Calea Victoriei

„Când a coborât în stradă, pe Elena Mangâru a izbit-o mirosul aspru de fum, dar nu era cel al frunzelor arse toamna prin grădini, nici cel dulceag, dezgustător, pe care-l simţise în septembrie, când zepelinul ca o imensă bilă de metal turtit apăruse parcă de nicăieri traversând cu uruitul sec fâşia de cer care se-ntindea deasupra Căii Victoriei. În timp ce asfaltul i se năruia sub picioare, două lucruri i-au trecut prin minte cu claritatea şi calmul unor gânduri oarecare, dintr-o seară de vară petrecută pe o terasă de la mare: pivniţele, pivniţele din Mântuleasa, atât de adânci, cu piatra lor solidă, roşie, căscate ameninţător, ca nişte guri de pământ, aşa cum le văzuse cu o seară în urmă, şi cum pantoful de piele fină, de culoarea castanelor când abia se desfac din coajă, aterizase uşor, ca purtat de o boare primăvăratică, undeva în dreapta, şi rămăsese aşa, cum stătuse probabil în vitrina de la Galeriile Lafayette, pe faldurile de mătase din vitrine. Instinctiv, a întins mâna să-l ridice, dar şi-a dat seama că era mult mai departe decât i se păruse, culcată cum era, o ciudată iluzie optică îl făcuse să pară mult mai aproape, de aceeaşi parte a gropii negre care se lăţea din marginea bordurii pe care o simţea intrându-i dureros în coaste. A închis
ochii şi-a simţit în nări mirosul de carne arsă, de pământ amestecat cu sânge, propriul parfum Guerlain şi altceva, mult mai respingător, poate mirosul fricii pe care-l emanau corpurile din jur. Fusese primul lucru pe care şi-l amintise acasă, când îi povestise totul lui Petru, întâi cu seninătate, de parcă ar fi fost povestea altcuiva, apoi printre lacrimi, nu zgomotul asurzitor, nu şuieratul pe care cei răniţi se plângeau că încă îl mai aud în somn. Pentru ea, fusese un film mut, cu personaje care se mişcau haotic, într-o sală cuprinsă treptat de întuneric, unde singurul lucru pe care-l simţea cu certitudine era mirosul. Dar nu era cel de acum, cu siguranţă, şi Elena grăbi pasul, de parcă ar fi putut s-o ajungă din urmă.
[...]
În aer era ceva aspru şi dureros, ca în anotimpurile de trecere, un regret şi o speranţă care se amestecau. Elena plecase de dimineaţă de acasă hotărâtă să meargă la şcoală, apoi pe Calea Victoriei, la Au Bon Goût, pentru o probă, dacă prăvălia mai era deschisă. Multe se închiseseră, împreună cu cafenelele şi Teatrul, din a cărui piaţă dispăruseră muscalii, lumea însă încă mai circula pe marele bulevard. Altădată, pe vremea asta căuta să cumpere primele crizanteme, îi plăcea mirosul lor sec, înţepător şi nu i se părea că au nimic mortuar, dimpotrivă, erau dintre florile cele mai longevive şi nici ploaia de petale care aterizau pe covor când se treceau n‐o deranja, era ceva senin în moartea lor, inofensiv, în cursul firesc al lucrurilor. Pe la prânz, se amesteca deja cu lumea care curgea pe Cale, dinspre Ateneu, şi se gândea ce dezolant era acum bulevardul în care pulsa de obicei inima oraşului, când auzi huruitul surd. Avea auzul foarte fin, foşnetul abia audibil al unei foi de hârtie o aducea imediat pe eleva care încercase să copieze la catedră, în chicotelile tuturor. [...]
Bombele nu loveau ziua, de obicei. Aproape că se îndoieşte că a auzit ceva şi totuşi impresia de mai devreme o urmăreşte, ca şi cum o insectă minusculă i‐ar traversa pielea, n‐o vede, dar ştie că e acolo. Zgomotul e deja propria lui amintire, undeva în trecut, între firma elegantă, scrisă cu litere aurii, a croitorului Iacob Perntz şi clădirea îngustă a unei cofetării. Şi pe urmă, nimeni în jur nu pare să fi auzit nimic, zgomotul de tocuri şi fojgăiala fustelor de stofă uşoară, copiii de mână cu bonele, mirosul de parfum amestecat cu praf. Aude undeva în spate o voce de fată stâlcind o frază franţuzească şi instinctul o face să se întoarcă. Dar în spate lumea s‐a estompat dintr‐odată, e aproape întuneric şi uruitul a devenit acum asurzitor. Nimeni nu fuge, toţi rămân pe loc şi se uită la zepelinul care a acoperit soarele. Are ceva din eleganţa unui mare animal marin, cum trece lent pe deasupra oraşului. Ceva fascinant, hipnotic, încât un copil mai mic râde şi întinde o mână spre cer, ca şi cum ar vrea să apuce o jucărie.
Pentru câteva clipe, Elena se gândeşte că, dacă zgomotul motoarelor n‐ar umple aerul, ar fi linişte cum nu e niciodată pe Calea Victoriei, ca înainte să se taie strada, înainte să existe oraşul, când noaptea luminau doar stelele şi cântau cosaşii şi vântul de câmpie. Dar zgomotul există, şi Elena caută din ochi un adăpost. Prima explozie se aude atât de aproape, că avea senzaţia că totul s‐a terminat. Vede clar cum împrejur aterizează resturi umane, o bucată de corp învelit în stofă bleumarin de lână, un pantof din piele, care pare foarte aproape, se gândeşte la un moment dat să‐l recupereze, al cui o fi, un pantof din piele delicată, maronie. Se mai aud explozii, încă una, şi apoi încă trei, la distanţe egale de timp, i se pare, dar nu se mai poate ridica.”

Reîntoarcea în permisie a lui Gheorghidiu în București, „ca pentru un examen dezagreabil”, evocă o Calea Victoriei aproape părăsită, încă asaltată de amenințarea războiului și o casă în care se simte străin și copleșit de ceea ce el percepe drept o falsă afecțiune. 

„Am scris nevestii mele că Sâmbătă seara sosesc. Trenul nu s-a oprit la peron, ci în câmp, pe o linie de garaj, gara e în întuneric de frica zepelinurilor...
Iar când vin pe Calea Victoriei goală, felinarele dau o lumină albăstruie asfaltului pustiu, de par acoperite cu zăbranic de doliu. Nicăiri lumini aprinse. Impresia de cavou imens e copleşitoare.
[...]
M-a aşteptat cu o serie întreagă de demonstraţii, care altădată m-ar fi înebunit de emoţie şi plăcere. Casa e toată iluminată (cu storurile căptuşite bine, fireşte, ca să nu se vadă afară) ca pentru sărbătoarea de Paşte, masa e albă, sclipitoare de cristaluri şi flori, vinul rar. E o intenţie de supeu în doi, ca într-o „cameră separată" de restaurant de petreceri. Îmi e imposibil să nu fac socoteala că aş putea avea toate acestea numai cu zece monede de aur şi încă fără obligaţia de a surâde.”

Diana are dificultăți să își găsească loc de muncă, în ciuda diplomei de juristă, deoarece nevestele avocaților sunt geloase și nu le permit soților avocați să aibă secretare femei. 

„După multe stăruinţe, am izbutit să intru secretară la avocatul Gheorghiu, care tocmai divorţase. Locuia în blocul cel nou, clădit de curând pe Calea Victoriei, peste drum de cofetăria „Nestor”. Salariu nu plătea secretarilor, dar îi lăsa să câştige fiecare după abilitatea lui. „În tot cazul, pe fete nu le plătesc.” A zâmbit, lăsând loc echivocului.”

În același bloc, câteva etaje mai sus, Diana descoperă că locuia chiar crush-ul ei, Alex Dobrescu, într-o locuință aparent de rezervă, iar cei doi au o aventură extraconjugală pentru o vreme. 

„Joia trecută, 21 mai, neavând treabă, mă plimbam încet pe Calea Victoriei, pe la șapte seara, privind la forfoteala aceea de calești, birji, automobile - ce mulțime! ce eleganță! ce belșug!... cum rar se vede chiar în orașele cele mai prospere - și mă gândeam: cine or fi aceia care au scornit de la o vreme că-n țară e sărăcie, că s-a scumpit traiul și că suntem amenințați de o criză agricolă? ce moftangii!
Pe când gândeam așa, iacătă, dau piept în piept cu amicul meu Costică Parigoridi - care, contrariu felului său cunoscut de toți, are acum aerul unui om prea puțin vesel.”

După ce se cinstesc toată seara la Corso, grupul de amici „steteau încă, în fața cafenelei nehotărându-se ce să facă.” Unii se hotărăsc să plece acasă, alții se hotărăsc să dea o raită pe la un bordel, apoi la o cârciumă „La Oituz” și pornesc pe jos pe Calea Victoriei discutând diverse picanterii din viețile altora. 

„— Mie mi-e somn. Care merge în direcția B-dul Pake, că-l duc cu mașina? Se hotărî Dobridor și Eleazar să-l însoțească până la Statuie. Ceilalți porniră în jos, pe Calea Victoriei. 
Îndată ce se depărtă mașina, Emilian se repezi la Ilieș.
— Bine mă, prostule, era să i-o spui în față că-l înșală nevasta.
— Va să zică e adevărat?! exclamă Ilieș fericit. Mă, și eu care mă trudeam să aflu!
Începu să râdă mai tare, la brațul lui Emilian.
— Va să zică, acuș, noaptea, în timp ce Octav era cu noi, ea, Vally... Ai dracului!
Râdea fericit. Emilian îl ațâță, povestindu-i amănunte la ureche.
— Spune mai tare, vorbi Lazarovici, să auzim și noi.
Anicet simți deodată cum îl copleșește pofta aceea caldă de vulgaritate, de mocirlă și aburi. Băuse mult, era acum vorbăreț și fericit. Se gândi numaidecât la David și la fratele său Petru. Să-l ducem pe Dav la femei, ce magnific final! Începu să râdă și el, gros și sincer. Să cunoască dragostea, realitatea ! Aci mă Davide să te văd, în bordel mă, față’n față cu dragostea.
— Am o idee, le spuse. Mergem la tipografie la David, și-l luăm și pe el la dame!
— Extraordinar, aplaudă Emilian, extraordinară idee!...
[...]
Dar de ce e atât de extraordinar? întrebă Lazarovici.
— Cum, tu nu știi că Dragu e virgin? se miră Emilian. Cum, mă, e la tine în redacție, și nu știi?
— El e corector de noapte, răspunse oarecum plictisit Lazarovici, nu e în redacție. Când vine pe la noi, stă puțin și nu vorbește aproape cu nimeni.
Dar acum înțeleg eu, continuă, mai luminos, acum înțeleg de ce scrie Dragu pamflete... Freud, tot Freud săracul!...”

„Pe Calea Victoriei, o doamnă bătrână, dar de familie bună, ținea un magazin de mobilier și obiecte naționale. [...] S-a adresat bătrânei doamne, propunându-i să facă amândouă tovărășie. Una aducea magazinul cu chiria plătită, alta un transport de marfă modernă și serviciul de „directoare”. 
Cu puținii bani pe care i-a obținut de acasă, cu bunăvoința prietenilor de la Berlin, i s-au dat o seamă de obiecte de artă în comision. La început o garnitură de biurou, de nuc placat cu lac modern cafeniu, alt birou cu plăci groase de stejar sprijinite pe alte două ca un paralelipiped culcat. Etajere mici, asimetrice, scăzând ca treptele, capricios... biblioteci cubice, de arțar placat și lăcuit, tot cu rafturi asimetrice...
Pe urmă lămpi ca zarurile mari, mate și nu mai știu ce statuete, subțiate, stilizate. [...]
Succesul a fost neîntârziat, și-au primit comenzi mai ales pentru bănci. Au botezat magazinul: „La Arta Decorativă”.(E drept că au început cam în același timp cu un pictor modernist).”

Seara de beție continuă, Pavel și prietenii lui după ce mai beau un vermut la Bar Automat, își continuă drumul spre tipografia redacției unde lucra amicul Dragu. 

„Până la tipografie, Ilieș acostă toate femeile. Emilian nu-și găsea astâmpăr de bucurie; țipa, scuipa vitrinele, și se opri în fața lăptăriei de pe Bulevard ca să urineze. Libertate, libertate! Jos burghezii, jos bătrânii, jos masca! Ilieș îl aplauda. Lazarovici începu să-i expună lui Anicet planul societății viitoare. Morală sexuală reformată, credințele oficiale abolite, egalitate de drepturi și inegalitate de responsabilități. Un inginer, de pildă... Anicet nu-l asculta. Grăbi pasul să-l ajungă pe Emilian.
În fața tipografiei, cei trei rămaseră în curte iar Emilian porni repede pe scări tocmai sus, la etajul al cincilea, să-1 caute pe David.”

Manifestațiile studențești s-au desfășurat în jurul axei reprezentate de Calea Victoriei, Emilian rememorând scene de o violență cumplită suprapuse cu zvonuri și povestiri despre abuzuri și acte de sadism atât din partea forțelor de ordine cât și a protestatarilor. Pentru Emilian sunt un declanșator puternic de ură, revoltă și dorință de retaliere, deșteptând în el aceeași cruzime și transformându-l la rândul lui în agresor. 

„Jandarmii, în Martie anul trecut, luptele acelea cu studenții la Cercul Militar, în fața Universității, pe Calea Victoriei... Furia cu care loveau, în oricine, în femei, în studente... Biata fată căzuse pe trotuar, și locotenentul a lovit cu cizma între picioare. Cineva spunea că fata nu avea chiloți, și desgolirea aceia în mijlocul mulțimii șarjată a părut monstruoasă și comică în acelaș timp. Un sex răsturnat, în plină stradă, între jandarmi și mulțime... Își aduce aminte furia care l-a cuprins auzind episodul acesta, ura cu care privea orice militar pe stradă, orice coloană de jandarmi.
[...]
Plutoanele acestea izvorând de pretutindeni, încercuind manifestația spre Calea Victoriei, pătrunzând în pas alergător în massele blocate din jurul statuiei — dau un aspect de revoluție, o tensiune violentă, stenică, iritantă. Nu mai poate rămâne pe loc. Își face drum spre Bulevardul Academiei, cu gândul să urce în sus până la Pasagiul Imobiliara și să treacă în Calea Victoriei. Aude că studenții au pătruns în fața Palatului, că în fața Teatrului s-au baricadat din nou, ca la 1907. 
Dar nimeni nu știe nimic precis. Sunt funcționari veniți de la lucru, haimanale, cucoane, băieți de liceu, câțiva studenți care încearcă să ajungă masele blocate. Vorbesc toți, comunică, înjură jandarmii, huiduiesc pe ofițeri. O studentă a murit acum un ceas în beciurile Prefecturii, unde a fost siluită de doisprezece agenți. Studenții sunt bătuți până la leșin în curte, în închisoare. Au fost atacați cu bombe de gaz axifisiant. Au prins un ofițer și l-au linșat în Cișmigiu. Sergenții sunt bătuți de public. Un gardian are craniul spart. Argetoianu e vândut jidanilor și lorga și-a pierdut mințile. Altminteri ar fi putut împiedeca acest măcel... Ascultă toate zvonurile acestea, și mânia îl cuprinde, îl înăbușă.
[...]
Imaginația e covârșită de explozii, de violuri, de asasinate. Mai ales de umiliri. Studenți legați și bătuți... Lucrul acesta îl înebunește, îl face sa urle. Legați și bătuți... Și deodată, din nou acel sunet de bocanci; căști de jandarmi, țipete... Fug toți, stâlciți între ziduri, refugiindu-se în curți, în case. [...] Toate acestea i s-au părut, mai târziu, atât de stupide și de inutile Dar acum, parcă deșteptate la o viață și mai violentă de către țipătul acela necontenit și lugubru al Atelierelor — imaginile revin, se leagă una de alta, se dilată, ajung ireale, mustesc ura, precipită sângele într-un ritm tot mai vorace, tot mai bolnav.”

Încă entuziasmat de întâlnirea din seara anterioară cu Ileana și de sărutul furat în scara blocului, Mavrodin se plimbă pe străzi într-o stare de melancolie și incertitudine. 

„Am plecat pe la trei și jumătate neștiind ce am să fac, odată ajuns în stradă. Am ieșit în Calea Victoriei și mi s-a părut pustie, murdară. Am luat-o agale spre Poștă fără nici un chef. M-am oprit în fața unui chioșc cu ziare, ca să privesc câteva magazine ilustrate. [...] În dreptul Cercului Militar, am luat-o pe bulevard îndreptându-mă spre Cișmigiu. Parcă mi-era și mie teamă de amurgul care se apropia [...] în cele din urmă m-am predat tristeței aceleia crepusculare a iernilor marilor orașe.”