Mihail Drumeș

„Locuiam în strada Amzei, unde aveam o cameră la etajul al IV-lea, într-o clădire veche, cu o puzderie de chiriași, de toate profesiile. Cele trei etaje erau închiriate la diverse familii, iar în cel de-al patrulea, compus din vreo zece camere înșirate ele o parte și de alta a unui culoar, locuiam noi. [...] Noi eram mai multi studenți, care stăteau câte doi și chiar trei în cameră, afară de mine, care n-aveam nici un tovarăș. [...] Odăile mansardei erau închiriate, afară de una singură, aflată lângă camera mea.”

„Într-o seară întâlnește la „Carul cu bere" pe avocatul Teodoru, un prieten mai de demult. Din una în alta, aduc vorba despre femei. 
— Măi, sare Dinu, am întâlnit în tren o fată de o frumusețe rară, înțelegi? Ar fi scos din minți și pe Papa de la Roma.
— Carevasăzică a doua... Venus din Millo.
— Ei, da, Venus din Millo, plus brațele.
— Era una d’alea?
— Ce-ți închipui? Se deosebesc lesne altele.
— Și cum o cheamă, mă rog?
— Nu știu. Habar n-am. Nici n-am întrebat-o.
Avocatul pufnește de râs.
— Cum măi, nici nu știi cum o cheamă? Te-ai mulțumit doar s-o contempli, de la distanță, ca pe o sfântă Veronica? N-ai încercat s-o săruți, să mergi mai departe?
Lui Dinu îi piere dispoziția. Teodoru nu poate să înțeleagă un simțământ curat. Pentru el femeia nu e decât un obiect de plăcere...
— Mare nătărău! exclamă avocatul, nu m-așteptam la așa ceva...
— Poate că are dreptate în felul lui, gândește Dinu, dar nu-și dă gândul pe față.”

„Necunoscuta
Din confesiunile lui Dinu Gherghel
După cum spuneam, ajung în Gara de Nord. Vagonul de clasa întâi e aproape gol. Hamalul se opreşte în dreptul celui de al doilea compartiment. Un semn familiar cu coada ochiului. Vrea, pesemne, să-mi atragă atenţia că mi-a găsit un loc bun. Probabil că la el un loc bun e în prezenţa unei domnişoare. Şi de astă dată îi remarc ochii mari cât cepele.
Intru în compartiment, o salut cu o uşoară înclinare a capului pe necunoscuta tovarăşă de drum cu care aveam să călătoresc şi mă aşez comod pe canapeaua opusă. Îmi răspunde tot aşa, din cap, puţin contrariată de prezenţa mea, probabil, neconvenabilă. Apoi, îşi reia lectura întreruptă o clipă.”

„Ieşise ultimul om din sală, el ― nicăieri. Cu siguranţă, a luat-o înainte şi mă aşteaptă. Dar unde? Unde să-l găsesc în fluviul uman care curgea pe bulevardul Elisabeta? Hotărât, destinul n-a admis să rămânem împreună... Atunci, pentru ce ne-a pus, cu două ore înainte, pe unul în faţa celuilalt? Ce noimă avea această reîntâlnire fără finalitate? Ah, eram nervoasă, nu ştiam ce să cred şi, mai rău decât atât, nu ştiam nici ce să fac... îmi venea să plâng de ciudă şi, dacă aş fi fost undeva, singură, plângeam în lege.”

„― Bob, trebuie să te văd urgent, foarte urgent. E o chestiune importantă, vitală, înţelegi? Nu te reţin mai mult de 5 minute. Spune, te pot găsi?
S-a mirat, tot întreba despre ce-i vorba. Dar, pe urmă, a acceptat să ne întâlnim la Statuia Aviatorilor, promiţându-mi că vine neapărat. A venit, într-adevăr, peste o jumătate de oră.
― Uite de ce te-am chemat. Vreau să-mi răspunzi deschis, cavalereşte: te-ai lăudat faţă de Gherghel că ţi-am aparţinut?
El s-a îngălbenit ca un cadavru.
― Bob, e o problemă de viaţă şi de moarte. Mie să-mi spui adevărul. Nu te întreb pentru ce ai spus acest lucru, ci dacă i-ai spus. Bagă de seamă, bagă bine de seamă, Bob!”

„A fost punctuală la prima întâlnire, ca şi la celelalte. De rândul ăsta, o aştept la ieşirea din facultate, în dreptul librăriei Cartea Românească. Ajungând în Victoriei, facem colţul şi, după câţiva paşi, intrăm în cofetăria Riegler.”

„M-am uitat lacom la fotografie şi nu mă săturam privind-o: înaltă, mlădioasă ca o trestie, cu părul şi ochii negri. Surâdea, şi pe faţa ei se lăsase o lumină, totuna cu farmecul. Parcă fusese într-adins creată pe gustul meu. O ciudă mare m-a răscolit ca o revoltă: de ce nu sunt eu Grig acela?… Aş fi iubit-o mult, aş fi făcut orice pentru ea. Nu e puţin lucru să te iubească o cântăreaţă celebră ca Alina. Te-ar invidia toţi prietenii şi cunoscuţii, iar celelalte fete ar crăpa de ciudă. Când voi ajunge student, voi face pe dracu-n patru să devin iubitul unei actriţe celebre, ca să mă plimb la braţ cu ea pe Calea Victoriei.”

„Pe când mă plimbam fără ţintă pe Calea Victoriei, mi s-a părut că mă strigă cineva din spate (de fapt, era o iluzie auditivă). M-am întors brusc să văd cine era. În clipa aceea m-am izbit de o femeie care trecea grăbită pe lângă mine. Tamponarea a fost atât de puternică, încât mi-a căzut pălăria pe jos.
— Ai putea să fii mai atent, domnule, m-a apostrofat femeia. Când m-am uitat la ea, am rămas încremenit: era Ioana Pâslaru, puştanca pe care n-o mai zărisem de la revelionul din 1914, adică de 16 ani.
— Oana!
— Griguţă!
Ne-am îmbrăţişat pe trotuar, în mijlocul mulţimii de gură-cască, împiedicând circulaţia. Am întrebat-o dacă ea m-a strigat. Nu mă strigase. Ciudat! Cu toate astea am auzit destul de bine.
— Ce întâmplare! Să ne întâlnim după atâţia ani! Să-ţi fie ruşine că n-ai dat deloc pe la noi, m-a dojenit ea.
— Oano, abia am sosit azi-dimineaţă. Unde să stăm puţin de vorbă? Eşti grăbită?
Am intrat în cofetăria Riegler, la doi paşi de noi. Ne-am aşezat la o masă şi am comandat prăjituri.”

„Am stat în capitală vreo zece zile, până când mama a isprăvit tratamentul. Pe toate gardurile erau lipite afişe mari, colorate cu litere de-o şchioapă, care anunţau Traviata Ia Opera Română, cu Alina Barbu în rolul principal. Mai figurau pe afiş şi alţi cântăreţi celebri, ca Dimăncescu-Basu sau Daria Ropală, însă numele ei era tipărit cu literele cele mai mari.
Am rugat-o pe mama să mergem la Operă, dar ea avea alte treburi, aşa că mi-a dat voie să mă duc singur. Ardeam de nerăbdare s-o văd pe Alina Barbu, şi cele zece minute care s-au scurs până să se ridice cortina mi s-au părut tot atâtea veacuri.
[...]
În zilele următoare, am fost la încă două spectacole ale Alinei: Boema şi Madama Butterfly, dar, de astă dată, cu mama.”