Palatul Voievodal „Curtea Veche”

„Curtea Domnească cu tot ce cuprindea era a ei, avea să intre și în odaia ferecată, nu avea nevoie de Stana pentru asta.

În jur, stricând iarba curților și aleile pietruite, mulțime de meșteri umpleau văzduhul de larmă și colb. În fața lor, adevăratul Palat Voievodal era acoperit pe două laturi cu schele. Un fir de apă adus de alături, din Dâmbovița, curgea pe un jgheab, umplând hârdaiele zidarilor. Într-o latură, în jurul unei grămezi de nisip cu var, câțiva bărbați frământau cu lopețile mortarul, în vreme ce un fecioraș turna apă adusă de la jgheab. În altă latură, un căruțaș care descărcase piatră mărunțită strunea acum calul ca să împingă căruța cu spatele, lucru care părea cam anevoios pentru animal. În jurul scripeților era mare gălăgie, se strigau porunci scurte, înțelese numai de cei de sus, care răspundeau cu gesturi tainice din mâini. Peste tot erau depozitate cărămizi din lut, forme pentru chirpici, pietre mari aduse de la munte, grinzi sau chiar trunchiuri întregi de copaci.

Hărmălaia provocată de ciocane bătând, fierăstraie tăind, roabe răsturnate, hârdaie cu mortar ridicate pe scripeți bucură și liniști inima Chiajnei. Locul acesta nu era mort și îngropat într-o lume de întuneric, spaime și secrete, așa cum se temuse până acum, ci clocotea de soiul acela de viață care îi era cunoscut și în care se putea adapta.

Stana pășea cu hotărâre către palatul acoperit cu schele ca un bondar uriaș prins în plasa complicată a unui păianjen. Mergea șerpuit, ocolind cu pricepere grămezile de nisip sau cărămizile întinse la soare, ca să se usuce, iar iuțeala mișcărilor ei îi arătau Chiajnei că făcuse adesea drumul acesta. Numai câte un târnăcop părăsit de curând pe un loc unde nu fusese până mai adineaori îi dădea scurte bătăi de cap, dar Stana rezolva repede problema, sărind peste el.  

De jur împrejurul curților, atât de departe cât putea Chiajna să vadă, zeci de constructori lucrau la o palisadă care avea să împrejmuiască tot locul. Cu fruntea legată într-o fâșie dintr-un ștergar murdar, pesemne ca să-i oprească sudoarea să intre în ochi, un tâmplar cât bradul bătea o pană de lemn între două trunchiuri de copaci înfipte unul lângă altul în pământ. În mâini avea un baros cât toate zilele. Își lua avânt, pornind cu barosul din spate, rotindu-l către cer și împingându-l apoi cu putere drept în capul penei, în vreme ce slobozea un strigăt. Un ucenic îl privea fermecat, zâmbind la fiecare strigăt ca la o izbândă.

La picioarele treptelor de la intrare, câteva cârciumărese și gherghine pline de moloz își plecaseră capetele, înfrânte. Castanii aliniați de-a lungul unui cerdac mare, boieresc, sprijinit pe coloane din piatră, nu mai aveau frunze, cu toate că vara era abia la început. Deasupra intrării se ridica o schelă. Chiajna trecu pe sub ea și se opri în prag, întorcându-se și cuprinzând cu privirea întregul șantier. În câteva săptămâni, atunci când toate acestea se vor isprăvi, avea să poruncească lui Lăcustă să umple locul de flori și mentă, îi plăcea mirosul curat al mentei. Mâine va chema la palat pe bijutierii Bucureștilor, ca să aleagă un inel frumos pe care să-l trimită tatălui său la Suceava, cu rugămintea de a fi iertată pentru răpirea grădinarului. Se numește tot răpire dacă tu îi poruncești și el vine singur la locul de întâlnire, primejduindu-și viața?”

„Princepele sta îngenunchiat în fața altarului de taină și se ruga pentru sufletele cele păcătoase ale supușilor săi și lumea cea nemernicească, știindu-l acolo, cu ruga pe buze, dulce spera în mântuire. Numai într-aceasta la Curtea Veche, năimiții și scurșii, blestemul lumii și nefericiții pândeau în petrecere prăpădul celorlalți. Asta așteptau ei, ca acei vii și bogați să fugă dinaintea morții și să iasă din vizuinile lor și să tâlhărească.”

„Ne oprim puţin din această narațiune, ca să dăm cititorilor noştri o ideie repede despre locul unde se afla palatul domnesc pe acei timpi şi despre forma architectonică și alte amănunte originale ale acestui locaș în care domnea moliciunea amestecată cu umilirea şi cu depravaţiunea. Pe spațiul de pământ ce se coprinde astăzi între casele lui Resch giuvaergiul și vechia sală a lui Momolu, era clădită pe timpul lui Caragea, noua reşedinţă domnească ce înlocuise pe cea veche din dealul Spirei, arsă la 1813. 

Architectura acestui palat era vagă şi nedeterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de architectură, imitate în ceea ce au ele mai grosolan și mai neregulat. Fațada ce privea către Podul Mogoşoaiei avea un balcon în formă de chioşc turcesc, mobilat cu divanuri şi laviţe tapetate cu catifea roșie, în care venea adesea principele de-şi lua cafeaua şi cibucul, privind pe trecători.
[...]
Curtea domnească pe timpul acela se deosibea cu totul de curțile domnitorilor din zilele noastre. Atunci ea înfățișa un centru unde se aduna tot ce avea Bucureştii mai inteligent, dar mai leneş şi mai depravat. Palatul era plin de boieri şi de calemgii de tot felul, dintre care fanarioții se deosibeau prin cochetăria umbletului lor, prin desele complimente și temenele ce făceau în dreapta și în stânga. [...]”

„Se deschise vorba despre Curtea-veche căreia fără biserica cu turlă verde ce-i poartă numele i-ar fi pierit până și amintirea. Cu priceperea-i cunoscută, Pașadia ne înșiră cam tot ce se știa despre acele locuințe ale vechilor domnitori. Nimic de seamă pe cât părea. Ca întreg târgul, Curtea fusese arsă și rezidită de numeroase ori și trebue să fi acoperit o arie întinsă, rămășițe de temelii boltite găsindu-se în întreagă mahalaua, de pildă sub birtul unde ne aflam. Cum fusese Curtea era lesne de închipuit, semănând în mare cu mănăstirile, cu trupuri de clădiri multe pentru a putea sălășlui toată liota și țigănia, fără întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi și cârpeli, vrednică să slujească, în urâțenia ei, de decor ticăloșiei unei tagme stăpânitoare plămădită din toate lepădăturile venetice și din belșug altoită cu sânge țigănesc.
ÎI întrebai dacă nu în nestatornicia domniilor și în teama de năvăliri trebue căutată pricina că nu s-a durat și la noi măreț și trainic ca în Apus? Plăcerea nobilă de a zidi nu a lipsit unora din voevozi; Brâncoveanu bunioară ridicase pe întinsele lui moșii Curți bogate. Îmi răspunse că nu; iubirea de frumos fiind unul din privilegiile popoarelor de stirpe înaltă și printre acestea nu putea fi prenumărat și al nostru care n-a dat civilizației nimic.”