Fântâna Sărindar

Dispariția mănăstirii Sărindar din peisajul urban este un moment de cumpănă și tristețe pentru toți bucureștenii inclusiv pentru tineri și copii. Nicu, ștrengarul care face comisioane pentru ziarul Universul, o evocă într-un amestec dureros de naivitate și maturitate specific copiilor influențați de adulții din jur. În peregrinările lui zilnice prin oraș copilul ajunge la locul fostei mănăstiri și observă cu simplitate ce lipsită de substanță e înlocuirea unui simbol atât de important pentru oameni cu un "moft" menit să satisfacă privirile unui aristocrat.

„Cât despre Fecioara Maria de la Sărindar, biserica pe care Nicu Filipescu a hotărât s-o dărâme când era primar, ea era cea mai frumoasă, cea mai faimoasă, avea luceferi de diamant pe umeri, spunea mamaia, dar Nicu n-o văzuse și nu știa unde se mai află acum și nici la ce e bună, fiindcă el folosea icoanele ca pe leacuri sau ca pe medicamente. În schimb, se gândi că, dacă domnul cu care împărțea numele mic, Nicu, era acum pedepsit de Dumnezeu și poate că o să intre chiar la pușcărie fiindcã-l ucisese în duel pe gazetarul cel mai bun al Bucureștilor, asta era și din cauză că lăsase să fie dărâmată biserica, în loc s-o refacă. Așa vorbea lumea, așa zicea și nea Cercel, iar el, în cazul de față, era exact de aceeași părere.