pat și să poată să doarmă lângă trupul ei făcut pentru amor.”

„Camil era prin clasa a șasea când părinții l-au lăsat în următoarea excursie. [...] La Pârâul Rece. 

O cabană care stătea să cadă, între șosea și mocirlele Râșnoavei și un mal împădurit. O cameră pentru fete, una pentru băieți, o toaletă mizerabilă între ele. Treptele scârțâiau, ușile și ferestrele se trânteau de perete la fiecare rafală de vânt. Trebuie că fusese calculat greșit numărul paturilor, căci au trebuit să îi pună câte doi în fiecare pat. În cazul lui Camil, au fost nevoiți să găsească cel mai slab coleg, pe Ducu, un băiat subțire ca o riglă, pe care de-abia-l vedeai din profil.

S-au zbenguit ce s-au zbenguit pe afară, după care Lucaci a propus să meargă să exploreze pădurea. Când profesorii însoțitori priveau contemplativ în zare, elevii au fugit. Glume proaste cu urși. Apoi Camil le-a zis, luându-și un aer doct, că n-aveau de ce să se îngrijoreze câtă vreme nu vedeau urme sau oase, apoi au dat peste urme și oase și au luat-o la goană, îngroziți. Într-o cotitură, Lucaci l-a îmbrâncit pe Camil și acesta s-a rostogolit în josul povârnișului, ca o minge spartă, luând în dinți rădăcinile stejarilor. S-a oprit la marginea șoselei. 

Când l-a trezit claxonul unui tir cu lemne, Camil habar n-avea cât timp zăcuse acolo, așa cum nu știa cum de nu murise. Se înserase deja când a reușit să-și găsească drumul până la cabană, unde profesorii l-au făcut cu ou și cu oțet și i-au zis că n-aveau să-l mai ia niciodată în vreo excursie.

Murdar și zdrelit, s-a băgat în pat lângă Ducu, străduindu-se să nu plângă. Atât i-ar mai fi lipsit.”