Istorie urbană

Între limitele descrise de Piața Matache Măcelaru și Piața Chibrit își are activitatea dar și sfera de influență vestitul dansator de tango Gogu Vrabete. 

„Cartierul era plin cu case de rendez-vous, cârciumi și tractiruri cu felinare roșii. De pivnițe, ganguri întunecoase cu curve, curți umbroase cu mese și mușterii care își negociau tariful. Încãierãri în fiecare searã. Se luau în cuțit sã-și probeze onoarea. Ultimul rest al codului cavalerilor din Europa îl găseai într-un colț din Valahia. Aici dădeai de Gogu Vrabete.
Noaptea, cartierul era mai nesigur ca frontul. Pegră, interlopi, tipi de mână forte, ex-boxeri, tâlhari. Venea și lume din afarã, nu doar fanții dintre Chibrit și Matache Măcelarul.”

Mateiu Caragiale, fiul lui Ion Luca Caragiale, s-a născut în 1885 și a murit în 1936. A locuit împreună cu soția sa Marica Sion, care era cu 25 de ani mai în vârstă, pe strada Robert de Flers, actualmente Logofăt Luca Stroici, în casa de la nr. 9A. Odată cu căsnicia, a intrat și în posesia unei moșii la Sion actualmente Fundulea unde si-a făcut propriul blazon, fiind pasionat de heraldică și genealogie. 

Salonul lui Akim este locul unde Gogu Vrabete este rege, toată lumea îl cunoștea și admira iar el putea să se desfășoare ca o vedetă de prim rang: „venea când dansul era-n toi, fix între piesa 4 și 5, maximum de rafinament în ce privește protocolul. Știa sã-și vândã marfa. O seară de dans fãrã Gogu Vrabete era de neimaginat.”

„Se ducea la salonul lui Akim înțolit în costum cenușiu la două rânduri, cu dungulițe subțiri ca firul pânzei de păianjen. Un trandafir înfipt în rever. [...] Odată ajuns la salonul Akim, îl imita pe Bogart dându-se jos din Packard. Îi plăcuse scena din film la nebunie. Portiera întredeschisă, întâi apărea pălăria. Punea talpa și se strecura afară, după ce privea lung prin parbriz. Un minut cât să observe lumea strânsă pe trotuar că a sosit. Iată-l sub firmamentul „Salon de dans“ — litere albastre verzi violet, alături de o pereche îmbrățișatã pe un afiș înalt cât felinarul. Difuzoarele date la maximum zăpăceau strada. 
Cavaleri și domnișoare, intrați înăuntru! zbiera un grăsan. Să vezi cea mai tare orchestră, acordeon, ghitară, contrabas, pian Steinway, la tobe Sergiu Malagamba. Băuturi fine la discreție, sifon la gheațã, pateurile maestrului Zigu. La intrare câțiva duri îl recunoșteau. Se dădeau în lături plini de respect.”

Aflăm mai târziu în roman cum Gogu s-a „bătut” în tango-uri cu Jean Glonț-Cairo ca să își păstreze supremația de cel mai bun dansator. De fericire a plecat spre casă dansând pe străzi și visând la o carieră strălucită: „Eu, Gogu Vrabete, din salonul de dans Akim din Piața Matache Măcelaru, Calea Griviței nr. 78! Visa la o carieră de dansator de tango. S-a dus acasã dansând prin ploaie. Se vedea culegând aplauze, poza pe afiș. În mahala vor auzi de el la radio, o să-i citească toți numele în jurnale.”

Aflăm din pățania cu Jean Glonț-Cairo că Gogu Vrabete îl detronase pe acesta din postura de cel mai bun dansator cât Cairo a stat la închisoare. Odată ieșit și aflând că Gogu l-a înlocuit e gata să îl ucidă. 

„Venise acasă și găsise pe altul cocoțat pe tron. Timpul nu ședea în loc. Erau alte vremuri. Cine e ăsta? a întrebat. Un nașparliu din Grant. Ți-a luat locul. N-a răbdat. Așa a ajuns Cairo să dea cu cuțitul.”

După ce îl învinge cinstiti pe Jean Cairo la un battle de tango, Gogu pleacă acasă în Grant unde îl așteaptă scrisoarea care îi va schimba soarta.

„A ajuns târziu acasă, sub podul Grant. A găsit în cutia poștală plicul bleu cu ștampila Comisariatului militar din strada Francmasonă. Îi cerea să se prezinte la vizita medicală pentru încorporare. Habar n-avea că Rusia lui Stalin trebuia nimicită și carnea de tun era la mare căutare.”

„După scena cu curierul, generalul l-a întâlnit pe Felix Petrovici la Cercul militar. Degradarea unui general era o procedură complicată. Nu s-a mirat, rusul apărea pretutindeni din senin — avea ceva supranatural. L-a invitat să-i facă o vizită. Nimic de zis, politicos.
[...]
A intrat direct în subiect peste câteva zile, când Buzã, în civil, a pășit în birou. L-a poftit să se așeze la o masă lungă, încărcată cu dosare. A luat câteva și i le-a întins amabil. «Vă doresc o lectură plăcută.»”

„Cartierul Gării de Nord a ars. La 7.43 zidurile încă fumegau. Bombele au prăpădit până dincolo de mahalaua Dracului și cartierul burghez Domenii, au bătut piața Chibrit. Depou, triaj, Grant, zob. Jale mare. Mii de morți și tot atâția răniți, într-o jumătate de oră, la prânz, când mâncau toți de prânz, să le stea bine dumicatul.”

Dintr-un extras din presa epocii aflăm că Poliția este îl caută pe „tâlharul Cairo și complicii lui” care dăduseră „mai multe lovituri în diverse cartiere, Lipscani, Cotroceni, Parcul Jianu” (unde au devalizat locuința ministrului de Interne dl. Teohari Georgescu). 

„Poliția a primit informația că se afla într-o casă din piața Gemeni, la tăinuitoarea Lilans B, exprostituată la bordelul «Casanova». E cu curva aia, Katia Olșevsky? a întrebat denunțătoarea, dar comisarul Țepeluș n-a dorit să răspundă acestei chestiuni iscată de gelozie. Gangsterii au fost surprinși pe când împărțeau prada, poliția a făcut somațiile. A urmat o urmărire ca-n filme până la Hala Traian.”

Tot dintr-un extras din presa vremii aflăm că împătimitul parior de la Hipodromul Băneasa își joacă ultima șansă de a-și recuperea averea pierdută tot prin pariuri și... pierde. Și pentru că era prevăzător își anunțase deja ziar moartea, cu o zi înainte. 

„Culiță Afanei, cunoscut pierde-vară, ăi-a jucat ultima șansă. Dacă ar fi câștigat, își refãcea averea. Punâd răul înainte, că pierde, și-a anunțat moartea în prealabil în ziare, la rubrica Decese. Calul pe care a pariat, April, iapa de 2 ani, a pierdut la potou. A fost găsit într-o baltă de sânge de jockey-ul Aristide. Pariorul și-a tras un glonț în gură, chiar dacă nu a crezut nimeni că o va face. Anunțul decesului a apărut în dimineața aceleiași zile în presă, chiar înainte de a i se găsi cadavrul. Ceasul rău! În anunț cititorii, rudele, cunoscuții au fost invitați de sinucigaș la incinerarea sa de la crematoriul „Cenușa”. Nefericitul parior se găsește doar azi la Morgă.”

Conu Rache și naratorul deapănând amintiri povestesc cum „la colț, unde se taie Calea Moșilor cu bulevardul, pe dreapta, cum mergi spre Pache, e o cârciumã.
- Îi zicea: la Niță. [...]
- Păi, era mahala armenească acolo.
- Am apucat-o. Între cireșii înfloriți se afundau sub acoperișuri grele de țiglă, vechi case cu pridvor, parcă pustii. Rar, la portițe, ieșeau, sfioși, copii fără sânge în obraz, cu ochi mari și negri, sprâncenați și triști, să privească, așa cum făceam și eu, de la fereastra locuinței mătușei mele din capul străzii Vântului, amețitoarea mișcare de pe podul Târgului-de-Afară. În fața cârciumii cu pricina, pe bulevard, era un fel de ruină care s-a dărâmat în urmă: hotelul Athena.”

„Sub ploaia măruntă, Lipscaniul semăna cu un rîu, în albia căruia nu apele (bălți şi băltoace), ci oamenii curgeau tihnit. Joseph a păşit alături de ceilalţi, încălzit de freamătul lor, auzea frînturi de discuţii, replici, şoapte răzlețe, multe în germană, destule italieneşti, ungurești şi poloneze, chiar şi rîsetele unor domnişoare pe care le ocolise. La un moment dat, rîul s-a desfăcut în două braţe, unul cotind ciudat, la deal, cum nici un rîu nu o face, înspre biserica lutherană, celălalt ducîndu-se înainte, pe panta lină. lar între zidurile Bărăţiei, afară, se strînseseră atîtea suflete încît, clipe întregi, n-a crezut că poate fi adevărat.
[...]
Curînd, în turnul alb, s-au pornit şi clopotele mijlocii, lucrate pe socoteala părinţilor augustului suveran, arhiducele Franz Karl şi prinţesa Sophie, îndemnînd la pacea cuplurilor şi a contrariilor, iar, în urma lor, a răsunat clopotul cel mic, danie a lui Maximilian, fratele împăratului austriac şi împărat la rîndu-i, în celălalt capăt al lumii, în Mexic. Dangătele acelea, catolice şi nu ortodoxe, datorate familiei Habsburg şi nu voievozilor valahi, vuind laolaltă şi nu în cele patru zări, vestind Ajunul Crăciunului şi nimic altceva, au străpuns norii de deasupra Bucuresciului şi, credea dentistul, s-au pierdut în seninul sticlos, către stele. Tot într-acolo s-a înălţat şi muzica la începutul Liturghiei îngerilor, mai ales versul „Filius meus es tu, ego hodie genui te“, cînd acordurile de orgă au lovit geamurile catedralei, apoi s-au prelins pe uşile larg deschise, au atins creştetele plecate şi le-au mîngâiat ca un fior, au plutit şi au lăsat să picure o licoare a bucuriei, care aprindea voci şi inimi şi care, într-un colţ al curţii, lîngă poartă, a făcut să licărească lacrimi pe chipul lui Herr Strauss.”

Cu o istorie foarte densă, Casa Anticarilor este unul dintre acele locuri dispărute de pe harta Bucureștiului, un fost „paradis borgesian al bibliofililor[...] în care ficţiunea îşi e sieşi obiect, iar traiectoriile personajelor se‑ngână şi‑şi răspund, de pe rafturile etajerelor, nuanţându‑se sau potenţându‑se reciproc.”

(Andreea Răsuceanu, Dicționar de locuri literare bucureștene)

Despre Casa Anticarilor se știe că a fost ridicată cu sprijinul și intervențiile lui Nicolae Iorga, în 1924, acesta venea aici de câteva ori pe săptămână, alegea cărți si stătea de cele mai multe ori de vorba cu anticarii, favoritul sau fiind se pare Iuliu Pohl. Multe detalii despre istoria locului și a clădirii sunt documentate excelent aici.

Înfometat și obosit, Ioan Ozun urmărește din dreptul librăriei Alcalay o discuție ușor tensionată între două fete alintate.

„- Lasă că ajungem acasă şi mai vorbim noi, domnişoară! ameninţă Ana.
   - Sigur că o să ajungem. Şi sigur că o să mai vorbim... Eu nu-s ca tine sa stau înţepată toată ziua, fiindcă m’a respins un domn cu căciula brumărie.
Ana o fulgeră cu privirea. Sabina nepăsătoare, începu să desghioace coaja unei castane, muşcând din fructul făinos, parfumat şi cald.
În aerul aspru al iernei, mirosul era însă mai aţâţător. Ion Ozun care asistase la scenă rezemat de vitrina librăriei Alcalay, simţi o năvalnică ameţeală împăinjenindu-i privirea.
[...]
Se uită cu ciudă la copila în sweterul alb de lână, cu patinele atârnate pe braţ şi cu obrazul îmbujorat de frig.[...] Vedea numai o odraslă alintată de oameni sătui şi o înglobă în aversiunea lui de flămând.”

Pe fosta stradă Palade la numărul 43 (azi Dacia 141) Mircea Eliade a locuit până la ultima lui venire în București – pentru trei săptămâni – în iulie 1942, în plin război. 

Scriitoarea Anișoara Odeanu a fost cea care i-a luat ultimul interviu cât a locuit în București și care își amintea:

„Nu am la mine o listă de întrebări, în după-amiaza asta când merg agale pe strada Palade numărând 35, 37, 39, 41, 43. Iată, am ajuns. O grădină cu flori dincolo de grilaj. O alee asfaltată, casa e în fund. Sun. De sus, de la un balcon, aud o voce pe care o recunosc, caldă, melodioasă. E Mircea Eliade care mă anunță: „cobor acum“! E un apartament pe care-l iubește lumina. Am ajuns sus. E un apartament mic, dar care pare însă mare. Ușile între camere sunt deschise, lumina vine din toate părțile de la ferestrele mari, dintr-o cameră-ntr-alta, făcând să strălucească proaspăt culorile mobilei moderne, puține, confortabile, de o culoare deschisă. Florile strălucesc în glastre. E foarte tineresc apartamentul acesta, din care marile ferestre sunt fiecare câte-un vast panou pe care este zugrăvit un cer albastru de vară peste dantelăria unor copaci înverziți, totul cu o grație și atmosferă de nesfârșire calmă și plăcută în sine, ca a tablourilor japoneze […]”

Casa care se afla pe strada Melodiei, nr. 1, a fost cel mai simbolic loc pentru Eliade, unde a locuit timp de 12 ani:

„[...] Din fericire, ne rămăsese casa din Strada Melodiei. Foarte curând, am închiriat-o, şi noi cinci ne-am mutat definitiv în cele două odăi de la mansardă. Asta s-a petrecut în 1919, când aveam 12 ani. Eram obişnuiţi de altfel, pentru că trăisem acolo, mama şi cei trei copii, de când Bucureştiul fusese ocupat de trupele austro-germane şi casa întreagă fusese rechiziţionată. Mansarda aceea a avut o importanţă hotărâtoare în viaţa mea. Mi-e greu să mă închipui cel care am devenit mai târziu, cel care sunt încă şi astăzi, fără aceste două odăiţe scunde, vopsite cu var, cu ferestruici mărunte (una din ele rotundă ca la o cabină de vapor), cu o sobă de cărămidă nemaivăzută, căci avea gura într-o odaie şi trupul în odaia cealaltă. A fost marele noroc al adolescenţei şi tinereţii mele că am putut locui doisprezece ani acolo, că, mai ales, am putut locui ultimii cinci-şase ani singur.”


Casa se întindea pe trei străzi, Melodiei, Domniţei şi Călăraşi, având intrarea principală prin Melodiei, printr-o curte pietruită:

„Casa din Strada Melodiei nr. 1 a fost dărâmată prin 1934-35 şi pe locul ei s-a înălţat un bloc masiv cu cinci etaje. Grădina şi casa se întindeau pe trei străzi: Melodiei, Domniţei şi Călăraşi. Intrarea principală era prin Strada Melodiei. Intrai într-o curte pietruită; pe dreapta, se întindea grădina, pe stânga aripa nouă a casei, în care se pătrundea urcând câteva trepte de piatră apărate de o marchiză ca un evantaliu de sticlă. Dar pe acolo intrau doar oaspeţii, în timpul ocupaţiei ofiţerii austro-germani încartiruiţi, iar după război, chiriaşii. Noi, ca şi familia şi prietenii, urcam pe o altă scară, mai modestă, care ducea într-un coridor-galerie. În acest coridor se înşiruiau, spre stânga, baia, bucătăria, o odăiţă, care a devenit mai târziu odaia de culcare a părinţilor, şi sufrageria. Aceasta din urmă făcea parte din aripa nouă, care cuprindea un enorm salon, un birou, o odaie de musafiri şi două mari dormitoare. La dreapta coridorului, se deschidea o uşă care ducea într-un apartament separat, alcătuit dintr-o mare odaie pătrată şi o cameră de baie.”


Grădina era neobișnuit de mare, înconjurată de un gard cu grilaj de fier și tufe de liliac:

„Cele două aripi ale casei alcătuiau un unghi drept şi, între braţele unghiului, se întindea grădina, neobişnuit de mare pentru cartierul în care se afla, la câteva sute de metri doar de statuia Rosetti. Era înconjurată de un zid scurt de ciment, din care se înălţa grilajul de fier în formă de lance. Tufe de liliac, unele înalte şi dense ca un arbore, alcătuiau în colţul cel mai depărtat al grădinii, acolo unde Strada Melodiei se întâlnea cu Strada Domniţei, un fel de boschet. Apărate de o perdea, se aflau o bancă, scaune de fier, o masă.”


Sub aripa nouă a casei se aflau pivnițe adânci, iar într-o cameră de la subsol Eliade și-a instalat laboratorul:

„Când ne-am instalat în Strada Melodiei, reparaţiile încă nu se sfârşiseră. În odăile din aripa nouă, se zugrăveau pereţii, iar în sufragerie se schimba parchetul. Când mă întorceam de la şcoală, aveam întotdeauna lucruri noi de descoperit: o altă odaie proaspăt zugrăvită, alte mobile descărcate, lăzi şi lădiţe goale pe cale de a fi coborâte în pivniţă. Căci aici aveam două pivniţe. Una din ele se întindea sub aripa nouă. Era adâncă, cu nisip pe jos, şi era împărţită în mai multe încăperi. În primele trei, se ţineau lemnele, cărbunii, butoaiele cu vin şi murături. Dar, în fund, mai era încă o odaie, în care luminările pâlpâiau scurt şi se stingeau, pivniţă plină de mistere şi de spaime, pe care n-am cunoscut-o cu de-amănuntul decât mulţi ani în urmă.

Cealaltă pivniţă fusese împărţită în două, cea mai mare parte fiind transformată în subsol. În fund, era o cameră cu ciment pe jos, care servea drept spălătorie şi în care mi-am instalat mai târziu laboratorul. Avea o baie mare de zinc în care nu curgea decât apă rece. În ultimele clase de liceu, în după-amiezile de vară, când mansarda se încingea într-atât, încât nu mai puteam suporta arşiţa nici gol, coboram uneori aici şi mă înfundam, câteva clipe, în baia plină, îngheţată. Parcă m-aş fi zvârlit într-un lac dintr-o peşteră de munte.”

„Baletul e de două ori pe săptămână, miercurea și vinerea, și se ține la Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei, de pe strada Viitorului, aproape de Piața Galați. E o casă veche, cu două etaje, care seamănă un pic cu fosta mea grădiniță de pe Dacia. În fiecare încăpere a casei se întâmplă câte ceva, e un zumzet continuu de șoimi și de pionieri din tot sectorul 2. Parcă suntem cu toții într-un stup.
[...] aștept ca tovarășa profesoară să ajungă în dreptul meu. 
N-o să scap și de data asta, mai bine mă aplec, flexez, întind.
- Spatele drept și pieptul în față! Un’, doi, trei, patru…
Jap! îmi trosnește o linie peste picioare. Mă doare și încep să plâng fără zgomot.
Așa era la Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei, puteau să facă din tine orice, chiar și balerină!”

Nora locuiește într-un bloc modernist cu 6 etaje, cu lift și portal de sticlă.

„Se simțea bine în casa din bulevardul Dacia, în acea cameră albă de la al șaselea etaj, mobilată cu lucruri alese de ea și cumpărate cu răbdare din economii eroice.[...]
Îi plăcea mai ales lampa cu abajur sub care se refugia ca să citească seara, o lampă cu picior înalt, ca un mic felinar de interior, care arunca un cerc alb de lumină și lăsa tot restul casei într-o penumbră protectoare. [...]”

După prima noapte petrecută alături de Paul percepția asupra locului familiar îi este alterată:

„Se apropie de fereastră și aruncă o privire spre stradă, dar tresări nemairecunoscând priveliștea ei de fiecare dimineață, imaginea familiară a Bulevardului Dacia, curtea maiorului de peste drum, farmacia din colț, stația de taximetre - lucruri vechi care o întâmpinau în fiecare zi, la ridicarea oblonului, parcă pentru a-i spune, prin nemișcarea lor, că nimic nou nu s-a întâmplat de aseară, în lume.
Ca și cum cineva ar fi schimbat în timpul nopții lentilele acestui ochian, prin care arunca dimineața întâia privire asupra lumii, avea acum, înaintea ei, alte imagini ce se substituiseră parcă, peste noapte, vechiului peisaj cunoscut. De unde răsărise, la distanțe cu care ochii ei nu erau obișnuiți, această mică lume necunoscută: piața rotundă de jos, firmele albastre ale băcăniei din colț, depoul de benzină, cu cele două pompe roșii, fixate la marginea trotuarului, ca două imense sifoane metalice, chioșcul de ziare, castanii cu ramurile subțiri, înghețate?”

„Griviţa era plină de oameni. Pe drumul atunci pietruit, pe care-l uda primăria cu stropitoarele, treceau în galop caii bine ţesălaţi, înhămaţi la trăsuri noi. Vizitiii băteau clopotele, să se dea lumea la o parte. Pe pernele albastre de catifea, şedeau răsturnaţi cu plăcere negustori pricopsiţi, lângă nevestele sau ibovnicele lor, cu vestele închise la mai mulţi nasturi, arătându-şi inelele groase de aur.
[...]
Prostimea făcea loc, vizitiii pocneau din bicele lungi şi subţiri, caii călcau mândri piatra cubică. Trecătorii se salutau unul pe altul, cu plecăciuni mari. Se uita cârciumarul. Calea negustorilor se schimbase. Pe părţi se sădiseră pomi tineri, tei şi castani, cu tulpini subţiri, săpaţi cu grijă la rădăcini! Se înălţaseră case noi, cu câte două caturi, tencuite frumos, cu balcoane plinede iederă. O umbră plăcută plutea deasupra trotuarelor. Glasul mulţimii acoperea această larmă de sărbătoare.”

„Hainele de le avea se cam hărtăniseră de atâta purtare. Au mers la târguială împreună, luând Griviţa de la un capăt la altul. [...] Aici, altă lume: strada largă, nepavată, mişuna de căruţe ţărăneşti cu coviltire înalte, încărcate cu mături, oale smălţuite, pahare străvezii de sticlă şi borcane de lut, deasupra cărora moţăiau copiii lângă femei în fuste lungi. Camioane cu osii de fier hurducăiau pringropile drumului. Căruţaşii spătoşi suduiau caii năduşiţi şi-i loveau năprasnic cu bicele. Alături alergau maşinile pline vârf cu precupeţi veniţi de la Găieşti şi Piteşti. Deasupra automobilelor, în paporniţe, ţipau curcani şi porci legaţi cu frânghii. Larma îţi lua auzul. Priviră prăvăliile aşezate una lângă alta: cojocarii cu galantarele pline de căciuli de miel, albe, brumării şi negre; ceasornicării, hăinării din pragul cărora te trăgeau de mânecăvânzătorii, strigând şi lăudându-şi marfa; pielării având de vânzare bocanci cu tălpile numai ţinte şi potcoave; cofetării cu geamurile pline deacadele şi prăjituri cu fistic verde; tutungerii, fierării şi manufacturi.”

Punct de plecare pentru întreaga poveste dintre Nora și Paul, accidentul are loc la intersecția dintre Strada Icoanei si ceea ce în anii '30 se numea Strada Orientului. Bulevardul Dacia, inainte de sistematizare și prelungirea până în Calea Moșilor se oprea la intersecția cu strada Icoanei (la vremea respectivă numită Lahovari) și continua până la Piața Galați (astăzi Piața Gemeni) sub denumirea de Strada Orientului. 

„Se hotărî să rupă ea tăcerea.
— Nu înțeleg cum s-a întâmplat. Am alunecat se vede de pe treapta tramvaiului. Voiam să cobor.
— Din mers?
Se miră auzindu-i glasul. Credea că n-o aude, că nu-i va răspunde. Surpriza o însufleți.
— Da, din mers. Totdeauna cobor din mers. Nici nu se poate altfel. Eu locuesc aici aproape, în Bulevardul Dacia, și tramvaiul 16 nu oprește, decât ori la Donici, ori la Vasile Lascăr. E prea departe. De asta cobor la cotitură, unde tramvaiul o ia pe Orientului. Nu numai eu. Toată lumea care stă prin apropiere. Și nu se întâmplă niciodată nimic. Numai astăzi. Nu știu cum s’a întâmplat...”

„Era o sală mică, îngustă, cu tavanul negru de fum, cu bănci de lemn, cu o ușă ce se deschidea și se închidea mereu. În prag, apăreau aceleași figuri agitate, aruncau o privire grăbită înăuntru și dispăreau. Dacă n-ar fi fost magistrații și grefierul în robe negre, Nora n-ar fi crezut că se află cu adevărat într-o sală de tribunal. Pe bănci era lume de tot felul, fețe îngrijorate, priviri somnoroase, un amestec de buimăceală și indiferență. Era o rumoare continuă de șoapte, chemări surde, hârtii răsfoite. Când și când, se auzea un clopot pe care prezidentul îl agita fără convingere, din obișnuință probabil.
[...]
Nora găsise un loc, în fundul sălii, lângă fereastră. Afară ningea liniștit. Se vedea piața Senatului ca într-o carte poștală de iarnă. Paul era în față de tot, în prima bancă, aplecat probabil peste un dosar. Pentru a-l zări Nora trebuia să se ridice în picioare și atunci nu-l vedea decât din spate, cu umerii înclinați spre pupitrul din față. «Numai de n-ar întoarce capul» își spunea, speriată la gândul că ar putea s-o vadă - și se făcea mică lângă fereastră, ascunzându-se cât putea mai bine.”

Într-un dialog cu ușoare tente dramatice, Paul, consumat încă de iubirea apusă pentru Ann încearcă să o avertizeze pe Nora: „Dumitale îți trebuie puțină prietenie, puțină intimitate. Faci rău dacă mi le ceri mie. Eu n-am nimic să dau nimănui.”
Dialogul de tatonare amoroasă incertă între cei doi se desfășoară de-a lungul cheilor Dâmboviței până la fostul pod Elefterie și apoi la întoarcerea spre centru pe Bulevardul Elisabeta finalizându-se cu decizia spontană de a pleca împreună, în vacanța de iarnă, la munte.

„Erau pe podul Elefterie. Se rezemaseră de parapetul podului și priveau înainte spre cele două mari artere ce se deschideau în unghi în fața lor; la stângă, bulevardul Elisabeta, luminat, cu depărtate firme albastre de reclamă, cu ochiul roșu al tramvaielor 14, ce coborau spre Cotroceni, și la dreapta, Splaiul Independenței, înzăpezit, tăcut, nebucureștean parcă.
Pe parapetul de piatră zăpada era crescută rotund, spumoasă, fragilă. Nora își scoase mânușile și luă în amândouă mâinile zăpadă, ținând-o în palmele deschise, cu băgare de seamă, ca pe o pulbere fină.”

„Era într-o zi, pe Calea Victoriei, în față la Corso, când i se păruse că de pe celălalt trotuar, o privire cunoscută o căuta pe a lui. Trecu drumul, chemat parcă, și descoperi într-o vitrină de fotograf, între mai multe portrete de femei frumoase, o fotografie a lui Ann. « A făcut-o probabil, înainte de plecare» își spuse. O privise îndelung, ca și cum într-adevăr ar fi revăzut-o după lunga lor despărțire. Purta în fotografie un pulover negru, cu mâneci lungi și închis complet la gât, ca o tunică, iar în stânga ținând loc de buzunar, o inițială albă, nu suprapusă ci lucrată chiar din țesătura puloverului, un A triunghiular, ca o inițială de club sportiv. În contrast cu puloverul negru și cu țesătura lui aspră, părul ei părea de două ori mai blond, ca sub o puternică lumină de dimineață.
Era prima fotografie, din câte văzuse el, în care Ann nu râdea. Un surâs aproape stins îi deschidea foarte ușor buzele. Capul era puțin înclinat, cu un gest de atenție și de întrebare.”

După scena în care Paul o urmărește pe ascuns pe Ann în timp ce fură liliac dintr-o curte, Paul se hotărăște să îi trimită un semn că a văzut-o.

„Se simțea și el mai tânăr, anotimpul, pe care îl uitase, era regăsit, mica nebunie a fetei aducea puțină inconștiență, puțină lumină în toată acea zi.”
[...]
„Își aminti că prin apropiere, în piața Senatului, era o florărie. Intră acolo și cumpără tot liliacul, cât se găsea, spre stupoarea vânzătorului care îl întreba, fără ironie desigur:
- Dacă mai aveți nevoe, vă mai putem aduce. 
În Mai, era nespus de ieftin și cu cele câteva sute de lei, pe care le avea la el, Paul cumpără o grădină întreagă, pe care i-o trimise lui Ann cu frunze cu tot și cu câteva cuvinte scrise în grabă, pe o carte de vizită.”

„Pe Sfinții Apostoli, dincolo de Apolodor, tresărise, zărind la câțiva pași de el, un lucru cu totul neașteptat: agățată băiețește de gratiile unei porți de fier, peste care treceau, înalte, câteva crengi de liliac, o fată se lupta să rupă o creangă. Paul se opri locului, de teamă să nu o sperie și se ascunse după un felinar, de unde putea privi, fără să fie văzut.[...]
Paul o recunoscu fără greutate pe Ann, dar îi venea greu să creadă că este ea. Înălțată în vârful pantofilor, pe parapetul de piatră, cu o mână agățată de gratiile porții, cu cealaltă se lupta să rețină creanga de liliac prea înaltă. Foile tailleurului se ridicau mai sus de genunchi, doi genunchi rotunzi, delicați, de adolescentă.
Strada era goală, dar dintr-o clipă într-alta putea trece cineva, dacă nu chiar proprietarul prădat. Creanga cedă în sfârșit, o creangă mare cu buchete dese, violete. Fata sări pe trotuar fără grabă, fără emoție, se scutură ușor pe mâneci, își luă poșeta, privi în sus pe stradă și pe urmă, cu creanga de liliac în brațe, cu capul ei blond ascuns în flori - doar fruntea ridicată puțin deasupra lor - porni în sus, bravă, cu pasul ei mic, decis.”

"Într-o seară, era în parcul Filipescu, pe o mică stradă în semi-cerc, desprinsă din strada Sofia, ca un fel de curte interioară - Paul găsise automobilul albastru în fața unei case cu obloanele trase, dar prin care străbăteau dungi striate de lumină. Trecuse din întâmplare pe acolo, venind de la sanatoriul Saint-Vincent, unde avea un prieten bolnav, dar automobilul lui Ann îl oprise din drum.

Mai bine de două ore rămăsese fixat acolo, rezemat de botul mașinii. Avea impresia că dincolo de ferestrele acelei case, sunt umbre care se mișcă.
I se părea că aude pași, șoapte, râsete chiar - și că pe urmă se depărtau. Era ca și cum din când în când, cam la un sfert de oră, cineva venea la fereastră, să vadă dacă el mai e acolo, dacă n-a plecat încă. Într-un târziu îi trecu prin minte un lucru absurd: să sune și să întrebe de Ann."

„Mergeau pe chei în sus, de-a-lungul unei Dâmbovițe de Decemvrie, pe care amurgul, frigul, iarna, o făceau mai puțin murdară. Se aprindeau primele felinare de seară și umbrele lor pe apă, erau albastre, la acel ceas încă nedecis.” 

„Era la un salon oficial (unul din primele saloane oficiale, organizate la Șosea) unde venise cu un prieten și se opriseră în fața unui grup de acuarele în care îl surprindea un albastru strigător, puțin metalic, de «creion chimic». Desenul era nesigur, nervos, încurcat în liniile lui capricioase, ca o scriere grăbită, dar cu neașteptate preciziuni de detaliu, ca și cum din când în când pensula s-ar fi oprit ca să pună un punct sau o virgulă într-o frază prea confuză. [...]

 - E amuzant și neserios, spuse Paul. De altfel am impresia că sunt lucruri, pe care le-am mai văzut. Se gândea la anumite tablouri de Raoul Duffy, câmpuri de curse, porturi pavoazate, imagini de aceeași dezordine copilăroasă.
Tocmai se pregăteau să treacă mai departe, când Anna, care era din întâmplare aproape de ei și pe care o și salutase în trecere, îl opri.
- lartă-mă că sunt indiscretă, dar te-am auzit vorbind despre tablourile mele și aș vrea să-mi spui tot ce gândești.
- Cum tablourile dumitale! Pictezi?
- Nu știai?”

„— Luăm bilete pentru Brașov, dar nimic nu ne oprește să rămânem la Predeal sau să mergem, dacă vrei, mai departe spre Făgăraș sau Bihor.
E mai bine să nu hotărîm dinainte. Vom vedea pe drum.
[...]
Peroanele vuiau de lume. Glasuri tinere de studenți și soldați, care plecau în provincie, dădeau întregii gări un sunet de vacanță. Grupuri de skiori să grăbeau spre peronul trenului de Brașov.
Bocanci grei sunau pe piatră, cu o bătaie regulată de marș. Printre călători grăbiți, printre vagonete cu bagaje, skiurile se depărtau legănându-se ca niște catarge.”

Deși simte că relația lor este pe cale să se destrame, Paul acceptă să meargă la vernisajul expoziției lui Ann unde aceasta, la rândul ei, într-un efort de a salva ceva ce nu mai putea fi salvat încearcă să fugă oarecum simbolic din mijlocul universului ei artistic împreună cu bărbatul care nu mai este convins că vrea să o urmeze. 

„La Dalles, se oprise în pragul primei săli, căutând-o din ochi pe Ann. El venea din ploaie, cu trench-coatul pe el, cu pălăria în mână și se jena să intre. [...]
Ann îl luă de braț și îl trase după ea, în vestibul.
- Să plecăm de aici, Paul. E prea multă lume. Să mergem afară, în ploaie, vrei? 
- Știi bine că nu se poate, Ann. Tu trebuie să rămâi aici. E vernisajul tău.
- O, vernisajul meu ! spuse ea cu nepăsare. Ce vrei să fac eu aici? Eu vreau să fiu cu tine, numai cu tine, înțelegi?
Fugi prin ploaie, cu capul gol, până la marginea trotuarului, unde se opri în fața unui mic automobil albastru, cu caroseria joasă, pe care-l deschise cu un gest familiar și iritat, căci cheia intra greu în broască, din cauza ploii probabil. [...]
Dinăuntru, prin ferestrele mari ale sălii Dalles, câțiva privitori urmăreau scena întrigați. « Totul durează prea mult» își spuse Paul, gândindu-se la câte se vor spune în urma lor. Într-o clipă fu lângă Ann, trăgând cu putere portiera după el.”

„Era în argoul ei de pictoriță o expresie care la început îl încântase, dar care mai târziu, printr-o secretă deviere de sens, îi devenise de nesuportat: «mă duc la motiv».
«A se duce la motiv» însemna pentru Ann a regăsi un anumit loc, unde să-și fixeze șevaletul, a regăsi un anumit punct dinainte fixat — un pom, o casă, o piatră —, care îi delimita «pe teren» peisajul pe care începuse să-l picteze.
[...]
- M-am săturat să lucrez în casă. Vreau să ies la câmp. Vino cu mine să găsim ceva de pictat.
Erau lungi plimbări de recunoaștere, dincolo de calea ferată, dincolo de ultimele bordeie ale Bucureștilor, pe câmpul abia dezghețat de Martie, sau negru-ruginit de Octombrie. Ținutul părea cu totul necunoscut și dacă n-ar fi fost avioanele care se ridicau și coborau dinspre Băneasa, zburând jos, aproape de pământ, cu motorul uruind ca o uzină, ar fi putut crede că sunt undeva, foarte departe de București.”

”Trecu drumul spre Grădina Icoanei și nu recunoscu, în micul parc de iarnă, imaginea grădinii pe lângă care trecuse de atâtea ori ziua. Totul era străin: aleile înzăpezite, copacii negri, goi în nemișcaea lor de lemn, băncile rare, lămpile electrice care ardeau inutil, ca și cum cineva ar fi vrut să le stingă înainte de plecare.
Undeva spre poarta din stânga trebuia să mai fie banca pe care într-o dimineață de octombrie 1932, îl așteptase Ann, cu un bloc de desen în mână, venită să ia câteva schițe de copii, pentru un proiect de afiș la care lucra pe atunci. Nu avu curajul să caute acea banca și poate nici nu ar fi găsit-o în grădina atât de schimbată.”

„Nenorocit în dragoste” cum el însuși crede despre sine, Mitică Gheorghiu reușește cu chiu cu vai să smulgă o întâlnire față în față cu Marcella, la cofetăria Nestor, a doua zi la 3 și jumătate, întâlnire unde speră să o convingă să fie împreună deși ea îl informase și verbal și în scris că vede între ei doi doar o relație de „buni camarazi, legaţi prin stimă şi prietenie spirituală, acea prietenie spirituală care înnobilează două suflete distinse şi înalte.”

„Plecă spre Nestor la trei şi cîteva minute. Mergea agale, făcîndu-şi vînt cu pălăria, oprindu-se în faţa vitrinelor fără să privească nimic precis. Calea Victoriei era pustie, fierbinte, înăbuşită. În dreptul Palatului grăbi pasul, ca să ajungă mai înainte la în tîlnire şi să aibă timpul să mănînce o îngheţată fără grijă. Uitase aproape tot ce avea de spus Marcellei. În asemenea ceasuri se simţea destul de fericit. Parcă era din nou Mitică Gheorghiu dinainte, eternul Mitică Gheorghiu. Uitase că iubeşte, că e nenorocit în dragoste, că fata lui îi trimisese o scrisoare dureroasă, la care trebuia să răspundă cu grijă, că de acest răspuns atîrna însăşi fericirea lui. Fericirea era un lucru care nu-l interesa în asemenea ceasuri. Înţelese toate aceste adevăruri grave foarte vag, oarecum pe deasupra, şi le izgoni din minte. Intră la Nestor făcîndu-şi vînt cu pălăria.”

„Alexandru plecă pe la ceasurile cinci să-şi vadă prietenul. Petru Anicet locuia într-o casă veche şi mică, la sfîrşitul străzii Mătăsari. In faţă era o grădină neîngrijită, cu o cişmea legată cu cîrpă, ca să nu picure continuu. Trei odăiţe scunde, mirosind a lemn ud şi a bucătărie, într-una, cea-care da în curtea din dos, Petru îşi aşezase pianul, patul şi cărţile rămase de la fra,te-său. (O bună parte fuseseră vîndute, laolaltă cu mobila, îndată după moartea lui Pavel, cînd au trebuit să se mute aici.[...]
În dosul casei se întindea o curte largă, noroioasă, cu un grajd aproape surpat, pe care d-na Anicet îl închiriase totuşi unui căruţaş din mahala. În fund, lîngă gard, erau cîţiva vişini şi gutui crescuţi sălbatec, printre bălării şi floarea soarelui. Mai la o parte, o movilă de cărămizi sparte, tablă ruginită şi moloz, rămasă de la dărîmarea hanului vechi — pe care crescuseră buruieni.
[...]
Strada era caldă, prăfuită. Crezuse că îl va găsi pe Petru acasă, dar îi deschise d-na Anicet.[...] Îl pofti în antreu; o odaie cu podeaua puţin surpată, anevoie ascunsă de covoare. Cîteva scaune cu spetează aurită şi pernă de catifea, roase, schiloade. În fund, lîngă fereastră (şi aici era un geam spart, lipit cu hîrtie verde, decolorată de soare), o canapea în acelaşi stil, acoperită cu o învelitoare albă, prăfuită. Lui Alexandru i se părură mai mizere, mai triste, resturile acestea de mobilă elegantă. Nu le mai văzuse de astă toamnă. Umezeala, sărăcia, le măcinau mai repede decît şi-ar fi închipuit.”

„Alexandru cunoştea bine casa din fundătura Mătăsari. Cunoştea şi tragedia familiei Anicet, moşieri din moşi, strămoşi, siliţi acum să se mute într-un fund de mahala şi să trăiască din ajutorul unui străin. Îl iubise mai mult pe Petru, aflînd cu cîtă simplitate acceptase această vertiginoasa cădere. „Îmi place foarte mult aici, îi spuse el, îmi place această lungă linie de tramvai Nr. 14, care mă aduce în colţ, şi toată strada asta plină de vişini şi gutui. Cînd am venit noi, la Sf. Dumitru, era mohorît, plouase în ajun. Dar niciodată n-am întîlnit un parfum mai puternic de gutui ca atunci. Şi primăvara, cîţi vişini în floare...”

„Se înserase, şi Alexandru îşi amintea atîtea din convorbirile sale cu Petru încît se hotărî deodată să-l aştepte în colţul străzii. Ştia că trebuie să vină cu tramvaiul Nr. 14. Avea multe să-i spună, astă seară. Acasă s-ar fi simţit prost dacă n-ar fi petrecut în prealabil cîteva ceasuri cu Petru. Convorbirea cu Irina îl enervase; mizeria din casa Aniceţilor îl întristase. În colţ, chiar în faţa staţiei de tramvai, se afla o mică grădină de vară, cu cîteva mese afară, pe trotuar. Alexandru se aşeză acolo şi ceru o bere, aşteptîndu-l. ÎI zări după vreo jumătate de ceas, venind agale, cu servieta sub braţ, cu capul gol.”

Fiind prima linie electrificată din București, ocupă un loc special în istoria orașului, iar datorită lui Eliade devine un topos de importanță deosebită. Tramvaiul capătă valențe simbolice, este un vehicul psihopomp (în mitologie - o entitate care face legătura cu lumea de dincolo, în psihologie - un liant între sfera conștientă și cea aparținând incoștientului) care baleiază între planul real și cel al fantasticului, între tărîmul profan și cel sacru.

Proza lui Eliade reconstituie vechiul traseu care este descris și de istoricul George Potra în volumul Din Bucureștii de ieri: „Ea mergea de la Cotroceni la Obor şi străbătând oraşul de la vest la est. Pornea din dreptul Uzinei electrice, străbătea Splaiul Independenţei, trecea Dâmboviţa pe podul Domniţa Maria, şi mergea pe Splaiul Gării Centrale, B-dul Elisabeta, B-dul Academiei, Carol I şi B-dul Em. Protopopescu Pache.”

Azi ruta lui 14 leagă Sfânta Vineri de Pantelimon, nucleul ei strâns legat de spațiul eliadesc a supraviețuit.  Pe linia lui 14 călătoresc personajele din romane precum Huliganii sau Noaptea de Sânziene, tramvaiul făcând legătura și între lumi diferite social - Cotroceniul înstărit și mahalaua Oborului. De asemenea în jurul axei pe care o descrie se desfășoară întregul univers mitic și magic al prozei fantastice a lui Eliade: Mântuleasa, Popa Soare, Pache sunt locuri indisolubil legate prin acest fir simbolic trasat de ruta primului tramvai electrificat. 

În Memoriile lui, Eliade își amintește că prin fața casei lui „trecea tramvaiul cu cai” de altfel cele două versiuni au funcționat o perioadă în paralel și împreună cu alți prieteni se agăța de el pe furiș, de îndată ce cotea pe strada Călărași. „Ani de zile jocul acesta m-a fascinat. Ajunsesem mare meșter și începeam să învăț să mă cațăr din mers, chiar în tramvaiul electric nr. 14. Mă plimbam așa agățat, de la statuia Rosetti până la Brătianu și înapoi.”

După ce Marcella întârzie două ore la întâlnirea pe care ea i-o dăduse lui Mitia „care consumase nenumărate cafele şi îngheţate în aceste două ceasuri de aşteptare”,  cei doi iau un taxi și pleacă în direcția generală a Otopenilor. La Șosea cei doi se ceartă în mașină atunci când Marcella îi mărturisește că iubește pe altcineva, iar Mitică într-o ieșire teatrală de furie o insultă și o dă afară din mașină chiar pe marginea străzii. 

„Pentru că era foarte cald şi voiau să ajungă mai repede, Gheorghiu a oprit un taxi. îşi aducea bine aminte figura copios transpirată a şoferului. În faţa Arcului de Triumf a întrebat: „Ocolim sau o luăm înainte? Cît de precis i-au rămas toate amănuntele acestea în minte; glasul gros al şoferului, doica în rochie cadrilată, traversînd în panică aleea pietonilor, un început de nor alburiu, crescut deodată în direcţia Otopenilor...
[...]
— Să rămînem prieteni, Mitia...
Veşnica ei scăpare; să evităm, să nu ne certăm, să nu ne umilim...
— Iubesc pe altcineva, adaogă.
[...]
Deschise uşa şi aproape o îmbrînci afară, pe marginea şoselei. Coborîse fără să-şi dea seama, şi îşi puse automat mîna pe pălărie; i se părea că bate vîntul. Cu capul scos pe geam, Mitia o mai înjură odată, mai brutal, apoi maşina o porni mai departe, cu un zgomot care o umili mai mult, decît toate insultele. I se părea că aiurează, că toate lucrurile acestea s-au întîmplat într-un vis rău. Dar trebui să se tragă îndărăt, ca să n-o strivească o maşină care venea în urmă. Începu atunci să plîngă de furie, de umilinţă. Aproape alergă spre alee, să dispară mai departe între pomi, să n-o mai vadă toată lumea insultată şi umilită, acolo, la marginea şoselei. [...] Traversă atunci mai multe alei şi ajunse istovită în şoseaua Jianu.”

„Aproape că ura pe Marcella. Îl chinuia din nou dorul de răzbunare. Dacă ar fi putut-o găsi o dată singură, dacă ar fi putut-o aduce în camera lui, sau oriunde în altă parte, ca s-o umilească, s-o facă să sufere. Se plimbă mult pe stradă, trimise o notă la Bancă anunţînd că vine a doua zi, şi mîncă la Continental, cu doi cunoscuţi. Le povesti cu amănunte precise, toată dragostea lui pentru Marcella, şi povesti de asemenea o sumă de fapte imaginare pe socoteala Marcellei; că ea l-a părăsit pentru bani, că l-a înşelat cu un pianist dintr-un jazz oarecare, că are cîţiva amanţi bogaţi, unul bancher, altul la Siguranţă, altul la Bursă. Pe unul din ei îl cunoştea personal, şi ştie că suferă de boli venerice. Şi să iubeşti o asemenea femeie!”

După ce se plânge de nefericirea în dragoste, amicii lui Mitică Gheorghiu se hotărăsc să îl binedispună „organizînd o petrecere cu fete, muzică şi vin bun. Bietul Mitică, după cîte a suferit el, numai o beţie îl mai poate face să uite...” Dar când intră la faimosul restaurant Modern de pe Sărindar (azi Constantin Mille), Gheorghiu îl zărește pe un prieten al lui Jean Ciutariu, cel pe care Marcella îi mărturisise că îl iubește și îi dispare tot cheful de petrecut. 

„Au intrat la „Modern” ca să aştepte terminarea revistelor de vară. Au cerut cu toţii coniacuri la ghiaţă.[...] Începu să privească în grădină. La cîteva mese depărtare se aflau cîţiva cunoscuţi. între alţii, Eleazar, care domina masa cu glasul lui puternic, cu rîsul fără sens în care izbucnea din cinci în cinci minute. [...] Faptul că era prieten cu Ciutariu, îl făcea acum odios în ochii lui Gheorghiu. [...]Dragă, eu nu mai am răbdare să se termine revista, izbucni Mitică chemînd plata. E prea complicat. Am şi alte resurse...”

Pornind de de Bulevardul Academiei (porțiunea dintre Calea Victoriei și Universitate, care azi este Regina Elisabeta) Mitia o urmărește pe Marcella plimbându-se cu o prietenă, până aproape de statuia lui Take Ionescu. Statuia se afla la vremea respectivă aproximativ în dreptul blocului Aro (cinema Patria) pe bulevardul Take Ionescu (azi General Magheru). 

„Mitică Gheorghiu zări într-o seară pe Bulevardul Academiei pe Marcella şi Irina Pleșa.  Fetele se pregăteau să traverseze, şi nu l-au observat. Gheorghiu rămase cîteva secunde nehotă-rît, dacă trebuie să le urmărească sau să apuce în altă direcţie. Pe Irina nu o cunoştea personal. Ştia de la Marcella că sînt prietene, destul de vag de altminteri, căci se întîlneau rar. Îl străbătu atunci gîndul că prietena aceasta i-ar putea împăca, ar putea cel puţin să transmită Marcellei cîteva cuvinte din partea lui, silind-o să le asculte. Începu deci să le urmărească, la o distanţă destul de mare. Fetele au mers împreună pînă aproape de statuia Take Ionescu. Marcella s-a despărţit apoi, şi s-a îndreptat spre staţia de tramvai.[...] 
Gheorghiu începu să alerge pe bulevard în sus, după Irina. Alerga cu paşi mari, aproape sărind, ca să nu pară ridicul. Cînd se apropie, încetini pasul.
— Vă rog să mă iertaţi, domnişoară Pleşa, începu el timid, dacă mă prezint astfel... V-am zărit în tovărăşia prietenei mele, Marcella, şi am îndrăznit...
Nu mai găsea cuvinte. Privi în jos puţin stînjenit. Îl ajută Irina. Îi spuse că îl cunoaşte, că îi vorbise de ei chiar Marcella, de mult. Gheorghiu se aprinse.”

„La Marcella se gîndea mai rar. îşi amintea cîteodată de nebuniile lui, şi îi venea să zîmbească. Totuşi, cînd i se părea că o zăreşte pe stradă, simţea un gol fierbinte în coşul pieptului. Şovăia chiar cînd se întîlnea cu Irina Pleşa.  Într-o zi, însă, se surprinse gîndind: Dar toate acestea nu pot rămîne nerăzbunate! Se gîndi să provoace la duel pe Jean Ciutariu, dar ar fi fost prea complicat. Îl pîndi atunci cînd ieşea de la Corso, şi înainte ca Ciutariu să poată "spune ceva, îi plesni două palme. Oamenii se opriră în loc, savurînd spectacolul, dar gata să intervină dacă scandalul ar fi luat proporţii.
— Ştii tu pentru ce, îi spuse Mitică.
Îşi şterse apoi palmele una de alta, cu un gest teatral, şi trecu mai departe. Era foarte încîntat de sine, foarte mîndru că îl priviseră atîtea perechi de ochi. Ciutariu rămase o clipă cu desăvîrşire zăpăcit. Cînd îl zărise, ar fi vrut să-i spună: „Mă Mitică!” şi să-l dezarmeze cu un zîmbet, luîndu-i braţul prieteneşte. Dar Gheorghiu intervenise neaşteptat de repede.
— Nu face nimic, îi trimit martori şi-l provoc la duel! ţipă Ciutariu ca să-l audă lumea.”

„— Eu vă mărturisesc cinstit că nu vă înţeleg, vorbi Eleazar. Vă ascult de o jumătate de ceas bătînd apa în piuă, trăncănind despre destin, despre sensul vieţii, despre morală, şi despre alte bazaconii spirituale, şi vă plîng de milă. Nu înţeleg nimic!...
[...]
— Voi vorbiţi şi scrieţi numai pentru voi, numai între voi, continuă Eleazar mai aprins. Ce vorbiţi la cafenea, tot aia scrieţi şi în cărţi şi la gazetă: destinul omului, morala interioară, spiritualitatea şi mai ştiu eu ce erezie caraghioasă. Nu vedeţi că vorbiţi şi scrieţi numai pentru o mie de oameni suciţi ca şi voi, că întreaga cultură românească se învîrteşte între Corso, Ateneu, Fundaţia Carol şi Calea Victoriei? Ce înţeleg milioanele de români care nu vă cunosc personal şi nu vă cumpără cărţile, ce pot înţelege ei din toată flecăreala voastră spirituală ? Există o singură spiritualitate: creştinismul ţărănesc, creştinismul maselor. Să ne înţelegem, nu e vorba aici despre experienţe, dogme, doctrine şi erezii filosofice în jurul, în susul sau în josul creştinismului. Este vorba de acel creştinism pe care îl practică ţăranul de aproape două mii de ani, şi pe care cînd faceţi pe creştinii, veniţi cu tot felul de bazaconii intelectuale şi vă pierdeţi timpul, vă trădaţi misiunea. Cine ştie de voi, de gîndurile sau de creaţiile voastre? Trece viaţa pe lîngă voi, viaţa atîtor milioane de oameni ofticaţi de mizerie şi de bătaie, iar voi scrieţi şi vorbiţi, ca să vă asculte sau să vă citească zece sau o sută de oameni ca voi.”

„Îşi aminti deodată că avusese o batistă îmbibată CIB parfumul ei, batistă pe care o aruncase stupid, iremediabil. Tot ce făcuse astăzi, era stupid şi, mai ales, iremediabil. Posesiunea unei asemenea batiste i se părea o extraordinară fericire. Trebuie numaidecît s-o caute. Era acolo Marcella, ar fi avut-o din nou aproape, sorbindu-i parfumul ei, amintindu-şi căldura ei.
[...]
Ştia destul de vag casa şi strada unde o aruncase, dar păstrase limpede în memorie zidurile casei, forma grilajului. Aproape alergă ca să caute un taxi. Orice minut pierdut ar fi putut însemna o catastrofă. Orice întîrziere ar fi produs poate ireparabilul. Hotărîrea îi dăduse o forţă sigură, o anumită seriozitate. Trebuia ca măcar acest lucru să se întîmple altfel, împotriva destinului, după voinţa lui. În acele cîteva ceasuri de umblet în neştire, ajunsese aproape de Atelierele C.F.R. Grădina unde azvîrlise batista se afla într-una din străzile dinapoia Facultăţii de Medicină. Distanţa nu era prea mare, pentru timpul care trecuse. Dar Gheorghiu bătuse străzile la rînd,. luînd-o spre dreapta sau spre stînga, după cum se nimerea, şi refăcuse de mai multe ori circuitul Cotrocenilor,. Se sui în maşină şi spuse şoferului să-l ducă la podul Elefterie. De-acolo se va putea descurca singur.
[...]
Plăti şoferului şi, după ce-l lăsă să pornească înainte pe bulevard, începu să alerge. Recunoştea străzile; recunoştea mai ales stările sufleteşti pe care le abandonase pe aici cu cîteva ceasuri mai înainte, şi care acum îl întîmpinau cu fiecare imagine ştiută. Întîlni umbra unui castan uriaş; îl străbătură din nou toate gîndurile care îi treceau prin cap atunci cînd o zărise întîia oară, la începutul nopţii. Recunoscu, lîngă un colţ, foişorul unei vile. Ştia că de-aici trebuie să cotească la stînga, ca să întîlnească strada casei lui... Casa lui. Ar putea să se mute aici, ar putea să închirieze chiar acele camere în faţa cărora... Dar nu era deloc timp de închipuiri. Orice clipă ar putea schimba cu desăvîrşire totul. În orice clipă, cartierul acesta prieten, strada asta atît de scumpă — ar putea deveni tot atît de neutră ca şi celelalte. Dacă, din întîmplare, n-ar mai găsi batista...
[...]
Trebuia să fie atent, să recunoască fiecare casă, să-şi amintească orice amănunt. I se păru că se află drept în faţa curţii căutate. Simţi în tot trupul un val cald, şi obrajii i se îmbujorară deodată. Dar după ce pipăi grilajul, înţelesese că se înşelase. Porni mai departe, aţîţat, înfierbîntat, aşteptînd ca la fiecare pas să-i răsară casa lui în faţă, şi totuşi temîndu-se să nu creadă prea repede, să nu se amăgească. Ajunse la capătul străzii, şi începu să creadă că se rătăcise. Avea în orice caz o speranţă; strada „adevărată” încă n-o atinsese. Asta însemna că batista ar putea fi la locul ei, că are încă şanse să o regăsească... [...]”

„Alexandru îşi aduse aminte de numele unei cîrciumi din dosul Gării de Nord, unde nu fusese niciodată dar despre care i se vorbise de mai multe ori. Se urcară într-un taxi, şi porniră. Maşina se opri în faţa cîrciumii. Alexandru scoase punga să plătească. Ningea tot atît de frumos, de dens.
[...]
— ...Germenele lor tragic, tendinţa lor către sfărîmarea limitelor, către anihilarea insului... Oare nu e ăsta caracterul principal al pasiunilor? întrebă Petru, foarte serios, foarte sincer. Alexandru îl ascultase numai pe jumătate atent. Privise dintr-o singură aruncătură de ochi faţada cîrciumii. Era mai puţin mizeră decît se aşteptase. Zăpada încă nu acoperise felinarele care luminau din două părţi firma. La stînga, se zărea o uşă de lemn verde; intrarea în grădina de vară, probabil. Un şir de butoaie cu pămînt, purtînd fiecare un oleandru pipernicit, surprinşi afară de zăpadă. Alexandru luă braţul prietenului, şi-l împinse înăuntru. Lumini destul de puternice, mesele aproape toate ocupate, cu lume mijlocie; misiţi, jucători de biliard, funcţionari săraci, un grup de plutonieri.
Mirosea puternic a vin nou şi a pastramă. Ochii lui Petru se aprinseră deodată.
— Am o poftă nebună să mă îmbăt!, spuse el.
Îşi scoaseră paltoanele, şi chelnerul le alese o masă mai retrasă. îi servea foarte politicos. Cîteva priviri îi urmăriră curioase cînd traversară cîrciuma. Alexandru comandă repede ţuică fiartă, aperitive, pastramă şi vin nou.”

„De la etajul 10, de câte ori ies să fumez o țigară-n balcon, văd lumea ca-n palmă, Calea Victoriei întreruptă de vârfurile blocurilor-turn, ultimele case rămase în picioare spre Buzeşti, cu cariatidele mâncate de apa ploilor, singurul plop stingher care se mai întinde ca un semn de exclamație şi se pierde, uneori, în norii rozalii ai asfinţitului. Nu reuşesc, când mă plimb spre Piaţa Buzeşti, să-l găsesc, e ca şi cum el n-ar exista decât de aici, de la fereastra mea, o pată de verde care se destramă în vânt. E atât de singur în deşertul de beton, că-mi vine să mă duc şi să-l scot din peticul lui de pământ ca să-l plantez în balcon. Ar fi mai puţin stingher, lângă floarea de hârtie şi cei câţiva cactuşi, ca un străin într-un tren plin de necunoscuţi, dar nu ca un călător singur în deşert.”

 „Curând Nicu i-a găsit un post de telefonistă. Era ceva nou pentru ea să plece în fiecare dimineață de-acasă, să meargă până în Calea Călărașilor și de acolo să coboare spre Hală, și tot mai departe, pe Calea Victoriei până la Palatul Telefoanelor. Îi plăcea că primăvara, dar mai ales vara, se simțea mirosul de apă stătută, ca altădată în orașul de pe malul Dunării. În preajma cursurilor de apă lumina era alta, trecea altfel prin frunzele copacilor de pe maluri, aerul era verde, gros și moale, îl simțea imediat cum i se impregna în haine. A străbătut așa trei anotimpuri, în drumul ei spre ceea ce o aștepta, încă forme ideale ale lucrurilor care urmau să se întâmple.”

În jurul anilor 1700 zona Mântuleasa de azi purta numele de „Mahalaua Popii Drăgușin”

„O pâclă căzuse grea peste Bucureşti, sufocând turlele bisericilor care deveniseră lucioase ca acoperite cu solzi de peşte. Rotocoale de ceaţă tot treceau peste oraş, din zori de zi, în graba lor de a ajunge-n marginea lumii, de unde se prăbuşeau în gol. Pe drum nu trecea nimeni, părea că şi lătratul înfundat al câinilor sau cântecul păsărilor din pomii livezilor era purtat de graba cenuşie. Sub clopotul de ceaţă tăceau toate, ca și cum timpul nu cursese niciodată pe uliţele Bucureştilor, şi doar încremenirea domnise aici, cuprinzând în braţele ei liniştitoare oameni, case, animale. Lumea se făcuse mică-mică, sub paharul de sticlă fumurie aşezat peste mahalaua Popii Drăgușin, şi nici Stanca nu era altceva decât un punct pe harta mişcătoare a zilei.
[...]
Câini erau și-aici, în mahalaua Popii Drăgușin, atâția că lumea, tot trecând și rupând nuiele din gardul livezii, ca să se apere de ei, îl lăsaseră rar de tot, iar limba ascuțită a bucureștenilor scornise imediat o vorbă și pentru asta: ai rupt din gardul Mântulesei, adică ai luat de unde oricum nu mai era nimic. O foloseau în cele mai diverse ocazii și nu se mai săturau de ea, multă vreme, până când oamenii au uitat și de gardul livezii, și de Mântuleasa, care a devenit și ea un nume din cele fără chip, cum erau atâtea în București.”

„Acum cred că, venind în Bucureşti în anul ăla, Ioana a înţeles repede că oraşul nu era altceva decât un miraj hollywoodian, care s-a destrămat la fel de repede ca decorul din panouri de carton de pe platourile de filmare. Primele s-au făcut nevăzute apusurile strălucitoare pe care se conturau profilurile protagoniştilor într-o îmbrăţişare care părea să nu se mai desfacă niciodată. Dintr-odată, şi-a dat seama că bărbatul de care se-ndrăgostise nu era chiar ce păruse a fi. Un medic la început de carieră, dintr-o veche familie bucureșteană, cu mari speranţe de îmbogăţire pe seama unui eventual mariaj, nu era cu siguranţă potrivit pentru tânăra viitoare telefonistă, chiar dacă frumuseţea de starletă hollywoodiană făcuse victime înainte ca ea să înţeleagă în ce lume îşi alesese să trăiască. Pur şi simplu ştiuse asta, într-o seară de vară când începeau să se aprindă felinarele în Cişmigiu şi el, în costumul lui alb, călcat la dungă de servitoare, îi vorbea de viaţa fericită care îi aştepta, de casa în care urmau să locuiască, undeva lângă Piaţa Rosetti, să fie aproape de teatre şi de Calea Victoriei. Îl privise şi toată amărăciunea anilor ei de viaţă chinuită, alergată din loc în loc şi din oraş în oraş i se urcase în coşul pieptului. Iar el, cu unghiile lui perfecte, cu cămăşile bine călcate şi ochii de un albastru liniştit, netulburaţi de nici o mare suferinţă până atunci, cu zâmbetul de Cary Grant, îi păruse dintr-odată cea mai proastă alegere posibilă. Începuse o furtună de vară, cu trăsnete care păreau să despice copacii feriţi privirii lor de aleile întortocheate, cu fulgere care cădeau departe, peste acoperişul Primăriei, undeva în Piaţa Izvor. Nu s-a mai întors să-l privească, dar şi-a scos din două mişcări scurte pantofii de pânză care înotau deja în apa murdară şi-a rupt-o la fugă, cea mai înspăimântată fugă din viaţa ei în care fuga ocupa un loc atât de însemnat.”

„Când a coborât în stradă, pe Elena Mangâru a izbit-o mirosul aspru de fum, dar nu era cel al frunzelor arse toamna prin grădini, nici cel dulceag, dezgustător, pe care-l simţise în septembrie, când zepelinul ca o imensă bilă de metal turtit apăruse parcă de nicăieri traversând cu uruitul sec fâşia de cer care se-ntindea deasupra Căii Victoriei. În timp ce asfaltul i se năruia sub picioare, două lucruri i-au trecut prin minte cu claritatea şi calmul unor gânduri oarecare, dintr-o seară de vară petrecută pe o terasă de la mare: pivniţele, pivniţele din Mântuleasa, atât de adânci, cu piatra lor solidă, roşie, căscate ameninţător, ca nişte guri de pământ, aşa cum le văzuse cu o seară în urmă, şi cum pantoful de piele fină, de culoarea castanelor când abia se desfac din coajă, aterizase uşor, ca purtat de o boare primăvăratică, undeva în dreapta, şi rămăsese aşa, cum stătuse probabil în vitrina de la Galeriile Lafayette, pe faldurile de mătase din vitrine. Instinctiv, a întins mâna să-l ridice, dar şi-a dat seama că era mult mai departe decât i se păruse, culcată cum era, o ciudată iluzie optică îl făcuse să pară mult mai aproape, de aceeaşi parte a gropii negre care se lăţea din marginea bordurii pe care o simţea intrându-i dureros în coaste. A închis
ochii şi-a simţit în nări mirosul de carne arsă, de pământ amestecat cu sânge, propriul parfum Guerlain şi altceva, mult mai respingător, poate mirosul fricii pe care-l emanau corpurile din jur. Fusese primul lucru pe care şi-l amintise acasă, când îi povestise totul lui Petru, întâi cu seninătate, de parcă ar fi fost povestea altcuiva, apoi printre lacrimi, nu zgomotul asurzitor, nu şuieratul pe care cei răniţi se plângeau că încă îl mai aud în somn. Pentru ea, fusese un film mut, cu personaje care se mişcau haotic, într-o sală cuprinsă treptat de întuneric, unde singurul lucru pe care-l simţea cu certitudine era mirosul. Dar nu era cel de acum, cu siguranţă, şi Elena grăbi pasul, de parcă ar fi putut s-o ajungă din urmă.
[...]
În aer era ceva aspru şi dureros, ca în anotimpurile de trecere, un regret şi o speranţă care se amestecau. Elena plecase de dimineaţă de acasă hotărâtă să meargă la şcoală, apoi pe Calea Victoriei, la Au Bon Goût, pentru o probă, dacă prăvălia mai era deschisă. Multe se închiseseră, împreună cu cafenelele şi Teatrul, din a cărui piaţă dispăruseră muscalii, lumea însă încă mai circula pe marele bulevard. Altădată, pe vremea asta căuta să cumpere primele crizanteme, îi plăcea mirosul lor sec, înţepător şi nu i se părea că au nimic mortuar, dimpotrivă, erau dintre florile cele mai longevive şi nici ploaia de petale care aterizau pe covor când se treceau n‐o deranja, era ceva senin în moartea lor, inofensiv, în cursul firesc al lucrurilor. Pe la prânz, se amesteca deja cu lumea care curgea pe Cale, dinspre Ateneu, şi se gândea ce dezolant era acum bulevardul în care pulsa de obicei inima oraşului, când auzi huruitul surd. Avea auzul foarte fin, foşnetul abia audibil al unei foi de hârtie o aducea imediat pe eleva care încercase să copieze la catedră, în chicotelile tuturor. [...]
Bombele nu loveau ziua, de obicei. Aproape că se îndoieşte că a auzit ceva şi totuşi impresia de mai devreme o urmăreşte, ca şi cum o insectă minusculă i‐ar traversa pielea, n‐o vede, dar ştie că e acolo. Zgomotul e deja propria lui amintire, undeva în trecut, între firma elegantă, scrisă cu litere aurii, a croitorului Iacob Perntz şi clădirea îngustă a unei cofetării. Şi pe urmă, nimeni în jur nu pare să fi auzit nimic, zgomotul de tocuri şi fojgăiala fustelor de stofă uşoară, copiii de mână cu bonele, mirosul de parfum amestecat cu praf. Aude undeva în spate o voce de fată stâlcind o frază franţuzească şi instinctul o face să se întoarcă. Dar în spate lumea s‐a estompat dintr‐odată, e aproape întuneric şi uruitul a devenit acum asurzitor. Nimeni nu fuge, toţi rămân pe loc şi se uită la zepelinul care a acoperit soarele. Are ceva din eleganţa unui mare animal marin, cum trece lent pe deasupra oraşului. Ceva fascinant, hipnotic, încât un copil mai mic râde şi întinde o mână spre cer, ca şi cum ar vrea să apuce o jucărie.
Pentru câteva clipe, Elena se gândeşte că, dacă zgomotul motoarelor n‐ar umple aerul, ar fi linişte cum nu e niciodată pe Calea Victoriei, ca înainte să se taie strada, înainte să existe oraşul, când noaptea luminau doar stelele şi cântau cosaşii şi vântul de câmpie. Dar zgomotul există, şi Elena caută din ochi un adăpost. Prima explozie se aude atât de aproape, că avea senzaţia că totul s‐a terminat. Vede clar cum împrejur aterizează resturi umane, o bucată de corp învelit în stofă bleumarin de lână, un pantof din piele, care pare foarte aproape, se gândeşte la un moment dat să‐l recupereze, al cui o fi, un pantof din piele delicată, maronie. Se mai aud explozii, încă una, şi apoi încă trei, la distanţe egale de timp, i se pare, dar nu se mai poate ridica.”

„Strada Corabia era pustie, de-a lungul bordurilor se întindeau mormane înalte de frunze uscate, parcă rămase din toamna trecută. Casa de modă era undeva pe la mijlocul ei, într-o clădire de la sfârşitul secolului trecut, albă, cu două rânduri de colonade subţiri care îi încadrau intrarea, făcând-o să se simtă de parcă intra într-un templu grecesc miniatural, adaptat arhitecturii din jur. Şi, într‐adevăr, uneori, când ieşea, se simţea ca o vestală, văzându‐se deja, cu ochii minţii, drapată în mătasea lucioasă a unei fuste de un verde cenuşiu, cu dungi abia vizibile, un fel de irizaţii aurii.
De hotărârea asta avea să dea dovadă şi în lunile următoare, când, plecând de la Casa de Modă de pe strada Georges Clemenceau, de unde o lua pe Sofi, se îndreptau spre Calea Victoriei să caşte gura pe la vitrine, în cele câteva ore de libertate pe care şi le permiteau amândouă. Îl găseau mereu în faţa clădirii cu încăperi luminate de lustrele de cristal, cu mâinile în buzunarele pardesiului care‐i venea ca turnat, cu stofa moale pe care o simţise de atâtea ori mângâindu‐i palmele. Nu mai simţea însă nimic, de ca şi cum altcineva locuia acum în trupul care fusese cândva al ei, amorţit, pietrificat. Bucureştiul nu era nimic din ce se aşteptase să fie.”

„Când Elena pusese ochii pe maidanul de lângă școală, Mântuleasa arăta ca o stradă dintr-un oraș mic de provincie, mărginită cum era de castani și duzi, cu casele pierdute în verdeața grădinilor întinse. Elenei îi dădea un sentiment de liniște, cum nu mai avea nicăieri în Bucureștiul în care automobile cu motoare asurzitoare începuseră să străbată în goană bulevardele. Îi plăcea s-o traverseze de la un capăt la celălalt, oprindu-se puțin la biserica mică de sub tei, în pridvorul ei decorat cu frunze de acant, și să privească fresca ștearsă, cu Leviathanul care-i înghite pe păcătoși, îngerii cu două rânduri de aripi și grădina Raiului, cu arborii exotici și șarpele primordial împletindu-se în jurul Pomului Cunoașterii. Îi plăcea plimbarea asta, aerul transparent-verzui al străzii umbrite de castani înalți, duzi și tei care aproape-și uneau coroanele pe deasupra ei, dându-i impresia că se mișca printr-un uriaș acvariu, un tunel de vegetație și petice de lumină tremurătoare. Era un aer vechi, un miros rămas acolo din alt timp. Ca și cum strada era protejată de un imens ecran de sticlă care conservase acolo mirosurile din secolele trecute. Trecând prin aerul apos, vara Elena se gândea că în fond nu știau nimic despre orașul în care trăiau, în afara unei istorii convenționale învățate la școală și a câtorva povești care circulau printre locuitori. Dar despre adevărata lui istorie nu știau nimic, Bucureștiul avea memoria scurtă, nu înregistra decât anumite figuri și întâmplări, nu pe cele mai însemnate, nici pe cele mai interesante, cel mult mici anecdote și uneori nume pe care nimeni nu mai știa să le asocieze unor fețe. Chiar lângă biserică, era un maidan pe care încă se aruncau gunoaiele și buruienile creșteau înalte ca pe câmp, întărindu-i impresia că strada creștea cumva anapoda, înăuntrul orașului și totuși în afara lui, prelungindu-se și într-un alt timp, despre care Elenei i se părea că nu se mai știe mare lucru, și într-un alt oraș, altul decât Bucureștiul pe care-l putea vedea oricine. Unul în care cu siguranță războiul nu putea ajunge, pentru că pur și simplu nu era acolo. În capătul dinspre cartierul evreiesc, când ieșea în Calea Călărașilor, tresărea uneori uimită de zgomotul tramvaiului care își hurduca îngrozitor călătorii sau de strigătele vânzătorilor ambulanți. Acolo, în colț, era un chioșc de ziare, proprietarul avea doi copii mici care se jucau mereu la umbra unui oțetar care părea să crească direct din asfalt. Într-o zi chemaseră un fotograf, erau toți
îmbrăcați cu hainele de duminică, priveau fix în lentila aparatului, încremeniți, doar cei doi copii, pentru o secundă, se uitaseră la doamna elegantă care traversa repede bulevardul în rochia de culoarea vinetei coapte, și exact atunci se declanșase diafragma.”

„Când lui Sandu i s‐a repartizat, prin ICRAL, unde reuşise să se angajeze funcţionar, apartamentul din Balta Albă, Ioana a împachetat într‐o noapte toate lucrurile lor şi ale copilului, a curăţat camera mică cât de bine a putut şi în zori au urcat totul în camioneta unui vecin chemat de verişoara Margareta să‐i transporte în noua locuinţă. În timp ce lăsau în urmă cartierul de case şi vilişoare, aproape acoperit de verdeaţa prăfuită de august, Ioana nu simţea nici urmă de nostalgie după casa veche, elegantă, cu evantaiul de sticlă deasupra intrării şi capetele de Pani care rânjeau ameninţător în întunericul nopţilor. [...]
Când au intrat pe bulevardul larg, mărginit de blocuri noi sau în construcţie despărţite de un şir de pomi mărunţi şi firavi, aproape gol din cauza orei matinale, n‐a văzut nici şantierul cenuşiu, cu barăcile sprijinite pe bârne groase de lemn, nici noroiul vâscos în care cauciucurile camioanelor lăsaseră urme adânci, nici blocurile identice, aliniate cu mare precizie, într‐o geometrie perfectă. I s‐a părut că viaţa lor numai într‐o astfel de lume, ordonată şi aliniată perfect, s‐ar fi putut desfăşura. Iar când a văzut blocul lor, pe o alee mărginită într‐un capăt de un loc de joacă, în celălalt de un cimitir cu gardul alb, strălucitor, i‐a strâns mâna lui Sandu într‐a ei, cu putere. Erau acasă.
Blocul avea trepte late, elegante, bătute într‐un mozaic albicios, cu praf de mică, aşa că strălucea în lumina de august. Grădina blocului, încă neîngrădită, era plină de copaci. înalţi, de parcă blocul se ridicase cu grijă, printre ei, să nu‐i stingherească. [...] Nu fuseseră îndepărtate toate schelele şi liftul nu mergea, dar Ioana a pornit‐o imediat spre scări, spre etajul al patrulea. [...] Apartamentul era semidecomandat, cu un hol care despărţea cele două camere unde se afla şi baia, şi toate dădeau într‐un balcon larg. Orientat spre spatele blocului, dădea spre un nou şir de copaci, şi amândoi au constatat încântaţi că erau tei.”

„Era ultima noapte dinaintea Anului Nou. De la penultimul etaj al Palatului Telefoanelor unde lucra Ioana vedea până departe, spre periferia orașului, hipodrom și marele parc care mărginea Șoseaua. Bucureștiul nu mai părea atât de mare de aici, de sus, vara era o întindere verde întreruptă de clădiri înalte, albe și elegante, iarna vegetația se retrăgea și apărea osatura orașului, scheletul făcut din case mici de mahala, negricioase, în dosul marilor străzi centrale. Se uita uneori multă vreme pe fereastra mare, la vânzoleala continuă de pe Cale, la automobilele care păreau de sus niște insecte uriașe de culoarea antracitului târându-se amenințător printre oameni. O mulțime amestecată, grăbindu-se spre casă, cu pachete învelite în hârtie de la băcăniile de lux și cofetăriile din jurul Palatului, se mișca pe două fronturi, spre Cercul Militar și înapoi, spre Ateneu.
Mișcarea se vedea de sus ordonată, de parcă cineva o dirija să se petreacă așa, și nu haotic, deși uneori câte un nehotărât rupea rândurile și se întorcea bruc, stârnind indignarea trecătorilor. Un brad uriaș de carton împodobit cu luminițe fusese suspendat pe aproape întreaga înălțime a Palatului, se vedea din Șoseaua Bonaparte, nimeni nu trecea pe bulevard fără să se oprească să-l privească. Atmosfera festivă o contaminase imediat pe Ioana, acasă, în Mântuleasa, Lala și bărbatul ei pregăteau o mare petrecere pentru fratele ei mai mic, întors de câteva săptămâni dintr-un lagăr rusesc.”

„De la depărtare vede Turnul Colţei, cu crucea din vârf şi capetele de lei care rânjesc în soarele orbitor, iar pe sub bolta lui întunecată, unde parcă şi zăduful se mai domolea, se scurge înăuntru o mulţime amestecată. Cerşetori cu răni deschise, lăsate la vedere, în zdrenţe putrezite şi pline de puroi, care se prind de pulpana hainei trecătorului, smulgându‐i orice, un bănuţ, o vorbă de mângâiere (dar mult mai des o‐njurătură, bucureştenilor nu le e milă de schilozi), tinere precupeţe cu braţele dezgolite, boieri cu anterie grele, lucioase, sub care picură greu sudoarea. Banii nu miros, şi fiecare îi capătă cum poate, banul mişcă lucrurile‐n Bucureşti şi, sub o formă sau alta, toţi sunt în căutarea lor. De la schilodul care caută să stârnească mila trecătorului care‐a intrat o clipă în răcoarea mănăstirii, să se‐nchine, până la cel mai dichisit boier care trece plictisit în leagănul căptuşit cu mătase brodată mărunt, şi sub a cărui piroteală stă aprins mereu un ochi vigilent, toţi visează mărfuri, bani, onoruri. Splendorile unei lumi întregi le trec zilnic pe la nas bucureştnilor, şi nu costă nimic să priveşti, nici să‐ţi doreşti.
[...]
De sus, din turn, oraşul ar fi trebuit să fie o mare livadă întreruptă de ochiuri de apă şi de vii toamna pline de rod. Priveai, de aici, case şi oameni, uneori ca nişte puncte abia vizibile: Academia, uliţa mare, casele baraţilor, Curtea şi foişorul lui Mavrocordat şi, dacă n‐ar fi vară şi străzile înecate în verdele frunzişului, s‐ar vedea şi casele Manţilor, livada lor şi maidanul turcului. Sunt la fel de mici ca atunci când leagănul se apropie de dealul Cernăteştiului şi Stanca vede primele bordeie apărând la orizont: mici, ca nişte pete albe, care cresc pe măsură ce se apropie, până se fac case ca toate casele, cu ferestre, uşă, grădini pline de flori. O lume mai mică se dezvăluie de sus privitorului, una pe care pare că dacă ai întinde mâna ai putea s‐o atingi şi s‐o bagi în buzunar.
Bucureştiul vara e o grădină mare, din care se aude din când în când glasul subţirel al unui ţigan lăutar.”

„Am intrat la Facultatea de Filologie din București în 1974 și, pentru mine, cel puțin, ăla a fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viață. Era pentru prima dată când întâlneam oameni cu preocupări comune – și cu nesiguranțe aidoma, doldora. Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Nino Stratan, Romulus Bucur, Mariana Marin, Bogdan Ghiu, Mircea Cărtărescu (îi enumăr în ordinea apariției), Radu Călin Cristea… Profii – tot unul și unul, de la Immanuel (Kant) Vasiliu, Paul Cornea, Cezar Tabarcea, Alexandru Sincu, Nicolae Manolescu, Florin Manolescu, Alexandru Tudorică (plecăciune acestui profesor dăruit, ironic, profesionist și modest) – toți munceau de mama focului să ne scoată din cap schemele scolastice și să ne bage în inima și în mecanismele subtile ale literaturii.”

„Au început să sape din nou în primăvară, la câțiva metri distanță de locul unde săpaseră prima oară, în latura dinspre școală. Au săpat până au dat de peretele exterior al pivniței, Elena și-a amintit roșul incredibil de bine păstrat al cărămizii subțiri. Vederea pământului umed, plin de rădăcini, răscolit de lopețile oamenilor i-a făcut rău. Câteva zile a venit diminețile să urmărească munca oamenilor. De la moartea lui Petru, nu mai suporta să stea ziua în casa goală, încă distrusă din noaptea bombardamentului. Cum cererea depusă, din nou, în primele zile ale primăverii fusese aprobată de primărie, curtea se
lărgise cu câțiva metri buni și casa putea fi ridicată în afara perimetrului pivnițelor roșii. Locul arăta cu totul altfel acum, strada era și ea alta. Elena aștepta să înflorească cei șapte castani din fața școlii, era momentul ei preferat din an pe strada Mântuleasa. 
[...]
Casa a început să crească odată cu venirea verii. Din cauza pivnițelor, n-a putut fi aliniată paralel cu școala, zidul mergea pieziș, de parcă arhitectul greșise când trasase planul construcției. Din curte, se vedea prin frunzișul care tremura în vântul ușor de iunie turla bisericii, peste acoperișurile caselor de vizavi. Elenei i se părea că strada se schimbase mult, deși nu trecuse atâta timp, pe mijlocul ei treceau uneori automobile moderne, cu vopseaua strălucitoare, conduse de tinere femei acoperite până în pământ de halate maronii, cu pălăriile înfășurate într-un voal des. Goneau spre Calea Moșilor, lăsând în urmă strada învăluită într-un praf auriu care se reașeza lent pe trotuare, pe frunzele copacilor și pe hainele trecătorilor. Orientată cu spatele spre școală, de-a lungul curții ei, casa avea un perete cu o fereastră înaltă spre stradă, o intrare largă, cu evantaiul de sticlă care apăra treptele mari, late și un mic peron de piatră. Grădina ocolea peronul, într-un L care se prelungea mult în spatele casei, într-o porțiune sălbatică, pe care încă creșteau oțetarii vechiului maidan. Uneori, când intra pe stradă dinspre Calea Călărașilor, Elena vedea calcanul cenușiu, ca un zid mort înălțat strâmb în mijlocul unei grădini. Dar curând vegetația a crescut atât de înaltă, încât aproape îl acoperea.”

„Începusem școala și alergam ca bezmetica pe bulevardul Elisabeta, citind afișele de cinema, oprindu-mă pe la vitrine, mai ales la bomboneria cea nouă, vizavi de Hotel Princiar. [...] Și mă mai opream pe la parfumuri, treceam cu indiferență pe lângă liceul "Lazăr", de unde adeseori răzbătea câte o trompetă, încât ajungeam acasă mereu cu întârziere și o găseam pe mama pachet de nervi, cu masa pusă și aperitivele pe jumătate duse. [...]
Eram la masa de prânz, iar Noni pusese deja ciorba în farfurii. Tata își ridicase ochelarii de pe frunte [...] și-am auzit-o pe mama spunând:
- Să știți că am închiriat mansarda, partea dinspre bulevard, pe șase luni. 
[...]
Toată viața noastră se derula în acea casă, în care totul părea simplu și nesfârșit. La parter erau magazinul de pălării și croitoria tatălui meu. La etajul întâi aveam salonul, bucătăria, băile și alte încăperi, pentru musafiri. Dormitoarele ocupau etajul al doilea, iar la mansardă aveam două apartamente pentru închiriat.
[...]
În ziua aia mi-am făcut lecțiile, am răsfoit dicționarul la fereastră, cu intuiția că începe alt timp, cu descoperiri colosale, care aveau să mă scoată din plăcerile de atunci, legate în primul rând de fereastra camerei mele și de bulevardul Elisabeta. Puteam să număr toate mașinile care treceau, respectiv într-o oră număram până la patruzeci de automobile, fără să pun la socoteală tramvaiele sau trăsurile. [...]”

„La începutul lui februarie s-a inaugurat Cercul Militar și, cu tot frigul, au fost câteva serbări, la care a venit și regele. De fapt, toată familia regală. Mai întâi m-am uitat pe fereastră, apoi am alergat până acolo, să-l văd pe rege, pe care îl mai văzusem în toate jurnalele de la cinema, dar niciodată pe viu. Era înghesuială mare pe bulevard și, din puhoiul de lume, mi-a rămas în minte un tip incredibil de slab, cu uniformă albastră și epoleți aurii. 
Câteva zile au fost serbări pe treptele albe. Tata zice că, pe lângă fanfară, se aud îngerii de la Sărindar, catedrala care fusese pe vremuri acolo. 
Într-o seară au cântat niște artiști de la Operă, între care mi-i amintesc pe Evantia Costinescu, Goangă și Toscani. Când și-a încheiat aria, Toscani l-a prezentat pe Zavaidoc.
- Un tenor tânăr foarte bun, a zis el, piteștean ca mine și soldat brav. 
Zavaidoc a cântat un cântec pe care Toscani zicea că l-a compus special pentru el. Era frig, dar suportabil, și vedeam aburul risipindu-se din gurile cântăreților. [...]
Când a început Zavaidoc, s-a încălzit strada. Vocea lui a inundat Calea Victoriei și bulevardul Elisabeta, iar de undeva de sub asfaltul tapetat cu zăpadă venea ecoul, un răspuns la plânsul omului care moare. Nu mai știu despre ce era cântecul, ceva cu o fată, dar melodia se încolăcea pe Cercul Militar și pătrundea în urechile oamenilor. Se umpluse de lume, nu puteai să arunci un ac. Fără să știu, am fost martoră la ceva fără final, iar mai târziu, după ani, mi-am dat seama că orice cântec al lui se întipărea în pereții orașului. 
În seara aia a fost delir. Urla lumea și aplauda ca la nebuni, încât nu mai simțeam frigul, până când a apărut un general sau cineva cu grad mare, care se lăuda că el îi dăduse numele de Zavaidoc. Mi-amintesc că se adâncea noaptea, iar pe treptele albe, în frigul de moarte, au început să cânte mai întâi cântăreții, apoi tot bulevardul, Trăiască Regele în pace și onor, dar vocea lui Zavaidoc ieșea ca o lance dintre celelalte și-am ajuns acasă înghețată bocnă, dar cu glasul lui în minte, încât de-atunci, cred, m-au hotărât să-l pun pe lista oamenilor care contau pentru mine.”

După crima comisă împotriva doctorului Carniol presa oficială dar și vorba din târg relatează circumstanțele în care s-a petrecut și aflăm că medicul a încercat să se trateze singur după împușcătură, în primul rând încercând administrarea unui stupefiant numit pantopon. 

„Culmea e că parcă și ziarele se umpluseră de pantoponul lui Carniol. Îmi amintesc că scriau despre un vânzător de la Casa Greceanu, unde era atunci o cofetărie, La Lefter, dar căreia toată lumea îii zicea La Casa Greceanu, n-aș ști să spun de ce, iar vânzătorul fusese arestat, și se găsiseră asupra lui medicamente multe, printre care și pantopon. Poliția îl făcuse să spună de unde le are, iar acest îl făcuse îmi dădea pur și simplu fiori. Îl vedeam bătut, strâns cu ușa, amenințat rău. Vânzătorul aducea medicamentele de la un farmacist evreu din Oradea Mare. Amănuntul că era evreu deja îl punea în legătură cu doctorul nostru. S-a vorbit mult și pe tema asta. Vânzătorul de la Greceanu vindea stupefiante și alte doctorii unor actrițe de la Național și unui scriitor, care urmau să fie audiați.”

Ajunsă la București cu o poveste cumplită și încercarea de a-și repara viața și pe a fratelui ei, Matilda, enigmatica femeie a cărei poveste o aflăm în partea a doua a romanului Zavaidoc, închiriază o cameră pe strada Boteanu și încearcă să își pună viața în ordine, întâmpinând obstacol după obstacol. 

„Am ajuns în strada Boteanu, Aflred a plătit mașina și-am coborât. Clădirea era impozantă și avea mai multe intrări, între care una aproape dosnică: o ușă îngustă, camuflată de un arțar. Cu siguranță, acolo fusese o cușetă de portar sau un depozit. O cameră mai mică nici n-am văzut, dar costase exact cât puteam să ofer. Înăuntru era un pat îngust și un lavoar. În schimb, fereastra era destul de largă și dădea în grădină. Pe acolo aruncam ligheanul cu apă, pe acolo săream ca să ajung la closet, Cam asta era tot.”

„Niște cliente i-au povestit mamei că în seara aia Zavaidoc cântase romanța Jeanei la restaurantul Carpați și se umpluse de lume pe strada Academiei, iar acum deja circulau versurile din care aflai că Jeana luae drumul Americii. Mama tocmai zicea să mergem și noi într-o seară să ascultăm cântecul, iar tocmai când ne făceam planuri, ne-a invitat Zavaidoc, si-așa am aflat că era ziua lui. 
A fost prima oară când am intrat la Carpați, care a și rămas restaurantul meu preferat. Avea intrare din bulevardul Elisabeta, dar și o ușă secundară în Academiei. Mi-au rămas în minte perdelele de un verde stins, ca niște aripioare de libelule, care se unduiau peste tot, de jur împrejur, încât ți se părea că a intrat într-un glob căptușit cu mătase. Totul era elegant, de la mesele albe, la scena cu perete pictat. Niște siluete fantomatice, femei care-și rupeau șiruri lungi de mărgele pășeau pe vârfuri, unele fumând țigarete lungi, toate în alb, încât păreau umbre ale unei lumi intangibile. Acolo cânta Zavaidoc, iar la o masă largă erau prietenii lui, toți tineri și artiști, puși pe veselie, mai ales unul cu o trompetă lungă, din care scotea din când în când un ton nesfârșit. [...]
Atunci l-am auzit cântând cu-adevărat, trecând cu vocea lui unică peste niște tristeți fără moarte, apoi cu o bucurie adevărată, ca la final să pună tot ceea ce un om ar vrea să scoată din el fără să fie în stare, conștient că e încă plin, că în el au rămas grămezi de fapte, prizoniere fără speranță. [...]
În sfârșit, după ce se încălziseră bine creierele, a cântat și Jeana, din care se desprindea fără dubiu drumul ei spre Constanța. Vedeai vaporul, auzeai chemarea Mării Negre.”

„Seara am luat-o pe Dorobanți. Citisem în Universul că Zavaidoc cântă la un restaurant numit La Parcul Veseliei, al unui timp care se semna A. Vișoiu. Dădea mereu anunț la mica publicitate, ca să se știe cine cântă acolo ori ce bucătar a mai fost angajat, și de fiecare dată, pe lângă Zavaidoc ori taraful cutare apărea și numele lui, încât multă lume numea restaurantul, destul de simandicos, pur și simplu La Vișoiu.  
„Astă-seară”, scria în ziar, "cântă Taraful Teodorescu." Îi și văzusem pe toți trei urcând în mașină, Lică ținându-și vioara în brațe, Zoița cu armonica într-o mână, iar Zavaidoc, ca un boier, în urma lor, fumând o țigară simplă, din care curgeau dâre de fum. [...] Așa că după un timp am coborât și am luat bicicleta. Nu mă așteptam să aud ceva. Restaurantul părea ascuns în adâncimea unei clădiri albe, la nr. 64, și nu erau șanse mari să văd ce se întâmplă înăuntru. Dar când am intrat pe Dorobanți lumea era adunată în stradă. Se oprise circulația și dinăuntru se auzea ca uraganul vocea lui Zavaidoc. [...] Ca și cum ar fi știut că sunt acolo a ieșit în poartă, continuând să cânte, iar lumea a izbucnit ca la comandă într-un chiot puternic. [...] Oamenii, opriți întâmplător, unii care coborâseră din automobile, chiuiau și dansau chiar acolo, în stradă, încât patronul a deschis porțile, căci restaurantul avea și o grădină largă, în spate.”

Vechea intrare și ieșire pentru accesul elevilor și pentru curtea interioară, poartă, a Colegiului „Spiru Haret”, de pe strada Dianei.

Aici, între anii 1917 - 1925, tânărul Mircea Eliade a decis că vrea să devină istoric al religiilor. Și a devenit.

Întamplarea face că „Diana” a rămas o prezență constantă în operele sale, fiind celebra zeiță Diana, Sânziană (din latinescul Sanctae Dianae derivă Sânziana), zână (din dziana), sau personaj lumesc, ca Ileana/Leana, în mai multe opere. Toate fiind forme ale numelui Iana, zeiță și perechea androgină a lui Ianus, zeul cu două fețe ce păzește intrările și ieșirile (ianua = poartă) și patron al începuturilor (ianuarie), dar și paznic solstițial, de aici, zeița Iana fiind ea însăși paznic al porții misterelor (orice poartă care oferă accesul la cunoaștere și inițiere). 

Am putea spune: Eliade a răspuns chemării Dianei. 

Iana, deși nu este o zeiță atestată „clasic” în panteon, este validă ca figură mito-hermeneutică reconstruită, un arhetip puternic al pragului dintre sacru și profan. Ca orice divinitate a porții, Iana nu se arată oricui: ea recunoaște. Iar în tânărul Eliade pare să fi recunoscut rigoarea, răbdarea inițiatică și forța uriașă de muncă pentru a găsi sensul ascuns. Nu a fost o alegere unilaterală, ci o întâlnire predestinată: zeitatea care voia să se facă cunoscută și omul capabil să o traducă lumii. 

Dacă Iana ar fi vrut să se facă cunoscută, nu ar fi făcut-o ca să fie adorată, ci ca să fie înțeleasă. Iana nu e zeiță a cultului, ci a pragului. Mesajul ei nu e „crede”, ci „treci”. 

Sacrul nu a dispărut, chiar dacă lumea modernă crede asta. El nu mai stă în temple, ci în gesturi, rituri camuflate, repetiții aparent banale. Profanul e doar sacru uitat. Eliade a fost marele ei traducător tocmai pentru că a arătat că omul modern trăiește încă în mit, fără să știe. 

Pragul este o stare de locuire, nu doar un moment. Lumea modernă vrea soluții, sinteze, finaluri. Iana spune altceva: poți trăi între lumi fără să le anulezi. Poți fi savant și inițiat. Rațional și simbolic. Exact ce a fost Eliade toată viața. 

Iana nu căuta un profet, ci un mediator. Nu o voce care să proclame, ci una care să traducă. Nu revelație, ci hermeneutică. Eliade nu a inventat sensul, ci a fost ales să-l facă locuibil lumii moderne. Iar Iana… ea doar a deschis poarta și a așteptat să fie recunoscută.  

Hermeneutică literară și fotografie: Alex Vega

Lectură recomandată: Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade - Doina Ruști

Aici se naște Iulia Hașdeu, în 1869. Iulia locuiește în această casă până la vârsta de 16 ani, când pleacă la Paris pentru studii. În timpul petrecut aici, Iulia a absolvit Colegiul Național „Sfântul Sava”, iar în paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din București.

Deschisă pentru prima oară la jumătatea secolului al XIX-lea, cofetăria Capșa se extinde treptat devenind ulterior și hotel și cafenea ridicate de mezinul familiei Capșa, Grigore. 
Inaugurată în 1891, cafeneaua Capșa devine „inima orașului, topografic și moral, timpanul acestei mari urechi care sunt Bucureștii” (Paul Morand, București) 

După ce a funcționat o vreme la intersecția dintre Calea Victoriei și Lipscani (Palatul Dacia) redacția oficiosului Conservator Timpul s-a mutat pe Academiei apoi pe Strada Covaci la nr 14. Imobilul există și azi, o plăcuță comemorativă amintește că Mihai Eminescu a lucrat aici între 1880 și 1881. 

Casa unde a locuit Ioan Slavici s-a aflat în zona Pieței Amzei. Astăzi nu mai există, pe locul ei fiind construite blocuri. Aici Ioan Slavici l-a găzduit pe Mihai Eminescu în 1883. 

„Dragoş Montani îşi verifică ceasul. După ce terminase discuţia cu profesorul Eliade, o luase prin Cişmigiu şi timpul trecuse fără de veste. Era şase şi douăzeci. Mai avea doar zece minute până la ora la care trebuia să se întâlnească cu fratele său. Privi încă o dată spre porumbeii care ţopăiau cuminţi pe asfalt în căutarea firimiturilor de pâine aruncate de trecători şi spre oamenii care se plimbau liniştiţi pe alei. Era o seară frumoasă. Se hotărî să pornească spre locul stabilit. Ieşi din Grădina Cişmigiului şi o luă agale în sus, pe Bulevardul Elisabeta. Mergea încet, fără să se grăbească şi, involuntar, ochii îi alunecară spre clădirile înţesate de reclame multicolore de toate felurile, aflate de o parte şi de alta a bulevardului. Era un adevărat dezmăţ de nuanţe şi imagini. Şi de mesaje, multe dintre acestea fiind însă doar nişte rime făcute „la minut“, cam puerile, după gustul lui. „Pivniţele Poenaru – bucurie în tot anu“. Afişul se referea la o cramă. „Ciocolata Berindei – o mănânci oriunde vrei“, zâmbea din alt poster o fată care-şi ascundea „comorile“ cu care o dăruise natura în spatele unei uriaşe tablete maronii pe care o ţinea în braţe. „Solavici de te îmbracă, lumea toată te remarcă“, îl asigurau, din altă imagine mare cât două etaje, un grup de tineri şi tinere echipaţi în costume de baie. Şi tot aşa…”

„Îl luă de mână şi îl trase lin după ea pe scările care urcau prin proximitatea Palatului Creţulescu. Parcurseră rapid cele douăzeci şi şapte de trepte, ignorând complet splendoarea clădirii pe lângă care treceau şi, când ajunseră pe trotuarul Bulevardului Ştirbei, fata îi dădu drumul. Cişmigiul fremătă în urma lor. Nadia îi făcu semn s-o urmeze.”

„Dădu să plece. Dragoş făcu o scurtă mişcare s-o urmeze, dar se opri brusc. Se arătă curios.
— Încotro anume? Unde mai mergem?
Nadia chibzui.
— Hai să trecem pe lângă Palatul Suţu. Îmi place foarte mult cum se vede noaptea, când e luminat din toate direcţiile. Parcă e o clădire de basm. Şi în drum vedem şi Colonadele.”

„El zâmbi.
— Adică pilot?
— Da, ceva de genul acesta. Ceva care să-mi permită să zbor. Nu neapărat cu avionul sau nu numai cu avionul. Aeronaut pe dirijabil sau pe elicopter, în fine, orice care să-mi permită să văd Pământul de sus, de la înălţime.
— Şi?
— Şi ce? După cum îţi poţi lesne închipui, toată copilăria mi s-a spălat creierul cu ideea că aceasta nu este o meserie pentru fete. Că, da, există şi fete pilot, dar că nu este tocmai ceva potrivit pentru o domnişoară serioasă.
— Şi ai renunţat?
Nadia se încruntă puţin.
— Nu chiar. De când s-au deschis turele cu balonul pe deasupra Bucureştiului, am început să mă dau în mod constant şi în curând am să şi fac nişte cursuri de pilotaj pentru nacelă.
— Serios?
— Da. Domnul Şuşman, care deţine baloanele ce zboară de lângă Hipodromul Băneasa, mi-a promis că o să iniţieze cursul, dacă găseşte minim zece doritori.
Deşi, din cauza întunericului din acel loc, nu îi putea desluşi prea bine mişcările feţei, Dragoş avu impresia că Nadia se uită spre el.
— Te bagi?
El nu reacţionă.
— Ai putea măcar să încerci, să vezi cum e. Uite, mergem duminica viitoare, nu asta care vine, ci cealaltă. Ne ducem de dimineaţă să vedem cursa săptămânală de cai şi, după ce se termină, facem şi o tură cu balonul.
De data asta, Dragoş fu încredinţat că fata îl cercetează, însă preferă să evite un angajament tranşant.”

„George se opri şi gândi rapid.
— Zicea ceva de Antonie Assan, proprietarul fabricilor de pâine şi ulei de la Obor şi de Costin Bujoiu, cel care deţine cele mai multe exploatări de cărbune prin Defileul Jiului.
Dragoş ridică din sprâncene:
— Eşti sigur că la ei se referea? De curând l-am auzit prin casă zicând despre aceştia doi, ca şi de alţii din Club, că sunt nişte marghioli cu toţii.
George râse:
— Păi, dacă fac afaceri, ce-ai vrea să fie, îngeri? Normal că sunt cu toţii nişte şireţi şi nişte lacomi, că dacă ar fi altfel s-ar ocupa cu alte lucruri.”

Situată pe strada Mercur nr 1 (astăzi Arthur Verona) superba casă a lui Titu Maiorescu a găzduit numeroase întâlniri ale intelectualilor vremii și a fost și sediul întâlnirilor Junimii în perioada în care a fost activ și Mihai Eminescu. De altfel poetul a locuit temporar în această casă și aici a citit la întâlnirile Junimii, pentru prima oară, Luceafărul. Pe locul fostei case acum se află un parc și blocul Eva. 

De-a lungul timpului Eminescu a locuit în multe locuri din București începând cu Hotelul Hugues până la casa din strada Plantelor unde a fost internat la sanatoriul Caritatea al doctorului Șutu. Una dintre locuințele lui a fost pe Strada Speranței la nr 4 unde a fost vizitat de prietenul lui, Ion Creangă. Azi sunt greu de definit construcțiile din acel loc iar locul nu este marcat.

În 1887 Eminescu și Veronica Micle au locuit împreună într-o casă pe strada Buzești nr 5. Zona a fost supusă de-a lungul timpului unor mari presiuni pentru a fi remodelată urbanistic. În anii 70 a scăpat de demolare după ce intelectualii vremii au insistat ca locuința să fie salvată. Mai târziu însă, după anii 2000, întreaga zonă ajunsă într-un stadiu avansat de degradare și aflată în pericol masiv de prăbușire a fost demolată în totalitate. Astăzi în acel loc se ridică o clădire de birouri și parcări imense. 
În 2009 când a fost făcută prima mapare a zonei pentru Google maps a fost surprinsă fațada fostei clădiri având pe ea o plăcuță comemorativă care amintește că acolo a fost locuința lui Mihai Eminescu și a Veronicăi. 

„Dragoş se opri în faţa porţii înalte şi albe, al cărei rost fundamental părea a fi acela de a asigura faptul că niciun muritor nu va pătrunde în curtea ce se vedea dincolo de zăbrelele sale. Uitându-se printre acestea la casa impozantă care domina străduţa aceea liniştită şi cuminte a cartierului Uranus, nu se putu opri să o asemene, în mintea lui, cu un palat. Era înconjurată de un brâu de vegetaţie – flori şi arbuşti micuţi – care se pierdea în spatele ei, acolo unde se afla, mai mult ca sigur, o grădină. Pentru o clipă avu senzaţia că se află în faţa castelului din poveşti.”

„Brusc, se opriră. Ajunseseră în piaţa din spatele Băncii Naţionale. Liniştea era desăvârşită. Nimic nu se mişca, nici vântul şi nici măcar cozile celor doi cai ardenezi care dormitau lângă bătrânul vagon de lemn cu etaj, frumos pictat, din micul depou aflat în centrul piaţetei.”

„Urcau încet pe strada Şelari şi, în afara paşilor lor care răsunau uşor pe asfalt, niciun sunet nu tulbura liniştea perfectă. Trecură pe lângă un orologiu stradal decorat cu multe lambriuri de lemn şi Dragoş văzu că mai era un pic şi se făcea miezul nopţii. Instinctiv, se uită în sus. Stelele erau tot acolo, pe bolta cerului, strălucind dincolo de acoperişurile clădirilor.”

„— Numai de-am găsi camere la otel! Şi numai de-ar sosi mai repede vagonul cu mobile, să ne putem aranja casa…!

„Această aşa-zisă capitală, această aşa-zisă cetate fără nimic de cetate în ea a trăit şi trăieşte într-un veşnic azi fără un ieri, fără un mâine. Nu ştie ce înseamnă „strânge bani albi pentru zile negre!” E un oraş de „ce-am avut şi ce-am pierdut!” Care cum izbuteşte a împrumuta câteva sute de lei se aruncă într-o birjă ori într-un taxiu şi strigă şoferului sau birjarului: „Înainte!… Dă-i drumul înainte, oriunde!” Ce suflet să aibă un asemenea târg şi cetăţenii unui asemenea târg? Urbanism, arhitectură, monumente, muzee?… Simbolul nu e Calea Victoriei, tenia aceasta de stradă lungă-prelungă şi strâmbă, cotită, sucită, corcită, unde toţi îşi vântură o viaţă tot aşa de strâmbă, cotită, sucită, corcită?… Când trec şi îi văd pe toţi, şi mă văd printre dânşii la fel cu dânşii, atunci nu pot suporta oamenii, portul lor, vorba lor, năravurile lor, căci mă recunosc în ei. Îmi stă în gâtlej mâncarea, mi-e coclită gura şi mi-s strepeziţi ochii.”

„— Mergem să ne mişcăm puţin? Am câţiva prieteni aici, cărora nu le-am mai făcut de mult vizită!… rosti Leon Mătăsaru, prinzând braţul lui Ion Ozun.
Îşi făcură loc prin mulţime.
Amândoi plecară printre monumente şi cruci. După grilajuri se vedea pământ răscolit, cu răsaduri proaspete de flori. Dar cele mai multe morminte se aflau într-o mută şi mare uitare.
Aceasta nu împiedicase primăvara să îmbrace mesteacănii plângători într-o balansată şi încă diafană perdea de frunze mărunte. Iarba creştea viguroasă şi deasă. Flori sălbatice şi proletarizate săltaseră vânjos printre scaieţi. Era în acest ţinut tăcut al morţilor o victorioasă irupţie a vieţii vegetale.”

„La palat ceasul arăta unsprezece, Se întoarse grăbit, ca un om care şi-a amintit ceva, ca să nu pară că hoinăreşte fără nici o ţintă precisă după ce străbătuse de şase ori acelaşi drum. În faţa hotelului „Continental” se hotărâse să intre şi să se încălzească în hol.

„Bătrânul se născuse, trăise şi aştepta să moară în acest Bucureşti, despre al cărui trecut scrisese o istorie în trei tomuri; nepotul său acum sosea din viaţa vastă şi însorită a câmpurilor.
[...]
Vezi tu! mie Calea aceasta a Victoriei îmi apare întotdeauna ca un arbore. (Nu râde! Te-am prevenit că e o idee de bătrân!) Un arbore cu rădăcina în Lipscani şi în întortochetura aceasta stufoasă de străzi vecine, cu bănci, case de schimb, zarafi, angrosişti cu magazine mereu primenite şi până seara golite. De aici îşi pompează tot oraşul sucul vieţii. Banii şi belşugul. Substanţa şi podoabele. Ceea ce-i îndestulează nevoile lacome sau numai deşertăciunea… Tulpina îmi pare că e tot traiectul de aici, de la Poştă şi Casa de depuneri până la Capul Podului. Precum vezi, e o tulpină cam deşirată şi îndestul de strâmbă. Nu e un arbore rectilin şi aerisit. Dar pe scoarţa acestei tulpine mişună toate gâzele: şi cele urâte, şi cele plăcute ochiului; şi cele cu aripi, şi cele care se târâie; şi cele care adună, şi cele care risipesc!… Iar acolo, în vârf, de la Capul Podului înainte, se întinde Şoseaua şi aleele răsfirate cu vile, frunzarul umbros pentru desfătarea îndestulaţilor. Mergi într-o zi cu soare ca aceasta: ai să găseşti vânturându-se o lume voioasă şi gureşă în cele mai frumoase straie şi în cele mai scumpe vehicule. E o fluturare de aripi irizate şi o întrecere de culori într-adevăr încântătoare… Însă un lucru e bine să iei aminte: dacă fluturii au ajuns acolo, sus, omizile lor şi-au hrănit şi îşi hrănesc încă viaţa de aici, de jos, de la rădăcina Lipscanilor, din bănci şi case de schimb, societăţi cu o jumătate de miliard capital sau tejghele mucede de zarafi, iar praful irizat de pe aripi şi toată amăgeala pentru ochi le cară ambalate în hârtie de mătase tot din vitrinele Lipscanilor mereu primenite. De aici şi-au supt viaţa, dar şi răul de care adesea mor… Înţeleg că eşti nerăbdător să porneşti într-acolo! zâmbi cărturarul bătrân.
— Ai înţeles bine, unchiule! recunoscu tânărul cu obraz bronzat şi cu dinţi de zăpadă.”

„Ulița Mântuleasa pornește din Ulița Târgului de Afară, numită mai nou Calea Moșilor și se termină în Calea Călărașilor. De-o parte și alta, case cu împrejmuiri largi, grădini și livezi peste care plutesc miresme de tămâie dinspre biserica Mântuleasa, de unde se înalță cântări cerești. Lăcașul bisericesc își primise numele de la jupânesele Maria și Stanca, respectiv, sora și soția răposatului Manta Cupețu, după moartea căruia donaseră sume mari de bani pentru construirea în stil brâncovenesc a unei biserici în formă de cruce, ctitorită de Grigore al V-lea Alexandru Ghica. În jurul bisericii s-a păstrat aceeași ambianță îngemănată cu slăvi și cântări îngerești redate, în primii ani ai veacului XX, de preotul Bratu, susținut de tonalitățile grave ale grămăticului Iane, zugravul bisericii. Fusese o vreme când la București, întocmai ca în așezările din Balcani, bisericile constituiau inima unui cartier, iar comunitățile din jurul lor, impresionate de cânturile bisericești, se simțeau mântuite.
Popor credincios, înzestrat cu simțul religios, românii iubesc asemenea cântări, căci altfel cum ar putea fi deslușită istoria generațiilor de credincioși cu sufletul plin de măreția apusă a Byzantionului? Aproape de ulița Mântuleasa, câteva repere, parte din poveste: spitalul doctorului Șuțu de pe strada Plantelor 9, unde fusese răpus Mihai Eminescu și, puțin mai încolo, Școala de băieți, cu doi castani bătrâni în față care dau o tentă liniștită și misterioasă locului. Stă mărturie o imagine sepia, printre puținele rămase din acele vremuri. La fel și fotografiile care fixează în carnea timpului imagini ale caselor cu vitralii, construite în stil brâncovenesc, case vagon cu copertine în formă de scoică la intrare, garduri metalice cu ornamente, porți cu clanță în formă de sfinx, curți largi cu grădini multicolore, livezi, paradisuri cu fructe parfumate cu miez dulce. 
Locuitorii, majoritatea negustori, un buchet multicultural – români, armeni, greci, bulgari, sârbi, albanezi, aromâni – dețin prăvălii și dughene pe Ulița Târgului de Afară. Ferită de zgomote, de ropotele cailor înhămați la birje și căruțe, adăpostită de coroanele castanilor, pe ulița Mântuleasa rar se aud strigăte și ziceri ale vânzătorilor ambulanți, cu excepția bătrânului oltean cu cobilița care vinde zarzavaturi pentru mâncăruri și ciorbe și ale iaurgiului renumit pentru laptele covăsit. Uneori, își fac totuși apariția vânzătorul de gaz și florăreasa ochioasă, al cărei domeniu e pe strada Traian. În casa de la numărul 25 pe care o închiriază, Nikolaki speră că toate se vor rândui după dorințele lui. Cu timpul, intenționează s-o cumpere. După mutare, își aduce-aminte de vorbele pe care mama Mina i le spusese când ieșise pe poarta casei și plecase spre București: Băiete, ai grijă, fii blajin ca hulubul și ager ca șarpele. Chiar dacă banii n-au miros, nu minți și nu înșela, oricât de ispititor ar fi.”

„Biserica Neagră era plină de lume.
— Se adună tribul Grodeck, spuse Nora. Ii vedea venind din toate părțile orașului, în grupuri de familie, gravi, tăcuți, în paltoane grele de blană, cu pasul măsurat. Mergeau fără grabă, se salutau fără voioșie, cu saluturi ceremonioase. La intrare, se despărțeau spre dreapta și spre stânga, mergând spre locuri care trebue să fi fost ale lor, mereu aceleași, de ani de zile. 
— Crezi că ne vor lăsa să intrăm?
Omul care rupea biletele la control, se uitase puțin mirat la hainele lor. Dar mai erau câțiva skiori veniți de la Poiana și de la Timiș. Tunicile albastre, bluzele de pânză impermeabilă, se pierdeau între redingote și blănuri. Viorile se acordau la umbra marei orgi, care domina totul prin tăcere. Era în biserică o rumoare scăzută de orchestră, care își încearcă în ultima clipă instrumentele. Un flaut sau un corn își ridica glasul o secundă și se pierdea apoi, acoperit de acel «la» general, pe care și-l transmiteau, ca un apel, viorile și violoncelele. Pe urmă se făcu tăcere. Se simțea gestul dirijorului nevăzut, care ridicase bagheta.”

„Urcaseră până la Poiana Brașovului cu «șenila», un camion cu roțile frânate de lanțuri, ca să nu se împotmolească în zăpadă.
— Cred că Poiana e locul cel mai nimerit, spunea Nora. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta din primul moment. E deschisă, e largă, are pante dulci. N-ai fost niciodată? Nu cunoști regiunea Brașovului?
[...]
—Într-adevăr, cred că Poiana e o bună alegere. O să vezi. Sper să putem face din dumneata un skior. Își repetă în gând fraza rostită și se felicită pentru soluția găsită. «Să putem face» era intenționat
ceremonios, așa încât «dumneata» devenea oarecum glumeț.
— Da, îți promit că cel mult în trei zile vom coborî pe skiuri până la Râșnov. E un drum regulat, fără ocoluri multe, aproape drept.
[...]
Nu era nici o cameră liberă la hotelul săsesc. «Încercați la Turcu, încercați la Cercetași, dar nu cred. Toată Poiana e plină, de când cu zăpezile astea mari».
— Rămâi aici, Paul. Mă duc să caut. Trebue să găsim ceva.
[...] La cabanele mari nu era într-adevăr de găsit nici un loc, iar vilele mici nu se treziseră încă din somn. Nora bătu totuși la ferestrele lor oblonite, dar voci somnoroase îi spuneau să-și vadă de drum.
«Geaba vă osteniți, domnișoară», îi zise dintr’o curte un om care făcea cu lopata drum prin zăpadă. « Geaba vă osteniți. Noi am culcat oaspeți și în garaj».”

„Cabana S. К. V. fumega încă printre brazi, ca pe urma unui incendiu abia stins. Norii curgeau ca o lavă ușoară, jos spre Poiana. Aburi răzleți rămăseseră în urmă agățați de stânci, de copaci... Nora și Paul ieșeau din nori, ca dintr’o altă iarnă. Dinspre cabană, se auzeau voci, un clopot de cai, un sgomot de ferăstrău. Cineva striga de la o fereastră : Gertrude! Gertrude!
Nora se gândi la ceaiul cald care o aștepta sus și căută în ruksac, cu gândul, sticla cu rom franțuzesc, cumpărată înainte de plecare. Era o aromă grea, amețitoare. «Am să dorm... am să dorm... ».
— Bucuroși de oaspeți?
— Bucuroși, numai că n’avem unde.
Nora se uită lung, fără nici o vorbă, spre omul care le vorbise. Era un sas roșcat, cu o barbă mică, ascuțită, puțin drăcească și cu o privire rece, fără dușmănie, dar și fără bunătate. Părea aspru, poate și din cauza accentului, cu care vorbea corect românește, apăsând însă scurt pe prima silabă. 
— Sunt toate camerele ocupate. Nu e nici un pat liber. Încercați dumneavoastră sus, la Turing. Acolo poate găsiți.
[...]
— Eu mai departe nu merg. Să intrăm... să ne odihnim...
Era o sufragerie mare, cu mese de lemn, cu ferestre multe, cu o imensă sobă de zid, în jurul căreia săsoaice fără vârstă, înalte, blonde, poate tinere, croșetau. La o masă se juca șah, la alta cărți. Dintr-o odaie alăturată, se auzea un joc de pingpong. De sus, delà etaj, cineva striga în răstimpuri, același nume care nu răspundea : Gertrude, Gertrude. Lângă fereastră, câțiva băieți tineri își ungeau skiurile cu ceară, ca pe niște arme. Afară, pe săli,se auzeau bocanci grei suind sau coborînd o scară. Ușa se deschidea din când în când și la apariția noului venit hohote de râs și strigăte familiare (Hans! Willy! Otto!) îl întâmpinau.
Intrarea Norei și a lui Paul fu primită cu un moment de tăcere, după care larma din sufragerie continuă neturburată și fără să țină seama de ei. Pe perete, o pendulă mică de lemn arăta ora cinci.”

„Hagen spusese adevărat. Adresa pe care le-o dăduse, era departe, iar casa părea într-adevăr foarte veche. O poartă de lemn într-un zid cenușiu, închisă cu drugi mari de fier, ca o poartă de cetate, rămase surdă la toate bătăile lor. S-ar fi spus că nimeni n-a mai trecut din timpuri străvechi, acel prag. Frau Adelle Bund nu era acasă, sau nu voia să răspundă.
[...]
Pe toată strada, figuri uimite apăreau la ferestre, neștiind ce se petrece. O fetiță din vecini îi întrebă de peste drum, pe cine caută.
— Nu locuiește nimeni aici? întrebă Paul.
— Ba da, dar... 
Fetița nu termină răspunsul și fugi repede în casă, probabil ca să spună mai departe lucrurile de necrezut care se întâmplau la numărul 26. Poarta se deschise totuși în cele din urmă, dar numai pe jumătate. O femeie bătrână îmbrăcată în negru, îi opri din prag să intre, cu o privire aspră care spunea de la început: nu!
Paul îi întinse plicul lui Hagen și ea îl desfăcu, ținându-i mereu afară, în fața porții, și ridicând spre ei, din când în când, o privire bănuitoare, ca și cum i-ar fi confruntat cu cele scrise în scrisoare.
«Mai bine vă găseați de dormit în altă parte» zise ea în sfârșit, hotărându-se totuși să-i primească înăuntru.
Mergea înaintea lor, întâi printr’o curte interioară, în care răspundeau câteva ferestre oblonite, apoi printr’un lung culoar întunecos. întreaga casă părea nelocuită. Nu se auzea de nicăeri nici un zgomot, nici o șoaptă. Femeia se opri în fața unei uși și încercă în întuneric câteva chei, până ce reuși s-o deschidă. Era o cameră mare, înghețată, cu mobile greoaie, pline de praf. «De când nu s’au mai deschis ferestrele aici» gândi Nora.
Frau Adelle Bund înțelese probabil gândul vizitatoarei. « Trebue să aerisesc și să fac focul. N-am știut că veniți. Aici nu vine nimeni». Obloanele erau toate închise, intrare, cu drugi de fier.
— Noi lăsăm ruksacurile și ne ducem, spuse Nora. Dumneata, dacă ne dai o cheie de la poartă, nu trebue să ne aștepți. Ne întoarcem târziu.
Voia să iasă cât mai repede de acolo, să se vadă din nou afară, dincolo de acele ziduri reci.
[...]
La ieșirea din biserică, găsiră un Brașov de noapte, potolit, cu luminile stinse, cu străzile pustii. Sașii, ieșiți de la concert, mergeau spre case în grupuri tăcute. Orașul recăpăta aspectul lui de burg provincial, cu Biserica Neagră în mijloc, ca o imensă orgă. În strada Prundului îi aștepta o dublă surpriză: o Frau Adelle îmbunată și o casă primitoare, amândouă schimbate prin miracol în câteva ore. Focul ardea de multă vreme în cămin și poate că numai el izbutise să înduplece inima femeii și dușmănia lucrurilor. Nora nici nu privise bine acele mobile mari de stejar fumuriu, care în primul rând i se păruseră, odată cu gazda, ostile. Le descoperea abia acum, severe încă și totuși prietenoase. Pretutindeni erau covoare și cărți. Intr’un colț un pian și caiete de muzică. Le răsfoi cu mirare: Schumann, Brahms, Schubert.”

La Hotelul Coroana Paul și Nora se opresc de mai multe ori în vacanța de iarnă petrecută în Poiană, fie în căutarea unei cazări, fie în așteptarea unui tren care să îi ducă înapoi la București. Însă momentele cele mai tensionate sunt marcate de reîntâlnirea neașteptată a lui Paul cu Ann, mai întâi doar cu automobilul ei inconfundabil, apoi multe zile mai târziu și cu Ann însăși. 

„La Coroana, nu era nici un loc liber. Hotelul era plin, iar în hol, lume venită cu ultimele trenuri, aștepta fără nădejde, cu bagajele nedesfăcute. Lăsară skiurile acolo și merseră să întrebe la hotelurile și vilele mai mici din apropiere.
— Vă pierdeți vremea, le spuse cineva. Nu e de găsit un pat în tot orașul. Doarme lumea pe unde apucă: în restaurante, în cafenele, la gară...
Brașovul avea aspectul unui oraș de cantonament. S-ar fi spus că trupe întregi de skiori ocupaseră cetatea. Chipiurile albastre se vedeau pretutindeni.
[...]
Se întoarse la Coroana însuflețită de alergături și speriată de întârziere.
— N-ai uitat nimic, Paul? Ai cumpărat tot? Ești gata de drum? Plecăm?
El era în stradă, la marginea trotoarului, rezemat de un mic automobil albastru la care se uita cu o ciudată privire fixă.
— Ce e cu tine, Paul? De ce nu răspunzi? Ce s-a întâmplat? [...]
Era automobilul lui Ann. Paul trecuse pe lângă el fără să-l vadă, dar pe urmă, din pragul hotelului, întorsese deodată capul, ca după un trecător care te-а salutat și nu i-ai răspuns. Da, era automobilul lui Ann.
Mersese spre el cu o explozie de bucurie. Parcă era un om, un prieten. Ar fi vrut să-i vorbească, să-l întrebe: Când ai venit? E și Ann aici? Da, desigur că este. Ce întrebări stupide pun. 
Portierele erau încuiate, parbrizul înghețat, întreg radiatorul plin de zăpadă, motorul încă era cald. Probabil că mașina abia se oprise. Părea să fi făcut o cursă grea. În orice caz, aseară nu fusese aici, și nici azi dimineață. Dar dacă n-a venit decât acum, dacă n-a oprit decât în clipa aceasta, atunci Ann trebue să fie pe aproape. A coborît un moment, ca să ceară o informație, ca să cumpere țigări, ca să bea un ceai. Poate că e în holul hotelului, în restaurant, în cafenea.
[...]
Le mai rămâneau câteva ore de stat la Brașov și aveau de gând să le petreacă pe străzi, mai ales prin cartierele mărginașe, unde orașul își păstra încă aerul lui de cetate veche, dar înainte de a porni din nou la drum, intrară la Coroana, ca să-și lase skiurile acolo și să se odihnească. Era în cafenea o adunare pestriță de haine orășenești și haine de ski, fețe posomorite de citadini și figuri deschise de oameni tineri, coborîți din pădure. Găsiră cu greu o masă liberă într’un colț unde părea că se refugiaseră numai localnici, cufundați în citirea ziarelor de după masă și supărați de năvala de tinerețe, care le turbura liniștea localului și obișnuințele de fiecare zi.[...]
Era aproape de ușă, gata să iasă în stradă, când se auzi strigat. întoarse capul și se uită cu mirare la mesele din apropiere, dar nu recunoscu pe nimeni. Pe urmă abia băgă de seamă că cineva îi face semn de mai departe, de lângă fereastră.
— Tu ești, Ann?”  

„În plin soare, Postăvarul era de nerecunoscut. Un larg amfiteatru împresura pădurile lui verzi și albe. Lumina era rece, pură, sonoră. Până în cele mai depărtate zări, totul se vedea cu o exagerată preciziune ca printr-o nemărginită vitrină de cristal. De la cabana lui Gunther se zăreau printre brazi,departe în vale, case minuscule, acoperișuri negre, drumuri înguste șerpuind ca niște fluvii prin pădure. Era Predealul, un Predeal colorat cu mult mauve, cu mult albastru. Bucegii nu mai aveau strălucirea lunară, străvezie din timpul nopții. Păreau niște munți de cretă, sculptați minuțios, cu vârfurile delicate și exacte. Pe celălalt versant, Țara Bârsei se desfășura ca o machetă în relief. Munții Făgărașului și ai Ciucului prindeau în cercul lor violet, câmpia cu orașe, cu drumuri, cu păduri, văzute de sus foarte mici, dar foarte precise, ca printr’un ochian care micșorează imaginile, dar nu le turbură. Cele mai depărtate siluete — case, arbori sau stânci — își păstrau conturul în lumina de zi.”

„Mai târziu, aflase dintr-un cuvânt aruncat la întâmplare, că petrecuseră cândva o vacanță împreună, foarte aproape unul de altul, fără să se cunoască însă.
— Acum șase ani, când eram la Satu-lung...
— Acum șase ani? ești sigură?
— Da. În 1926. În August.
Paul revăzuse atunci, deodată, întreaga lui vacanță de la Cernatu, cele patru săptămâni de singurătate petrecute în micul sat brașovean, colțul de stradă de unde începea, fără tranziție, Satu-lung și pe unde trecea, ca printr-un punct de frontieră, linia nevăzută dintre comune. Revedea grupul de tinere fete și băieți, ce coborau dimineața din spre Satu-lung, dezordonați, gălăgioși, puțin provocători, cu sentimentul că se află într’un oraș strein, în care nimeni nu-i cunoaște și nimic nu-i compromite: mâncau covrigi în plină stradă, se strigau pe nume în gura mare, se fugăreau delà un trotoar la altul, aruncau cu pietre în copacii delà marginea drumului — acei încântători meri de la Cernatu, cu trunchiul văruit până la jumătate și cu fructe verzi, lucioase.”

„Din tot ce fusese vizavi n-a rămas în picioare, stingher, decât bradul. Dar așa, fără o curte cu două intrări în care să te poți ascunde, nu-l mai puteam socoti al nostru și nici el nu mai părea să-și găsească locul în lume. Străpungea cerul acuzator. Își aștepta sfârșitul. Biserica Sfântu Ioan avea acum un enorm zid orb, însă, o altă biserică din apropiere, de la bulevard, fusese dărâmată. Casa noastră, împreună cu toate casele de pe partea numerelor cu soț, a rămas în picioare, dar a continuat să transpire încă mulți ani, iar de pe partea cealaltă au dispărut vreo opt numere cu soț. Deocamdată acolo era un mare gol și nu știam cu ce avea să fie umplut. Pentru prima dată casa noastră vedea cu ochii ei parcul orașului.”

„Hotelul Aro vechi trona în centrul orașului, cu spatele la casa noastră și cu fața la parc. Avea ochi peste tot, ca un heruvim, un trup înalt, drept, retras cumva către strada pe care locuiam și două aripi laterale, mai mici, ieșite în afară chiar la buza bulevardului. Cărămida aparentă care-l acoperea, cu piese mici, delicate, de o blândă culoare gălbuie, parcă se aprindea sub lumina soarelui. Cândva, aici începea orașul, acum aici era miezul lui. Într-o duminică, imediat după prânz, eram cu frate-meu și Cici pe stradă, când ne-a venit ideea să urcăm la ștrandul de pe Aro. Cici a rămas cu gura căscată, nu știa că sus, pe terasa hotelului, e apă. Presupun că îi spunea ștrand doar pentru că se întâmpla să te bată vântul sau să te plouă acolo, bazinul nefiind acoperit, doar înconjurat lateral cu pereți de sticlă, dincolo de care te puteai plimba, pe marginea terasei.”

„Era în timpul războiului, în ’43, și în anul ăla, ca un avertisment, s-a petrecut o tragedie în celălalt hotel construit de el, în ăla mic, Aro Sport. [constructorul hotelului era soțul personajului Maia, n.r.]
Știam unde e. Aro Sport era chiar pe strada noastră, dar pe partea numerelor fără soț, în capătul dintre 7 Noiembrie și avea trei etaje. Întunecos, cu camere de o parte și de alta a unui coridor lung, și o singură baie, la capătul coridorului pentru toate. Era un hotel foarte ieftin, în care înnoptezi și pleci a doua zi. Nu părea deloc să fie frate cu Aro cel frumos.”

„Episodul ăsta îl povestea cel mai bine Maia, care venea în vizită în casa noastră aproape în fiecare zi și cu care toți îmi spuneau că semăn la ochi, gene și sprâncene. Panica, graba plecării de-acasă cu o valijoară gata pregătită, fuga spre pădure erau evocate cu detalii atât de comice, încât noi, care nu ne temeam de bombele americane, ne prăpădeam de râs. Aici era pomenită și prăbușirea Vilei Kertsch, la capătul dinspre parc al Străzii Republicii. Numele ne era cunoscut (știam chiar cum să-l scriem) de sub Tâmpa, unde era un apeduct făcut după planurile și sub coordonarea lui Christian Kertsch, Inginerul șef al orașului.”