Hanu' lui Manuc

„Ultima bucată de loc din Curtea Veche, ce se întindea de la malul apei până adânc, spre Biserica Bunei Vestiri în care domnii pământeni îşi primeau odinioară coroanele, fusese curăţată şi parcelată între ţăruşi înfipţi în pământ şi sfori trase între ei. Apa tulbure a Dâmboviţei ridica ceţuri firave în aerul dimineţii. În mijlocul şantierului, un meşter braşovean îşi pornise deja lucrarea. Bătăile lui ritmice din ciocan în lemnul proaspăt tăiat împrăştiau încă şi mai mult mirosul curat de brad al scândurilor din care îşi ridica schela.

-Pe bătaia inimii, fecior, ca să nu osteneşti curând şi să munceşti cu bucurie, învăţa el calfa ce-i stătea alături. Tot pe-a doua bătaie, ridici ciocanul şi păleşti. Tot pe-a doua, tot pe-a doua.

Şi, la fiecare rostire a cuvântului „a doua”, meşterul lovea lemnul cu ciocanul, umplând văzduhul de ecou. Pesemne calfei – un băietan uşor de stârnit la joacă - îi plăcu ideea, căci puse mâna de îndată pe alt ciocan şi intră în ritmul meşterului, lovind printre bătăile lui, aşa fel că pe deasupra Bucureştiului se ridicară bătăile unei inimi noi – inima hanului lui Manuc.

„Paharnicul îşi încropise încă de la începutul lucrărilor un mic canton la o margine a şantierului. Descălecă şi, în drum spre canton, îndreptă arătătorul către unul din arhitecţi, către meşterul braşovean şi către căpetenia carelor cu piatră ce sosiseră de cu seară de la cariera Lespezi din Bucegi, unde-s Clăile de Piatră. Oamenii lăsară lucrul şi porniră către el. Ispravnicul lucrărilor, un maramureşean din Ţara Lăpuşului ce înălţase mai multe hanuri în Bucureşti, ridică o palmă lată ca să arate că ar avea şi el o vorbă cu paharnicul. Manuc îl îngădui cu un semn din cap, şi împresurară cu toţii masa nouă din canton.

Se făcură mai întâi socotelile pentru carele cu piatră. Manuc plăti, apoi mai tocmi încă de trei ori pe cât primise, piatră de munte tăiată pe patru părţi de două laturi de palmă. Îşi pusese în gând să podească latura dinspre Dâmboviţa a construcţiei, pe toată lungimea ei, nu cu podini de lemn, ci cu piatră.

Păstra însă tăcerea peste această hotărâre a sa, tot dintr-o socoteală ce-şi făcuse, anume să propună lui Vodă Ipsilanti să-i dea lui lucrările de podire şi mai apoi de întreţinere a tuturor drumurilor târgului. Ar fi bătut piatră pe Podul Mogoşoaiei, pe Podul Calicilor şi al Beilicului, cel ce ieşea către Giurgiu, în drumul domnitorilor fanarioţi trimişi de la Constantinopole tot la câte doi-trei ani o dată.”

„În sala cea largă a Hanului lui Manuc, tapisată în mătase măslinie şi bogat luminată, nu se făcuseră focurile. Era cea dintâi dimineaţă în care Manuc poruncea aceasta, după ce în ajun fuseseră nevoiţi să încheie discuţiile cu mult înaintea cinei, din pricina aerului ce se încinsese în sală. Delegaţii ambelor imperii aflate la masa tratativelor – rus şi turc – ceruseră deschiderea ferestrelor. Dorinţa lor fusese împlinită, dar discuţiile se încheiaseră pentru ziua aceea, căci ele nu puteau fi purtate cu ferestrele deschise.

            Membrii celor două delegaţii îşi ocupaseră locurile împrejurul mesei lungi din mijlocul sălii încă de la primele ceasuri ale dimineţii. O vreme, mai cu seamă în zilele de început din iarnă, când Manuc tocmai izbutise să mute negocierile de pace în hanul său, delegaţii s-au bucurat de ospitalitatea cea vestită a beiului, lăsându-se răsfăţaţi cu cafele şi sugiucuri aduse la paturi, apoi cu mese de dimineaţă îmbelşugate, ajungând în sala cea largă abia către ceasurile prânzişorului.

            Pe măsură ce discuţiile se întindeau pe zile şi săptămâni întregi, fără ca lucrurile să avanseze măcar cu un pas, delegaţii deveniră nerăbdători şi tot mai irascibili, renunţând rând pe rând la obiceiurile la care îi dedase Manuc. Mai întâi începură a se deştepta odată cu ivirea zorilor. Apoi refuzară cafelele şi sugiucurile aduse la paturi. Către sfârşitul iernii nu mai doriră nici măcar masa de dimineaţă. Sala în care aveau loc negocierile de pace începu a se umple încă de la primele ceasuri ale zilei.

Toate acestea fără niciun folos însă, căci lucrurile se aflau încă şi astăzi în acelaşi punct ca la începutul iernii.

            Zi de zi, în spatele uşilor închise rămâneau observatorii Europei, consulii şi ambasadorii francezi, prusaci, austrieci ori englezi, ce aşteptau ceasuri în şir până când discuţiile fiecărei zile se isprăveau iar ei puteau trimite către cancelariile lor din capitalele europene ultimele veşti.

            Odată cu sosirea primăverii însă, chiar şi acestea se răriră. Nu o dată se întâmplase ca la sfârşitul zilei nicio veste să nu iasă din sala tapisată în mătase măslinie, silind consulii să repete rapoartele zilelor trecute: „nu se poate afla care este stadiul negocierilor.”

Trimis de Împăratul întunecat Dadarot pe pământ să trăiască altături de oameni, să se însoare și să culeagă informații despre oameni și mai ales despre femei și viața într-o căsnicie, Aghiuță dintre toate locurile alege, desigur, chiar Bucureștiul.

„Știi ce?... Am să mă duc la București... cunosc orașul... (că mai umblase de multe ori p-acolo) e loc de petrecere. Banul e scump; învârtit bine, aduce peste sută la sută; vorba veche: dacă ești sărac, du-te-ntr-o politie bogată... din ce scapă pântre degete altora, poți culege destul; dacă ești bogat, du-te-ntr-una săracă... din orice firimitură dă s-aducă un nevoiaș la gură, îi smulgi peste jumătate.
Gândind astfel, cum a picat în București, a tras în miezul târgului, la hanul lui Manuc.”

„Mă îndrept alene spre trecerea de pietoni de lângă Hanul lui Manuc.”