Simona Antonescu

„Curtea Domnească cu tot ce cuprindea era a ei, avea să intre și în odaia ferecată, nu avea nevoie de Stana pentru asta.

În jur, stricând iarba curților și aleile pietruite, mulțime de meșteri umpleau văzduhul de larmă și colb. În fața lor, adevăratul Palat Voievodal era acoperit pe două laturi cu schele. Un fir de apă adus de alături, din Dâmbovița, curgea pe un jgheab, umplând hârdaiele zidarilor. Într-o latură, în jurul unei grămezi de nisip cu var, câțiva bărbați frământau cu lopețile mortarul, în vreme ce un fecioraș turna apă adusă de la jgheab. În altă latură, un căruțaș care descărcase piatră mărunțită strunea acum calul ca să împingă căruța cu spatele, lucru care părea cam anevoios pentru animal. În jurul scripeților era mare gălăgie, se strigau porunci scurte, înțelese numai de cei de sus, care răspundeau cu gesturi tainice din mâini. Peste tot erau depozitate cărămizi din lut, forme pentru chirpici, pietre mari aduse de la munte, grinzi sau chiar trunchiuri întregi de copaci.

Hărmălaia provocată de ciocane bătând, fierăstraie tăind, roabe răsturnate, hârdaie cu mortar ridicate pe scripeți bucură și liniști inima Chiajnei. Locul acesta nu era mort și îngropat într-o lume de întuneric, spaime și secrete, așa cum se temuse până acum, ci clocotea de soiul acela de viață care îi era cunoscut și în care se putea adapta.

Stana pășea cu hotărâre către palatul acoperit cu schele ca un bondar uriaș prins în plasa complicată a unui păianjen. Mergea șerpuit, ocolind cu pricepere grămezile de nisip sau cărămizile întinse la soare, ca să se usuce, iar iuțeala mișcărilor ei îi arătau Chiajnei că făcuse adesea drumul acesta. Numai câte un târnăcop părăsit de curând pe un loc unde nu fusese până mai adineaori îi dădea scurte bătăi de cap, dar Stana rezolva repede problema, sărind peste el.  

De jur împrejurul curților, atât de departe cât putea Chiajna să vadă, zeci de constructori lucrau la o palisadă care avea să împrejmuiască tot locul. Cu fruntea legată într-o fâșie dintr-un ștergar murdar, pesemne ca să-i oprească sudoarea să intre în ochi, un tâmplar cât bradul bătea o pană de lemn între două trunchiuri de copaci înfipte unul lângă altul în pământ. În mâini avea un baros cât toate zilele. Își lua avânt, pornind cu barosul din spate, rotindu-l către cer și împingându-l apoi cu putere drept în capul penei, în vreme ce slobozea un strigăt. Un ucenic îl privea fermecat, zâmbind la fiecare strigăt ca la o izbândă.

La picioarele treptelor de la intrare, câteva cârciumărese și gherghine pline de moloz își plecaseră capetele, înfrânte. Castanii aliniați de-a lungul unui cerdac mare, boieresc, sprijinit pe coloane din piatră, nu mai aveau frunze, cu toate că vara era abia la început. Deasupra intrării se ridica o schelă. Chiajna trecu pe sub ea și se opri în prag, întorcându-se și cuprinzând cu privirea întregul șantier. În câteva săptămâni, atunci când toate acestea se vor isprăvi, avea să poruncească lui Lăcustă să umple locul de flori și mentă, îi plăcea mirosul curat al mentei. Mâine va chema la palat pe bijutierii Bucureștilor, ca să aleagă un inel frumos pe care să-l trimită tatălui său la Suceava, cu rugămintea de a fi iertată pentru răpirea grădinarului. Se numește tot răpire dacă tu îi poruncești și el vine singur la locul de întâlnire, primejduindu-și viața?”

„Ieșise pe Poarta de Sus a Curții Domnești, trecuse apa pe Podul Târgoveților, stârnind mare tulburare printre precupeții ce-și îngrămădeau în fiecare zi tarabele și căruțele în Prundul Dâmboviței, și pornise pe Drumul Giurgiului, cu gând să vadă viile și livezile domnești. Mantia era prea călduroasă pentru sfârșitul lunii lui cireșar. Curând gâtul îi asudă, iar firele umede ale zibelinei i se lipiră de piele. Își scoase una dintre mănuși și își trecu mâna peste ceafa lac de sudoare. Degetele ude nu mai intrară apoi în mănușa din piele, așa că ținu dârlogii cu palma goală. Avea să facă bășici dureroase, știa asta, dar avea să trimită după Lăcustă care îi va unge palmele cu alifiile lui, ostoindu-i usturimea și vindecându-i rănile.

De cum lăsă piața mare în spate, alaiul se afundă în pădure. Pentru o vreme, de-a dreapta Drumului Giurgiului se mai văzură viile domnești care acopereau în întregime Dealul Moldovenilor, revărsându-se până în mlaștinile de la poalele lui. Departe către cotul Dâmboviței, înconjurând Dealul Moldovenilor, se întindea livada domnească, pruni, cireși, meri și gutui de-a valma, pogoane întregi de copaci în care deja se zăreau prin frunziș poamele.          

Drumul se îngustase după intrarea în pădure, lumina scăzuse și aerul se mai răcorise. Toate sunetele din jur începură să se ridice către vârfurile copacilor, prelungindu-se ca sorbite de o gură nevăzută, aflată deasupra coroanelor. Ciocănitul mărunt al gheonoaielor în scoarțe, copitele cailor bătând în încrengăturile de rădăcini, șuierul frunzișului și zvâcnetul unui animal într-o scorbură, totul se înălța alungindu-se, fără să se mai întoarcă însă înapoi cu ecou, stingându-se undeva, în înalturi.

De la o vreme caii începură să dea semn, scuturându-și capetele și fornăind pe nări. Bănuții de la dârlogi sunară ușor și toate urechile se ciuliră.

-Intrăm în pădurea vie, Măria Ta, îi dădu Maria Călțuna lămurire, apropiindu-se din spate pe calul ei murg.”

(...)

„Descălecară toate și priponiră caii, străbătând luminișul pe jos ca să-și dezmorțească oasele. Iarba mustea de apă și curând ajunseră la pârâul pe care-l auziseră mai devreme. Mâini iscusite meșteriseră peste el un podeț de o palmă, cu parmalâc din nuiele împletite și câte două trepte pe fiecare mal, cu toate că pârâul ar fi putut fi ușor sărit dintr-un singur pas. De o parte și de alta a firului apei, în iarba înaltă, câțiva meșteri așezau bănci boierești cu spătare frumos cioplite. Dincolo de marginile luminișului, acolo unde pădurea devenea din nou deasă, alți lucrători împrejmuiau locul cu gard din nuiele. Într-un smârc mlăștinos din apropierea apei, un pui de căprioară rămăsese înnămolit și se zbătea acum speriat în mâinile lucrătorilor care încercau să-l scoată. Căprioara îi privea nemișcată din spatele unui stejar din apropiere. 

Chiajna și întreaga ei suită se așezară pe trunchiul doborât de curând, un șir de domnițe înveșmântate în rochii de curte, îmbujorate din pricina galopului și a poveștilor cu năluci. Tăietorii le aduseră o cofă cu apă din pârâu, iar ele o trecură din mână în mână, astâmpărându-și setea.

-Ce este locul acesta? îi întrebă Chiajna.

-O să fie ciutărie, Măria Ta, răspunse cel mai vârstnic dintre ei. Loc de plimbare Măriei Tale. Poruncă de la Măria Sa Mircea-Vodă.

Un dar ascuns, venit din partea lui după ce vremea darurilor trecuse, o descumpăni. Avea să-i ceară ceva, cu siguranță avea nevoie de un lucru de la ea. Nu-i veni nimic în minte și atunci sprâncenele i se încruntară fără voie și porni în gând o sfadă închipuită cu el: ce vrei de la mine? Am venit până aici, îți voi face fii mulți și-i voi crește ca să fie domnitori. Nimic nu vreau. Pentru ce atunci atâta bătaie de cap cu ciutăria asta? Pentru tine, ca să-ți fie pe plac. Tu nu ai nevoie să faci lucruri care să-mi fie mie pe plac. Spune-mi ce este de făcut și voi face, nu pentru asta am venit?

Mircea din închipuirea ei nu mai răspunse. Puiul de căprioară prins în mlaștină se zbătea. Reușea să smulgă din mâl un picior, lovea cu copita lui moale umărul unuia dintre bărbații aplecați ca să-l ajute, apoi piciorul cădea înapoi, afundându-se încă și mai adânc.

-Până isprăviți voi cu tot ce aveți de meșterit nu va mai fi nicio căprioară prin împrejurimi, răspunse într-un târziu omului din fața ei. Faceți atâta zarvă că ne-ați speriat și pe noi, darmite căprioarele.

-Animalele pădurii nu se sperie de zgomot, Măria Ta, spuse meșterul, privind-o fără teamă drept în ochi, ca cei care nu au nimic de ascuns. Acela care intră în pădure tropăind, strigând și lovind nu vânează. Animalele știu asta și nu se tem. În jurul nostru este plin de ciute chiar acum, când vorbim. Nu le vedem, dar ele sunt aici.

-Când o să isprăviți ciutăria? întrebă la plecare Chiajna.

-Avem poruncă să fie gata în zece zile, răspunse meșterul, ținând scările pentru ca ea să poată urca în șa. Trebuie tăiate poteci prin pădure, bătute în piatră de râu ori podite cu lemn, trebuie făcut un ochi de apă în jos pe pârâu, unde o să aducem nuferi din bălțile de la răsărit, apoi mânăm ciutele în împrejmuire și închidem gardul. 

Amurgea pe când alaiul porni înapoi către curțile domnești. În ciutărie, lumina înserării fusese galbenă ca vinul tămâios, dar se schimbă de îndată ce intrară în pădure, devenind vânătă ca o fetească neagră.”

„— Am poruncă de la Mircea-Vodă să te ajut să găsești loc potrivit pentru biserica domnească ce vrei să ridici, Măria Ta, spuse el.

Chiajna privi bucata de curte din fața lor, singura care părea neatinsă de praful alb al șantierului din spate, cei câțiva zarzări cu fructele încă nepârguite și smocurile de iarbă ce ieșiseră ici-colo din pământul bătătorit. Boierul Radu din Drăgoești părea să se fi așezat deja la marginea celui mai bun loc, ca și cum l-ar fi ales și acum doar încerca să o convingă pe ea că alegerea este bună.

Chiar era cu adevărat, așa că Chiajna hotărî să-i facă pe plac și să isprăvească iute.

-Șerban din Izvorani va veghea la ridicarea construcției, mai spuse boierul Radu, arătând către bărbatul ce stătuse până atunci într-o latură, neluat în seamă de cinstita adunare, trăgându-și lama pumnalului pe o bucată de cremene pe care o strecură în punga de la brâu atunci când își auzi numele.

(...)

Cucerită pe deplin de sălbăticia familiei Izvoranilor și mai cu seamă de dezgustul și o mică spaimă ascunsă pe care ei o puseseră în boierul Drăgoescu, Chiajna puse capăt pricinii, poruncind să fie însemnat locul de biserică cu sfori întinse între țăruși. Către miazăzi, casele vechi de la apa Dâmboviței, către miazănoapte, fierăriile și postăvăria Curții, dincolo de care se întindeau atelierele șelarilor, prăvăliile bogate ale gabrovenilor ce vindeau cuțite și Târgul de Sus. Către răsărit, Drumul Giurgiului ce ducea la Constantinopol, iar către apus, palatul aflat acum în șantier. 

Încet-încet, zilele Curții Domnești a Bucureștilor începură să semene unele cu altele.”

„Ultima bucată de loc din Curtea Veche, ce se întindea de la malul apei până adânc, spre Biserica Bunei Vestiri în care domnii pământeni îşi primeau odinioară coroanele, fusese curăţată şi parcelată între ţăruşi înfipţi în pământ şi sfori trase între ei. Apa tulbure a Dâmboviţei ridica ceţuri firave în aerul dimineţii. În mijlocul şantierului, un meşter braşovean îşi pornise deja lucrarea. Bătăile lui ritmice din ciocan în lemnul proaspăt tăiat împrăştiau încă şi mai mult mirosul curat de brad al scândurilor din care îşi ridica schela.

-Pe bătaia inimii, fecior, ca să nu osteneşti curând şi să munceşti cu bucurie, învăţa el calfa ce-i stătea alături. Tot pe-a doua bătaie, ridici ciocanul şi păleşti. Tot pe-a doua, tot pe-a doua.

Şi, la fiecare rostire a cuvântului „a doua”, meşterul lovea lemnul cu ciocanul, umplând văzduhul de ecou. Pesemne calfei – un băietan uşor de stârnit la joacă - îi plăcu ideea, căci puse mâna de îndată pe alt ciocan şi intră în ritmul meşterului, lovind printre bătăile lui, aşa fel că pe deasupra Bucureştiului se ridicară bătăile unei inimi noi – inima hanului lui Manuc.

„Paharnicul îşi încropise încă de la începutul lucrărilor un mic canton la o margine a şantierului. Descălecă şi, în drum spre canton, îndreptă arătătorul către unul din arhitecţi, către meşterul braşovean şi către căpetenia carelor cu piatră ce sosiseră de cu seară de la cariera Lespezi din Bucegi, unde-s Clăile de Piatră. Oamenii lăsară lucrul şi porniră către el. Ispravnicul lucrărilor, un maramureşean din Ţara Lăpuşului ce înălţase mai multe hanuri în Bucureşti, ridică o palmă lată ca să arate că ar avea şi el o vorbă cu paharnicul. Manuc îl îngădui cu un semn din cap, şi împresurară cu toţii masa nouă din canton.

Se făcură mai întâi socotelile pentru carele cu piatră. Manuc plăti, apoi mai tocmi încă de trei ori pe cât primise, piatră de munte tăiată pe patru părţi de două laturi de palmă. Îşi pusese în gând să podească latura dinspre Dâmboviţa a construcţiei, pe toată lungimea ei, nu cu podini de lemn, ci cu piatră.

Păstra însă tăcerea peste această hotărâre a sa, tot dintr-o socoteală ce-şi făcuse, anume să propună lui Vodă Ipsilanti să-i dea lui lucrările de podire şi mai apoi de întreţinere a tuturor drumurilor târgului. Ar fi bătut piatră pe Podul Mogoşoaiei, pe Podul Calicilor şi al Beilicului, cel ce ieşea către Giurgiu, în drumul domnitorilor fanarioţi trimişi de la Constantinopole tot la câte doi-trei ani o dată.”

„În sala cea largă a Hanului lui Manuc, tapisată în mătase măslinie şi bogat luminată, nu se făcuseră focurile. Era cea dintâi dimineaţă în care Manuc poruncea aceasta, după ce în ajun fuseseră nevoiţi să încheie discuţiile cu mult înaintea cinei, din pricina aerului ce se încinsese în sală. Delegaţii ambelor imperii aflate la masa tratativelor – rus şi turc – ceruseră deschiderea ferestrelor. Dorinţa lor fusese împlinită, dar discuţiile se încheiaseră pentru ziua aceea, căci ele nu puteau fi purtate cu ferestrele deschise.

            Membrii celor două delegaţii îşi ocupaseră locurile împrejurul mesei lungi din mijlocul sălii încă de la primele ceasuri ale dimineţii. O vreme, mai cu seamă în zilele de început din iarnă, când Manuc tocmai izbutise să mute negocierile de pace în hanul său, delegaţii s-au bucurat de ospitalitatea cea vestită a beiului, lăsându-se răsfăţaţi cu cafele şi sugiucuri aduse la paturi, apoi cu mese de dimineaţă îmbelşugate, ajungând în sala cea largă abia către ceasurile prânzişorului.

            Pe măsură ce discuţiile se întindeau pe zile şi săptămâni întregi, fără ca lucrurile să avanseze măcar cu un pas, delegaţii deveniră nerăbdători şi tot mai irascibili, renunţând rând pe rând la obiceiurile la care îi dedase Manuc. Mai întâi începură a se deştepta odată cu ivirea zorilor. Apoi refuzară cafelele şi sugiucurile aduse la paturi. Către sfârşitul iernii nu mai doriră nici măcar masa de dimineaţă. Sala în care aveau loc negocierile de pace începu a se umple încă de la primele ceasuri ale zilei.

Toate acestea fără niciun folos însă, căci lucrurile se aflau încă şi astăzi în acelaşi punct ca la începutul iernii.

            Zi de zi, în spatele uşilor închise rămâneau observatorii Europei, consulii şi ambasadorii francezi, prusaci, austrieci ori englezi, ce aşteptau ceasuri în şir până când discuţiile fiecărei zile se isprăveau iar ei puteau trimite către cancelariile lor din capitalele europene ultimele veşti.

            Odată cu sosirea primăverii însă, chiar şi acestea se răriră. Nu o dată se întâmplase ca la sfârşitul zilei nicio veste să nu iasă din sala tapisată în mătase măslinie, silind consulii să repete rapoartele zilelor trecute: „nu se poate afla care este stadiul negocierilor.”

„Nan privi printre căpriorii acoperișului la curtea Palatului Voievodal. Biserica cea nouă a Doamnei se ridica mândră alături, încinsă cu brâuri de câte trei rânduri de cărămidă roșie ce se iveau dintre șerparele de piatră albă. Chiajna o poruncise aidoma Mănăstirii Coziei de pe Olt, a lui Mircea cel Bătrân, ca să aducă în ochii Mariei Craiovescu mărturia că Drăculeștii sunt stăpânii de drept ai acestei țări. În plus, i se păruse nimerit ca cea mai frumoasă biserică a soțului său să fie aidoma bisericii celui dintâi Mircea-Vodă. Biserica cea nouă avea să capete hramul Bunei Vestiri, sărbătoarea de a doua zi când erau așteptați la Curtea Domnească douăzeci de preoți care să săvârșească slujba de sfințire.”

„Cunoștea ca pe apă mersul pieței de la picioarele turnului. Păsările se adunau în fața Șirului Grâului, coborâte din văzduh la furat, ademenite de semințele risipite de prin saci. La răstimpuri, negustorii trimiteau câte un băiat de prăvălie să măture locul și să aducă grânele înăuntru, prin spate. Băiatul plimba alene mătura din nuiele, cu ochii la slujnicuțele care umpleau piața, trecând de la o tarabă la alta. Când prindea privirea câte uneia, se sprijinea în mătură și-și lăsa la vedere șorțul lui până-n pământ, semn de om cu stare, cu simbrie la negustorii cei bogați ai cetății.
Călugări luterani în rase pământii, încinși la brâu cu mătănii din funie și cu traiste pentru merinde pe umeri, se opreau pe Șirul Fructelor și începeau discuții lungi cu precupețele, punctate din când în când cu câte o cruce pe care și-o închinau peste piept. Trăgeau nădejde că, dacă discuția avea să fie îndeajuns de lungă și convingătoare, atunci aveau să-și capete merele, napii, verzele și prunele fără plată.
La un capăt al Podului Minciunilor se așeza păpușarul, îmbrăcat în zdrențe, jucând pe sfori două marionete și adunând în jurul lui toți copiii din piață. Vremurile când Mitruț se afla printre ei, privind vrăjit cum două paiațe se bat cu ghioage de un deget, nu erau prea îndepărtate. La capătul celălalt al podului se afla stâlpul infamiei, în jurul căruia locul rămânea de obicei gol, ca și cum palma aceea de pământ ar fi mustit de păcuri ori aerul ar fi fost otrăvit de miasme grele.
Pe butoaiele de pe Șirul Botelor, din fața cârciumilor, se scoteau ulcele cu vin pe care târgoveții, de-ai cetății ori străini veniți cu treburi, le beau în picioare. Cele mai multe erau aldămașuri pentru tot felul de negustorii care erau puse la cale acolo. Mirosurilor înțepătoare și acre, de vin stătut și doage putrezite, care se ridicau din această parte a pieței, le răspundeau din cealaltă parte aromele mirodeniilor aduse de negustorii călători din Șchei de la portughezii care-și ancorau corăbiile în portul Galaților. Când soseau caravanele cu scorțișoară, vanilie sau ienibahar și umpleau Casa de Negoț cu lăzile lor parfumate, întreaga piață se sfințea de arome. Văzduhul rămânea înmiresmat până când soseau negustorii cu bolte pe Ulița Porții, ca să ia marfa și să o vândă cu uncia în prăvăliile lor de mirodenii.
Dinspre Târgul Straielor se apropiau de turn și de Mitruț care cu fân, ca niște căpițe umblătoare. Către Poarta Vămii plecau rădvane cu câte două perechi de cai și canafi pe la ferestre. De pe Ulița Căldărarilor soseau meșterii cu spinările încovoiate sub poverile de oale, cratițe, ibrice și medelnițe legate între ele cu sfoară, atât de iscusit încât nu scoteau niciun zăngănit în mers. Dinspre Târgul Boilor, de pe o latură a Casei de Negoț, răzbăteau mugetele vitelor împinse către scaunele măcelarilor. Prin piața înțesată de sași, români din Șchei și călători sosiți din patru zări se plimba un meserciu care tăia păsări pentru un zlot, cu satârul în cumpănă în dreapta și buturuga pe umărul stâng.”

„În dieta începută îndată după ce trâmbițașul din turn sunase ceasurile nouă, locul lui Herman notarul fusese hotărât chiar în fața cristelniței de bronz din crucea transeptului. Nu se îngăduise nimănui să se așeze în banca din față pe mâna stângă, așa fel ca nimeni să nu-l stânjenească, iar el să se poată ocupa în voie de sarcina primită. Soarele la răsărit intra pe ogivele înalte și bătea în apa din cristelniță, umplând-o cu bănuți de argint și făcând pe Herman notarul să se întrebe cum de nu se iscau clinchete din întâlnirea aceasta. Coloanele înșirate în fața lui, de-a lungul corului, păreau începutul unei păduri tainice, pe care Herman notarul nu era vrednic să o privească, așa că i se îngăduia să vadă numai primii șase copaci.
Sub privirile sfinților poleiți cu aur, își așezase pe bancă penele ascuțite cu o seară înainte, călimările din plumb, peticele cu care își ștergea degetele pătate de cerneală și șcătula cu cenușă de presărat peste foile scrise. Catedrala pustie îi întorcea din boltele înalte fiecare sunet, fâșâitul foilor, pașii târșiți ușor pe podelele din piatră, scârțâitul slab al capacului călimării, făcând pe Herman notarul să simtă că se mișcă sub ochii unui Dumnezeu nemulțumit pentru că el strică liniștea din casa Sa.
Adusese un pupitru scund pe care-l așezase dinaintea băncii, potrivindu-l îndelung, pentru că se tot clătina și l-ar fi împiedicat la scris. Rămăsese apoi în picioare, retras în umbra stranelor din nava laterală de la miazăzi, până când biserica se umpluse. Acela fusese ceasul în care degetele îi înghețaseră și capul începuse să-l doară.”

„Înțelese că urmează să apară Măria Sa atunci când frații Buzești ieșiră călare pe poartă. Ca să nu alerge dinaintea alaiului care ar fi pornit pe ulița Târgului Cailor, se strecură pe lângă ziduri până la colțul Șirului Botelor, cu gând să aștepte până îi vede pornind, apoi să ocolească pe ulița Șcheilor și să ajungă înaintea lor la Poarta Ecaterinei. Boierii munteni se opriseră însă, ocupând cu totul ulița, unul arăta în sus, către Târgul Cailor, altul făcea semne cu mâna către piață și Casa Sfatului, chibzuind pe unde ar fi mai bine să meargă.
Când în sfârșit porniră, băiatul văzu alaiul venind spre el. Hotărâseră să apuce pe cel de-al doilea drum, prin Târgul Peștelui, ieșind în ulița Șcheilor și de acolo drept spre Poarta Ecaterinei. Se întoarse și alergă cât îl țineau picioarele pe dincoace, chiar pe Târgul Cailor, pulpana hainei unui căpitan îi șterse umărul în fugă, se feri de mâinile străjerilor din fața casei, întinse către el ca niște vipere viclene, și continuă să alerge cu capul pe spate și gura deschisă. La Bastionul Fierarilor coti la stânga și izbuti, ajunse înaintea lor la poartă.
De pe partea cealaltă, copilul din Șchei rămase o clipă nemișcat, urmărindu-l încordat, cu ochii măriți și răsuflarea tăiată. Îl văzu aruncând o privire peste umăr, de-a lungul uliței Șcheilor, și pricepu că vede în spatele lui alaiul domnesc, așa că o rupse la fugă spre piața Prundului.”