Cimitirul Bellu

Cimitirul Șerban Vodă (în limbaj popular „Cimitirul Bellu”), se află situat în Piața Eroii Revoluției.

Până la jumătatea secolului al XIX-lea bucureștenii își îngropau morții în curțile bisericilor. Existau câteva cimitire în afara orașului, unde erau înmormântați săracii, oamenii de rând sau cei morți în urma molimelor. Pentru a fi în pas cu lumea modernă, legiuitorii bucureșteni au desființat aceste cimitire și au hotărât în 1831 „Legiuirea pentru înmormântări afară din oraș”. În anul 1852 o comisie a Sfatului Orășenesc discută crearea altor cimitire în afara Bucureștiului. Unul dintre acestea era situat pe ulița Șerban-Vodă, unde se afla o grădină mare de portocali aparținând baronului Barbu Bellu (1825-1900), ministrul Cultelor și Justiției. Terenul de circa 15 hectare a fost donat de Bellu Sfatului Orășenesc care, la 26 noiembrie 1852, hotărăște începerea lucrărilor de amenajare a cimitirului. Arhitectul Alexandru Orăscu întocmește planurile pentru ridicarea capelei pe locul unde fusese cândva biserica lui Bellu cel Bătrân (1799-1853), tatăl baronului. Interiorul era realizat de pictorul Constantin Lecca. În toamna lui 1855 încep amenajările terenului, primele înmormântări fiind în 1856, iar în septembrie 1858 cimitirul începe să funcționeze legal. Sursa: Wikipedia RO

Bellu este recunoscut și ca un veritabil muzeu în aer liber, fiind unul dintre cele mai valoroase ansambluri de patrimoniu din București, cu o densitate impresionantă de monumente istorice și opere de artă, printre care:

Capela Centrală: Construită pe locul vechii capele a lui Barbu Bellu, este o bijuterie arhitecturală pictată de maeștri precum Dimitrie Belizarie.

Sculpturi celebre: Multe dintre monumente sunt semnate de artiști renumiți, cum ar fi Karl Storck, Carol Storck sau Ion Georgescu.

Stiluri diverse: De la neoclasic și neogotic la neoromânesc și art nouveau, cavourile marilor familii boierești (Cantacuzino, Ghica, Florescu) sunt adevărate palate în miniatură.

Din punct de vedere literar, Cimitirul Bellu reprezintă cea mai concentrată arhivă de istorie literară „vie”, unde biografiile scriitorilor se întâlnesc cu arta monumentală.

Cimitirul Bellu a generat el însuși literatură. Atmosfera sa melancolică și poveștile tragice ale celor înhumați acolo au servit drept punct de plecare pentru numeroase scrieri, cum ar fi povestea „Domnișoarei Poroineanu” sau a „Doamnei cu umbrela”, care au fost incluse în volume de eseuri, reportaje și proză scurtă ce explorează mitologiile orașului București.

Punctul central de interes literar este celebra Alee a Scriitorilor, unde sunt înmormântați cei mai importanți autori care au definit limba și literatura română.

Printre scriitorii și personalitățile literare, îi regăsim la Bellu pe:

Adrian Păunescu (1943–2010): Poet, publicist, om de televiziune, politician. Fig. 9
Alexandru Macedonski (1854–1920): Poet. Fig. 6-34
Alexandru Paleologu (1919–2005): Scriitor memorialist, diplomat. Fig. 8
Alexandru Vlahuță (1858–1919): Scriitor, academician. Fig. 71-36
Alfred Ion Moșoiu (1890–1932): Scriitor, poet, dramaturg. Fig. 52-3
Alice Voinescu (1885–1961): Scriitoare. Fig. 63
Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838–1907): Filolog, istoric, enciclopedist, scriitor. Fig. 25-22
Cella Delavrancea-Lahovary (1887–1991): Pianistă, scriitoare. Fig. 47-6
Cezar Petrescu (1892–1961): Scriitor, ziarist, academician. Fig. 103
Cincinat Pavelescu (1872–1934): Magistrat, epigramist, poet. Fig. 13-58
Emil Gîrleanu (1878–1914): Scriitor, scenarist, jurnalist. Fig. 83-6
George Călinescu (1899–1965): Critic și istoric literar, scriitor, academician. Fig. 9
George Coşbuc (1866–1918): Poet, traducător, academician. Fig. 9-19
Ion Heliade-Rădulescu (1802–1872): Scriitor. Fig. 98
Ion Luca Caragiale (1852–1912): Scriitor, dramaturg, ziarist. Fig. 9-4b
Ion Minulescu (1881–1944): Poet, prozator. Fig. 115-105
Ionel Teodoreanu (1897–1954): Scriitor (romancier) și avocat. Figura 47-6
Iulia Hasdeu (1869–1888): Poetă cu înclinații filologice și artistice, fiica savantului Bogdan Petriceicu Hasdeu. Figura 25-22
Liviu Rebreanu (1885–1944): Scriitor. Fig. 8
Marin Preda (1922–1980): Scriitor. Fig. 9
Mateiu I. Caragiale (1885–1936): Scriitor, heraldist. Fig. 26-29
Mihai Eminescu (1850–1889): Poetul național al românilor. Fig. 9-24
Mihail Sadoveanu (1880–1961): Scriitor, academician. Fig. 9
Mircea Nedelciu (1950–1999): Scriitor. Fig. 9
Nichita Stănescu (1933–1983): Poet, academician. Fig. 9
Nicolae Filimon (1819–1865): Scriitor, autorul primului roman românesc. Fig. 8-52
Nicolae Labiș (1935–1956): Poet. Fig. 8
Hortensia Papadat-Bengescu (1876–1955): Scriitoare. Fig. 24-22
Panait Istrati (1884–1935): Scriitor de limba română și franceză. Fig. 37-51
Păstorel Teodoreanu (1894–1964): Scriitor, epigramist, publicist, avocat și gastronom. Fig. 33b, 289
Petre Ispirescu (1830–1887): Scriitor, povestitor. Fig. 17-35
Rodica Ojog Brașoveanu (1939–2002): Scriitoare de literatură polițistă. Fig. 26
Șt. O. Iosif (1875–1913): Poet. Fig. 84-2
Titu Maiorescu (1840–1917): Critic literar, scriitor, academician. Fig. 18-49
Tudor Mușatescu (1903–1970): Dramaturg, prozator, umorist. Fig. 95
Zaharia Stancu (1902–1974): Poet, prozator, academician. Fig. 9

Sursa: Dicționarul de persoane înmormântate în Cimitirul Șerban Vodă - Bellu „Clasic”, Gheorghe Sarău

Sânziana menționează că merge des la Bellu pentru a vizita mormintele părinților ei și cenotaful tatălui său, căzut pe front:

„În momentul acela, sună telefonul.
Alo! Da, nene Daniel… A şi trecut un an?!… Direct la Bellu… Da, ştiu, De câte ori merg la Mama şi la Tata, trec şi pe la el. Bine, la 11. La revedere.
Un an de când v-aţi dus, domnule doctor Nini Naiculescu. Nini, Nini. Tot trecutul dădea năvală asupra ei. Pavel, Nini, chiar şi Nenea Daniel, chiar şi Alexandru. Şi tu, Mircea, eşti şi prezent şi trecut… Trecutul e o-ncăpere din prezent în care intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât, şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des.
[...]
Cum îţi spuneam, profesorul Bartolomeu obţinuse aducerea de pe front şi mobilizarea pe loc a trei doctori de o excepţională valoare, cum îi declarase el: Gheorghe Hangan, Daniel Şerban şi Ioan Wagner. Ordinul sosise pe front la două săptămâni după moartea Tatei. Mama i-a făcut un cenotaf, un mormânt gol, la Bellu, un cimitir de-aici din Bucureşti. În amintirea doctorului Gheorghe Hangan, căzut pe front 1907-1942, aşa scrie pe cruce…”

Ulterior, pianistul Marcel Haimovici depune o jerbă la mormântul Smarandei Hangan în semn de omagiu pentru demnitatea ei:

„Mama era consultantul ştiinţific permanent al Bertei. Nimic nu făcea, nimic nu cumpăra Berta fără s-o-ntrebe pe Mama. Aşa a ajuns casa Bertei plină de cele mai frumoase mobile stil, de cele mai orientale covoare, caseta ei de bijuterii plină de piese de valoare istorică, pereţii plini de Matei Şerban şi de alţii ca el, care, consideraţi decadenţi în anii aceia, vindeau pe nimic ca să-şi ţină zilele. La toate sărbătorile ne invitau la masă, mândrindu-se cu Mama, prietena noastră, care făcea o profundă impresie asupra comunităţii; până şi-asupra doamnei Herşcovici: ea ne făcea pe Mama, şi, scuză-mă că mă laud, şi pe mine frumoase şi distinse ca nişte spaniole. În ajunul câte unui examen, când Marcel făcea ultima repetiţie, Mama cu mine şi, uneori, şi cu Marilena îl ascultam stând în fotolii, emoţionate, alături de Berta, de Sandu şi de bunica lui spaniolă. Berta şi cu Sandu erau de două ori emoţionaţi: mai întâi, fiindcă Marcel cânta, în al doilea rând, pentru că aşteptau verdictul Mamei, care pentru ei era mai important decât ce-ar fi spus tot Conservatorul la un loc. Când ne-a cântat o dată Marcel Imperialul, ultimul acord se stinsese demult, iar Mama rămăsese nemişcată în fotoliu. Marcel s-a uitat întrebător la ea, iar Berta a-ntrebat-o neliniştită: Ce zici?. Când ai să fii celebru, Marcele, am să mă pot lăuda c-am avut privilegiul să fiu auditorul tău privat: Eu l-am auzit la el acasă pe marele Marcel Haimovici, când era doar Haimovici Marcel, student la Conservator, şi-am ştiut de-atunci că este un mare artist. Mă simt astăzi cum cred că se simţea Ludovic al II-lea al Bavariei când se cânta Wagner doar pentru el, într-o Operă goală. Îţi mulţumesc din suflet pentru înălţarea estetică pe care-o trăiesc când te-ascult. Să ai parte să faci cât mai mulţi oameni fericiţi. Şi urarea Mamei s-a-mplinit. Nu este colţ al lumii unde lumina acestui talent excepţional să nu fi ajuns. Într-un turneu, s-a-nsurat cu-o americancă, o mare cântăreaţă de negro spirituals. În '60, Sandu şi cu Berta s-au dus definitiv la copil. Am un vraf de cărţi poştale ilustrate pe care ni le trimitea şi pe care mi le trimite şi-acum mie Marcel din toată lumea. În culmea gloriei, găsea câteva momente în care să-şi aducă aminte de modestele lui auditoare private din Cercului, care-l ascultau cu evlavie şi cu iubire. Berta şi cu Sandu ne scriau scrisori care, pe de-o parte, debordau de mândrie pentru succesele lui Marcel, pe de altă parte, se lamentau pe urmele unui trecut modest şi paşnic când duseseră o viaţă cu adevărat tihnită în micul nostru falanster din Cercului, între prieteni adevăraţi. În anul când a murit Mama, i-au trimis o invitaţie şi bani de drum la bancă. I-a sosit paşaportul la două săptămâni după moarte. Anul ăsta a murit mai întâi Berta, iar la două luni după ea, şi Sandu. N-a putut trăi fără ea. Marcel le-a ridicat un monument superb aici în cimitir, unde ar fi vrut ei de fapt să odihnească. M-a invitat la concertele lui şi la dezvelirea monumentului: În amintirea minunaţilor mei părinţi Sandu şi Berta Haimovici. Apoi, ne-am dus la Bellu fiindcă a vrut să pună o jerbă de flori pe mormântul Mamei. În amintirea doctorului Gheorghe Hangan, căzut pe front, 1907-1942, iar dedesubt, Smaranda Hangan, 1912-1974. Înainte de-a pleca de la mormânt, Marcel şi-a trecut degetele peste numele Mamei. Smaranda Hangan, cel mai demn şi mai exemplar om pe care l-am cunoscut.”

„Contaminată de discursuri și plânsete, bucuria celor doi că erau împreună se compara cu ceva grav și străin, dar niciodată moartea nu a fost mai departe de ei decât atunci. Privirea însuflețită îi trăda atunci când încercau, ba unul, ba altul, să se imagineze într-un scenariu similar. Aleile pline de lumină ale cimitirului își cerneau frunzele galbene într-o ploaie foșnitoare, în timp ce ei se pierdeau printre cavouri, nepăsători și sensibili, vorbind ușuratic despre moarte și viață, cu fețele prinse una de alta… Așadar, a început la Bellu.” 

Puiu Faranga ascultă în sanatoriul în care este internat descrierea în amănunt a înmormântării soției sale, Madeleine, pe care tot el o sugrumase.

„Descrise coroanele, dricul urmat de zece preoți și un episcop, doi miniștri, cinci diplomați și tot ce au Bucureștii mai select… Peste șaptezeci de cupeuri și automobile au întovărășit pe pauvre Madeleine până la Bellu unde acum se odihnește în cavoul familiei Faranga, alături de mama lui Puiu…”

(Scena 9, În căutarea Bucureștiului Literar pierdut, Raul Ștef)

În Orbitor, Aripa Stângă (1996) de Mircea Cărtărescu, cavoul de la Bellu pare să reprezinte chiar sensul vieții pentru bătrânul Catana. Locul fantastic pare să-l fi fermecat și însoțit pe bătrân timp de decenii întregi. De altfel, bătrânul este în permanență certat de soție, din cauză că își investește toți banii în cavou, nu în casă. D-na Catana descoperă lucrarea de o viață a soțului abia la înmormântarea acestuia, când ea însăși se pierde prin labirintul locului de veci.

„Și-ți trebuie cavou? De marmoră trandafirie? Cu îngeri de piatră? Oameni buni, mai bine era bețiv, mai bine bea banii, știam o treabă, da’ el de patruzeci de ani strânge pentru cavou. De douăzeci de ani pietrarii îi mănâncă paralele. Știți ce are porcu ăsta de Bellu? Palat, oameni buni, nu cavou. Te plimbi cu căruța prin el. Și ce statui! Și ce bibiluri și câte odăi! Câte morminte goale! Un neam întreg poate să stea acolo pîn-la sfânta judecată…Când zări iarăși lumina zilei izbucnind printre chiparoșii melancolici din cimitirul Bellu, Maria își făcu cruce.”

Sursa: https://www.scena9.ro/article/dictionar-locuri-bucuresti-literar-fotografii

„— Mergem să ne mişcăm puţin? Am câţiva prieteni aici, cărora nu le-am mai făcut de mult vizită!… rosti Leon Mătăsaru, prinzând braţul lui Ion Ozun.
Îşi făcură loc prin mulţime.
Amândoi plecară printre monumente şi cruci. După grilajuri se vedea pământ răscolit, cu răsaduri proaspete de flori. Dar cele mai multe morminte se aflau într-o mută şi mare uitare.
Aceasta nu împiedicase primăvara să îmbrace mesteacănii plângători într-o balansată şi încă diafană perdea de frunze mărunte. Iarba creştea viguroasă şi deasă. Flori sălbatice şi proletarizate săltaseră vânjos printre scaieţi. Era în acest ţinut tăcut al morţilor o victorioasă irupţie a vieţii vegetale.”

Hagienuș îl convinge pe Ioanide să construiască un cavou pentru soția lui răposată și în timpul lucrărilor face o vizită la cimitir  „cu două sticle de vin negru vechi, de pe vremea când avea moșia nevestei, să le bea în amintirea răposatei, pe pragul locașului ei veșnic.”

De aici lucrurile continuă cu un „festin într-un care avea o masă de tablă pentru pus flori și candelă și două bănci pentru eventualii vizitatori. Începură să mănânce, iar Hagienuș, turnându-le din vinul lui, făcu prezentările răposaților din cavou, pe care de asemeni îi cunoscuse. Erau acolo soț, nevasta, copii, nepoți de copii ai unei familii Carlanopol și un Făurescu, despre care Hagienuș informa că era amantul nevestei, devenit soț după spânzurarea celui dintăi. Madam Carlanopol îi înmormântase pe amândoi bărbații amical, în același cavou, rezervându-și un loc între ei, în care se și afla. Hagienuș debita toate aceste lucruri cu sarcasmul bonom cu care se spun anecdote despre cei vii. N-avea, sau nu părea să aibă, deloc oroare de imaginile mortuare. Scena festinului în cavou era dintre cele mai inedite și cei trei bărbați vorbiră numai despre iubire, fără a depăși marginile stricte ale decenței.”

„-Să lăsăm asta, știi că a murit Carcalechioaia. A avut un atac de dambla. Norocul ei și al lui Prejbeanu e că nu s-a chinuit, a murit îndată, fără paralizii și alte orori de acest fel. Au îngropat-o ieri la Bellu. De mult n-am mai avut în București o înmormântare ca asta. Toată societatea bună a fost.
Smărăndache, care participase, povesti într-adevăr la toți evenimentul, pe care îl definea drept o mare ridicare de mase mondene. Carcalechioaia poseda la Bellu un cavou cu înfățișare de mic Pantheon cu cupolă și uși duble de bronz, construit de arhitectul Ion Mincu. Fu adusă, deci, într-un camion-automobil de Matei Basarab, și depusă în capela cimitirului, în fața căreia se adunară, venind cu diferite mijloace de locomoțiune, în general cu tramvaie, cu excepția lui Gaittany, sosit în somptuosul lui automobil, în care nu admitea alături pe nimeni, toți cei care se considerau din lumea bună.”

„Bobby contempla gloria altora. Se posta în zorii zilei în piața cimitirului Bellu, la startul vreunei curse cicliste București-Giurgiu-București și nu lipsea de la nici un match de foot-ball pe arenele Ciocanul sau Obor. Întrucât privește stelele de cinematograf, neputându-le poseda în original, Ie cultiva sub forma cărților poștale ilustrate.”