Secolul al XIX-lea

„Cei ce cunosc cum era forma oraşului Bucureşti înaintea focului de la 1847, n-au decât să se gândească puţin şi-şi vor aduce aminte că, mergând drept pe ulița Colții spre Sf. Gheorghe cel nou, era pe timpii aceia o piaţă triunghiulară din care își luau începutul trei ulițe: una ducea spre Bărăţie, alta către hanul lui Filaret şi cea din urmă se îndrepta către Pescăria veche din mahalaua Scaunelor. Cea dintâi era locuită de bogasieri, a doua de cojocari subțiri și groși, iar a treia, acoperită cu scânduri din Stambul, era locuită numai de abagii şi găitănari.

Pe la 1814, aceste ulițe, ca mai toate celelalte, erau aşternute cu scânduri de stejar şi aveau pe dedesubt canaluri de lemn pentru scurgerea apelor. A umbla însă pe asemenea poduri era o adevărată tortură, căci uneori ele erau pline de noroi infectat din cauza necurățirei canalelor, alteori se rupea câte o scândură tocmai când nenorocitul pedestru punea piciorul pe dânsa și fără veste el se simțea cufundat în noroi până la mijloc sau chiar se pomenea cu o mână scrântită sau cu un picior frânt. Să mai adăogăm pe lângă acestea şi lipsa de felinare şi abia ne vom putea face o idee despre trista stare în care se aflau ulițile Bucureştilor pe timpii aceia.”

„Camera în care locuia amanta domnului Mitică Râmătorian slujnicarul era o bucătărie nemțească cu mașină. Mobilierul ei se compunea din mașina de bucate, ce ocupa o a treia parte din periferia camerei, două scaune albe de brad, un pat cu o saltea de lână și o plapomă de cit, veche, ce acoperea pe jumătate două perne cu fulgi, neîmbrăcate. Pe unul din pereți erau atârnate o mulțime de tigăi de diferite forme, frigări, răzători de hrean și forme de tinichea pentru gelatină; iar într-un colț era o oală colosală cu grăsime de râmător și un vas de lemn plin cu răzături de morcovi, foi de varză și de țelină. Într-un cui, dupe ușe, erau atârnate niște cizme ungurești și un pieptar de blană.
Dupe ce frumoasa Rezi deschise ușa slujnicarului nostru și străbătu împreună cu dânsul întunecoasele coridoare ce conduceau la camera ei, aprinse o lumânare de seu și o puse pe masă, iar dupe aceea șezură unul lângă altul și începură a se săruta ca niște porumbei.”

„În acest stabiliment, aranjat dupe moda și gustul parizian, amatorul de jocuri la noroc găsește în mic toată confortabilitatea cafenelelor dupe bulevardele Parisului, adică biliarde în abondanță, domino, table, șah și chiar bancofaro la necesitate. Aci este locul de întâlnire al slujnicarilor sau mai bine refugiul lor pe timpul cel aspru al iernei. În acest stabiliment se află o masă, pe care garsonii cafenelii o numesc în deriziune masa faliților, căci mai toți cei ce șed împrejurul ei nu fac nici o cheltuială.
Cu o jumătate de oră în urma celor petrecute în cuhnia din suteranele caselor domnului Hötsch-Müller, Pasagiul Român răsuna de accentele nazale și false ale vocei unui june ce cânta cu aer de triumfător aria de la Puritani: Suoni la tromba intrepida. Acest june atît de entuziasmat era Mitică Râmătorian, faimosul slujnicar, carele se afla în culmea fericirei, căci dobândise totul de la amanta sa.
El deschise cu repeziciune ușa cafenelii și, străbătând mulțimea, se opri la masa despre care vorbirăm, șezu pe un scaun, apoi, dupe ce-și netezi părul cu mâinile, puse coatele pe masă și începu a privi pe jucătorii de biliard, aplaudându-i de cîte ori făceau câte un joc frumos.”

„În ziua de Crăciun treceam prin Grădina Icoanei. Tăcere și cărări albe cotite pe dupe copaci fumurii, în spatele meu cineva își suflă zgomotos nasul. Un stol de vrăbii, speriat, se împrăștie în toate părțile. Era omul cu chief, ca la o zi mare. Un bătrîn, cu nasul roșu adus în barba lui albă. [...] În fața mea, lunga fațadă, albă și pitorească, a Școlii Centrale. La fereastra din mijloc, o fetiță, în rochie fumurie, cu capul rezemat de geam, privea. În niște ziduri mari, un cap mic și frumos… Și o batistă îi trecu pe la ochi. Iacă o ființă fără copilărie. Cine știe de unde-a fi! în orășelul ei, veselie… copiii, fericiți… ea, închisă, singură și tristă.”

„Joia trecută, 21 mai, neavând treabă, mă plimbam încet pe Calea Victoriei, pe la șapte seara, privind la forfoteala aceea de calești, birji, automobile - ce mulțime! ce eleganță! ce belșug!... cum rar se vede chiar în orașele cele mai prospere - și mă gândeam: cine or fi aceia care au scornit de la o vreme că-n țară e sărăcie, că s-a scumpit traiul și că suntem amenințați de o criză agricolă? ce moftangii!
Pe când gândeam așa, iacătă, dau piept în piept cu amicul meu Costică Parigoridi - care, contrariu felului său cunoscut de toți, are acum aerul unui om prea puțin vesel.”

În  schița „Repaos duminical”, întâlnindu-se printr-o împrejurare fericită cu nenea Iancu, Costică Parigoridi se plânge de amorțeala și plictiseala orașului în zilele de duminică sau de sărbătoare. Cei doi se plimbă pe Calea Victoriei agățând treptat și alți amici și sfârșind prin a face un mare chef la Iordache. 

„Pornim amândoi la vale. Pe drum, Costică, privind la obloanele prăvăliilor, bombănește mereu... În dreptul lui Capșa, întâlnim pe alt prietin; îl luăm, fără vorbă multă, ca de rechiziție; la răspântia bulevardului, încă doi; îi înhățăm; în dreptul legațiunii rusești, încă unul; e prizonier... Curios lucru! toți foarte plictisiți de repausul dominical; și cu cât banda sporește, cu atât dispare plictiseala! Toți șase - oameni de condiție frumoasă în societate - ajungem, aproape bine dispuși, la Iordache, în Covaci.
Sus, pe terasă...
– Domnilor - zice Costică - trebuie să știți că, grație întâmplării fericite că v-am întâlnit, mi-au fugit din minte niște idei foarte negre. [...] Ei bine, faptul acesta, că, din fericire, v-am întâlnit, combinat cu faptul, nu mai puțin fericit, că astăzi este ziua mea onomastică, sf. împărați Constantin și Elena, ne obligă: pe mine să vă rog, iar pe dv. să primiți, a face eu cinste astă-seară. [...]
Știu c-am petrecut!... Ce chef!... și, dacă trebuie să fim drepți, Costică a plătit de două ori petrecerea improvizată - și cu bani și cu spirit - ce vervă!...”

„Era sâmbătă. A doua zi seara mă gătii cum putui mai bine, și la ceasurile nouă fără ceva mă aflam la Sărindar. În loc însă de a găsi la biserică masalale și trăsuri ca la toate nunțile, găsii curtea pustie și ușa bisericii închisă. Gândii că m-am înșelat în privința datei, ceasului sau numelui bisericii. Mă apropiai de un felinar și citii încă o dată invitația: nu mă înșelasem de loc. Ieșeam din curtea Sărindarului fără a ști ce să crez, când mă lovii piept în piept cu... Leonică în original.
— Veniseși la nunta mea?
— Firește.
— Nu se mai face: am stricat. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaște... destule!
Peste vreo două luni mă pomenesc cu un plic: era o nouă invitație la nuntă, întocmai ca cea dântâi, numai numele domnișcarii era altul. — În ziua nunții lui Leonică am lipsit din oraș. Întorcâdu-mă a treia zi, îl întâlnesc mergând la cancelarie.
— Mă iartă, frate Leonică; n-am putut să-mi împlinesc datoria prietenească...
— Despre ce?
— N-am putut veni la cununia dumitale. Am fost la țară. Dar tot mai bine mai târziu decât niciodată: îți urez viață fericită și moștenitori câți dorești.
— Ce cununie? ce viață? ce moștenitori? Gândești că m-am cununat?
— Am primit invitația...
— Da, dar am stricat tot. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaște... destule!
Primisem al cincilea bilet de cununie din partea lui. Știam acuma bine că broaște destule!”

(Din nuvela Broaște destule)

„Era pe vremea lui Cuza. Rosetti publicase în «Românul» un articol fulminant. Se aștepta sa fie arestat și «Românul» suprimat. Ședea cu locuința pe strada Academiei, peste drum de Rașca, birt și cafenea la modă pe atunci. Rașca, ceh de origină și fanatic republican, profesa ideile cele mai înaintate, și, firește, se închina lui Rosetti.”

(Din nuvela CA Rosetti)

„VETA: Apoi zău nu știu ce s-o mai alege de dumneata. Bărbatu-meu sufere grozav de gelozie și e în stare a fi capabil să te omoare.
RICĂ (speriat): Să mă omoare!
VETA: Deja alaltăieri seara ai avut noroc de ți-a tăiat drumul câinii și nu te-a lăsat să intri în ulița noastră. Aminteri, dumnealui s-a suit repede sus, a deșteptat pe Chiriac...
RICĂ: Chiriac!
VETA: Da, tejghetarul nostru, și au ieșit amândoi, unul pe maidan și altul pe la poartă ca să te prinză în uliță. Încă Chiriac luase și levorverul; dar până să iasă ei, dumneata fugiseși...
RICĂ (îngrijat): Levorverul!... Madam, vă rog binevoiți a-mi da drumul d-aici de urgență...
VETA: Ei! Știi că-mi place! Ce! Te țiu eu? Du-te, ușa-i deschisă; du-te repede, și bagă de seamă la poartă să nu dai piept în piept cu dumnealui, că de-acum încolo trebuie să se întoarcă acasă. Apucă pe maidan și ieși devale spre Antim. Bagă de seamă să nu te întâlnești cu bărbatu-meu, că te cunoaște, și cum te-o vedea, zău! Te umflă.”

„JUPÂN DUMITRACHE: Știi dumneata că la lăsata secului am mers la grădină la „Iunion”; erau eu, consoarta mea și cumnată-mea Zița. Ne punem la o masă, ca să vedem și noi comediile alea de le joacă Ionescu. Trece așa preț ca la un sfert de ceas, și numai ce mă pomenesc cu un ăla, cu un bagabont de amploiat...
IPINGESCU: De unde știi că era amploiat?
JUPÂN DUMITRACHE: După port nu semăna a fi negustor. Mă pomenesc că vine și se pune la altă masă alături, cu fața spre masa noastră și cu spatele la comedie. Șade rezemat într-un peș, șade, șade, șade, și se uită lung și galiș la cocoane, se uită, se... Eu, cum m-a făcut Dumnezeu cu ambiț, mă scol ca să plecăm; cocoanele nu! că să mai ședem, că încă nu s-a isprăvit comèdia. Încep să mă-ncruntez la bagabontul și mai că-mi venea să-l cârpesc, dar mi-era rușine de lume; eu de! negustor, să mă pui în poblic cu un coate-goale nu vine bine... Mai mă uit eu încolo, mai mă fac că nu mă sinchisesc de el... bagabontul cu ochii zgâiți la cocoane; ba încă-și pune și ochilarii pe nas. Tii! frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă așa, că-i sărea ochilarii din ochi și giubenul din cap, de auzea câinii din Giurgiu.
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE: În sfârșit, se isprăvește comèdia. Ne sculăm să plecăm; coate-goale se scoală și dumnealui. Plecăm noi, pleacă și dumnealui după noi. Eu îl vedeam cu coada ochiului; dar nu vream să le spui cocoanelor, ca să nu le rușinez. Știi cum e Veta mea,... rușinoasă.
IPINGESCU: Mie-mi spui? n-o știu eu?... Ei?
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! Apucăm pe la Sfântul Ionică ca să ieșim pe Podul-de-pământ, - papugiul cât colea după noi; ieșim în dosul Agiei^[4], - coate-goale după noi; ajungem la Sfântul Ilie în Gorgani, - moftangiul după noi; mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabilament, - mațe-fripte după noi... Eu trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în mine, dar nu vream să spui cocoanelor...
IPINGESCU: Rezon! ca să nu le rușinezi.
JUPÂN DUMITRACHE: Știi cum e Veta mea...
IPINGESCU: Rușinoasă, mie-mi spui?
JUPÂN DUMITRACHE: Când apucăm de la Stabilament în sus, mă uit înapoi cu coada ochiului și nu mai văd pe coate-goale. Mai mergem ce mai mergem, mă uit iar... mă iertase bagabontul.
IPINGESCU: Jupân Dumitrache, adică să am pardon de impresie, eu gândesc că numa’ ți-ai făcut spaimă degeaba. Poate că omul o fi șezând prin partea locului, pe Dealul Spirii. Ei! a venit și el la grădină ca și dumneavoastră, a stat și el până la isprăvitul comediei, și s-a nemerit să apucați tot pe-un drum ca să vă înturnați la domiciliu. El a rămas la al lui și dumneavoastră ați mers înainte.”

„Odinioară, intelectualii, mult mai puțini la număr ca astăzi, formau un fel de sectă, care respingea sistematic orice contact cu profanii. Sediul acestei prețioase secte era la cafeneaua Brofft — singura rimă posibilă la moft — peste drum de Capșa, în prăvălia caselor Zerlendi, unde acuma se află Luvrul de București. Acolo — precum odinioară muzele în Parnas — se adunau intelectualii spre a-și împărtăși înaltele cugetări și inspirațiuni, gustând un fel de ambrozie, compusă din puțin lapte, puțin „jvarț” și puțin zahar, și numită în limba vulgară „capuțin”. De aceea, profanii invidioși, cari nu erau admiși să se apropie de intelectuali, i-au poreclit pe aceștia: „capuținiști”, de unde, apoi, orice dezbatere prea mult prelungită despre lucruri ideale, despre înalte chestiuni de artă, litere, științe, s-a numit „capuținism”. Aceea a fost prima perioadă, cum am zice perioada eroică, a „capuținismului” și „capuținiștilor”.

Cafeneaua Brofft, poate tocmai din cauza mândriei excesive a intelectualilor, a început să-și piarză încetul cu încetul clienții, cari consumau altceva decât „capuțin”. Ar fi lucru oarecum explicabil: omul inferior se găsește foarte strâmtorat într-o atmosferă prea înaltă. Ce să caute un biet mojic de rând acolo unde se strâng persoane de elită?... Din pricina intelectualilor, sau din altă pricină, puțin importă, cafeneaua Brofft, mergând din ce în ce mai slab, a trebuit până la urmă să se desființeze.”

(Din schița Intelectualii)

„Dar intelectualii nu puteau rămânea pe drumuri; trebuiau deci să-și caute un nou sediu numaidecât... Atâtea chestiuni arzătoare de estetică, de filozofie, mai știu eu de ce! reclamau soluțiuni urgente. „Capuținiștii” își aleseră un local mult mai frumos și mai confortabil decât cel vechi; își strămutară sediul la Fialcowsky, cafenea-cofetărie celebră mai ales pentru beltelele ei.
Aci — lucru foarte ciudat! și care nu s-ar putea explica decât prin teoria evoluțiunii — aci s-a făcut o schimbare însemnată în moravurile intelectualilor. De unde, la Brofft, erau foarte exclusivi și din cale-afară discreți, discutând pe șoptite, așa ca să nu le poată profanii auzi înaltele înțelepciuni — la noul sediu, începură să primească alături cu ei, deocamdată la mese învecinate, apoi chiar la masa lor proprie, mușterii cari nu luau „capuțin”, oameni cu totul nedemni a se numi intelectuali. Apoi, dezbaterile „capuținiste” începură să se facă în gura mare, așa că toată lumea profană de cafenea și cofetărie, ba, vara, chiar din Piața Teatrului, le putea auzi perfect. Dar dacă zic că lumea profană le putea auzi, asta nu însemnează că le și putea pricepe. Numai aleșii le-au putut pricepe, și asta a făcut un mare bine public: încet-încet, și din ce în ce mai numeroși, începură să iasă, din rândurile poporului, o sumă însemnată de tineri a căror vocațiune era să fie intelectuali. Până aci, nu se știuseră număra, neavând un semnal de raliare, o eclesie. Aceasta a fost perioada clasică a intelectualilor.
În curând, potrivit principiului evoluțiunii, eclesia a numărat așa de mulți adepți, încât Fialcowsky nu i-a mai putut încăpea și ei au pornit care-ncotro să propovăduiască... Azi, mai mult ca totdeauna, la noi mai mult decât oriunde, intelectualii sunt, am putea zice, inspiratorii, diriguitorii opiniei publice, mai ales când e vorba de mișcarea „culturală”. Ei fac ploaie și vreme bună, ei tarifează prețurile succeselor și decernă laurii, ei condamnă, îngăduie sau încununează — în literatură, în teatru, în arte, în științe, în fine în tot: ei! ei, intelectualii!
Aceste exemplare de lux ale omenirii mișună astăzi prin toate unghiurile publice. Lipsiți cu desăvârșire de vreo falșă fudulie, intelectualii intră în toate localurile de consumație și se amestecă bucuros cu toți comunii muritori... Asta e o tactică iezuitică, așa crez eu; căci, pentru a renunța acești aleși la mândria lor legitimă și a se apleca așa cu dinadinsul la contactul nostru, trebuie că au un scop; și acela desigur nu poate fi altul decât luminarea maselor ignorante.
O dată cu ieșirea de la Fialcowsky, care numaidecât s-a desființat și el ca și Brofft, eclesia „capuținistă” a trecut din perioada clasică în perioada politică: de la revelațiune la apostolat. Iată-i... La orice masă de la berării, birturi, cafenele, dacă sunt trei mușterii, unul desigur este un intelectual. Ce face el, omul ales, alături cu cei doi profani? Își îndeplinește misiunea: propagă, luminează, vulgarizează. Sunt chelneri cari, după cât au prins pe apucate din dezbaterile și conferințele intelectualilor, pot face marț pe un profesor de universitate, mai ales dacă l-or lua repede.”

(Din schița Intelectualii)

Trimis de Împăratul întunecat Dadarot pe pământ să trăiască altături de oameni, să se însoare și să culeagă informații despre oameni și mai ales despre femei și viața într-o căsnicie, Aghiuță dintre toate locurile alege, desigur, chiar Bucureștiul.

„Știi ce?... Am să mă duc la București... cunosc orașul... (că mai umblase de multe ori p-acolo) e loc de petrecere. Banul e scump; învârtit bine, aduce peste sută la sută; vorba veche: dacă ești sărac, du-te-ntr-o politie bogată... din ce scapă pântre degete altora, poți culege destul; dacă ești bogat, du-te-ntr-una săracă... din orice firimitură dă s-aducă un nevoiaș la gură, îi smulgi peste jumătate.
Gândind astfel, cum a picat în București, a tras în miezul târgului, la hanul lui Manuc.”

„A chemat îndată un samsar și i-a spus să-i găsească fără zăbavă o pereche de case frumoase, cu încăperi multe pentru stăpâni, musafiri și slugi, la aer curat, cu grădină și fântână-n curte, cu pimnițe, bucătării, spălătorii, cu grajduri și șoproane, în sfârșit cu toate câte trebuiesc pentru așezarea cuviincioasă a unui negustor chiabur. La vreo câteva zile, casele erau și dereticate cu tot dichisul - niște case mari în mahalaua Negustorilor; și slugi peste slugi, și cai la grajd, și calești în șopron...”

Cei 4 „infatigabili reporteri de ziar” discută despre cazul Boris Sarafoff și despre cum sunt induși în eroare în urmăririle lor. 

„Pe vremea conflictului româno-bulgar...
La cunoscuta ospătărie Enache, în compartimentul popular, unde unele feluri de bucate se servesc și cu jumătatea de porție, se află, cătră ora două după amiazi - oră la care toată lumea de rând a plecat de la dejun - o companie de patru tineri, urmând o dispută destul de animată.
Cine sunt acești tineri?
Asta puțin importă. Să zicem că-i cheamă A, B, C și D.”

(Din schița Boris Sarafoff)

Aici se naște Iulia Hașdeu, în 1869. Iulia locuiește în această casă până la vârsta de 16 ani, când pleacă la Paris pentru studii. În timpul petrecut aici, Iulia a absolvit Colegiul Național „Sfântul Sava”, iar în paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din București.

Bojdeuca lui Ion Creangă din Iași este primul muzeu literar din România, inaugurat la 15 aprilie 1918.

Această casă, alcătuită din două odăi, l-a găzduit pe Ion Creangă (1837-1889) din vara anului 1872, când a fost răspopit și nevoit să părăsească locuința din incinta Mănăstirii Golia, până la moarte. Humuleșteanul s-a mutat aici, în camera din dreapta, având-o ca vecină pe Ecaterina Vartic, cea care avea să-l îngrijească tot restul vieții. Poveștile și Amintirile din copilărie au fost scrise în căsuța botezată de scriitor bojdeucă. În vara și toamna anului 1876, a locuit aici și Mihai Eminescu, găzduit de bunul său prieten Ion Creangă.

Sursa & Foto: https://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/muzeul-ion-creanga-bojdeuca/

„Tată-meu mi-a povestit că, după întoarcerea sa de la München, hatmanul l-a pus să redacteze o jalbă în nu mai ştiu ce afacere. Tata, care, şi el, era un bun meşter de condei de pe atunci, a făcut o jalbă ce hatmanul a găsit-o minunată, atât de minunată încât n a putut rezista dorinţii s-o arăte şi lui Iordache Catargiu, cel mai bun cunoscător din Ieşi în asemene afaceri. S-au suit în trăsură şi s-au dus la Catargiu, care şădea la Copou, în casa cumpărată pe urmă de consulatul austriac. Hatmanul a pus pe tata să cetească jalba pe care Catargiu a lăudat-o foarte mult, declarând-o perfectă. Apoi luând-o în mână şi percurgând-o cu ochii, i-a zis: „Cât se poate de bună, dar vezi, mi se pare că fraza asta s-ar putea schimba cu folos în chipul următor.“ Tata a fost silit să convie că într-adevăr redacţiunea propusă era mai bună decât a lui. Apoi, luând, după ce s-a făcut îndreptarea, din nou hârtia din mâna tatei, a propus altă redactare, pentru altă frază, şi pe urmă tot aşa pentru alta, pănă ce n-a mai ramas nici una neschimbată; şi, spre ciuda mare a tatei, modificările propuse erau toate spre binele jalbei.”

„Toţi vechii noştri oameni de casă mi-a zis: „Din ziua miruirii lui Vodă Ghyka văzutu-s-au că domnia are să-i fie tulburată.“ Într-adevăr, pe când, după miruire şi recepţie la palat, domnul s-a dus la Copou, unde avea să puie piatra nouăi căzărmi ce era să se clădească acolo, s-a abătut asupra Ieşului o furtună grozavă, cu piatră şi cu ploaie torenţială, udând pănă la oase funcţionărimea care, în haine de gală, se îndrepta spre Copou şi poporul care umplea uliţile. Această furtună a fost privită de toţi ca o prevestire rea.”

„Altă aglomeraţie, număroasă, a ocupat totodată casa şi curtea Roznovanu şi unele din casele vecine. Pe la ora 10 dimineaţa a ieşit mitropolitul Calinic Miclescu în uliţă, în veşminte, cu crucea într-o mână şi cu cârja în ceialaltă, cu o mulţime de popor după dânsul, printre care se vedeau Costache Moruzi, Neculai Roznovanu, Toderiţă Lăţescu,
fraţii Costică şi Nicu Aslan, vestitul Inge Rober, fostul arnăut al lui Mihalache Vodă Sturdza, Cocriţă Cazimir şi alţii. Toată ceata, cu mitropolitul în frunte, s- a pus în mers spre palat, iar clopotele cele mari ale mitropoliei au început să sune toate într-o dungă (toxinul). Ceata fu primită cu urale de acei care erau în casa şi în curtea lui Roznovanu, situată precum se ştie în faţa mitropoliei. Cucoana Marghioliţa era în balcon, de unde arunca manifeste mulţimii. Ei parcurseră Uliţa Mare până aproape de Palat, însă aici fură opriţi şi răspinşi înapoi de trupă în faţa mitropoliei. În momentul în care, lângă palat, cavaleria, un slab escadron de lăncieri comandat de căpitanul Pandrav, începuse să deie mulţimea îndărăt, mitropolitul îşi aşternu mantia jos, crezând că oştirea nu va cuteza să treacă peste acel veşmânt, dar Pandrav, fără a mai sta la îndoială, sări cu calul peste mantie şi soldaţii lui îl urmară. Când răsculaţii ajunseră, în retragerea lor, în faţa mitropoliei şi a casei Roznovanu, din curtea mitropoliei, din acea a Roznovanului, din fereştile acelei case şi din acele a celor megieşe începu să se tragă focuri şi să se azvârle cu pietre asupra trupei, iar aceasta, având ordin expres să nu tragă, s-a văzut silită să deie înapoi spre palat, urmărită până la un loc de tulburători, în cap cu Toderiţă Lăţescu, care ucise şi răni mai mulţi soldaţi.”

„Chestiunea bănească era departe de a fi singura asupra căreia soţii nu se înţelegeau. Pe când hatmanul era cât se poate de evlavios, mergea la toate slujbele bisericeşti, ţinea toate posturile, se spovăduia nesmintit de două ori pe an, am văzut că bunica nici nu credea în Dumnezeu şi chiar îşi bătea joc de numele lui. Şi deoarece pe acest capitol hatmanul nu şuguia şi pretindea cu tot dinadinsul ca toată casa să- i urmeze pilda, se isca mare gâlceavă între cei doi soţi şi bunica era silită să se supuie, deşi cu cea mai mare şi mai vădită rea-voinţă.
După o noapte petrecută la vro adunare, la ea sau aiurea, după vro partidă de préférence sau de alt joc, mai puţin inocent, care ţinuse pănă târziu după miezul nopţii, trebuia, duminica şi în zilele de sărbători, să se scoale înainte de ziuă, iarna pe ger sau pe vifor, spre a se afla la biserica Sfântului Spiridon chiar la începutul slujbei.”

„Într-o notiţă ce am publicat în Convorbiri literare cu ocaziunea morţii lui Eminescu, am vorbit despre venirea sa la Iaşi în luna iunie 1883, când s-a ţinut acolo o mare serbare pentru inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare ce se ridicase pe piaţa Curţii domneşti. Eminescu îşi regăsi atunci prietenii săi intimi, pe Creangă, pe Miron Pompiliu, pe ceilalţi, cu care petrecu vreo zece zile. În o Junime numeroasă ce se ţinu la mine, el ne ceti, în aplausele entuziaste ale Societăţii, cunoscutele sale versuri în formă de Doină:

De la Nistru pân’la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a…

pe care serbarea i le inspirase. Foarte caracteristic este că, deşi trimes de jurnalul Timpul pentru a scrie corespondenţe despre festivităţile din Iaşi, el nici măcar se duse să asiste la
inaugurarea statuii, ci în timpul când mii şi mii de oameni se grămădeau înaintea Palatului domnesc, şi ascultau discursurile patriotice ce se rosteau, el petrecea singur la Borta Rece cu un pahar de Cotnar.”

„Cu timpul Societatea noastră literară se schimbase. Pe la anii 1880–’85 Junimea înfăţişa un cu totul alt aspect decât la început. Maiorescu, Th. Rosetti, Eminescu şi Slavici trăiau acum în Bucureşti, Carp, ocupat cu politica şi agricultura, făcea numai scurte apariţiuni în Iaşi, Pogor, îngrijat de sănătatea sa, ieşea rareori din casă seara şi pierdea tot mai mult interesul pentru Societatea noastră; câţiva membri murise, iar unii din cei vechi cari nu părăsiseră oraşul Iaşi, precum profesorii Culian, Melic şi alţii, se simţeau cam străini în mijlocul unei generaţii tinere, crescută în bună parte de ei înşişi, şi se arătau în întrunirile noastre abia de două, trei ori pe an „pentru a întrerupe prescripţia“, cum ziceau ei. Singuri N. Gane, Gr. Buicliu, A. Naum, şi mai ales eu, am rămas statornici până la sfârşit. În casa mea din strada Păcurari eu strângeam regulat o dată pe săptămână întreaga generaţie mai nouă ce se ocupa cu literatura, însă, fiind în toţi anii aceştia deputat, mă duceam şi eu câteva luni pe iarnă la Bucureşti – ceea ce producea o întrerupere supărătoare în mersul Societăţii. Pe lângă Naum, Vârgolici, Al. Xenopol, Creangă, Conta, Pompiliu, veneau acum regulat tineri ca N. Volenti, Abgar Buicliu, C. Leonardescu, C. Dimitrescu, Xenofon Gheorghiu, Philippide, Missir, Al. Cuza, Meisner. etc.”

„De altmintrelea domnea încă pe atunci o mare simplicitate de moravuri, viaţa era încă foarte patriarcală. O trăsătură caracteristică a acelei simplicităţi, între multele altele, era spre exemplu chipul în care boierii mergeau atunci la divan. Afară de prea puţine excepţiuni, de cei bolnavi sau din cale-afară slăbiţi de bătrâneţe, cari se duceau cu butca, boierii noştri cei mari pastrau cu sfinţenie obiceiul străvechi de a merge la divan, dimineaţa, călări, însoţiţi fiecare de două sau trei slugi. Se opreau totdeauna la o crâşmă dintre mitropolie şi palat, la colţul uliţii Pomir, din faţa spiţeriei Lochman, unde, fără a descăleca, fiecare cerea şi bea câte un microscopic păhăruţ de rachiu anisonat, mânca un covrig, apoi îşi urma drumul. Această scenă caracteristică mi-a fost descrisă de toţi acei cari au trăit în Ieşi în vremea lui Scarlat Calimah şi a lui Ioniţă Sturdza şi au văzut-o petrecându- se în fiecare zi.”

„Focul cel mare de la 19 august 1822 a mistuit, în nouă ceasuri, peste 4.000 de case, 12 biserici ortodoxe, biserica armenească, sinagoga cea mare şi 5 sinagoge mici. Focul a pornit de la hanul armenesc şi nu încape îndoială că a fost pus de turci în împrejurările următoare: după plecarea din Ieşi, cu puţină vreme înainte, a grosului turcilor, se strânsese în acel oraş un număr de ieniceri fugari de la ortalele lor, cu gândul să rămâie în ţară. Boierii au cerut paşei să-i evacueze, ceea ce paşa a şi făgăduit. Atunci ienicerii, aflând că au să fie izgoniţi, au dat foc oraşului. În timpul focului, pe uliţile unde erau cvartiruiţi tulimenii lui Kiuciuk Mehmet, căci mai rămăsese trupe turceşti în oraş, nu s-au făcut jafuri, în celelalte părţi ale oraşului ceea ce scoteau bieţii locuitori din case era pradat de turci. Au ars atunci Târgul de Sus aproape întreg, Târgul Cucului, Meidanul de Jos, parte din Uliţa Mare pănă lângă curtea domnească, Podul Vechi, Uliţa Jidovească şi toată împrejurimea Beilicului.”

„Fulgerînd pe Ulița Mare, faetonul strălucitor cobora iute pe Ulița Palatului, duruind ca un tunet peste Podul Roșu și zburînd pe lîngă otcupciii barierei Socola, ce se trăgeau îngroziți într-o parte, mulțumind cerului că au scăpat numai cu spaima, cînd, după obicei, ieșiseră somnoroși în calea cailor, cu mînile ridicate și glas poruncitor, să controleze calabalîcul și să scrie pe călători în izvodul celor intrați și ieșiți pe la rohatca Socolei.”

„Acolo, pe coasta dealului, peste drum de mănăstirea lui Lăpuşneanu (unde-i acum Spitalul Socola), la poalele codrului bătrîn, îmbăiat în lumină și alintat de zefiruri, se însorea, ca un castel pe munte, Palatul domnesc de vară - Belvedere. Înălțîndu-se țanțoș deasupra aleilor tăiate printre arbori scumpi și covoare de flori așternute la picioare, rivalul ieșean al Belvederilor din Postdam, Praga, Viena și Paris, trona peste întreaga vale, treptăluită pînă pe zare cu lungi șiraguri de vițe alese.”

„...Sîmbătă, 22 decembrie 1845, pe la ceasurile 6:30 seara, căsoaia pătrată a lui Costache Talpan, dinspre colțul Uliței Golia (Cuza Vodă), cu ulicioara bisericii Dancului (cam pe unde se află astăzi stația de tramvai și gardul Teatrului Național), huia și trosnea din toate încheieturile. Cele trei rînduri de loji, fotoliile, parterul și galeria teatrului, închipuit, prin l832, de meșterii inginerului Freywald, după comanda fraților Fouraux, se ocupaseră de mult, iar pe uși curgeau mereu șuvoaiele de bărbați în fracuri de gală sau bogate anterie, însoțind femei înfoiate cu decolteurile ascunse sub șaluri prețioase de India. Roind în jurul zidurilor, pe dinafară, alte cîrduri de tîrgoveți așteptau minunea prin care să pătrundă și ei în sala luminată feeric de candelabrele brățare ale lojilor și lustrul scînteietor, pogorît din pod, cu toate „bujiile" (luminările de stearină), aprinse.”

„Cu toate șfichiuirile și probozelele gazetarilor, mereu zgîiți la «păcătoșii» ce-și pîrpîleau goliciunea la soare, stricînd, chipurile, priveliștea călătorilor din trenuri, Băile Bahluiului au făcut sezon după sezon, malul apei fiind strașnic disputat între băieșii cu bărăci și cabine instalate din jos și din sus de podul liniei ferate (1886-1890). Datorită lor, prin iunie 1892, tot Bahluiul, de la Podul de Piatră și pînă la Moara lui Beldiman (Păcurari), era plin de acareturi pentru băi cu taxă, încît mahalagii aveau să ceară eliberarea scăldătorii strămoșești, unde «fiecare om sărac putea să se curețe și să se spele, măcar vara, fără să-l coste parale». Plin de inițiativă un «om fără de serviciu de mai mult timp» deschisese chiar o baie, cu plată, pentru spălarea cailor de la trăsuri (1890). Activitatea aceasta veselă înceta prin octombrie 1896, cînd Consiliul sanitar al orașului oprea pe antreprenorul Gafencu să-și mai instaleze cabinele la scăldătoarea cea mare.”

„Strîmtorată de năvala blocurilor ce înaintau dinspre răsărit și apus, mărginită de fosta uliță a Frecăului (botezată mai apoi Smîrdan), dinspre miazănoapte, și de hulitul Bahlui, devenit doar pîrîul Bahluieț, după mutarea albiei strămoșești mai înspre miazăzi (prin anii 1910-191l), fosta mahala Lăutari, rebotezată Barbu Lăutaru, în amintirea vestitului său staroste de lăutari și cobzari, mai păstrează cîteva căsuțe bătrînești cu prispe humuite și derigii borteliți de cari, peste care se pleacă pînă în pămînt acoperișurile de tinichea sau carton tras deasupra draniței sau a leațurilor stufului putrezit.
Se ajunge acolo, coborînd din strada Bucșinescu pe cîteva ulicioare pline cu acareturi, uitate de soroace și cu nume neschimbate, poate, de pe vremea lui Cuza Vodă: stradela Ferbinte; stradela Strîmtă, zisă mai încoace Bucșinescu, deși a rămas la fel de sucită ca și odinioară; și, bineînțeles, trecătoarea Scăricele - înnobilată tot Bucșinescu -, adevărată relicvă a tîrgului medieval, atît datorită «lărgimii» de vreun metru și ceva, cît mai ales șiragului de trepte croite în povîrnișul dealului și paveluite cu tot ce au găsit în cale șuvoaiele primăverilor.”

„În clipele sale de plimbare și nostalgică visare, pe strada Păcurari - locuită într-o vreme de Veronica Micle - poetul Mihai Eminescu avea, uneori, plăcerea să privească ceasuri întregi uriașa vale ce se întindea prăpăstioasă la poalele tîrgului, de-a lungul Bahluiului. [...] Cercetînd încîntătoarea priveliște «stînd rezemat cu coatele pe bara» de lemn, întinsă ca parapet, la marginile malurilor abrupte, dinspre Cișmeaua Păcurari, îl găsea într-o zi Gh. Popa Radul. Privea spre Galata. Întrebat ce face, avea să răspundă: «Ce să fac, admir natura; uite d-le Radu, spune-mi cine ar fi în stare să-mi pue pe hîrtie tabloul acesta care ni se presintă înaintea ochilor. Doamne! exclamă el, ce poziție frumoasă are lașul!
De aș avea eu bani, aș pune să se facă un pod de aici pînă pe dealul Galata. Închipuie-ți, cînd acest pod ar exista, să stai în mijlocul lui, ce priveliște frumoasă ai avea. Cred că în lumea întreagă nu s-ar mai găsi păreche!!!» (O amintire din viața lui Eminescu, «Arhiva», nr. 5-6, 1900)” 

„Se hotărește dărâmarea bisericei Dancu, vechea biserică care stătea în coastele Teatrului Național. Mocnea deja biserica aceasta în ruină, în melancolia care o învăluia, ca un om încărcat de ani, cuprins de amintirile trecutului.
Era o biserică istorică, dar muribundă acum, cu ferestrele-i mici și lungărețe, resfrângând întunerecul perpetuu dinăuntru. Par'că se îmmpuțina și din întreaga clădire, din mărime, se afunda mereu în pământ, cu cât sa înălța Teatrul Național, cu cât se înmulțeau clădirile impunătoare din vecinătate. Era în ultimile sale clipe, ca un templu părăsit. Și câți dintre ieșeni își mai aduc aminte de biserica Dancu?”

„Bătrânul Teodor Bonciu obișnuia cu vestitul vehicul să facă naveta între domiciliul său din Păcurari și cafeneaua Trayan. Calul se deprinsese astfel ani de zile să tragă până la cafeneaua Trayan și să aștepte la scară, până ce aurora cu degetele-i... etc. făcuse mat pe cei din cafenea. Bătrânul Bonciu era unul dintre cei mai pasionați jucători de șah.
Într-o seară însă, surveni excepția și la această regulă generală: Teodor Bonciu renunță să meargă la cafenea, dar pentru ca vestitul său cal să nu mănânce orzul degeaba, stăpânul porunci bătrânului său viziteu, să pue calul la sacaua cu apă. Ajungând la cișmeaua din Păcurari, rândașul se coborî spre a umplea cofele. Când se reîntoarse, nu mai găsi sacaua. Dur la deal, dur la vale, sacaua nicăieri. În cele din urmă fu găsită staționând în fața cafenelei Trayan: calul își făcuse singur obiceiul.”

„Un ieșan contemporan al lui Alexandri [sic!], povestește următoarele despre dânsul, pe când era la Iași.
«Mi-aduc aminte foarte bine că l-am văzut odată și prezența-i corespundea admirabil cu cele ce credeam că poate fi ca fizic un astfel de om. Eram în clasa 5-a de liceu. Era într-o Duminică de Septembrie pe la orele 1 a.m. Eșisem din internat și fiind în urma unui dejun nu tocmai copios, ca toți internii de pe vremuri și de acum, ne instalam pe la cofetării, unde ne astâmpăram foamea cu prăjituri.
În fața lui Nestor Heck (astăzi fotografia Scutari) era pe atunci o cofetărie care n-a avut multă durată. Cum stam la masă, deodată din fotografia lui Nestor Heck, apare un bătrân, de statură mai mult naltă decât mijlocie, elegant îmbrăcat, vesel și cu un mers sigur și aproape triumfal. -Uite Alexandri, spuseră mai mulți. -Alexandri? -Alexandri? Unde-i?, întrebai eu. -Uite-l, cela de colo. Câțiva ne-am luat după el. Întocmai cum mi-l închipuiam în imaginația mea de copil, așa era; deși bătrân, dar tânăr ca înfățișare. Întreaga sa ființă inspira mulțumire, fericire, viață și în încrederea în ea. Tot timpul cât a străbătut capătul străzii Golia, pe urmă strada Lăpușneanu și Carol m-am ținut de el ca un halucinat. Îl priveam, îl măsuram, treceam pe celălalt trotuar ca să-l pot vedea mai mult. Aproape toți care treceau pe lângă el, îl salutau și dânsul răspundea larg cu un zâmbet ce n-am să-l uit niciodată. Într-adevăr că acel ce scrisese cele mai înălțătoare și mai patriotice versuri, el trebuia să fi fost, nu se putea ca o altă ființă și ca o altă înfățișare să fi scris: Voi, ce stați în adormire, Peneș Curcanul, Sergentul, etc.»”

„Unul dintre lăutarii Moldovei, ai Iașilor, cari pe vremuri făcea să răsune centrul Iașilor de glasul său, care cânta romanțele cele mai frumoase, avea reputația că el cânta fără pereche «Steluța» lui Alexandri [sic!]. E una din poeziile care i-a făcut mai multă glorie și care și până-n ziua de astăzi i-a rămas ca una din cele mai frumoase pietre scumpe, în coroana poetului de la Mircești.
Când începea lăutarul B. să cânte «Steluța», avea atâta căldură comunicativă în glasul său și o expresie atât de potrivită cuvintelor, încât emoționa adânc.
Într-o vară la Iași, lăutarul o cânta regulat în fiecare seară, ba uneori și de două ori pe seară, în berăria care pe atunci se afla unde astăzi e instalată sucursala poștei, în strada Lăpușneanu.
Vizitatorii «Halei de Bere» îi spuneau veșnic: «Ei, ia să te vedem B., zi-ne Steluța, da, știi cu dor, că am un foc la inimă că numai tu mi l-ai putea stinge!»
_Zău cucoane, zise B., atunci v-o cânt că și mie alt cânte nu mi-a mai plăcut.
Și atunci începea să cânte, dar cu atâta foc, cu atâta uitare de sine, încât i se zăreau lacrimile. Era adânc emoționat... și vizitatorii nu-și puteau stăpâni plânsul.
_Și de ce ți-i a plânge?, îl întrebară cu toții.
_Asta nu se spune cucoane, răspundea lăutarul Iașilor.”

„Iașii în post își aveau farmecul lor. Credincioșii se duceau serile la biserici, ascultau cetaniile popilor și se întorceau devreme acasă, imediat după sfârșitul slujbei.
Tinerii donjuani berbanți, mergeau și ei la denii, dar pe la mai multe biserici și nu se opreau decât în acel locaș al lui D-zeu, unde zăreau îngeroaice... blonde sau brune, cari pentru dânșii făceau farmecul petrecerilor de seară în postul cel mare. Multe scrisorele anonime prinse a doua zi, spuneau:

Când te-am văzut aseară
Pentru întâia oară
La Sfinții Voevozi,
Rămas-am cu durere
D-a ochilor putere
Pierdut printre nerozi!

La denia viitoare, d-ra intrigată de scrisoarea anonimă primită, nu lipsea de la biserica Sfinții Voevozi și privirile ei curând se întâlneau cu ale tânărului. La denia viitoare tinerii se cunoșteu deja. În cea dintâi Duminică, tânărul se prezenta în mod oficial, cunoștința de aproape era făcută, amorul creștea văzând cu ochii, mămița d-rei se informa de pozițiunea tânărului și se afla că e amploiant la comitetul permanent cu 120 de lei leafă și cu perspective de avans, plus fursanturile care pot să pice peste leafă. După sfintele Paști se celebra căsătoria.
Și de aceea deniile erau atât de căutate.”

„Nu îşi poate cineva închipui ce efect a produs această piesă citită de însuşi Caragiale în cercul «Junimii». Vocea sa cam răguşită ce se potrivea de minune cu personagiile din mahalalele Bucureştilor; jargonul special al acestora; luarea în râs a frazeologiei politicienilor, garda naţională de curând înfiinţată - toate acestea, împreunate cu meşteşugita alcătuire a piesei, încântară pe membrii societăţii literare din Iaşi.
Într-o unire, toţi au spus că s-a ivit, în sfârşit, în literatura română, un autor dramatic original. În timpurile acelea, Caragiale venea adeseori la laşi şi în casa mea era considerat ca făcând parte din familie, ca un copil al casei. Prânzurile le lua toate la mine; serile le petrecea, de asemenea, obicinuit în familia mea, având o deosebită plăcere să asculte muzică; se făceau câteodată lecturi comune, iar când oarele treceau cu simplă conversaţie, era o adevărată plăcere să asculţi pe Caragiale, totdeauna vesel şi totdeauna dispus să ia în râs, cu mult spirit, persoanele cu pretenţie de mare cultură şi starea noastră socială îndeobşte.“

„Sosit la Iași, spre a-și regula afacerile sale bănești, pe care le avea de mai bine de 20 de ani cu cunoscutul bancher de atunci Mihel Daniel, ca îndeobște, P.P. Carp a tras în gazdă la Anton Naum, bătrânul profesor universitar și academician, confidentul lui P.P. Carp după Buicliu de la Casație sau la «Boilea-ul României», după cum îl poreclise spiritualul Vasile Pogor, acel de la care se trage numele de «Junimea» cercul înjghebat pe vremuri de Titu Maiorescu, Iacob și Leon Negruzzi, Ion Ianov, P.P. Carp, Șt. Vârgolici, Nicu Gane, Anton Naum, Cazimir, Todiriță Rosetti, I. Pop Florantin, Ciupercescu, Roiu și Lambrior, Ioan Creangă, M. Eminescu, V. Conta, acești 4 din urmă «caracuda Convorbirilor Literare», după cum îi porecliseră bătrânii. Întruniți cu toții la masă, în casa lui Anton Naum (din Strada Gafencu), se povesti un episod din trecutul «Junimei», reamintit de P.P. Carp.
Venise vorba despre sinuciderea lui Spacu, fostul casier-director de la Banca Națională din orașul nostru. P.P. Carp ascultând povestirile pe care i le făcea un commesan despre sinuciderea lui Spacu, zâmbind printre lacrimi,, a spus: «Puțini dintre voi, care ați fost pe atunci în Junimea, vă aduceți aminte de Io Spacu, așa-i? Țin minte că bătrânul Costachi Negruzzi și în urmă băieții lui Jak și Leon săracul, avea ca stoler de casă pe Io Spacu, căci așa era scris pe firma bătrânului Spacu, tatăl sinucisului. Locuia bătrânul în Strada Primăriei, parcă văd căsuța scundă cu doi salcâmi în poartă și cei doi câini răi de la casa de din față. Pe atunci secretarul de redacție al Convorbirilor Literare era Jak Negruzzi. Întrunirile le făceam când la Pogor, când la Negruzzești, de vale de Petrea Bacalul, în casele din Strada Săulescu. Acasă la Negruzzești tot auzind noi vorba, ba că scaunul stricat, ba că masa le vor trimete la Io Spacu, ne deprinsesem să auzim spunându-se Io Spacu ca și cum am fi spus cofetăria M-me Alexandre. Cum am învârtit noi înțelesul vorbei Io Spacu nu știu; dar, de câte ori seara la ședințele Junimei se citea vreo bucată literară mai slăbuță, numai ce auzeai: o merge ca să vadă lumina tiparului, dar mai are nevoe de mermetuială, are să trebuiască să o trimetem la reparație la Io Spacu. Și cine era Io Spacu - tot mucalitul de Jak Negruzzi, secretarul redacțiunei revistei.»
Iacă așa numele părintelui bietului sinucis Spacu, a avut amestecul lui în aprecierea și publicarea bucăților literare în cercul «Junimei».”

„Încăput pe mâna a trei sergenți, de data aceasta Eminescu a trebuit să cedeze. Toți trei au început a-l târî pe strada Mitropoliei și, din când în când, sbătându-se între ei își întorcea privirea zâmbind dulceag cântărețelor cari se uitau satisfăcute cum poliția trata pe supărăciosul lor prieten. Eminescu de la o vreme, se ruga de sergenți să-l lase că merge el... Avea fisionomia sa o atitudine de adâncă melancolie și tristeță.
Ajuns împreună cu sergenții cari-l conduceau, în dreptul librăriei Șaraga, care pe atunci era instalată în strada Golia, în fața caselor Neuschotz, se opri la o vitrină și privi lung și disprețuitor la niște cărți, apoi repede se furișă înăuntru, le luă și începu a le rupe furios. Băiatul din prăvălie începu a striga. Sergenții de abea-l liniștiră și-l scoaseră afară. Una din cărți nu i-o putură scoate din mâini și ieșind cu ea afară, urma a o sfâșia în mii de bucățele, cu o durere și niște gemete surde, cari produseră o milă de neînchipuit... Erau foi din volumul său de versuri!

Cobori în jos luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează...”