Contemporan

„Căutăm un tunel. Școala asta a aparținut de biserică atunci când era școală de popi, așa că trebuie să existe un tunel secret care să facă legătură între școală și biserica Silvestru. E logic. Și e din Cireșarii.

[...] În noaptea aceea, am visat tunele secrete. Tunele lungi și întortocheate, care sfredeleau burta orașului, întâlnindu-se toate dedesubtul Căii Moșilor și transformându-se într-un sigur tunel nesfârșit, în care se auzea clopoțelul și corul de la biserică.”

Renunțând la tihna boemă din cartierul Silvestru, în spatele Căii Moșilor, protagonistul se mută cu noua iubită într-un cartier muncitoresc numit generic „Cartierul Depărtat” și rememorează cu regret locurile de unde a plecat. 

„Pe strada Silvestru, noaptea te cufunda într-o linişte de vară, întreruptă când şi când de lătratul unui câine sau de uruitul unui tramvai de pe Calea Moşilor.”

„Contaminată de discursuri și plânsete, bucuria celor doi că erau împreună se compara cu ceva grav și străin, dar niciodată moartea nu a fost mai departe de ei decât atunci. Privirea însuflețită îi trăda atunci când încercau, ba unul, ba altul, să se imagineze într-un scenariu similar. Aleile pline de lumină ale cimitirului își cerneau frunzele galbene într-o ploaie foșnitoare, în timp ce ei se pierdeau printre cavouri, nepăsători și sensibili, vorbind ușuratic despre moarte și viață, cu fețele prinse una de alta… Așadar, a început la Bellu.” 

„Curtea Domnească cu tot ce cuprindea era a ei, avea să intre și în odaia ferecată, nu avea nevoie de Stana pentru asta.

În jur, stricând iarba curților și aleile pietruite, mulțime de meșteri umpleau văzduhul de larmă și colb. În fața lor, adevăratul Palat Voievodal era acoperit pe două laturi cu schele. Un fir de apă adus de alături, din Dâmbovița, curgea pe un jgheab, umplând hârdaiele zidarilor. Într-o latură, în jurul unei grămezi de nisip cu var, câțiva bărbați frământau cu lopețile mortarul, în vreme ce un fecioraș turna apă adusă de la jgheab. În altă latură, un căruțaș care descărcase piatră mărunțită strunea acum calul ca să împingă căruța cu spatele, lucru care părea cam anevoios pentru animal. În jurul scripeților era mare gălăgie, se strigau porunci scurte, înțelese numai de cei de sus, care răspundeau cu gesturi tainice din mâini. Peste tot erau depozitate cărămizi din lut, forme pentru chirpici, pietre mari aduse de la munte, grinzi sau chiar trunchiuri întregi de copaci.

Hărmălaia provocată de ciocane bătând, fierăstraie tăind, roabe răsturnate, hârdaie cu mortar ridicate pe scripeți bucură și liniști inima Chiajnei. Locul acesta nu era mort și îngropat într-o lume de întuneric, spaime și secrete, așa cum se temuse până acum, ci clocotea de soiul acela de viață care îi era cunoscut și în care se putea adapta.

Stana pășea cu hotărâre către palatul acoperit cu schele ca un bondar uriaș prins în plasa complicată a unui păianjen. Mergea șerpuit, ocolind cu pricepere grămezile de nisip sau cărămizile întinse la soare, ca să se usuce, iar iuțeala mișcărilor ei îi arătau Chiajnei că făcuse adesea drumul acesta. Numai câte un târnăcop părăsit de curând pe un loc unde nu fusese până mai adineaori îi dădea scurte bătăi de cap, dar Stana rezolva repede problema, sărind peste el.  

De jur împrejurul curților, atât de departe cât putea Chiajna să vadă, zeci de constructori lucrau la o palisadă care avea să împrejmuiască tot locul. Cu fruntea legată într-o fâșie dintr-un ștergar murdar, pesemne ca să-i oprească sudoarea să intre în ochi, un tâmplar cât bradul bătea o pană de lemn între două trunchiuri de copaci înfipte unul lângă altul în pământ. În mâini avea un baros cât toate zilele. Își lua avânt, pornind cu barosul din spate, rotindu-l către cer și împingându-l apoi cu putere drept în capul penei, în vreme ce slobozea un strigăt. Un ucenic îl privea fermecat, zâmbind la fiecare strigăt ca la o izbândă.

La picioarele treptelor de la intrare, câteva cârciumărese și gherghine pline de moloz își plecaseră capetele, înfrânte. Castanii aliniați de-a lungul unui cerdac mare, boieresc, sprijinit pe coloane din piatră, nu mai aveau frunze, cu toate că vara era abia la început. Deasupra intrării se ridica o schelă. Chiajna trecu pe sub ea și se opri în prag, întorcându-se și cuprinzând cu privirea întregul șantier. În câteva săptămâni, atunci când toate acestea se vor isprăvi, avea să poruncească lui Lăcustă să umple locul de flori și mentă, îi plăcea mirosul curat al mentei. Mâine va chema la palat pe bijutierii Bucureștilor, ca să aleagă un inel frumos pe care să-l trimită tatălui său la Suceava, cu rugămintea de a fi iertată pentru răpirea grădinarului. Se numește tot răpire dacă tu îi poruncești și el vine singur la locul de întâlnire, primejduindu-și viața?”

„Ieșise pe Poarta de Sus a Curții Domnești, trecuse apa pe Podul Târgoveților, stârnind mare tulburare printre precupeții ce-și îngrămădeau în fiecare zi tarabele și căruțele în Prundul Dâmboviței, și pornise pe Drumul Giurgiului, cu gând să vadă viile și livezile domnești. Mantia era prea călduroasă pentru sfârșitul lunii lui cireșar. Curând gâtul îi asudă, iar firele umede ale zibelinei i se lipiră de piele. Își scoase una dintre mănuși și își trecu mâna peste ceafa lac de sudoare. Degetele ude nu mai intrară apoi în mănușa din piele, așa că ținu dârlogii cu palma goală. Avea să facă bășici dureroase, știa asta, dar avea să trimită după Lăcustă care îi va unge palmele cu alifiile lui, ostoindu-i usturimea și vindecându-i rănile.

De cum lăsă piața mare în spate, alaiul se afundă în pădure. Pentru o vreme, de-a dreapta Drumului Giurgiului se mai văzură viile domnești care acopereau în întregime Dealul Moldovenilor, revărsându-se până în mlaștinile de la poalele lui. Departe către cotul Dâmboviței, înconjurând Dealul Moldovenilor, se întindea livada domnească, pruni, cireși, meri și gutui de-a valma, pogoane întregi de copaci în care deja se zăreau prin frunziș poamele.          

Drumul se îngustase după intrarea în pădure, lumina scăzuse și aerul se mai răcorise. Toate sunetele din jur începură să se ridice către vârfurile copacilor, prelungindu-se ca sorbite de o gură nevăzută, aflată deasupra coroanelor. Ciocănitul mărunt al gheonoaielor în scoarțe, copitele cailor bătând în încrengăturile de rădăcini, șuierul frunzișului și zvâcnetul unui animal într-o scorbură, totul se înălța alungindu-se, fără să se mai întoarcă însă înapoi cu ecou, stingându-se undeva, în înalturi.

De la o vreme caii începură să dea semn, scuturându-și capetele și fornăind pe nări. Bănuții de la dârlogi sunară ușor și toate urechile se ciuliră.

-Intrăm în pădurea vie, Măria Ta, îi dădu Maria Călțuna lămurire, apropiindu-se din spate pe calul ei murg.”

(...)

„Descălecară toate și priponiră caii, străbătând luminișul pe jos ca să-și dezmorțească oasele. Iarba mustea de apă și curând ajunseră la pârâul pe care-l auziseră mai devreme. Mâini iscusite meșteriseră peste el un podeț de o palmă, cu parmalâc din nuiele împletite și câte două trepte pe fiecare mal, cu toate că pârâul ar fi putut fi ușor sărit dintr-un singur pas. De o parte și de alta a firului apei, în iarba înaltă, câțiva meșteri așezau bănci boierești cu spătare frumos cioplite. Dincolo de marginile luminișului, acolo unde pădurea devenea din nou deasă, alți lucrători împrejmuiau locul cu gard din nuiele. Într-un smârc mlăștinos din apropierea apei, un pui de căprioară rămăsese înnămolit și se zbătea acum speriat în mâinile lucrătorilor care încercau să-l scoată. Căprioara îi privea nemișcată din spatele unui stejar din apropiere. 

Chiajna și întreaga ei suită se așezară pe trunchiul doborât de curând, un șir de domnițe înveșmântate în rochii de curte, îmbujorate din pricina galopului și a poveștilor cu năluci. Tăietorii le aduseră o cofă cu apă din pârâu, iar ele o trecură din mână în mână, astâmpărându-și setea.

-Ce este locul acesta? îi întrebă Chiajna.

-O să fie ciutărie, Măria Ta, răspunse cel mai vârstnic dintre ei. Loc de plimbare Măriei Tale. Poruncă de la Măria Sa Mircea-Vodă.

Un dar ascuns, venit din partea lui după ce vremea darurilor trecuse, o descumpăni. Avea să-i ceară ceva, cu siguranță avea nevoie de un lucru de la ea. Nu-i veni nimic în minte și atunci sprâncenele i se încruntară fără voie și porni în gând o sfadă închipuită cu el: ce vrei de la mine? Am venit până aici, îți voi face fii mulți și-i voi crește ca să fie domnitori. Nimic nu vreau. Pentru ce atunci atâta bătaie de cap cu ciutăria asta? Pentru tine, ca să-ți fie pe plac. Tu nu ai nevoie să faci lucruri care să-mi fie mie pe plac. Spune-mi ce este de făcut și voi face, nu pentru asta am venit?

Mircea din închipuirea ei nu mai răspunse. Puiul de căprioară prins în mlaștină se zbătea. Reușea să smulgă din mâl un picior, lovea cu copita lui moale umărul unuia dintre bărbații aplecați ca să-l ajute, apoi piciorul cădea înapoi, afundându-se încă și mai adânc.

-Până isprăviți voi cu tot ce aveți de meșterit nu va mai fi nicio căprioară prin împrejurimi, răspunse într-un târziu omului din fața ei. Faceți atâta zarvă că ne-ați speriat și pe noi, darmite căprioarele.

-Animalele pădurii nu se sperie de zgomot, Măria Ta, spuse meșterul, privind-o fără teamă drept în ochi, ca cei care nu au nimic de ascuns. Acela care intră în pădure tropăind, strigând și lovind nu vânează. Animalele știu asta și nu se tem. În jurul nostru este plin de ciute chiar acum, când vorbim. Nu le vedem, dar ele sunt aici.

-Când o să isprăviți ciutăria? întrebă la plecare Chiajna.

-Avem poruncă să fie gata în zece zile, răspunse meșterul, ținând scările pentru ca ea să poată urca în șa. Trebuie tăiate poteci prin pădure, bătute în piatră de râu ori podite cu lemn, trebuie făcut un ochi de apă în jos pe pârâu, unde o să aducem nuferi din bălțile de la răsărit, apoi mânăm ciutele în împrejmuire și închidem gardul. 

Amurgea pe când alaiul porni înapoi către curțile domnești. În ciutărie, lumina înserării fusese galbenă ca vinul tămâios, dar se schimbă de îndată ce intrară în pădure, devenind vânătă ca o fetească neagră.”

Tandemul este observat și pomenit în literatură și de Ion Manolescu în volumul Derapaj (Polirom, 2006), unde citim despre o teorie a conspirației cu iz credibil, cum că există o grupare care lucrează, împreună cu autoritățile, pentru distrugerea orașului. „Primarul schimba porțiuni din oraș, ca piesele de lego, dezinvolt, între ele: dăduse Bordeiul unui escroc, și-acum îl voia înapoi, la schimb cu jumătate din depoul Victoria. Strivise Armeneasca sub o clădire de birouri.”

Sursa: https://www.scena9.ro/article/dictionar-locuri-bucuresti-literar-fotografii

În Orbitor, Aripa Stângă (1996) de Mircea Cărtărescu, cavoul de la Bellu pare să reprezinte chiar sensul vieții pentru bătrânul Catana. Locul fantastic pare să-l fi fermecat și însoțit pe bătrân timp de decenii întregi. De altfel, bătrânul este în permanență certat de soție, din cauză că își investește toți banii în cavou, nu în casă. D-na Catana descoperă lucrarea de o viață a soțului abia la înmormântarea acestuia, când ea însăși se pierde prin labirintul locului de veci.

„Și-ți trebuie cavou? De marmoră trandafirie? Cu îngeri de piatră? Oameni buni, mai bine era bețiv, mai bine bea banii, știam o treabă, da’ el de patruzeci de ani strânge pentru cavou. De douăzeci de ani pietrarii îi mănâncă paralele. Știți ce are porcu ăsta de Bellu? Palat, oameni buni, nu cavou. Te plimbi cu căruța prin el. Și ce statui! Și ce bibiluri și câte odăi! Câte morminte goale! Un neam întreg poate să stea acolo pîn-la sfânta judecată…Când zări iarăși lumina zilei izbucnind printre chiparoșii melancolici din cimitirul Bellu, Maria își făcu cruce.”

Sursa: https://www.scena9.ro/article/dictionar-locuri-bucuresti-literar-fotografii

„— Am poruncă de la Mircea-Vodă să te ajut să găsești loc potrivit pentru biserica domnească ce vrei să ridici, Măria Ta, spuse el.

Chiajna privi bucata de curte din fața lor, singura care părea neatinsă de praful alb al șantierului din spate, cei câțiva zarzări cu fructele încă nepârguite și smocurile de iarbă ce ieșiseră ici-colo din pământul bătătorit. Boierul Radu din Drăgoești părea să se fi așezat deja la marginea celui mai bun loc, ca și cum l-ar fi ales și acum doar încerca să o convingă pe ea că alegerea este bună.

Chiar era cu adevărat, așa că Chiajna hotărî să-i facă pe plac și să isprăvească iute.

-Șerban din Izvorani va veghea la ridicarea construcției, mai spuse boierul Radu, arătând către bărbatul ce stătuse până atunci într-o latură, neluat în seamă de cinstita adunare, trăgându-și lama pumnalului pe o bucată de cremene pe care o strecură în punga de la brâu atunci când își auzi numele.

(...)

Cucerită pe deplin de sălbăticia familiei Izvoranilor și mai cu seamă de dezgustul și o mică spaimă ascunsă pe care ei o puseseră în boierul Drăgoescu, Chiajna puse capăt pricinii, poruncind să fie însemnat locul de biserică cu sfori întinse între țăruși. Către miazăzi, casele vechi de la apa Dâmboviței, către miazănoapte, fierăriile și postăvăria Curții, dincolo de care se întindeau atelierele șelarilor, prăvăliile bogate ale gabrovenilor ce vindeau cuțite și Târgul de Sus. Către răsărit, Drumul Giurgiului ce ducea la Constantinopol, iar către apus, palatul aflat acum în șantier. 

Încet-încet, zilele Curții Domnești a Bucureștilor începură să semene unele cu altele.”

„Nan privi printre căpriorii acoperișului la curtea Palatului Voievodal. Biserica cea nouă a Doamnei se ridica mândră alături, încinsă cu brâuri de câte trei rânduri de cărămidă roșie ce se iveau dintre șerparele de piatră albă. Chiajna o poruncise aidoma Mănăstirii Coziei de pe Olt, a lui Mircea cel Bătrân, ca să aducă în ochii Mariei Craiovescu mărturia că Drăculeștii sunt stăpânii de drept ai acestei țări. În plus, i se păruse nimerit ca cea mai frumoasă biserică a soțului său să fie aidoma bisericii celui dintâi Mircea-Vodă. Biserica cea nouă avea să capete hramul Bunei Vestiri, sărbătoarea de a doua zi când erau așteptați la Curtea Domnească douăzeci de preoți care să săvârșească slujba de sfințire.”

„Ultima bucată de loc din Curtea Veche, ce se întindea de la malul apei până adânc, spre Biserica Bunei Vestiri în care domnii pământeni îşi primeau odinioară coroanele, fusese curăţată şi parcelată între ţăruşi înfipţi în pământ şi sfori trase între ei. Apa tulbure a Dâmboviţei ridica ceţuri firave în aerul dimineţii. În mijlocul şantierului, un meşter braşovean îşi pornise deja lucrarea. Bătăile lui ritmice din ciocan în lemnul proaspăt tăiat împrăştiau încă şi mai mult mirosul curat de brad al scândurilor din care îşi ridica schela.

-Pe bătaia inimii, fecior, ca să nu osteneşti curând şi să munceşti cu bucurie, învăţa el calfa ce-i stătea alături. Tot pe-a doua bătaie, ridici ciocanul şi păleşti. Tot pe-a doua, tot pe-a doua.

Şi, la fiecare rostire a cuvântului „a doua”, meşterul lovea lemnul cu ciocanul, umplând văzduhul de ecou. Pesemne calfei – un băietan uşor de stârnit la joacă - îi plăcu ideea, căci puse mâna de îndată pe alt ciocan şi intră în ritmul meşterului, lovind printre bătăile lui, aşa fel că pe deasupra Bucureştiului se ridicară bătăile unei inimi noi – inima hanului lui Manuc.

„Paharnicul îşi încropise încă de la începutul lucrărilor un mic canton la o margine a şantierului. Descălecă şi, în drum spre canton, îndreptă arătătorul către unul din arhitecţi, către meşterul braşovean şi către căpetenia carelor cu piatră ce sosiseră de cu seară de la cariera Lespezi din Bucegi, unde-s Clăile de Piatră. Oamenii lăsară lucrul şi porniră către el. Ispravnicul lucrărilor, un maramureşean din Ţara Lăpuşului ce înălţase mai multe hanuri în Bucureşti, ridică o palmă lată ca să arate că ar avea şi el o vorbă cu paharnicul. Manuc îl îngădui cu un semn din cap, şi împresurară cu toţii masa nouă din canton.

Se făcură mai întâi socotelile pentru carele cu piatră. Manuc plăti, apoi mai tocmi încă de trei ori pe cât primise, piatră de munte tăiată pe patru părţi de două laturi de palmă. Îşi pusese în gând să podească latura dinspre Dâmboviţa a construcţiei, pe toată lungimea ei, nu cu podini de lemn, ci cu piatră.

Păstra însă tăcerea peste această hotărâre a sa, tot dintr-o socoteală ce-şi făcuse, anume să propună lui Vodă Ipsilanti să-i dea lui lucrările de podire şi mai apoi de întreţinere a tuturor drumurilor târgului. Ar fi bătut piatră pe Podul Mogoşoaiei, pe Podul Calicilor şi al Beilicului, cel ce ieşea către Giurgiu, în drumul domnitorilor fanarioţi trimişi de la Constantinopole tot la câte doi-trei ani o dată.”

„În sala cea largă a Hanului lui Manuc, tapisată în mătase măslinie şi bogat luminată, nu se făcuseră focurile. Era cea dintâi dimineaţă în care Manuc poruncea aceasta, după ce în ajun fuseseră nevoiţi să încheie discuţiile cu mult înaintea cinei, din pricina aerului ce se încinsese în sală. Delegaţii ambelor imperii aflate la masa tratativelor – rus şi turc – ceruseră deschiderea ferestrelor. Dorinţa lor fusese împlinită, dar discuţiile se încheiaseră pentru ziua aceea, căci ele nu puteau fi purtate cu ferestrele deschise.

            Membrii celor două delegaţii îşi ocupaseră locurile împrejurul mesei lungi din mijlocul sălii încă de la primele ceasuri ale dimineţii. O vreme, mai cu seamă în zilele de început din iarnă, când Manuc tocmai izbutise să mute negocierile de pace în hanul său, delegaţii s-au bucurat de ospitalitatea cea vestită a beiului, lăsându-se răsfăţaţi cu cafele şi sugiucuri aduse la paturi, apoi cu mese de dimineaţă îmbelşugate, ajungând în sala cea largă abia către ceasurile prânzişorului.

            Pe măsură ce discuţiile se întindeau pe zile şi săptămâni întregi, fără ca lucrurile să avanseze măcar cu un pas, delegaţii deveniră nerăbdători şi tot mai irascibili, renunţând rând pe rând la obiceiurile la care îi dedase Manuc. Mai întâi începură a se deştepta odată cu ivirea zorilor. Apoi refuzară cafelele şi sugiucurile aduse la paturi. Către sfârşitul iernii nu mai doriră nici măcar masa de dimineaţă. Sala în care aveau loc negocierile de pace începu a se umple încă de la primele ceasuri ale zilei.

Toate acestea fără niciun folos însă, căci lucrurile se aflau încă şi astăzi în acelaşi punct ca la începutul iernii.

            Zi de zi, în spatele uşilor închise rămâneau observatorii Europei, consulii şi ambasadorii francezi, prusaci, austrieci ori englezi, ce aşteptau ceasuri în şir până când discuţiile fiecărei zile se isprăveau iar ei puteau trimite către cancelariile lor din capitalele europene ultimele veşti.

            Odată cu sosirea primăverii însă, chiar şi acestea se răriră. Nu o dată se întâmplase ca la sfârşitul zilei nicio veste să nu iasă din sala tapisată în mătase măslinie, silind consulii să repete rapoartele zilelor trecute: „nu se poate afla care este stadiul negocierilor.”

Un loc prin care Tinuț trece des, uneori voit, alteori pentru că greșește drumul,  mai ales când pleacă de la școală și le conduce pe prietenele sale. 

„În fine, tipa de engleză era în concediu de naştere, aşa că după dirigenţie ne-am strâns rapid catrafusele şi am pornit-o în formaţia obişnuită: eu cu Hari, cu Ina şi cu Dana. Le conduceam pe Drumu' Sării, până la capătu' lui 88, de unde Hari lua tramvaiu' încă două-trei staţii, eu luam un 88 până la mine, pe Panduri, Dana mai avea puţin de mers pe jos şi Ina stătea chiar acolo, în intersecţie.”

Aici locuia bunica lui Tinuț, unde el a stat o perioadă și pe care o vizita des. Tot aici, în același bloc, stătea și Roxana, o fată cu care Tinuț se vedea în clasa a opta. 

„De când stăteam cu ai mei, pe Panduri, mă obişnuisem şi eu să zic „din vale”, da' înainte, până într-a cincea, am stat chiar în vale, la bunică-mea, adică în ultimu' bloc de pe dreapta, de pe Eroilor, acolo unde cotesc troleibuzele s-o ia spre Operă.
[...]
Până într-a cincea a trebuit să stau la bunică-mea şi am învăţat la 150, pe Elefterie, fiindcă maică - mea a făcut naveta.
[...]
Normal că mă jucam numai cu Cipri, fiindcă la bunică-mea era bloc de pensionari; n-aveam copii.
[...]
Pe scară, la bunică-mea, ei una, Ro… – da' aia fusese într-a opta; dă-o dracu'! Adică eu eram a opta; bagaboanta era mai mare, a unşpea, parcă, sau a zecea şi-i căşunase pe mine că mă ştia de mic, de când stăteam h bunică-mea. Mă tot invita pe la ea, cică „la iarbă verde” [...] Mă duceam chipurile în vizită la bunică-mea, da', sanchi, cu bunică-mea stăteam juma' de oră, după care urcam la doi, lai Roxana, şi – demenţă! – plecam de-acolo tumefiat, că mai avea şi nişte ţâţe cât capu' meu de mari. Până la urmă m-am plictisit şi nu ştiu ce s-o fi ales de ea, fiindcă de-atunci n-am mai văzut-o, da' era tare, nene; aia, dacă punea mâna pe tine… aoleo!”

„«În vale» era, deci, toată zona care începea după ce coborai scările de la noi, din spate, pe strada cu castani, şi o luai spre Palatu' Pionierilor şi spre Grădina Botanică, spre Progresu' şi spre Operă, da' într-a cincea mi se părea ciudat când îi auzeam pe picii din curte că ei „În vale nu merg”, parcă era nu ştiu unde, la mama dracu', unde p'-e viaţa în pericol. Normal, fiindcă ei crescuseră pe Panduri, la blocuri, şi nu prea ieşeau din curte decât până la pâine sau până la şcoală, la 146, pe când eu bătusem drumu' ăsta de sute de ori. Până într-a cincea a trebuit să stau la bunică-mea şi am învăţat la 150, pe Elefterie, fiindcă maică-mea a făcut naveta.”

Loc central în viața lui Tinuț și a prieenilor lui, unde merg des și unde se întâmplă tot felul de lucruri. 

„Rondul ăsta era, de fapt, o prelungire a părculeţului nostru din spate, spre stânga, adică spre Academia Militară. Îi ziceam aşa pentru că era rotund şi avea în mijloc un fel de ghiveci: un cub de piatră înalt cam de un metru, alb, cu vopseaua crăpată, în care ar fi trebuit să fie flori, da' de când îl ştiam eu nu creştea nimic în el, nici măcar iarbă. In rest, mare lucru nu era: ghiveciu' ăsta şi patru bănci vechi, scorojite… Mai veneam aici când n-aveam ce face sau când eram într-o pasă proastă, pentru că era linişte şi nu trecea nici dracu'. Adică doar de la patru încolo mai treceau subofiţerii de la Academie, care stăteau în blocu' C, căminu' de nefamilişti.”

„S-a terminat grădiniţa şi într-a-ntâia a trebuit să mă mut dincoace, cu ai mei, în Panduri. M-au dau la 146 şi m-am împrietenit cu Cipri; unu' de la mine de pe scară, de la trei, da' după aia, în fine… m-am întors la bunică-mea, că maicămeafăcea naveta, m-au dat iar la 150 şi m-am trezit că-scoleg cu Cami…
[...]
Normal că mă jucam numai cu Cipri, fiindcă la bunică-mea era bloc de pensionari; n-aveam copii, şi într-a-ntâia, când m-am mutat prima oară aici, în Panduri, nu cunoşteam pe nimeni, curtea mi se părea prea mare şi parcă erau prea mulţi copii dintr-o dată. M-am împrietenit cu blegu' de Cipri, fiindcă el stătea chiar sub mine, Ia trei, da' maică-mea vroia să mă joc cu de-ăştia mai mari, mai de Doamne ajută.
[...]
Peste un an sau doi şi noi ne mutam. Ai mei vroiau să cumpere un apartament de patru camere pe nu ştiu unde, parcă prin Militari, fiindcă în Panduri era mişto, zona era nemaipomenită, da' n-aveam decât două camere şi stăteam cam înghesuiţi.
[...]
Mai târziu, într-a cincea, când m-am mutat definitiv aicea nu mai mi-era frică; ieşeam pe-afară, stăteam pe-o bancă, la bazin sau la nisip, şi n-aveam ceas, da', când umbra de la copaci ajungea la etaju' doi, ştiam că trebuie să fie în jur de trei; când ajungea la trei, era patru, şi când ajungea sub streaşină de la terasă şi numai antenele de televizor mai străluceau în soare, aşteptam să apară primii copii, că era cinci.
[...]
-  Servus, Tinuţule! Bine-ai venit pe la noi!
- Bine v-am găsit! E frumos la dumneavoastră; aveţi şi balcon…
- Mă bucur că-ţi place. Tu pe unde stai?
-în Panduri, lângă Academia Militară…
- Aaa, e frumos pe-acolo! E multă verdeaţă…
-Este, da' n-avem decât două camere.”

Loc principal, cu multe întâmplări, în „Muzici și Faze”. 

„Am luat-o pe lângă Academia Militară şi după aia la dreapta, pe scurtătură, pe Ţăcălie. „Ţăcălia” asta, cum îi ziceam noi, e derdeluşu' unde mă dădeam cu sania în copilărie, când stăteam la bunică-mea; cel mai mişto derdeluş din Bucureşti.
[...]
Ce chestie! Va'zică iulie, iunie, mai… – sigur că da! Tocmai urcam pe Ţăcălie şi mi-am amintit o fază: Canţone intrase la bulău pentru viol, nenică! Adică aşa umbla vorba: ăstora din comitetu' de locatari le intrase morcovu' nasol de tot, că fuseseră violate nişte ţipe de la Medicină şi, deh, aveau şi ei fete; a fost mare şedinţă de locatari şi bou' de Batalu, administratoru', a dat telefon la Miliţie. Pe tipele alea cică le găsiseră chiar aici, pe Ţăcălie, că asta era zona Iu' Canţone, şi mi-am amintit că în perioada aia fusese o discuţie la noi, la rond.”

Reper central în „Muzici și Faze”, cofetăria-bar este locul unde Tinuț și prietenii lui se adună frecvent. 

„Cinci fără douăzeci. La marele fixometru: treceam puţin pe-acasă, mă schimbam, îmi luam kentanele şi pe la cinci eram în Paraşută, să mă întâlnesc cu Mimi, cu Luci şi cu Tanana. Îmi comandam un Cico baban, stăteam ca boieru', la masă, şi la momentu' potrivit scoteam o kentană şi o aprindeam de la brichetă, să facă Luci clăbuci de oftică.
[...]
„Paraşuta” era cofetăria de jos, din vale, unde ne pierdeam noi timpu' în zadar serile, că mai veneau şi barosanii de pe Eroilor, şi mai discutam despre muzici. Ii ziceam „Paraşuta” pentru că la mesele de-afară, unde stăteam noi, era o prelată cu dungi albe şi roşii. Cofetăria se chema parcă „Dalia” sau „Dalila”, ceva cu D, în orice caz, da', dacă-i întrebai pe băieţi ce scrie pe firmă, cred că nici unu' nu mai ştia.
[...]
În fine, am ajuns în Paraşută, da' nu era nimeni; pustiu. Şi ce jaf, tăticu': farfuriuţe jegoase, cupe de îngheţată, pahare, hârtii şi linguriţe pe jos, sticle de Ci-co şi de Quick răsturnate ca popicele, scaune într-o rină; ziceai că trecuse ciclonu'! Cum naiba, domn'e, că era sâmbătă, între timp se făcuse cinci şi…
[...]
Ce fază! Când am ajuns pe la jumatea Iu' Romniceanu, am văzut că Paraşuta era full de lume şi băgaseră muzichie; se auzeau nişte ecouri de Bob Marley. Ce aiureală!”

Tinuț o duce pe  Hari în Cişmigiu. Coborât la Kogălniceanu, Tinuț traversează pe la „Cireșica”, intră în parc și ajunge cu Hari la debarcader. El urcă primul în barcă și îi întinde mâna, dar ea ezită: „acu' nu mai vroia, cică nu, că i-e frică... dacă n-o trăgeam eu cu forţa, cred că făcea un şpagat a-ntâia!”

După ceva ezitări, Hari acceptă și îl roagă să o ducă la fântâna arteziană, pe care voia să o vadă de aproape. Tinuț vâslește până lângă ea, dar Hari e dezamăgită: „a început să se mire că-i mică şi cică de pe mal se vede mai mare.”

În continuare, ea îl roagă să stea cu spatele pentru că vrea „s-o ude puțin stropii pe picioare”, iar el remarcă faptul că deși la școală „îi văzuseră toţi bulanele”, acum devine brusc pudică.

După ce se ceartă cu niște elevi de la „Lazăr”, Hari cere să tragă barca la mal, sub o salcie, „ca să-şi împletească ea o coroniţă”. Tinuț își caută țigările și apare o discuție despre un pachet de Kent pe care îl primise.

„Apoi, într-o altă seară, pe cînd traversam Grădina Icoanei în drum spre casă şi mă simţeam ud şi trist ca un cîine aruncat în şanţ, l-am întîlnit pe unul din verii mei (el a murit mai apoi într-o explozie, nu i s-au mai găsit decît ghetele), în seara aceea de toamnă stătea pe o bancă, lângă iubita lui, încerca s-o convingă să treacă la fapte ceea ce ea refuza cu tenacitate, eram obosit şi înfrigurat, m-am aşezat lîngă ei, pe bancă, vărul meu mi-a prezentat-o pe fata aceea, treaba lui, ea a spus că îi pare bine, că mă ştie din vedere, eu i-am spus să fie sănătoasă, mă gîndeam să plec, să-i las în pace, vărul meu încerca mai departe s-  convingă, m-au plictisit, îmi era frig, i-am spus fetei aceleia să vină cu mine să facem dragoste şi ea a venit.”

„Rătăcisem multă vreme pe străzi. Târziu, am ajuns, flămând şi obosit, în centrul oraşului, asfaltul frigea, am găsit un creion metalic, fără mină, mă neliniştea ispita conştientă a experimentării. Era cam cinci după amiază. Lîngă bazinul Lido plutea în aer o descrispare generală, un fel de paşnică bunăvoinţă. I-am cerut voie portarului să mă uit un pic înăuntru, mi-a spus că se poate deşi sunt cam jerpelit. Era un generos... Apa bazinului făcea valuri albastre, câteva fete frumoase înotau, câţiva băieţi de bronz făceau gesturi largi, cuvintele lor se adunau într-un zumzet învăluitor, alţii stăteau la mese albe, pe scaune albe, aveau în faţă pahare înalte, sclipeau în ele cuburi de gheaţă. „E fain”, îmi ziceam, aş fi putut jura că mă răcoream eu însumi în apa bazinului. După un timp portarul mi-a zis: „acum întinde-o, te-am lăsat destul.” I-am mulţumit: „e frumos pe la voi, am să mai vin”, m-am cărat de acolo, «ce oameni cumsecade!».”

„Locuiam acum în Piaţa Romană, deasupra unui bloc. Spun deasupra pentru că, printr-un capriciu greu de înţeles al arhitectului, pe terasa-acoperiş a blocului fuseseră construite câteva odăiţe aşezate la rând pe o singură latură, un fel de colivii aeriene legate între ele printr-un coridor îngust şi izolate de restul clădirii, ca şi cum ar fi picat acolo singure, din cer. În coliviile acelea, pesemne uitate de proprietarii lor, nu locuia nimeni. Printre ele exista un W.C. a cărui fereastră se deschidea spre bezna umedă şi adîncă a unui aşa-zis luminator. Alături de el, o odăiţă nelocuită, după care o perdea albastră, ciuruită de vreme, încerca să acopere golul de intrare al duşului comun folosit din fericire numai de noi. La capătul din fund al coridorului, o uşă-fereastră deschisă pînă la pardoseală lăsa drum liber luminii. Dincolo de ea se întindea imensul acoperiş-terasă, pustiu şi prăfuit.
[...]
Odăiţa noastră avea doi metri lungime şi doi lăţime. O găsise Zenobia. Avea şi mobilă: o sofa ieşită de mult la pensie şi un scaun, încă bun. Altceva n-ar mai fi încăput. Am completat mobilierul cumpărând o pernă mare şi o fâşie de pînză albă, pentru cearceafuri. Am bătut câteva cuie în pereţi pentru cele două cămăşi de rezervă ale mele şi cele două rochii dobândite prin muncă cinstită de Zenobia. Cărţile (posedam un număr oarecare), împreună cu celelalte bunuri proprii (farfuria comună, cele două linguri, cana cu poză color pe care se vedea cum o fetiţă în costum naţional îşi primea porţia de turtă dulce de la un bătrîn rural) le-am instalat parte pe scaun, lângă hîrtiile mele, parte sub sofa.”

Aici lucrează o bună parte din personajele romanului "Viața începe vineri". Nicu, băiatul care face comisioane după școală livrând gazeta la porțile câtorva oameni de vază precum, portarul, nea Cercel, gazetarii Nicolae Procopiu, Pavel și Peppin Mirto. 

La ziarul Universul, cu câteva zile înainte de Crăciun un valet anunță pierderea unui portofel care nu conținea nici bani, nici acte, ci „altceva” aparent mult mai prețios, iar recompensa oferită este foarte mare. 

„- Și stăpânul meu, stăpânul lui, vreau sã zic, oferă bună recompensă. Locuim nu departe de biserica Icoanei, pe strada Teilor, casele cele noi la care s-a lucrat toată vara.”

Anunțul apare în ziar sub forma: „S-a pierdut un portmoneu din piele de căprioară în zona Teilor-Clemenței. A se adresa…“ și îi intrigă și pe gazetari care se miră că „recompensa e de trei ori mai mare decât de obicei” și pe Nicu care pornește în căutarea portofelului.

Cele două străzi menționate, Teilor și Clemenței, se numesc azi Vasile Lascăr și, respectiv, C.A. Rosetti. 

În căutarea unui adăpost, străinul din alte vremuri, Dan Kretzu, ajunge la biserica Icoanei să ceară ajuor. Acolo o găsește pe Epiharia, o tânără credincioasă și binevoitoare care îi găsește un loc temporar în casa unde stau vara zugravii care lucrează la refacerea bisericii. Singurul indiciu pe care îl avem că acest dialog se întâmplă în Biserica Icoanei ni-l dă chiar Epiharia care „îl pândea cu coada ochiului pe străinul care stătea în picioare lângă sfânta icoană a Maicii Domnului, adusă aici încă din vremea Brâncoveanului, ca să fie binecuvântare pentru toți cei care trec pragul lăcașului.”

Adi, antropologi, scriitor și jurnalist, se mută în Ferentari ca să facp un doctorat despre manele și să înțeleagă viața și oamenii de acolo.

„Că se întâmplă asta când ies în Centru nu e neapărat o problemă, de obicei sunt cu prieteni sau cu oameni care mă ştiu. Dar când asta se întâmplă în Ferentari începe să fie o problemă, fiindcă nu mai sunt între prieteni, iar oamenii de aici nu înţeleg ce se întâmplă şi reacţionează imprevizibil.
[...]
Să merg prin crâşme ieftine e parte din jobul meu, fac un doctorat pe manele şi de-aia stau în cartierul ăsta, să mă ţin aproape de obiectul muncii, că Ferentarii au rămas singurul cartier din Bucureşti unde maneaua mai face legea, iar lumea nu se uită urât la tine dacă asculţi.
[...]
Sunt două reguli de bază în Ferentari – pe care le-am auzit repetate până la saţietate: prima e cam paranoică, să nu-ţi dai numele real şi mai ales să nu arăţi buletinul nimănui (de altfel, toţi se cunosc după porecle), iar a doua – să nu-ţi dai adresa exactă şi să nu bagi în casă oameni cunoscuţi la o bere. Prima regulă am cam ignorat-o, însă de a doua m-am ţinut.
[...]
În Ferentari mă simt ferit de istorie şi de politică; e bula mea de 90’s, care mă protejează de prezent. Lucrurile se schimbă şi aici – dar nu în ritmul din restul oraşului, încât cei din afară care vin aici rămân cu o impresie covârşitoare de loc abandonat în anii ’90, cu afaceri îngrămădite în dughene, praf pe străzi şi haine Made in China.”

„Barul n-are firmă, iar numele i se trage de la porecla patronului, un tip cu păr grizonat şi ochi cenuşii metalici – sobru, distant şi sigur pe el, cum sunt de obicei oamenii cu bani. Omul îşi scoate banii din imobiliare, cumpără terenuri ieftine în Ferentari, pe care le vinde mai departe – iar barul îl ţine pentru prestigiu; e, cum ar veni, afacerea de la stradă. Pe iarnă, locul merge în gol, fiindcă n-are clienţi – şi doar în serile de vară se mai umple terasa. Aici, berea e ceva mai scumpă (cu 50 de bani) – dar e totuşi cel mai select bar de pe Prelungire, cu vin roşu sec şi două WC-uri, pe scurt, singurul la care poţi să-ţi scoţi femeia; toaletele n-au colac şi sunt în curte, pe terasă – dar ce contează, cât timp nu sunt mixte.

Peretele dinspre terasă fusese decupat şi înlocuit cu un geam mare de termopan alb; înăuntru, mesele şi scaunele sunt de pal melaminat bej, cu picioare subţiri de oţel cromat, ca în restaurantele decente din alte cartiere; pe terasă, mesele şi scaunele sunt din şipci paluxate de lemn, întărite pe interior cu tije de fier.

Florică (+55), chelnerul, era de-al locului, născut, crescut pe Ferentari şi uns cu toate alifiile: plimbat prin tot felul de medii – başca, chiar după Revoluţie, patru ani p-afară.”

În 2016, Schiop a făcut o petrecere cu manele chiar aici, spunând într-un interviu pentru Gândul: „Party-ul o să fie La Băiatu, terasă/barul unde lucrează Florică, pesonajul meu din cartea Soldații – adică la capătul Prelungirii Ferentari, chiar în inima cartierului. Băiatu, aka patronul Boieru din cartea mea, mi-a zis te-am lăsat să filmezi aici, ți-am omenit prietenii; fă și tu ceva pentru noi.”

„E un cort la Zeuri, că băiatul săracu avea decât 24 şi a murit de supradoză. Eu sunt Alberto smardoiul, să ştii, mă găseşti la crâşmă la Zeicani. Aşa am făcut cunoştinţă cu Alberto – dar nu despre el vreau să povestesc deocamdată, ci despre priveghiul ăla.

Priveghiul se ţinea într-adevăr într-un cort militar, între blocurile de acolo. Era o masă la intrare, de-aia rotundă de plastic, şi nişte scaune în jurul ei – şi alta mai în fundul cortului, la care m-am aşezat, chiar lângă un tun ruginit de căldură, alimentat de la o butelie ţinută într-un lighean cu apă.

Un bărbat între două vârste, o rudă a mortului, mi-a pus în faţă o sticlă de vin şi nişte salam ieftin cu pâine – şi vinul ăla mi-a pus capac. Am încercat să mă bag în seamă cu bărbatul, dar îmi dădea răspunsuri monosilabice, cu dinţii strânşi; clar, omul era prins în durerea lui, numai chef de turişti exotici n-avea. Nu eram bine-venit acolo şi dacă mi se dădea să beau şi să mănânc era din politeţe, că ăsta e obiceiul la priveghi. Am întrebat despre mort, iar asta a îngheţat de tot discuţia, fiindcă era o chestiune intimă şi băiatul murise în circumstanţe dubioase.”

„Era o zi nebuloasă şi umedă, cu un aer înăbuşitor de cald, şi el a zis hai în Orăşelul copiilor, pe Cocioc, ne uităm la pizde şi ne dăm în maşinuţe – iar eu am zis hai. Pe Cocioc m-a luat de mână, ce, crezi că mi-e ruşine? Îmi place bărbaţii – şi am simţit nevoia imperioasă să beau ca să uit; şi, după ce am ras scurt două beri la o terasă, am luat un pet de la un ABC şi ne-am dus pe malul lacului. I-am propus să mergem pe o insuliţă izolată; dar n-a vrut, a zis să mai vedem şi noi oameni, destul am stat în casă.

Tot atunci, pe Cocioc, am aflat şi de ce a intrat Alberto la puşcărie – făcea parte din cea mai jalnică categorie de tâlhari, cei care smulg obiecte din mână sau lanţuri de la gât şi o iau la fugă; şi, dacă victima ţipă sau se opune, o liniştesc cu pumnul.”

„M-a dus la mama dracului, dincolo de Piaţa Ferentari, lângă ghetourile de la Zăbrăuţi. La o sută de metri de blocuri, dând în bulevard, e un intrând plin de sălcii şi boscheţi, un fel de fostă stradă, invadată de vegetaţie – pe scurt, un loc neverosimil de sălbatic şi de intim, în care ţârâiau greierii.
Dar nu eram singuri acolo, mai era un drogat care zăcea sedat în iarbă şi Alberto s-a enervat când l-a văzut, valea de aici jegosule. Dar drogatul era făcut bine, nu putea articula nimic, doar se uita cu ochi goi la noi şi gângurea ca prin somn.”

Stabilirea personajului doctorului Margulis o face chiar fiica lui, în cheie ironică:

 „Îmi place să citesc în trăsură. Mama mă ia la rost, papà, care nu uită nici în familie că-i Domnul doctor Leon Margulis, medic primar cu cabinet în str. Sf. Ionicã nr. 8, „în dosul Teatrului Național“, zice că-mi stric ochii și-o să nasc copii cu vederea slabă.”

Concurența celor de la Universul era un pic mai jos pe strada Sărindar la numărul 11, acolo își avea sediul cotidianul antiregalist Adevărul. Ceea ce scriu redactorii Adevărului este supus criticii amestecate cu oarecare invidie de către gazetarii de la Universul, strânși la redacție pentru a pregăti numărul de Anul Nou. Aceștia studiază articolul de fond apărut în Adevărul și comentează cu iz premonitoriu pe marginea lui.

Unul din firele poveștii din Viața începe vineri se țese în jurul întâmplării care a uluit Bucureștiul la final de secol 19, când ziaristul și directorul publicației de limbă franceză L’Indepéndence Roumaine, Gheorghe Emanuel Lahovary, a fost ucis în duel cu spadă de către Nicu Filipescu, omul politic care a fost primar al Bucureștiului și Președintele Partidului Conservator. Acesta din urmă a primit 6 luni de închisoare dar a fost grațiat de regele Carol I și a revenit în viața politică. 

Gazetarul Peppin îi face un rezumat lui Dan Crețu care în mod uimitor pentru el nu cunoștea toate aceste detalii. 

Aflăm de locuința doctorului Margulis și a familiei lui mai întâi de la Nicu, băiatul care se împrietenise cu Iacob (Jacques) mezinul familiei Margulis.

„Bãiatul știa bine străzile Bucureștilor și o mulțime de bucureșteni bine îl știau pe Nicu. Cu unii se împrietenise chiar, așa cum se întâmplase cu cei din strada Fântânei, familia Margulis.”

O descriere cuprinzătoare și memorabilă a pieței Teatrului Național o face jurnalistul și scriitorul Pavel Mirto, în Viitorul începe luni. Ca un fel de throwback literar-enciclopedic, Ioana Pârvulescu, prin intermediul personajului Pavel oferă ceea ce poate nicio carte de istorie sau site nu a prezentat până acum. 

„Piaţa Teatrului, bine luminată de felinare electrice, de care domnul primar a fost tare mândru, ca şi cum el ar fi inventat electricitatea, era însă pustie, lucru cu totul ieşit din comun. Dacă birjarii şi-au ales drept staţie acest loc din inima oraşului, asta înseamnă că este cel mai cunoscut şi cel mai aglomerat punct al Bucureştilor, la orice oră din zi şi din noapte. Într-adevăr, de aproape o jumătate de veac, clădirea Teatrului a funcţionat la fel ca farurile de la ţărmul mării, i-a ajutat să se orienteze pe oamenii care călătoresc pe apele Capitalei noastre veşnic agitate de treburi şi veşnic buimăcite de distracţie. Aici, în faţa Teatrului, se intersectează traseele celor care înseamnă ceva în ţara asta, aici dau spectacole actriţe şi juni-primi care fac ca viaţa de pe scenă să fie mai frumoasă şi mai suportabilă decât cea din realitate, aici cântă interpreţi de operă şi faimoşi instrumentişti din toată Europa, acoperiţi de flori şi de ovaţii de către un public, dacă nu întotdeauna avizat, măcar mereu mărinimos.
Aici am văzut-o în adolescenţă pe Sarah Bernhardt, care era în stare să râdă cu jumătate de faţă şi să lăcrimeze cu cealaltă jumătate. În preajma acestei pieţe sunt hotelurile, cafenelele şi restaurantele cele mai cunoscute şi mai pline de clienţi, Continental, Fialcowski, Riegler, Capşa, Frascatti, grădina lui Iancu Oteteleşanu, iar nu departe se află Regele şi Regina, în Palatul lor. Nici viscolul cel mai mare şi nici zilele de arşiţă din luna lui cuptor nu-i alungă pe toţi birjarii din piaţă. Când lumea iese de la vreo piesă, birjele se ocupă şi dispar, într-adevăr, preţ de o clipă, dar, în timp ce piaţa se goleşte de unele, sosesc deja altele, care şi-au depus muşteriii şi se regătesc să culeagă ce-a rămas, într-o rotire de carusel.”

„Am scos de sub palton pachetul învelit în ziarul abia apărut şi, apropiindu-mă de un felinar, am citit data: Luni 23 februarie 1898. În aceeaşi clipă mi-am amintit: era seara conferinţei doctorului Gerota de la Ateneu. Nici un alt eveniment n-ar fi putut stârni atâta curiozitate şi patimă în Bucureşti. În ultimul timp au fost discuţii aprinse în familii, supărări şi certuri, o parte din doamne au hotărât să rămână acasă, elevii din cursul superior au obţinut locuri bunicele făcând ochi dulci domnişoarei Laura de la magazinul de partituri şi instrumente muzicale, unde se vând bilete pentru spectacole şi conferinţe.
[...]
Îmi dădusem seama că persoana cu care era obligatoriu să mă întâlnesc în acea seară nu poate fi decât înăuntru, la conferinţă. N-aveam bilet, însă când am spus că sunt reporter la Universul am fost invitat politicos să intru. Sunt multe împrejurări în care e foarte bine să fii ziarist. Ca întotdeauna m-au învăluit rotunjimile şi lucirile calde ale rotondei şi ale coloanelor ei, amestecul de nuanţe, ruginiu cu vinişoarele gălbui, care-mi dau impresia că marmura e încălzită de razele soarelui de vară.
[...]
În sală am auzit câteva chicote şi rumoare neobişnuită, urmate imediat de tăcere şi de nişte cuvinte la care în orice caz nu mă aşteptam:
-…l-am aşezat pe cadavrul unei femei… 
- Dumnezeule! a exclamat cineva din primul rând, cred că domnul primar Robescu. Ca la un semnal, sala a vociferat din nou, astfel că oratorul, foarte răguşit, s-a întrerupt câteva secunde să-şi dreagă vocea şi să bea apă. Am simţit că nimerisem în mijlocul unei lupte: de o parte doctorul Gerota, singur, apărat doar de înălţimea scenei, de cealaltă, o armată numeroasă de spectatori, doamne, domni mai în vârstă, studenţii de la Medicină şi de la Belle Arte, domnişori şi domnişoare, care mai aveau puţin şi săreau de pe scaune.”

După un episod care pare o halucinație psihedelică Iulia deschide ochii într-o lume aproape necunoscută cu „un cer nou şi un pământ nou.” În jurul ei câteva persoane binevoitoare încearcă să o ajute. 

„Iarăşi – am auzit vocea ei – cred c-a leşinat iar. Nu, nu-i actriţă, are tenul prea pur… Parcă n-a stat la soare niciodată. O fi vreo voluntară la plimbările astea prin Bucureştii vechi. Mi se pare că pornirea e chiar aici, la Ateneu. Văd că le dă costume super… 
Voia să spună superbe, desigur, dar ceva a întrerupt-o.
[...]
M-au sprijinit amândoi ca să mă ridic, unul de-un braţ, celălalt de altul, şi am izbutit să stau în picioare, dar ameţeam ca dusă de vârtej. Chiar în faţa mea era clădirea Ateneului, care la lumina zilei îmi părea mult mai decolorată ca aseară, iar peste noapte copacii din grădină fuseseră tăiaţi absolut toţi. Nu ştiu cine şi de ce comisese barbaria asta, grădina Episcopiei era goală, numai cu o statuie cenuşie, dar totul mi se părea acum lipsit de importanţă şi tulbure. Da, era ca şi cum vedeam totul printrun geam murdar. Ne-am întors cu faţa spre strada Franklin şi am simţit iar că sunt scoasă din lume, că lumea mea m-a scuipat afară şi lumea cea nouă nu mă primeşte înlăuntru: nu era strada Franklin! Era un loc pe care nu-l mai văzusem.”

Între limitele descrise de Piața Matache Măcelaru și Piața Chibrit își are activitatea dar și sfera de influență vestitul dansator de tango Gogu Vrabete. 

„Cartierul era plin cu case de rendez-vous, cârciumi și tractiruri cu felinare roșii. De pivnițe, ganguri întunecoase cu curve, curți umbroase cu mese și mușterii care își negociau tariful. Încãierãri în fiecare searã. Se luau în cuțit sã-și probeze onoarea. Ultimul rest al codului cavalerilor din Europa îl găseai într-un colț din Valahia. Aici dădeai de Gogu Vrabete.
Noaptea, cartierul era mai nesigur ca frontul. Pegră, interlopi, tipi de mână forte, ex-boxeri, tâlhari. Venea și lume din afarã, nu doar fanții dintre Chibrit și Matache Măcelarul.”

Salonul lui Akim este locul unde Gogu Vrabete este rege, toată lumea îl cunoștea și admira iar el putea să se desfășoare ca o vedetă de prim rang: „venea când dansul era-n toi, fix între piesa 4 și 5, maximum de rafinament în ce privește protocolul. Știa sã-și vândã marfa. O seară de dans fãrã Gogu Vrabete era de neimaginat.”

„Se ducea la salonul lui Akim înțolit în costum cenușiu la două rânduri, cu dungulițe subțiri ca firul pânzei de păianjen. Un trandafir înfipt în rever. [...] Odată ajuns la salonul Akim, îl imita pe Bogart dându-se jos din Packard. Îi plăcuse scena din film la nebunie. Portiera întredeschisă, întâi apărea pălăria. Punea talpa și se strecura afară, după ce privea lung prin parbriz. Un minut cât să observe lumea strânsă pe trotuar că a sosit. Iată-l sub firmamentul „Salon de dans“ — litere albastre verzi violet, alături de o pereche îmbrățișatã pe un afiș înalt cât felinarul. Difuzoarele date la maximum zăpăceau strada. 
Cavaleri și domnișoare, intrați înăuntru! zbiera un grăsan. Să vezi cea mai tare orchestră, acordeon, ghitară, contrabas, pian Steinway, la tobe Sergiu Malagamba. Băuturi fine la discreție, sifon la gheațã, pateurile maestrului Zigu. La intrare câțiva duri îl recunoșteau. Se dădeau în lături plini de respect.”

Aflăm mai târziu în roman cum Gogu s-a „bătut” în tango-uri cu Jean Glonț-Cairo ca să își păstreze supremația de cel mai bun dansator. De fericire a plecat spre casă dansând pe străzi și visând la o carieră strălucită: „Eu, Gogu Vrabete, din salonul de dans Akim din Piața Matache Măcelaru, Calea Griviței nr. 78! Visa la o carieră de dansator de tango. S-a dus acasã dansând prin ploaie. Se vedea culegând aplauze, poza pe afiș. În mahala vor auzi de el la radio, o să-i citească toți numele în jurnale.”

Aflăm din pățania cu Jean Glonț-Cairo că Gogu Vrabete îl detronase pe acesta din postura de cel mai bun dansator cât Cairo a stat la închisoare. Odată ieșit și aflând că Gogu l-a înlocuit e gata să îl ucidă. 

„Venise acasă și găsise pe altul cocoțat pe tron. Timpul nu ședea în loc. Erau alte vremuri. Cine e ăsta? a întrebat. Un nașparliu din Grant. Ți-a luat locul. N-a răbdat. Așa a ajuns Cairo să dea cu cuțitul.”

După ce îl învinge cinstiti pe Jean Cairo la un battle de tango, Gogu pleacă acasă în Grant unde îl așteaptă scrisoarea care îi va schimba soarta.

„A ajuns târziu acasă, sub podul Grant. A găsit în cutia poștală plicul bleu cu ștampila Comisariatului militar din strada Francmasonă. Îi cerea să se prezinte la vizita medicală pentru încorporare. Habar n-avea că Rusia lui Stalin trebuia nimicită și carnea de tun era la mare căutare.”

„După scena cu curierul, generalul l-a întâlnit pe Felix Petrovici la Cercul militar. Degradarea unui general era o procedură complicată. Nu s-a mirat, rusul apărea pretutindeni din senin — avea ceva supranatural. L-a invitat să-i facă o vizită. Nimic de zis, politicos.
[...]
A intrat direct în subiect peste câteva zile, când Buzã, în civil, a pășit în birou. L-a poftit să se așeze la o masă lungă, încărcată cu dosare. A luat câteva și i le-a întins amabil. «Vă doresc o lectură plăcută.»”

„Cartierul Gării de Nord a ars. La 7.43 zidurile încă fumegau. Bombele au prăpădit până dincolo de mahalaua Dracului și cartierul burghez Domenii, au bătut piața Chibrit. Depou, triaj, Grant, zob. Jale mare. Mii de morți și tot atâția răniți, într-o jumătate de oră, la prânz, când mâncau toți de prânz, să le stea bine dumicatul.”

Dintr-un extras din presa epocii aflăm că Poliția este îl caută pe „tâlharul Cairo și complicii lui” care dăduseră „mai multe lovituri în diverse cartiere, Lipscani, Cotroceni, Parcul Jianu” (unde au devalizat locuința ministrului de Interne dl. Teohari Georgescu). 

„Poliția a primit informația că se afla într-o casă din piața Gemeni, la tăinuitoarea Lilans B, exprostituată la bordelul «Casanova». E cu curva aia, Katia Olșevsky? a întrebat denunțătoarea, dar comisarul Țepeluș n-a dorit să răspundă acestei chestiuni iscată de gelozie. Gangsterii au fost surprinși pe când împărțeau prada, poliția a făcut somațiile. A urmat o urmărire ca-n filme până la Hala Traian.”

Tot dintr-un extras din presa vremii aflăm că împătimitul parior de la Hipodromul Băneasa își joacă ultima șansă de a-și recuperea averea pierdută tot prin pariuri și... pierde. Și pentru că era prevăzător își anunțase deja ziar moartea, cu o zi înainte. 

„Culiță Afanei, cunoscut pierde-vară, ăi-a jucat ultima șansă. Dacă ar fi câștigat, își refãcea averea. Punâd răul înainte, că pierde, și-a anunțat moartea în prealabil în ziare, la rubrica Decese. Calul pe care a pariat, April, iapa de 2 ani, a pierdut la potou. A fost găsit într-o baltă de sânge de jockey-ul Aristide. Pariorul și-a tras un glonț în gură, chiar dacă nu a crezut nimeni că o va face. Anunțul decesului a apărut în dimineața aceleiași zile în presă, chiar înainte de a i se găsi cadavrul. Ceasul rău! În anunț cititorii, rudele, cunoscuții au fost invitați de sinucigaș la incinerarea sa de la crematoriul „Cenușa”. Nefericitul parior se găsește doar azi la Morgă.”

„Redacția noastră se află în cel mai expus colț al halei, chiar lîngă intrare. Oricine vine în vizită la celelalte publicații trece pe lîngă noi și se holbează în monitoare. Dacă ar pune o plasă de sîrmă, am fi ca la Zoo. Măcar dacă ne-ar arunca banane. Evităm întotdeauna să chemăm persoane importante la redacție fiindcă nu avem un loc decent unde să le primim și, cum noțiunea de protocol este prohibită în companie, ar trebui să le cumpărăm cafea sau suc din banii noștri. Acesta este life-style-ul angajaților unei reviste de life-style.
[...]
Ca să ajungi la sediul nostru, trebuie să treci printr-un gang unde miroase a pișat și unde dorm niște amărîți care spală mașinile boșilor publicațiilor din clădire. Urmează o curte mlăștinoasă, veșnic întunecată în care-și face veacul clica de șoferi ai companiei, o specie aparte de neanderthalieni motorizați.
[...]
Ziariștii din Casa Presei pot fi recunoscuți după miros. Chiar dacă îi întîlnești la Clubul diplomaților, din hainele lor străbate un suav parfum de șnițele prăjite în ulei.”

„Web este un club din București. E deschis de opt ani și nu și-a schimbat niciodată proprietarul. Și nici profilul. În principiu, în Web se strîng fanii muzicii electronice și nenumăratelor ei subgenuri. De asemenea, este locul unde întîlnesc artiști, dar și indivizi care mimează gălăgios talentul. Web e un loc de fumuri, la propriu și la figurat. Un loc pentru junkies, ciudați, fițoși, aroganți, blazați și bazați. În Web, toată lumea e interesantă. Oamenii par desprinși din videoclipuri, sînt întotdeauna aranjați și coafați și se comportă ca și cum o invizibilă cameră ar fi permanent ațintită asupra accesoriilor lor. În Web nu te duci pur și simplu, în Web „apari”. În Web veneau oamenii din publicitate după Noaptea Devoratorilor sau își fac cîte-o zi de naștere. În Web au apărut primii metrosexuali. În Web se întîlnesc, performează și trăiesc DJ-ii. Dacă Web-ul ar fi un lăcaș de cult, atunci DJ-ii ar fi oficianții. În Web “God is in Details” și „Less is More” sînt primele două porunci. Pelerinajul obligatoriu pentru un webber e măcar un week-end la Amsterdam. De-a lungul timpului, aici au fost lăsați să-și facă mîna mulți dintre DJ-ii care au devenit nume. Pentru un anumit gen de oameni (cei care au importat cuvîntul „cool” în limba română), Web a fost locul unde ajungeau inevitabil vineri și sîmbătă seara. După opt ani de zile încă mai poți întîlni cîteva dintre stafiile fidele care au bîntuit clubul încă de la deschidere.”

„Între bulevardul Magheru și Calea Moșilor se întinde unul dintre cele mai frumoase cartiere din București. Nici o construcție comunistă nu pătează această zonă care ar trebui inclusă în circuitul turistic al capitalei. Dacă aș fi angajat ca ghid, i-aș duce pe vizitatori pe următorul traseu: din Piața Lahovary, una dintre puținele piețe autentice ale orașului, din păcate aproape transformată în parcare, aș înainta pînă în parcul Grădina Icoanei. În stînga, se află strada cu restaurantul Balthazar și o serie de clădiri impunătoare, multe dinte ele fiind reședințe de ambasadă. Strada se termină în bulevardul Dacia, unde de asemenea se află multe ambasade. În stînga parcului vine strada Jean Louis Calderon unde se află un magazin încîntător de produse apicole și obiecte vechi. Vara, proprietarul scoate în stradă două scaune grele de fier, vopsite în alb, cu spătarul filigranat, și atîrnă de fereastra magazinului un buchet de flori. După parc se deschide o străduță pe care se află o foarte frumoasă școală, O sută de metri mai încolo începe strada Alexandru Donici unde mă aflu eu acum, așteptînd-o pe Mara. Localul se numește Smart’s și vin adesea aici, chiar dacă e destul de scump. Are o mare calitate: e aproape de casă.”

"Otta era într-o vilă în Cotroceni, în spatele bisericii Elefterie. Mai tîrziu am aflat că de fapt așa îl chema pe proprietarul vilei și că locul nu are de fapt nici un nume. Unii spuneau că merg la Otta, alții în Dr. Staicovici.
Era frig, fum și aglomerat. Genul de loc unde oamenii se simt îndreptățiți să se îmbete cu disperare.

La bar am fost servit cu o bere Stela Artois de însuși Otta. Avea față de neamț."

„Cînd aveam sediul în Luterană, la ora 1 coboram cu Gilu la „McHerpes” cantina muncitorilor de la șantierul din apropiere. Toată compania se aproviziona de aici, chiar și șefii. Într-un frigider Arctic se odihneau vremelnic fripturi și șnițele format A4, cu coperte glossy de sare și piper. O minunăție. Înăuntru mirosea de trăznea a mîncare, așa că dădeam comanda și așteptam afară. Fetele care serveau, o blonduță ștearsă, cu o cicatrice mică la buza de sus și o roșcată veselă, se învățaseră cu noi și țineau la glumele pe care le făceam permanent. Le admiram pentru că erau bine dispuse, deși își petreceau toată ziua într-un vagon, iar mirosul de prăjeală le impregnase fiecare por al pielii, transformîndu-le în meniuri ambulante.
În dreptul Luteranei făceam dreapta spre Cișmigiu și apoi stînga pe străduța de după florăria Iris. O masă de piatră ne aștepta în scuarul unui bloc și prînzeam adesea sub ochii băbuțelor ieșite să pălăvrăgească în dreptul scărilor. Un suc Frutty Fresh și un baton de ciocolată Papy completau savurosul meniu servit în farfurii de plastic. În timpul mesei vorbeam, inevitabil, despre serviciu.
[...]
Pe vremea aia locuiam într-un bloc în centru, chiar lîngă sediul companiei. Într-una dintre zile, nemaisuportînd apartamentul din Berceni unde pereții se prăbușiseră definitiv peste psihicul meu, mi-am pus cîteva haine și așternuturi într-o geantă și m-am mutat într-un apartament cu două camere la Sala Palatului. Ar fi trebuit să-l împart cu Onică, dar acesta se răzgîndise cînd aflase cît e chiria. Cîteva luni mai încolo se mutase Carmen, o tipă pe care o cunoscusem întîmplător la o petrecere. Eram atît de diferiți că ne puteam înțelege.
Blocul se afla la o sută de metri de sediul redacției. Plecam de la birou spunînd că mă duc să-mi iau de mîncare și mă îndreptam spre casă unde dormeam la prînz. După două ore, mă întorceam în birouri fără să-mi observat nimeni lipsa.”

„Locuia într‑o garsonieră miniaturală şi infestată de gândaci de bucătărie într‑un bloc interbelic de pe Strada Lirei, o clădire scundă, cu doar două etaje, cu zidul scorojit, afumat, înnegrit de straturi groase de jeg. Era o vară bucureşteană încinsă şi scara blocului era sufocantă, mirosul etern de ceapă călită şi petrosin abia acoperind duhoarea care venea dinspre ghene. Foi desprinse dintr‑un calendar cu pisici erau lipite cu scoci pe plăcile de faianţă verde crăpată, sub grunzul îmbâcsit ce se întindea până la tavanul cândva alb. Jardiniere cu flori pleoştite şi ghivece cu uriaşe plante beaucarnea şi schefflera, prin hăţişul cărnos al cărora păianjeni graşi îşi ţesuseră pânze vineţii. Firele de praf pâlpâiau efemer, ca nişte licurici minusculi, în lumina fierbinte şi vâscoasă care înfrumuseţa şi orbea.”

„Mă învârteam în jurul rondului de la Rosetti, în umbra clădirilor ciclopice, cu cafenele la parter, împrăştiind mireasma divină a unei licori încă străine mie şi de unde se auzeau romanţe vechi, uneori o luam pe Strada Speranţei, despre care ştiam din şlagărul Corinei Chiriac, pe care‑l auzeam la difuzor când eram mic, dimineaţa, după Cotele apelor Dunării, alteori pe Strada Radu Cristian, pe care‑l confundam cu Cristian Vasile, căci până şi eu auzisem povestea Zarazei – ai mei aveau un vinil imprimat de Odeon şi, uneori, în dimineţile de duminică, îl ascultau în timp ce ei beau cafea în sufragerie.”

„Apoi, străduţele adormite de la Armenească, numai buganvilea şi pisici grase, Foişorul de Foc, Mântuleasa, Moşilor Vechi, Izvorul Rece, după care fie coteam, prin faţa Gărzii de Pompieri, pe Strada Pictor Ion Andreescu – acasă, în Focşani, aveam pe hol o copie a Stejarului lui Andreescu, care făcea pereche cu Stejarul lui Şişkin, din camera mea –, fie îmi continuam drumul spre Mătăsari, Parcul Tolbuhin, care mie îmi amintea de Suvorov, a cărui statuie se vedea de pe şoseaua care ducea la mare şi, în cele din urmă, Piaţa Iancului. Nu mergeam niciodată mai departe, căci ştiam că, la un moment dat, drept în faţă, începea Pantelimonul, despre care derbedeii inveteraţi de la Centrală spuneau că era un loc al fărădelegilor, o mahala a cuţitarilor şi pistolarilor, în care străinul nebănuitor sau prea încrezător intra şi nimeni nu mai auzea de el.
Cârciumi de cartier gălăgioase, grădini de vară comuniste, cu pavaje slinoase, înghiţite de vegetaţie prăfuită, şine care trosneau sub povara tramvaielor, hurduc‑burduc şi ţipăt strepezitor de fier râcâind fier, pantografe scânteioase, copii şi câini famelici şi vânzători ambulanţi de oale şi covoare care strigau sub ferestrele opacizate de mizerie.”

„Cum mergeai spre Iancului, pe partea dreaptă se găsea o casă căzută în paragină, o vilă în stil neoromânesc ridicată probabil prin anii ’20, înconjurată de o grădină sălbăticită, cu plante gigantice, întocmai ca acelea care creşteau pe holurile blocului de pe Lirei. Două caturi, mansardă şi foişor, o verandă cu trei travee ogivale, o terasă cu baluştri frumos rotunjiţi. Acoperişul de ţiglă era parţial prăbuşit şi, sub mulurile halucinante, prin ferestrele mari, cu arc în dusină, ţâşneau şiraguri de iederă. M‑a atras pe loc, fascinaţia sufletului tânăr pentru vechi, pentru edificii părăsite, pentru locuri interzise. Singurul lucru care m‑a ţinut departe a fost gardul din fier forjat, prea înalt, cu vârfuri de lance ameninţătoare ca ţepele din xilogravurile medievale germane care prezentau viaţa şi faptele notoriului Vlad der Pfähler.”

„Am făcut dreapta pe Masaryk, am trecut de spital şi m‑am oprit, căci deja se vedea profilul casei. M‑am oprit şi m‑am întrebat încă o dată dacă chiar voiam să fac asta. Picioarele însă mi‑au luat‑o în faţă, încă dinainte să‑mi dau un răspuns.
Am rămas un timp la poartă, neîndrăznind să bat sau să verific dacă era încuiată, privind spectaculoasa clădire, ciulind urechile în căutarea celui mai mic semn că înăuntru era activitate. Casa, art nouveau fin de siècle, se întindea mai mult pe verticală, asemenea caselor înghesuite, cu faţade înguste, de pe canalele amsterdameze, dar se continua neaşteptat de mult în spate. O construcţie asimetrică, în partea stângă, un turn masiv, cu fleuron în  vârf şi cu un balcon deschis, sprijinit pe console, deasupra unui portal în formă de potcoavă, cu o uşă triforă vopsită în vişiniu, în dreapta, corpul principal, scund, un etaj cu atic, de culoarea muştarului, cu numeroase bosaje şi mascaroane, ferestre mari, cu menouri, umbrite de o cornişă lungă şi bogat ornamentată cu motive vegetale din ceramică glazurată, un balcon vitrat, sub care, la subsolul înălţat, se găsea garajul. Acoperişul era înalt, îmbrăcat în solzi de tablă zincată în care se deschideau trei lucarne rotunde.
Ferestrele erau acoperite cu draperii vişinii, care‑i ţineau pe cei ai casei ascunşi de ochii mei. Zidul din dreapta era un calcan, aşa că am luat‑o prin stânga, chiorându‑mă, ca un vulpoi, prin antrelacurile din fier forjat ale gardului sufocat de iederă la curtea în trepte, pietruită. În capăt, în dreptul unei ferestre mari, în evantai şi, esenţial, neacoperite, un oţetar bătrân înghiţise zăbrelele. M‑am suit pe soclul de beton al gardului şi am privit înăuntru.
Era un amplu hol cu travee, pe două niveluri, ca o sală de bal, parcă priveam în Pasajul Macca‑Villacrosse. Din câte îmi dădeam seama, toată mobila fusese scoasă, întreaga casă era goală pe dinăuntru, o simplă carcasă ce găzduia două duzini de creaturi care dormeau pe saltele mânjite de vopsea şi o pânză ciclopică întinzându‑se până la tavan, acoperită parţial de schele şi ale cărei detalii nu puteau fi desluşite de unde priveam eu.”

„Eram în curtea unui conac de pe Calderon, după un cenaclu unde citisem dintr‑un roman în lucru şi unde fusesem la un pas de a fi linşat de auditoriu. Corifeii autointitulaţi erau în celălalt capăt al mesei lungi, în umbra unei reproduceri din ghips după Bacchus al lui Michelangelo, certându‑se între ei, roşii la faţă după primele pahare de tărie.”

„Din canicula sufocantă, am intrat în ciclopica hală de la Romexpo, o altă burtă de chit, cu plămânii strânşi ca de bombe termobarice, în aerul polar suflat de instalaţia de climatizare ca să păstreze acolo, conservaţi, scriitorii vremurilor noastre, în fojgăiala şi vacarmul de stup al pavilionului expoziţional, mii de voci vorbind despre cărţi şi probleme, mărunt şi neînsemnat, simţindu‑mă şi mai gol fără mască, clătinându‑mă pe dinăuntru, gata să cad în mine, mi‑am croit drum prin haosul care mă îngrozise dintotdeauna, pe sub încâlcitura de bare metalice, ca osaturile high‑tech ale unor roboţi înfrânţi într‑un război apocaliptic, virând printre standuri, întrerupând, stângaci ca întotdeauna, evenimente, ciocnindu‑mă de lume, împiedicându‑mă de cabluri, cauzând microfonii, intrând în cadru, în sudălmile nerostite ale fotografilor şi cameramanilor, salutându‑mă cu cunoscuţi pe care nu mi‑i aminteam – ştiam doar că sunt cunoscuţi –, spunându‑mi că o astfel de viaţă nu era pentru mine, ce naiv fusesem.”

„Eram pe holul Casei Monteoru, în faţa Sălii Oglinzilor. Abel venise cu mine să‑mi depun dosarul pentru o bursă a Uniunii Scriitorilor. Mi se ceruse să aştept. Tocmai îi spusesem cât de încântat eram de statuile pudice din curte, care‑mi aminteau deopotrivă de Izvorul lui Ingres şi de Afrodita din Knidos, şi începusem să‑i povestesc despre ziua când fusesem cu ai mei la Sărata, ne plimbaserăm prin staţiunea ridicată din petrol şi văzuserăm ruinele conacului boieresc – bănuiam că de acolo mi se trăsese fascinaţia obsesivă pentru edificii părăsite.”

„Gazeta ocupa două cămăruţe într‑unul dintre corpurile laterale ale Casei Presei, în care eram înghesuiţi toţi, şi încă trei încăperi la subsol, pentru depozit, arhivă şi aparatură, o celulă mică în trupul mătăhălos al Leviatanului. Televizoarele erau mereu pornite, fiecare pe câte un canal de ştiri, telefoanele sunau întruna de dimineaţa până seara, uneori şi noaptea. Singura evadare era balconul lung, cu vedere la soclul gol unde stătuse cândva, cu spatele la clădire, statuia lui Lenin. De îndată ce ieşeam pe dalele mânjite cu toate cele, porumbeii ne năpădeau. Nu mai aveau nicio teamă de noi, ni se aşezau pe umeri şi pe cap şi ne furau mâncarea din mână, ba unul, zburlit şi negricios, fura ţigări, cu un scop care ne scăpa.”

„Sub ploaia măruntă, Lipscaniul semăna cu un rîu, în albia căruia nu apele (bălți şi băltoace), ci oamenii curgeau tihnit. Joseph a păşit alături de ceilalţi, încălzit de freamătul lor, auzea frînturi de discuţii, replici, şoapte răzlețe, multe în germană, destule italieneşti, ungurești şi poloneze, chiar şi rîsetele unor domnişoare pe care le ocolise. La un moment dat, rîul s-a desfăcut în două braţe, unul cotind ciudat, la deal, cum nici un rîu nu o face, înspre biserica lutherană, celălalt ducîndu-se înainte, pe panta lină. lar între zidurile Bărăţiei, afară, se strînseseră atîtea suflete încît, clipe întregi, n-a crezut că poate fi adevărat.
[...]
Curînd, în turnul alb, s-au pornit şi clopotele mijlocii, lucrate pe socoteala părinţilor augustului suveran, arhiducele Franz Karl şi prinţesa Sophie, îndemnînd la pacea cuplurilor şi a contrariilor, iar, în urma lor, a răsunat clopotul cel mic, danie a lui Maximilian, fratele împăratului austriac şi împărat la rîndu-i, în celălalt capăt al lumii, în Mexic. Dangătele acelea, catolice şi nu ortodoxe, datorate familiei Habsburg şi nu voievozilor valahi, vuind laolaltă şi nu în cele patru zări, vestind Ajunul Crăciunului şi nimic altceva, au străpuns norii de deasupra Bucuresciului şi, credea dentistul, s-au pierdut în seninul sticlos, către stele. Tot într-acolo s-a înălţat şi muzica la începutul Liturghiei îngerilor, mai ales versul „Filius meus es tu, ego hodie genui te“, cînd acordurile de orgă au lovit geamurile catedralei, apoi s-au prelins pe uşile larg deschise, au atins creştetele plecate şi le-au mîngâiat ca un fior, au plutit şi au lăsat să picure o licoare a bucuriei, care aprindea voci şi inimi şi care, într-un colţ al curţii, lîngă poartă, a făcut să licărească lacrimi pe chipul lui Herr Strauss.”

„Se știa - inerent - că locuiește princiar, undeva pe lângă Lacuri și vreo doi colegi prospectaseră, din curiozitate zona, având prilejul să rămână cu gura căscată. Posesori de apartamente ieftine, de cartier - și alea obținute cu trudă și cazne - la vederea vilei elegante, a gardului din piatră de râu și a peluzei bine îngrijite pe care zburda un câine distins, simțiră că li se taie respirația. Era departe de ceea ce se așteptau să vadă, de ceea ce trăiu ei înșiși sau cunoștințele lor. Liniștea din jur, frumusețea peisajului, te duceau cu gândul la un catalog cu locuințe scumpe, pentru oameni foarte bogați.”

„Am fost aseară la Revelion în Control. Nu ne-am luat bilet în sala mică, la ordefuri și băuturi, că era prea scump, ne-am luat doar bilete de intrare în sala mare, la muzică. Până pe la unșpe și ceva se adunase atâta lume, încât nu mai aveam loc să-mi ridic mâna cu sticla de bere până la gură. Nu s-a prins nimeni când a bătut ora doișpe. Toți erau concentrați să respire. Și de-afară încă mai intrau, fără să știe ce teroare e înăuntru. Pe la doișpe și zece ne-am dat seama că e Anul Nou, dar eram amândouă prea epuizate pentru la mulți ani și pupături și oricum între noi se intercalaseră și alții. Otilia își făcuse iluzii că poate înspre dimineață o să plece acasă cu un tip mișto, dar i-am făcut semn că vreau să ies și s-a extras și ea cu greu și a venit după mine. Ne-a luat jumătate de oră să traversăm sala până la ieșire. Și vreo patruzeci de minute am stat la coadă la garderobă să ne recuperăm hainele.
- Mai bine stăteam pe stradă și ne uitam la arificii, i-am zis. 
- Să știi. 
- Ce facem?
- Dracu' știe.
- Eu mă duc acasă. 
- Bine. 
- La anu' să-mi amintești să nu mai venim. 
- Bine. 
- La mulți ani. 
- Noapte bună. 
Ce porcărie și distracția de Revelion.”

„Între librăria Humanitas Kretzulescu și librăria Anthony Frost e o ușă pe care n-a observat-o niciodată. A trecut pe acolo de multe ori și n-a văzut-o sau a văzut-o, dar a uitat-o imediat, pentru că a intuit că duce spre ceva abandonat.[...] În vara asta, ușa de fier e deschisă larg, lipită de perete și, contra unui bilet nu foarte ieftin, invită oamenii înăuntru, la Art Safari. „Luchian și Independenții”, o expoziție care a adus o sută treizeci de opere din douăzeci de muzee și colecții private. 
[...]
Dar nu pentru Art Safari a venit Sonia, ci pentru ușa aceea deschisă, ocazie rară. Aici a funcționat, până pe 22 decembrie 1989, Centrul de Informatică și Documentare a Direcției Securității Statului, locul de unde se ascultau convorbiri și se intercepta corespondența, dar și unde era torturați disidenții politici și opozanții regimului. De la anumite ferestre se vede bine sediul CC al PCR și celebrul balcon unde și-a ținut Ceaușescu ultimul discurs, balcon care acum e parte dintr-un circuit turistic.”

Grădina Icoanei

Am o bancă preferată în Grădina Icoanei 

Îi spun banca iubirii de sine.

În unele dimineți e umedă de rouă.

Mă așez pe ea, fără să o șterg.

E banca centrală.

De aici văd perfect 

Baletul platanilor pe nisip și

Pieile lor jupuite de timp și de soare.

Văd locurile de joacă și 

Canalul care traversează parcul, 

O arteră care în fiecare primăvară se umple cu apă și mormoloci,

Magnet pentru oameni mici îmbrăcați în haine colorate.

Apa e subiectul principal de conversație. 

Se negociază fiecare picătură de apă și de libertate.

-Draga lui buni, nu băga mâna în apă că e murdară.

-Nu-i nici o problemă că te-ai udat, mami. Hainele se usucă! Uite, dăm rochița jos și-o punem pe o bancă. 

-Spune-i măcar să-și dea pantofii jos să nu se ude și ăia! O să răcească! 

-O să fie bine! Intră liniștită în apă! 

-Nu intra! E murdară! E udă! 

-E apă! 

De pe banca centrală, cu coada ochiului văd țarcul în care se zbenguie câinii

Aici doar câinii latră.

Oameni nu.

Văd porumbeii hrăniți de un puști în tricou colorat - mereu altul și parcă mereu același. 

Ia cu mâna lui mică grâu dintr-o pungă pe care tatăl o ține grijuliu.

Împrăștie neîndemânatic boabele de grâu și, când s-au strâns destui, 

Dă iama în ei. 

Porumbeii se ridică în zbor. 

Eu stau pe banca mea ca o vulpe bătrână cu telefonul în mână și încerc să surprind ploaia de păsări care desenează forme pe nisipul încins.

Pe o bancă retrasă, o femeie frumoasă - cu păr creț și bluză roz - fumează.

În jurul ei ciorile s-au adunat ca la sfat.

Femeia asta știe că ciorile sunt stăpânele parcului.

Ciorile și arborele de mătase cu flori la fel de roz ca bluza ei.

Pe o altă bancă, doi elevi de la Școala Centrală se îmbrățișează timizi.

El o ia de mână, ea își lasă capul pe umărul lui. 

Happiness is a butterfly,

Everyday is a lullaby -

O aud pe Lanei del Ray în căști

Și-mi iau doza zilnică de sirop.

Am o bancă preferată în Grădina Icoanei, 

Îi spun banca iubirii de sine.

Vin aici când am nevoie să mă prefac că lumea n-a luat-o razna total,

Că se mai poate repara ceva.

Anatomia precisă a acestei grădini reface pentru mine ordinea mondială

Apa din fântână spală zilnic senzația că lumea se răstoarnă -

Un vraf de cutii de conservă care cad cu zgomot de pe raftul unui supermarket.

Planeta e un borcan de castraveți murați spart pe podeaua lucioasă a unui magazin. 

În Grădina Icoanei e încă pace.

Rucsandra Pop

Poem performat în cadrul expoziției „Despre Ploi, Râuri și Șuvoaie”, produsă de Asociația DevelopingArt în 2024

„Mădălina mi-a dat telefoane disperate să ne întâlnim. Ca de obicei, mi-a propus să ne vedem la Starbucks, la Plaza România. Era locul duminicilor noastre în vremea în care formam o familie şi o creşteam pe Lavinia.
Am ajuns mai devreme la mall şi m-am mai plimbat. Eram puţin nervos din cauză că nu reuşeam să mă conectez nici la dezastrul propriu, dar nici la excitarea generală care se simţea cum creşte în jur odată cu apropierea sărbătorilor. Imaginea lui tata întins în pat, cu tuburile alea de oxigen la cap, ca nişte rezervoare de rachetă, de parcă urma să decoleze în spaţiu: bătrânul muribund trimis să colonizeze Marte, zburând călare pe cariciul ăla de rachetă alături de miliardarul Bezos.
[...]
Mallul Plaza România rămăsese locul nostru de întâlnire şi după ce am divorţat. Acolo, în sufletul lui de azbest şi vată de sticlă, când îşi va da sfârşitul, acest mall va şti că noi doi l-am iubit. Era un mall mic, era vechi, fusese renovat, însă după aceea cu atât mai mult amintea parcă de faptul că ceva era prăbuşit iremediabil. Mallul ăsta fusese infestat de mirosul cartierului – pentru că, orice s-ar zice, un cartier e o maşinărie care roade şi roade din realitatea din jurul său. El nu avea puterea celorlalte malluri din oraş, mai noi, mai mari, care ţineau blocurile la distanţă. Clădirile noi de birouri din jur îl dominau, iar mai încolo hipermarketul Cora părea un monstru nepăsător.
Mi se păstrase credinţa că în acest mall sunt multe gravide. Gravidele cu feţele lucioase şi ochi luminoşi, posedate de orbirea speciei, treceau ca hipnotizate pe culoare. Wow, ce combinaţie, lumina albicioasă de mall cu pielea gravidelor! Nu ştiu cum naiba, dar le vedeam pretutindeni în mall.
Sâmbăta şi duminica, în holul principal de la parter, se ridica o scenă mică şi apăreau nişte clovni, prinţi, prinţese, iar părinţii îşi aduceau acolo copiii mici, de doi, trei, patru ani. Se cânta, se dansa, se umflau baloane din acelea lungi pe care o fată pricepută le înnoda creând din ele câini, pisici, săbii şi puşti şi ce mai voiau copiii.
[...]
Prima oară când veniserăm în mall fusese în al doilea weekend după inaugurare. Am luat-o pe Lavinia în căruciorul bleumarin primit de la naşii ei de botez. Lavinia nu împlinise un an. Mădălina era îngrijorată, încordată:
— Dacă e totuşi prea mică pentru atâţia oameni, pentru înghesuială, oare ce boli circulă?
Am vrut s-o fac să râdă atunci, folosind atitudinea birocratică şi vocea de film documentar:
— Aglomeraţiile umane, chiar şi cele vesele, pot ascunde lucruri nebănuite.
Mădălina nu a râs însă, ne-am pierdut şi noi în aglomeraţia umană, contribuind cu fericirea noastră mică de atunci la trepidaţia generală.”

„Eram internat în Spitalul de Urologie de pe Panduri cu o infecţie puternică la rinichi, venită aşa, de nicăieri, şi a cărei durere aveam impresia că o să-mi smulgă partea de jos a corpului. Am stat trei săptămâni internat, la început cu febră din ce în ce mai mare şi fără să reacţionez la tratament. Corpul mi se prăbuşea, cădea zi de zi şi nu ştiam dacă această cădere se va opri pe lumea asta sau dincolo de ea.
Există mereu o asistentă care, atunci când eşti externat din spital, îţi zice: „Aţi fost foarte aproape să…“. Am avut-o şi eu pe a mea. Au băgat tot felul de sonde în mine, iar în delirul infecţiei mă asemănam unui câmp petrolifer.”

„În vara lui ’77, pe 2 iulie, o ţineam pe Mădălina de mână, îmbrăcaţi în şoimi ai patriei, iar Nicolae şi Elena Ceauşescu ne mângâiau pe cap. Fuseserăm acei copii de companie ai regimului, acele animăluţe emoţionate, mângâiate pe cap.
I-am aşteptat pe soţii criminali în poarta Şcolii 59, într-o căldură îngrozitoare, aveam palmele transpirate, Mădălina devenise rozalie în obraji, tovarăşa învăţătoare Mirela Dinică ne mai stropea cu apă pe faţă din când în când.
La un moment dat am simţit în tot corpul vuietul venirii tovarăşului preşedinte, liniştea şi zgomotul apariţiei sale cu Tovarăşa alături. În spatele nostru, şcoala cea nouă mai că nu scâncea de plăcere. Tata făcea poze cu aparatul lui Leica, de care era atât de mândru, Mădălina mă strângea de mână tare şi o simţeam lângă mine împietrită, ţeapănă ca betonul noii şcoli.
Strada Vlădeasa, deşi umbrită de copaci, fierbea toată. Eu şi Mădălina la şapte ani, la finalul clasei întâi, eram Carmenuţa şi Bogdănel. Bineînţeles că şi tata şi părinţii Mădălinei puseseră vorbe la directorul şcolii astfel încât noi doi să fim cei care îi întâmpină pe dictator şi pe tâmpita lui soţie. Făceam parte dintr-un grup de patru perechi de copii: şoimi ai patriei, pionieri, elevi de gimnaziu şi olimpici. Arca Ceauşismului era gata să-şi îmbarce perechile de animăluţe.
Mădălina a leşinat la nici un minut în urma trecerii lor, aşteptaserăm acolo în picioare mai mult de trei ore, iar cu o zi înainte făcuserăm repetiţie într-o căldură la fel de mare. Da, repetiţie pentru stat în picioare şi repetiţie pentru încordarea optimă a atenţiei şi pentru dilatarea optimă a pupilei, ca nu cumva să simtă ceva dizgraţios familia Ceauşescu în palma ei conducătoare.”

„Casa în care stăteam nu era tocmai mare : o cameră, hol şi bucătărie la parter şi două dormitoare şi o baie la etaj. Avea zidurile jupuite şi nu m‑aş fi mirat dacă începea să intre apa prin acoperiş în iarna aceea. Unul dintre dormitoare avea un balcon mic, cu balustradă de fier ruginit, abia încăpeau pe el trei persoane. Tata o cumpărase chiar în ianuarie 1990 cu banii strânşi ca să‑şi schimbe Dacia veche. Strada Acvilei făcea parte din vechiul cartier Uranus, mare parte din el demolat. Excavatoarele lui Ceauşescu îşi beliseră dinţii şi în capul străzii Acvilei, dar acolo muriseră, ca nişte animale mari.
[...]
Odată ce ne-am mutat la casă, pe strada Acvilei, cu atât mai puţin ne-am văzut, cu atât mai puţin ne-am salutat, ne retrăseserăm cu totul în pozele cu Ceauşescu şi în bezna serilor în care se lua curentul pentru că se lucra la unitatea militară din Complexul Ghencea.
[...]
La Revoluţie tata a fost bătut la noi pe stradă, lângă şcoală, aproape de clădirea în care e azi Mega Image. Unii din cartier ştiau că lucrează în Ministerul de Externe şi au zis că e securist. Eu eram la două blocuri distanţă, am privit scena fără să intervin, parcă mai mult curios, deşi am simţit cum mi se înmoaie genunchii şi a trebuit să mă aşez pe jos. Încasam şi eu acele lovituri, aşa simţeam.
A luat pumni, picioare, l-au scuipat. Am ajuns acasă abia după o săptămână, pentru că după ce l-am văzut bătut am stat pe străzi, apoi la o colegă de liceu, împreună cu mai mulţi prieteni. Tata avea încă urme de lovituri pe faţă. I-a zis mamei că s-a luptat cu doi terorişti într-un bloc de la Orizont, că sângele de pe hainele sale nu fusese doar al său, ci, în mare parte, al răniţilor pe care i-a ajutat să se adăpostească în scări de bloc sau să ajungă la spital cu maşini oprite la ocazie.”

„Am reîntâlnit-o pe Mădălina într-o noapte de iunie în 1994, pe terasă la Argentin. Ieşisem din Club A şi cred că nu ştiam încotro s-o apuc. Era toată zâmbitoare şi mult mai sigură pe ea decât o ştiam.
Am vorbit puţin în stradă, m-a întrebat dacă m-am apucat de o facultate, i-am zis că mă piş pe ea de facultate, am mers la masa la care stătea cu alţi amici şi am băut până dimineaţa, când m-a privit prin ochelarii ăia cu lentile groase şi mi s-a părut o ţâţoasă chioară foarte excitantă. I-am şi zis, iar ea a râs şi m-a bătut cu palma pe umăr, un fel de «Stai liniştit, bă, băiatule, e altă lume, iar noi suntem alţi oameni!»“.

„Şoseaua Trafic Greu e un canal rece oricât de încinsă ar fi vara, gardul de beton şi zidurile fostelor clădiri comuniste îl fac un spaţiu de tranzit neprietenos, mediu care conţine senzaţia electrică de crimă neelucidată, Geo merge aproape de gard, gândindu‑se că nu are nimic de mâncare acasă şi că e constant indispus din cauza ştirilor cu vacanţe, cu oameni care pleacă şi tot pleacă în vacanţe zi de zi.
[...]
Odată, tot aici, pe Trafic Greu, a murit.
Cu doi ani în urmă, tot într‑o noapte, doar că atunci era toamnă târzie, ploioasă, un cer aşezat cu curul pe oraş. L‑ a lovit o maşină pe trecerea de pietoni. A trecut mai departe, nici gând să oprească, duminică seara, nimeni pe stradă. A crezut că va muri şi a constatat cu mirare şi oarecare respect faţă de sine că era liniştit. Nu simţea nimic, nici o durere, iar în cap era linişte ca într‑un muzeu. Un foşnet, atât.
S‑a ridicat, nu păţise nimic, miraculos, avea doar câteva zgârieturi.
— Această experienţă îmi va schimba viaţa, şi‑a zis şi s‑a dus glonţ la sala de jocuri, a pierdut toţi banii pe care îi avea în buzunar.”

„Întorcându‑se acasă, satisfăcut şi nesatisfăcut, Geo a oprit maşina pe marginea drumului, pe una din străduţele întunecate din spatele fostei poşte Puişor. Trebuia să se masturbeze, să elimine parte din dorinţă. A oprit motorul, a stins luminile cu totul, a cercetat în tăcere împrejurimile, privind pe geamuri, şi‑a desfăcut cureaua, moment în care şi‑a dat seama că nu poate s‑o facă în maşina asta perfectă. Şi totuşi, trebuia. A lăsat scaunul pe spate, s‑a relaxat respirând amplu de câteva ori, parcă urma să servească pentru game, set şi match, dar când a început procedura eliberatoare, mijind ochii, a văzut prin parbriz, în dreapta oglinzii retrovizoare, peste creasta blocurilor de la şosea, turla Catedralei Mântuirii Neamului.”

Pierderea tatălui declanșează un travaliu de doliu care îl poartă pe autor oriunde dar nu acasă, pe străzile Bucureștiului, la sediul central al tinerilor uteciști, fără să vrea să se apropie de vehiculul funerar dar totuși urmărindu-l de la distanță și până la urmă îmbrâncit în fața cimitirului, într-o realitate imposibil de evitat. 

„Eram decis să nu dau socoteală nimănui - atunci, pentru prima oară în viața mea, am început să rătăcesc pe străzi, fără țel, fără idei, dus doar de o panică netrebnică. Am pornit-o pe Bucur, pe Între Gârle, am ieșit pe Chei, am trecut prin fața tăbăcăriilor lui Gralex, am ajuns la Lemetru, am trecut podul la confluența putorilor dinspre Abator și pielării și m-am întors, pe partea cealaltă a Cheiului, la podul Mărășeștilor, oprindu-mă doar în fața pompierilor din Radu-Vodă. [...] M-am întors la postul de observație din Cuza-Vodă - mașină neagră, a Comunității, se afla în fața casei noastre; am aruncat halvița exact în clipa când pe poartă era scos sicriul însoțit de toți ai casei, mama, sora mea, bunica, mătușile, Roza. Începu să fulguiască, sicriul fu instalat în mașină, plamele mi le simțeam umede și lipicioase, imposibil să-mi descleștez degetele, am cerut în gând să apară un taxi. 
Mașina funebră plecă spre Lânăriei, familia intră în curte, un taxi opri în fața fostei băcănii a lui Costică, distrusă în bombardamentul din 4 aprilie, șoferul intră în tutungerie, l-am așteptat să iasă, i-am cerut imediat să mă ducă în sus, repede, până dă de o mașină neagră. S-a conformat, pe la fabrica de sifoane am zărit-o, i-am poruncit să ne ținem după ea, la distanța asta, să nu încerce nici să se apropie, dar nici s-o piardă din vedere, am ieșit în Șerban-Vodă, am urcat Dealul Șincaiului, am trecut prin fața crematoriului, începusem să mă liniștesc - eram totuși primul om care-l ducea pe ultimul său drum, fără să fiu văzut, fără s-o știe nimeni, fără să mă compromit, fără să fac concesii - când, deodată, în clipa când mașina neagră opri în fața porții cimitirului spaniol, peste drum de Bellu, șoferul meu stopă și mă îmbrânci în portieră, răsturnându-mă pe pavaj:
- Jos, în mă-ta pe gheață! Nu conduc și nu iau bani de la jidani dovediți! și demară pe dată.
Am avut puterea să surâd celor adunați în jurul meu. Curățându-mă pe palton, le-am explicat că nu ne-am ințeles la prețul cursei, n-am avut cât îmi ceruse și m-a luat la bătaie. Speculanți ordinari. Jigodii."

Vali și Svetlana se întâlnesc în garsoniera încărcată de cărți a acesteia și aflată aproape de marginea Bucureștiului. Mai întâi avem o descriere amănunțită a garsonierei, a scării blocului, iar mai târziu aflăm și o localizare aproximativă a acesteia în oraș. 

Puține dintre vechile clădiri de pe Calea Moșilor mai există azi și încă și mai puține se apropie oarecum de descrierea Svetlanei în REM și ar putea servi drept inspirație pentru spațiul imaginat de autor.

„Dar iată-l pe Buraq – așteaptă lângă Biserica Albă. Îl știți: e înalt, slab, negricios, poartă șalvari cenușii și cămașă albă, fără guler, până la genunchi. Mai are o vestă la fel de lungă, maro, și fesul ăla, al lor, pakol, cu borul răsucit într-un tub circular din lână bine bătută, peste care tronează un fel de capac, ca o farfurie, tot din lână. E încălțat în sandale de munte și stă nemișcat și-l plouă, iar lumea de pe Calea Victoriei se uită la el. Cred că are doi metri – de-acolo, de sus, se uită senin peste trecători. Aduce cu Osama bin Laden: e bărbos și are privirea la fel de blândă. Cască ochii când o vede pe Mara, nedumerit de peruca ei neagră. Ne salutăm. Buraq se tot chiorăște la peruca Marei. Nu pune întrebări, pare doar puțin preocupat, dar ce știu eu despre orientali?”

„ [...] curând ne târâm spre Icoanei. Se circulă bară la bară. Când trecem prin dreptul bisericii, „uit” telefonul pe locul mortului, îi dau lui Luca cinci mii de lei și cobor. Traversez.

Am două ore până să se prindă băieții că Octav Mavru e într-un loc, și mobilul lui în alt loc. Lângă biserică e o casă cu tencuiala căzută, ascunsă de o jacaranda care miroase dulceag. Brusc, mă cuprinde gândul că Bucureștiul părea mai OK în anii ʼ60: era mai curat? era lumea mai divers îmbrăcată? arătau mai bine femeile socialiste, pe pantofii lor cu toc? Azi, bucureșteanca umblă în leggings, cu cărnurile expuse, atârnânde sau subnutrite, ceea ce mă face să mă întreb: cum mă-sa se reproduc zeloții? Se regulează prin proxies?

Intru în vechitura aia de casă. E întunecoasă, duhnește a țeavă și igrasie”

„Chiar și când aveam procese de dimineață, veneam mereu cu cel puțin o jumătate de oră înainte, ca să am timp să mă adun, de cele mai multe ori îmi citeam dosarele în metrou, chiaună, cu o jumătate de cafea în stomac și o senzație de greață și durere în tot corpul, după ce cu o zi înainte curățasem toată casa, le făcusem baie copiilor, gătisem ceva, și când intram pe chei mergeam pe bucata de trotuar de vizavi de tribunal, pe marginea apei, urmăream aburul verzui cum curge ca un șarpe de-a lungul albiei, sau cum se adună vălătuci spre malurile ei, ca altădată la C., peste mlaștină. Uneori mi se părea că văd, ca altădată la C., silueta subțire a Ologului, pe jumătate cufundată în apa groasă, plină de alge întunecate, încercând să înainteze spre mal.  Vara era o mireasmă, un fel de vânt condensat, care adunase toate mirosurile florilor de sezon și le purta pe deasupra apei, odată cu aburul verde, un vânt ușor, văratec, nu era caraelul, cu arsura lui care seca orice urmă de viață în plantele de la C. În timpul culorii roșii a semaforului, care dura destul de mult, se lăsa o tăcere aproape perfectă, vuietul îndepărtat al orașului părea altceva decât era, un alt sunet, străin, necunoscut, și nu mai era nimic, decât eu, apa aproape solidă, acoperită de păienjenișul gros al lintiței, și vântul. Aveam destulă vreme să privesc clădirea din fața mea, cu șirul nesfârșit de trepte care, odată ajuns la picioarele lor, te făceau să te simți mărunt, lipsit de importanță, o insectă care privește în sus la silueta uriașă a unui obiect necunoscut. Corpurile clădirilor de diferite mărimi, cu ferestre înalte, încadrate de coloane, statuile orbite de soare care priveau pe deasupra orașului, hublourile din acoperiș, ca ale unui mare vas, un transoceanic eșuat pe malurile unui mic râu european, totul mi se părea copleșitor. Odată înăuntru însă, entuziasmul dispărea, cândva somptuoase, sălile mari, de marmură, cu tavane înalte erau acum mâncate de umezeală și îmbâcsite de mirosul igrasiei și al tutunului, al hârtiei care putrezea de ani de zile prin arhivele de la subsol, al fricii și lipsei de speranță degajate de corpurile atâtor inculpați. Unul dintre cuvintele pe care le urâsem de la bun început, ca și însăși ideea de a hotărî vinovăția cuiva, de a te erija în judecătorul absolut al faptelor unui om, ca și cum ceva ar putea să-ți dea dreptul ăsta. Tribunalul, locul unde pentru cei mai mulți se sfârșea ceva, era pentru mine începutul. O copie a lui apărea, răsturnată și mișcătoare, dincolo de cheiul mărginit de grilajul din fier forjat, uneori ușa grea de lemn se deschidea și cineva pășea fără să se scufunde în întunericul apei, în jos pe treptele albe, dispărând de-a lungul bulevardului.  Ochiul verde al apei strângea totul în el, într-un oraș subacvatic în care oamenii se mișcau la fel ca deasupra, semafoarele clipeau, marele orologiu cu numere romane bătea orele rotunde ale zilei. 

           Întotdeauna mi-a plăcut Bucureștiul, poate pentru că e locul în care am fost pentru prima dată liberă, orașul libertății, al speranței, pentru mine Bucureștiul era țara tuturor posibilităților, un tărâm pentru cei viteji, îmi plăcea la nebunie să mă plimb pe străzile lui vechi, unde mai rămăsese ceva din aerul trecutului, mi se părea incredibil că, pe locul marilor bulevarde mărginite de megaliții de beton, vâjâind în iureșul mașinilor turate la maximum, pentru că lungimea bulevardului o permitea, fusese demult lumea tihnită a unor mahalale acoperite de verdeață, unde cândva timpul stătuse pe loc. În acuarelele unui pictor maltez care se îndrăgostise de București și îl vizitase de două ori la mijlocul secolului al XIX-lea, văzusem siluetele îmbrăcate în straie orientale ale unei populații despre care cu greu îmi puteam imagina că locuise aici, tarabe povârnite, pline de nimicuri, ca niște ciuperci uriașe pe care ploaia le îndoise până la pământ, vânzători de te miri ce, țigănci care vindeau flori sau se spălau în apa Dâmboviței, poate chiar pe malul pe care treceam eu dimineața, în drum spre barou. Bucureștiul fusese cândva un fel de C. mai mare, un târguleț de provincie de la intersecția unor drumuri prăfuite, fără o geografie definită, fără un punct de reper solid, important, fără demnitatea unor munți cu creste abrupte pe fundal, fără perspectiva infinită și dătătoare de speranță a unei mări, fără măcar contururile slabe, risipite în zare, melancolice, ale unor dealuri. Un loc care nu se putea întinde decât pe orizontală, niciodată pe verticală, în sus, spre înălțimi, ci târându-se de-a lungul unor drumuri improvizate.  Un loc de nicăieri, în mijlocul unei câmpii nesfârșite, exasperante, un gol de lume, ale cărui începuturi nu și le mai amintea nimeni, care crescuse ca un cancer, din celulele aberante, malformate, ale unor cartiere circulare, un loc fără început și fără sfârșit. Aici puteam în sfârșit să nu fiu nimeni, aici nu mai puteau să-mi strige de după gard, ca în copilărie, la C., orfana, eram a lui, a orașului, la fel ca toți ceilalți trecători de pe bulevardul Unirii.

Întotdeauna înainte sau după un proces greu mă plimbam o vreme pe străzile din jurul tribunalului. Curțile în care nu mai intra nimeni, cu porțile baricadate, case somptuoase, acoperite de tufe înalte de soc, grămezi de gunoi acoperite cu plastic, la colțurile străzilor, care în întuneric par siluete ghemuite pe asfalt. Pe o bordură, două scaune de cafenea puse față în față și legate cu un lanț, un garaj verde pe care cineva a scrijelit cu un cui un nume, ANA, o tonetă de înghețată, un hotel în care pare că n-a mai intrat nimeni de cine știe când, o curte părăsită în care te simți brusc ca în afara orașului. Străzi care poartă numele unor amirali morți demult, cu aloe uriașe, prăfuite pe treptele de la intrare, în dreptul unor uși pe care nu le-a mai deschis nimeni de ani de zile. Obiceiul ăsta insuportabil, de care pare că nu scapă casele din nici un oraș, de a nu folosi intrarea principală, ci mereu ușa ferită de la capătul vreunei alei dosnice, ca și cum intrarea din față ar aparține unui timp glorios, acum mort și îngropat pentru totdeauna, de parcă viața de acum n-ar fi decât prelungirea tristă, lipsită de strălucire a unor epoci mărețe.  Unele case, dacă n-ar pâlpâi în fundul câte unei camere o lampă fumurie, ai crede că sunt abandonate. Zilele de vară, spălate după orele prânzului de o ploaie scurtă, neașteptată, căpătând o lumină nouă, clară, necruțătoare, care nu iartă nici una din imperfecțiunile lumii.”

„Pasajul Vilacrosse era Occidentul nostru, acolo, la o galanterie, se găseau sutiene nemțești sau poloneze, chiloți cu dantelă și furouri de saten, nu trebuia decât să cumperi câteva mărunțișuri din magazin și în pachet ți se adăuga și marfa cealaltă, cu mult mai scumpă. Intram în pasaj și copertina lui de sticlă galbenă estompa brusc zgomotul orașului, era mult mai rece decât afară și un alt aer, mirosea a ziduri vechi și umede și a carbid, prin colțuri se adunase mizerie s-o cureți cu rindeaua, ca într-o lume părăsită. Pe jumătate așa și era, cine știe cine locuia de fapt în balcoanele miniaturale de sticlă, în care creșteau cactuși de un verde prăfuit, ca niște faluși acoperiți de puf cenușiu, unde zăceau în semiumbra gălbuie, de culoarea apei mâloase, ghivece crăpate cu plante cadaverice care se încăpățânau totuși să trăiască.  Mă gândeam că, într-un fel, așa eram și noi, plante clorotice care se ambiționau să supraviețuiască într-un mediu ostil. Uneori vedeam, prin stratul ros de sticlă, acoperit de mâzga unui noiembrie târziu, câte un chip care părea uitat acolo din alt timp, un chip fără vârstă și fără culoare, martor al cine știe cărei istorii uitate. Ființele astea populau de altfel pasajul, apăreau seara trăgând după ele un cărucior de vinilin maro, în care înghesuiseră legume stâlcite, sticle de oțet, jumătăți de pâine, le târau ca pe niște cadavre în urma ghetelor diforme, mai mari cu câteva numere, a hainelor de-o culoare incertă, a capetelor înfășate în fesuri legate sub bărbie de sub care scăpau câteva șuvițe îngălbenite de păr. Știam toate magazinele de aici, ceasornicăria din capătul care dădea-n Victoriei, unde nu văzusem niciodată pe nimeni, deși ușa era mereu deschisă, ca și cum un ceasornicar-fantomă repara ceasurile unor clienți-fantomă, într-o dimensiune a lumii care ne rămânea necunoscută, cofetăria mică unde se lichefiau în soare niște eclere acre, aceleași câte-o săptămână întreagă, micul și cochetul magazin de pantofi, cu grilajul lui de fier, din alte timpuri, care se închidea cu un scârțâit prelung. Aici, pe niște tăblii lungi de lemn lăcuit, stăteau înșirați pantofii Guban, câte unul din fiecare pereche, dreptul, de parcă cumpărătorii erau cu toții jumătăți de oameni, dar numai mărimile extreme, așa că păreau încălțări pentru picioarele enorme ale unui popor de uriași.”

„În ziua aia m-am târât de-a lungul Căii Griviței, efectul anestezicului începuse să treacă și durerea ascuțită, ca un punct înțepător, apoi ca o lamă care-mi trecea prin uter m-a făcut să încetinesc ritmul. Mi se părea că miros a sânge, că toată strada se îmbibase de izul măruntaielor răscolite cu chiureta, nu mă puteam gândi decât că poate Mariana n-o sterilizase ca lumea. O transpirație rece mi-a făcut fleașcă bluza, cred că afară erau aproape 40 de grade dar eu tremuram din toate încheieturile, orice adiere de vânt mă făcea să mă scutur și mai tare. Avusese dreptate Mariana, trebuia să iau tramvaiul 64, m-ar fi lăsat chiar la noi în stație, dar numai gândul de a mă așeza pe banca de lemn și de a suporta hurducăielile de pe linia aia nenorocită m-a îngrozit [...]. Casele din jur clocoteau în aerul vălurit, zidurile lor galbene, sfărâmicioase, se lichefiau în soarele turbat, îmi amintesc că, deși mărginită de copaci înalți, strada era un deșert orbitor, fără început și fără sfârșit.”

„Am coborât pe lângă tribunal până jos, în capătul Dâmboviței, dar în loc să merg la metrou am luat-o pe pod și m-am întors spre Calea Victoriei [...]. Porțiunea asta de chei mi-a adus mereu aminte de C., mai ales acum, când ceața înghite blocurile înalte de pe fundal, e doar o apă care curge printre sălcii, ar putea fi oriunde, oricând, la începuturile lumii. Dacă apele ei mlăștinoase, pline de toate reziduurile orașului, resturile vieților pe care le mestecă în fiecare zi, mizeria existenței lui de cenușă, nu ar fi curs spre Argeș, și de-acolo, mai departe, spre fluviul nostru, cum zicea Constantin, ci invers, marele nostru fluviu, fără-nceput și sfârșit,  și-ar întoarce apele spre noi, spre oraș, ar începe să sosească, înaintând încet, pe fundul acoperit de nămol al albiei de beton, cadavrele înecaților de la Cazane. Verdele apei ar deveni mai deschis, valuri mici le-ar deschide calea marilor cadavre albe care ar umple albia. Poate ar fi și al lui printre ele, aș recunoaște printre corpurile transparente, albastre în lumina serii, semnul lui de mamă de pe unul din omoplați, peste care mi-am trecut de atâtea ori degetele.”

„Lumina veche din fotografii: e greu de crezut că n-a fost întotdeauna așa, că n-a fost dintotdeauna acolo. Că în grădina unei case albe, cu arbuști uriași de ricin în față, Cehov se plimba prin aceeași lumină, proaspătă, ca tine azi, pe bulevardul Elisabeta, în timp ce coborai spre Cișmigiu. Îmi place să folosesc expresia asta, deși nu e cine știe ce coborâre. Panta ușoară din dreapta Casei Armatei, pe lângă Teatrul Mic și fosta grădină Capitol, cu frigul de mormânt umed care e întotdeauna acolo, din cauza clădirilor desfăcute ca niște cavouri proaspăt tencuite, nu e un deal, nu e o vale, dar mie îmi place să-mi amintesc că Bucureștiul avea dealuri, coline, și străzi făcute din trepte. Îți spun că nici măcar când a fost făcută fotografia lumina nu era asta, de acum, că totul e efectul peliculei, al hârtiei învechite, poate puțin și al nostalgiei tale.”

„Azi a venit primăvara, complet pe neașteptate, a fost un 28 februarie ciudat, cu aerul sticlos al zilelor de vară deja, cu un vânt cald care s-a plimbat în vârtejuri prin tot orașul. La un moment dat, undeva la un semafor de pe Buzești, am văzut norii fărâmițați care treceau amețitor de repede, destrămându-se tot mai mult, alunecând undeva în jos, pe strada Cobălcescu, spre Cișmigiu. Și mi s-a părut că pentru prima oară știu cum e să nu mai fii în lume, dar nici complet în afara ei, nu știu cum să-ți explic, probabil ca în timpul celor patruzeci de zile, am avut senzația că pentru câteva zeci de secunde nu mai sunt aici, că văd lumea ca și cum n-aș mai fi în ea.”

„Mai târziu, când m-am mutat cu Mitrică în Drumul Taberei, a fost ca şi cum am fi intrat deodată într-o altă lume. Ţie nu ţi-a lipsit niciodată centrul, cu lumea lui elegantă, cinematografele, cafenelele cu terasă, unde ne opream întotdeauna seara pentru un sirop sau o bere, viaţa într-un oraş mare era o fericire, chiar dacă erai sărac. Degeaba spuneai, uitându-te la femeile elegante care treceau pe lângă noi, ce, crezi că pentru ele viaţa e o fericire? Da, credeam, şi ce-a fost mai târziu mi-a arătat că aveam dreptate. Pentru mine a fost ca şi cum m-aş fi mutat brusc în iad, de unde mai devreme zburasem cu îngerii rafaeliţi pe deasupra unei lumi noi şi uimitoare.”

„Seara ieşeam însă împreună şi întârziam prin magazinele de pe Calea Victoriei. Nicu ne aştepta în faţa Ateneului şi mergeam toţi trei la teatru, la operă, la cinematografele de pe bulevardul care cobora spre Cişmigiu. Uneori ne plimbam până târziu în parcul abia luminat, ce plin de promisiuni era atunci totul. Mitrică era încă un vis frumos, distanţa îi ştergea toate defectele şi depărtarea îl înconjura de mister, totul era încă posibil, încă pe punctul de a începe, războiul trecuse, nimic nu mai amintea de el în afară de câte un loc gol printre case, ca o măsea lipsă, o clădire care se reconstruia, terenul viran pe care se aflase până nu demult teatrul mare. Coboram spre Cişmigiu şi trăgeam adânc aer în piept, Bucureştiul mirosea altfel, peste bulevard plutea un voal subţire de parfum şi fum de ţigară, însă abia în parc miresmele se dezlănţuiau. Iarna lumea îşi pierdea mirosul, totul devenea igienic, simplu, fără nuanţe : aerul tare, îngheţat, ce aducea uneori izul de lemn ars prin sobele caselor, vreo adiere plăcută pe care însă vântul rece o destrăma imediat. Atunci însă, când venea vara, toate se amestecau, ume zeala bălţii răscolite uneori de câte o barcă, mireasma de pe Aleea Trandafirilor, unde tufe de toate culorile şi mărimile se încâlceau de-a lungul dalelor de piatră, agăţându-se în fustele lungi ale trecătoarelor. Îmi amintesc că nu scăpasem nici aici de bragă, se găsea la chioşcul central, împreună cu siropuri de câteva feluri şi ţigări.”

„De când ajunseserăm la Bucureşti, veneam seara să te iau de la Palatul telefoanelor, vara era încă lumină şi Calea Victoriei plină de lume care se târa într-o direcţie sau alta, fără oprire. Dacă făceai abstracţie de firmele luminoase, erai înapoi pe Strada Domnească, pe care dacă înaintai suficient dădeai direct în faleză. Şi aici puteai ajunge jos, la Dâmboviţa, dar cheiurile nu aveau nimic din farmecul celor de la Galaţi, nu se plimbau perechi la braţ, lipseau şi ţigăncile cu coşuri de răchită pline de trandafiri îmbobociţi. În noiembrie, cerul gri se acoperea de stoluri de ciori, umpleau aerul de un fâşâit întunecat, ca şi cum ar fi târât un linţoliu peste oraş. Te aşteptam în faţa Palatului, lumina scădea aproape brusc, în câteva minute vedeam în jur ca printr-o bucată de voal negru. Felinarele nu se aprindeau încă, doar vitrinele prăvăliilor împrăştiau penumbra, dar nu suficient cât să vezi unde puneai piciorul, aşa că o vreme mulţimea haotică se îmbulzea mai puţin, părând că se deplasează în aceeaşi direcţie, dar balansând stânga-dreapta ca valurile unei mări întunecate. Îmi părea rău că nu pot vedea mai clar siluetele femeilor care ieşeau din clădirea telefoanelor, colegele tale erau mai toate bine îmbrăcate, făceau rost de tipare de la casele de modă şi-şi croiau taioare din stofă mai ieftină, dar care, dacă era bine aleasă, cădea pe corp aproape ca una scumpă.”

„avea un stil unic de a fi necruțător și combativ –
rupea tot, mai ales cînd i se părea că
țara asta a luat-o razna
și noi, copiii lui, nu dezvoltam obiceiuri sănătoase.

de cînd mă știu am încercat să te-nțeleg.
citeam cărțile pe care le citeai tu,
îmi plăcea Luna pentru că într-acolo priveai tu
cînd fumai singur pe balcon,
aș fi futut-o pe maică-mea pentru că o futeai tu,
însă cu spurcații n-am putut să țin vreodată
pentru că, așa cum zicea cantona,
nu îți alegi echipa cu care ții
așa cum nu îți alegi părinții,
echipa cu care ții e un dat
și asta nu ai înțeles tu despre mine și laurențiu.
tu, marx și engels.

geniu, voință, asta voiai de la noi, și să schimbăm lumea.
campania din galia, fizică cuantică, stoicii,
dar niciodată recviemul lui mozart, niciodată brazii-nzăpeziți.
cînd fumez singur pe balcon
mă întreb dacă a fost vorba de voință
atunci cînd i-ai tăiat gîtul soției tale
sau cînd ai schimbat tactica și ne-ai arătat
cum se dă la coaste cu picioarele. kung fu
de luni pînă vineri. dar în weekend ce-aveai?
voiai să schimbi lumea? 5840 zile cu tine-n
apartament = 140160 ore de filme horror cu tine-n apartament.
voiai să schimbi lumea? de douăzeci de ani laurențiu rîde isteric
cînd o acvilă traversează cerul și eu nu-s în stare
să-l vizitez, am vorbi numai despre tine. forța mea la 40
înseamnă cafele și cîteodată un joint, fiică-mea care
trăiește în orașul generalului tău preferat și ceva ambiguu,
o stare contemplativă, ceva nedeslușit, cred că-i nepăsare.

cînd am hrană mănînc pînă borăsc, cînd am țigări
fumez pînă amețesc. nu iubesc pe nimeni. nu urăsc pe nimeni.

dar tot ai schimbat ceva:
ești singurul om pe care-am visat că-l omor,
acum pot să-ți spun, doar
ești de ani buni la 6 metri sub pămînt,
sub margarete și narcise – doamne, cît urai florile! –
deși încă mă cac pe mine de frică
cînd îmi aduc aminte de tine.
în zilele tale bune îmi spuneai
că meursault e mai tîmpit decît camus, doi învinși.
nu contează decît învingătorii, fiule, învingătorii.
ei, cum e? ai învins?”

(Poezie nepublicată în volum, apărută pe Bookaholic.ro)

Iulian Mardare se trezește peste noapte obez și descoperă că poate „absorbi” kilogramele altora, făcându-i pe oameni să slăbească instantaneu. Familia transformă miracolul în afacere clandestină, presa și Biserica bâjbâie, iar Iulian se izolează într-o aură mesianică ambiguă, prins între putere, vină și suferință, numindu-se „împăratul-zeu al Berceniului.”

Povestirea integrală poate fi citită aici, pe Harta Literară, fiind pusă la dispoziție de către autor. 

„am scris și eu odată poezie

pe pereți la tramvaiul 26

au dărâmat peretele acela

trebuiau să extindă spațiul

îmi place să cred că

n-a fost ceva intenționat

când i-au schimbat și numele

cineva care stătea pe lângă

m-a întrebat cum îi zice

poate ca să sune la poliție

când citesc poeții intempestivi

gălăgioși eu mă gândeam 

doar că e deja destin 

așa cum toate tipele 

pe care le-am iubit

și-au schimbat destul de repede

adresele numerele de telefon

statutul pe facebook 

aspirațiile în viață

îmi place să cred că 

n-a fost ceva intenționat

sosirile mele inopinate cu

întârzierea deja cunoscută a cfr-ului

cu un buchet de flori

plin de regrete de parcă

abia îl furasem

de la o înmormântare

în familie sau a cuiva foarte

apropiat cu textele mele

care la fel ca țigările erau deja

toate fumate și nu mai aveam

altele apelurile mele noaptea târziu

când luam ceva prea mult la bord

și mi se făcea brusc dor 

să înjur că nu mai am pe cine

să țin în brațe și ele ascultau

toată tevatura asta interminabilă 

doamne, câtă răbdare 

au avut fetele astea

chiar și înainte

cât am fost împreună

îmi place să cred că 

au găsit doar o ofertă mai bună

un abonament mai convenabil

cu minute gratuite mai mulți

mega internet că au profitat 

de șansa lor până la urmă

am avut și eu șansa mea

nu ca marele gatsby

el chiar n-a avut nicio șansă”

„a apus epoca de /

lemn și clei și piatră /

sub cerurile sticlei /

sub arbori de metal //

nu tremura de frică /

ci urcă-te pe corb și /

să pornim la trap /

spre inima orașului /

unde găsești cinematografe /

închise și abandonate /

proiectându-și cinic ultimele clipe //

aici ați fi putut vedea monștri //

acum vezi doar cerșetori /

deși preferă să le spui vagabonzi /

adăpostindu-se-n foaier /

tot un fel de monștri /

la fel ca toți vegetarienii care preferă /

să stea flămânzi decât /

să mănânce friptura pe care ai muncit /

să le-o pui în față //

și mie mi-ar plăcea să fiu carnea /

din farfuria ta /

e rândul meu să fiu stropit /

cu vin sau /

cu isop sau /

cu o ploaie anxiogenă de toamnă /

e rândul meu la viață veșnică //

o mie de ani de viață /

cu tot cu pauzele dintre cuvinte”

„Ea mă iubește. Și nu are decât o singură dorință: să mă vadă îngropat în Cișmigiu, la leagăne, la nisip. Să am gropari numai copii. Cu lopățele și găletușă. Să mă îngroape de dimineața până seara, în fiecare zi. Ea știe că nu-i pe lumea asta mormânt mai bun ca-n Cișmigiu. Numai de la atâta și atâta joacă ți se pot odihni bine păcatele. Și să mai vină și ea din când în când să-mi facă câte-un monument, un castel din nisip.

Ea – moartea mea din flori.

*

Mereu a visat că fruntea ei ridată, lăbărțată va fi folosită drept cotor de piele la un exemplar de lux al ediției mele de postume. Toată viața m-a rugat să scriu un roman pornografic special pentru fruntea ei.

A ei – a morții mele din flori.

*

Bineînțeles că a rămas și gravidă cu mine. Și nu numai o dată – de nenumărate ori. Rămânea gravidă numai cu lacrimă. Mă punea să plâng în ea toată noaptea.

În ea – în moartea mea din flori.

*

În fiecare seară, dinăuntru, din pervazul oglinzii, fluieră îngeru’, languros, după ea. Că trece zi de zi pe strada asta a lui și-o știe și-o place.

Pe ea – moartea mea din flori.

*

Ea mă iubește. Și n-ar mai vrea decât ca masca mea mortuară, mărită enorm, uriașă, să fie turnată în argint și folosită drept acoperiș pe una din turlele bisericii de pe str. Olimpului, acolo unde ne-am făcut noi, de mult, nunta. Dar eu i-am spus că asta ar fi prea de tot, că nu se poate, că prea exagerează, că pur și simplu ne-am face de râs amândoi. Așa i-am spus.

Eu – viața ei grea, împuțită, din flori.”

„– Domnișoară, permiteți-mi să vă întreb ceva.
S-a oprit în fața lui așteptând. Ar fi pus jos sacoșele cu ghete și pulovere și sarafane. Ia te uită,
așa ar fi fost Kurt Cobain la vârsta asta, s-a gândit. Așa ar fi arătat. Mai mult ca sigur. I-ar fi
plăcut un interviu cu el. Kurt Cobain trăiește pe Strada Lipscani, ar fi preluat tabloidele.
– Știți cumva de câte rochițe și bluzițe are nevoie lumea asta?
– Poftim? 
N-a auzit bine, era dusă pe gânduri.
– Ca să se izbăvească, vreau să spun – a continuat pe același ton egal bătrânul.
Săracul, era dus cu pluta. 
– Văd că n-ați înțeles: de câte bluzițe, rochițe și fustițe are nevoie lumea asta ca să se izbăvească?
Clar era dus cu pluta. Nici nu se putea altfel.
– Chiar așteptați un răspuns la întrebarea asta?
Ar fi vrut să adauge și stupidă, dar cuvântul s-a oprit pe buze. Bătrânul o fixa cu o privire
albastră și apoasă. I-ar fi venit bine puloverul gri, da, i-ar fi pus ochii în evidență. Kurt Cobain.
Pictorialul grunge. Era deja târziu. Întârziase la redacție.“

Dată: 18 septembrie 1976
„Pe 18 septembrie, în București, într-o sâmbătă, nu știam cum să plec mai repede de la un târg agricol desfășurat în locul care, într-o altă viață, se numea sau avea să se numească Romexpo. Trecusem de intrarea principală, pe lângă chipul gigantic al lui Ceaușescu, și pe sub afișul pe care scria:
„Expoziția Realizărilor Economiei Naționale“. Căscam gura la un raft pe care erau ordonate conserve de legume, când am auzit o voce în spatele meu:
— Ai avut dreptate. A aterizat pe 20 iulie.
Când am văzut-o pe Ada, m-am simțit de parcă cineva m-a salvat de la înec. De parcă toți anii ăștia fusesem lăsat pe fundul unei ape, să mă zbat fără aer, iar acum cuiva i s-a făcut milă de mine și m-a scos la suprafață, la aer. Ada zâmbea. 
— De fapt, a amartizat, a spus tot ea.”

Dată: 18 septembrie 1976

„În seara aia, mult mai târziu, stăteam în balconul apartamentului mătușii ei, într-un bloc din Romană, și ne uitam la luminile orașului. Soarele se pregătea să apună, iar noi eram aproape goi acolo, în răcoarea serii de septembrie.
— Știi? mi-a spus. Mi-ar plăcea să avem puterea să oprim timpul. Mașinile să încremenească sub noi. Vântul să nu mai scuture frunzele copacilor, păsările să rămână suspendate, cu aripile desfăcute pe cer. Să avem pentru totdeauna clipa asta, în care doar noi ne putem mișca. Nimeni să nu ne știe și nimeni să nu ne vadă. Să coborâm pe stradă și să mergem printre oamenii înțepeniți asemenea unor statui. Să nu mai dăm drumul secundelor să curgă. Să nu ne întoarcem la viețile noastre.”

„Ozana; și ea destul de celebră, frumos curgătoare, dar mai blândă, aliniind blocuri de doar patru etaje, cu mai multă verdeață printre ele. Am dat piept, mai bine zis gambe și burtă, cu câinii străzii (și antitetanosul), îmi era frică de ei, dar până la urmă m-am obișnuit.
Surpriza cea mai mare cu Ozana a fost că se situa mult mai în periferie decât Mănășturul, în sens absolut. Rar îmi lua sub o oră să ajung în centru, și asta dacă se înlănțuiau favorabil tramvaiul în cauză și cele două metrouri. Eram practic navetistă. Plecam dimineața și mă mai întorceam a doua zi sau cine știe când.
[...]
Într-unul dintre episoadele filmului București, am lucrat pe la Arcul de Triumf, ceea ce mă obliga, din Ozana, să traversez orașul aproape diametral, mai îndelung ca în anii studenției. A fost crunt; variantele cu transportul în comun se legau foarte prost, iar statul în trafic m-a lecuit de șofatul urban. Profesional, mă simțeam la fel de blocată ca în trafic. [...]
O stație de metrou foarte aproape de blocul din Ozana s-a dat în funcțiune puțin după ce am plecat. Dacă o prindeam, cine știe, poate ne-aș mai fi dat o șansă.”

„Intru în bloc. Miroase a vinete coapte, gătește cucoana de la unu. Fiu-său, Vorbălungă, îmi iese în cale:
- Ieșim la luptă, Sahib?
Scoate mobilul și mi-l pune la maxim pe Zelea Codreanu: ... iar pe vrăjmașii noștri, îi vom privi în ochi! Ni se vor întinde paharele de ademenire, iar politicianismul, prin mii de mijloace, va voi să ne facă trădători. Vor curge cuvintele mieroase și promisiunile, minciunile și calomniile... Vor încerca dezbinarea noastră, vor curge deopotrivă asupra noastră amenințările și ura. Vom fi prigoniți...
- Ce zici? îi sclipeau ochii lui Vorbălungă. Stătea în poziție de drepți cu mobilul în mâna întinsă, de parcă-l prezenta la raport.
- S-a dus vremea aia, zic.
- Fii serios. Poporul o să se ridice – cât să mai suportăm? Mor copiii în sate, mor bătrânii, ne-a prins foamea din urmă!
El trage spre 140 de kile. Zic:
- Nu vezi că nu mai are nimeni chef de luptă?
- Am și pentru asta ceva, se ambalează el și-mi pune alt discurs.”

La Howard Johnson se adună floarea investitorilor precum și miniștrii Muncii și ai Sănătății, prin filtrul lui Sahib vedem lumea ipocrită care ia deciziile mânată de interese legate de profit și consumerism. 

„Ajung la CroTV, mă pun pe un scaun, mă dau ăia cu smacuri. Alături, în cabina de machiaj, stă tolănită Crăcănata de la CroTV, vedeta lor maximă. Are un atomizor de parfum cum n-am văzut decât acasă la Iașa – fusese al tatălui tovarășei Marta, îl primise din India și reprezenta un ananas din aur bătut cu smaralde. Iașa zicea că era ultimul produs promoțional scos de East India Company, înainte de dizolvare, cică-l făceau cadou partenerilor de afaceri, iar străbunicul lui Iașa, care importase șofran, nucșoară și laudanum din Bombay și Calcutta, primise unul la fel. Crăcănata de unde l-o fi primit? Momentan bârfește, nu-i pasă c-o auzim. Vațki, de la Giganews, mi-a zis c-a pupat-o de-a rupt-o în tinerețe, pe monzolodrom, la Izvorul Mureșului. Crăcănata era șefă UTC și venise în tabăra de vară pentru propagandiști. „Și-atunci era crăcănată,” saliva Vațki, „dar de la mijloc în sus, îți lua mințile.”
Vine madam Y, mă duce în studio.”

Într-o plimbare aproape simbolică a spionului/ofițerului de servicii Mesnereș ajungem din Kiseleff în strada Icoanei la fostul restaurant Zexe unde se strâng persoanele aflate sub supravegherea acestuia. 

„Între timp, Sahib ajunge la Președinție. Cei de la Președinție erau relaxați – conform legii, ei n-aveau de ce să dea bani nimănui, așa că-i cântă lui Sahib în strună: situația e imposibilă, trebuie rezolvată urgent, poate că merită să informăm CSAT-ul, având în vedere o eventuală grevă în sănătate. Estimp, noi, în buncăr, aflăm cine-l bruiază pe Sahib: sunt amicii lui Ed, colegii din serviciul rival, care se încrengaseră cu industria farma și cu asigurările private de sănătate. Văzând una ca asta, Molosul dă poruncă să se redacteze o informare, care să ajungă pe biroul Minionului înainte de întâlnirea cu cei de pe grupul FB, numai că nu trece mult și aflăm că cei din grup nu mai vor să-l vadă pe ministru: nu mai sunt interesați de negocieri – așa îi învățase Ed.”

„Pe când eram mult mai tânãr mã îndrãgostisem de Natalie Wood

(chiar şi acum cred cã dintre toate actriţele

ea meritã cel mai mult dragostea mea)

Îmi dau o notã bunã

cã nu m-am amorezat de B.B. sau, Doamne fereşte, de Marilyn.

ruşinea asta n-am pãţit-o.

Dar Natalie Wood e foarte onorabil.

O iubeam pe Natalie Wood,

ne plimbam serile împreunã în zona Tunari-Dorobanţi-Dionisie Lupu,

o ţineam dupã umãr iar ea mã ţinea dupã mijloc

mai ales toamna era foarte frumos.

Nu-i pãsa cã eram în uniformã de liceu.

„Mircea, îmi spunea, Mircea,

eşti minunat,

eşti tot ce o intelectualã şi-ar putea dori.“

„Şi tu, pisicuţo, eşti minunatã.“

Umblam printre frunzele veştede, nimeni nu ne-nţelegea,

eram prea sensibili, prea diferiţi…

„Natalie, îi spuneam,

o, Natalie, Natalie, Natalie

ce frumos este numele tãu…ştii, Natalie,

acum nu sunt nimic,

pe când tu eşti celebrã, ai o filmografie în spate,

dar am sã muncesc, Natalie, ai sã vezi,

am sã câştig bani…“

Şi serile de toamnã erau aşa triste

şi ochii mari ai frumoasei mele aşa adânci…

Apoi a-nceput sã fulguiascã

şi tramvaiele fãceau flacãrã verde la contactul cu firele ude

trecuserã ani,

aveam deja glorie, banişi femei

publicasem la Paris şi la Chicago

mã mai duceam la „Cantemir“ doar din obişnuinţã, din sentimentalism.

Serile mã aştepta Natalie

la poarta liceului, în minusculul ei Porsche

cu care ne-nvârteam extrem de încet pe strada Profetului pe caporal Troncea

şi iar pe Viitor.

Ţin minte cã într-o searã

a oprit maşina lângã trotuar

şi-a aprins o ţigare în întuneric,şi cu vocea ei senzualã

(dar rãguşitãşi îndureratã atunci)

mi-a mãrturisit cã mã înşelase cu un bãrbat. „Mircea, trebuia,

trebuia sã îţi spun,

n-am fi putut continua altfel. Ştii,

n-am vrut nici o clipã sã mã culc cu Robert

dar e atât de insistent… blonzii ãştia-s cumpliţi…

dar crede-mã, Mircea, crede-mã cã tot tu rãmâi cel mai bun…“

Am iertat-o.

Ce nu se iartã unei depravate

se iartã unei femei superioare.

„Înşalã-mã cu fapta, dar nu cu gândul“, atât i-am spus.

Apoi am plecat în armatã.

La Cristi Teodorescu venea aproape sãptãmânal Daniela.

La Mera venea actuala lui soţie.

Pânãşi lui Romulus i-a venit o datã cineva.

Natalie nu m-a vizitat niciodatã.

Duminicile stãteam ca un pãcãlici la corpul de gardã

şi priveam cum alţii îşi sãrutã iubitele,

cum le apucã mânuţele peste masã…

La curãţitul armamentului citeam pe furiş „Cinema“,

decupam tot ce era despre ea, despre Ea.

Zece ani n-am maiştiut nimic despre ea. Viaţa ne-a despãrţit.

Când, acum vreo sãptãmânã, cãutând benzi de magnetofon,

pe cine vãd la „Discul de cristal“, pe lângã Lipscani?

Natalie, Natalie era din nou în România!

Dar cât de îmbãtrânitã… N-am vrut sã-i vorbesc

şi am plecat înainte sã mã vadã (afarã o aştepta

spãlãcitul de Redford, cu Cadillacul)

Nu, supele reîncãlzite sunt fade.

Nu, Natalie,

ai ales, de-acum mergi pe drumul tãu.

Şi totuşi de ce, când m-am întors la vilã,

cele 17 camere mi s-au pãrut goale?

Prin geamul îngheţat mi-am privit multã vreme piscina

în care plutea o frunzã moartã…”

„Dintre toate zgomotele acelei nopți, nu-mi puteam scoate din minte țipătul acela micuț, care își făcuse loc printre toate celelalte strigăte de durere, țipătul acela care răzbătuse printr-o fereastră deschisă, făcându-mă să ridic privirea către clădirea aflată la nici treizeci de metri de locul în care moartea pârjolise totul în cale. Avea o firmă prost luminată, cu un neon care pâlpâia spasmodic și pe care scria cu majuscule mari, albastre, Maternitatea Bucur.” (Un țipăt în noapte)

„De dincolo de fereastră se auzea larma copiilor care luau cu asalt Cișmigiul, întreruptă de strigătele unei femei, probabil una dintre educatoare. Aroma de vată de zahăr intrată pe geam se amesteca cu cea de santal dinăuntru, răspândită de bețișoarele care încă fumegau.” (volumul Flăcări gemene)

„A continuat drumul pe Șoseaua Ștefan cel Mare până la primul gang. A intrat prin el și s-a îndreptat spre trotuarul din stânga. Pentru că deja mă observase, de frică, am decis să rămân în spate, pe trotuarul din dreapta. Astfel, puteam să observ din timp dacă intră într-o scară de bloc sau dacă se oprește undeva. Dincolo de blocurile turn de pe Ștefan cel Mare, părea o altă lume. Printre blocuri, ici, colo, câte o casă și pe marginea străzii, copaci. Era verde și liniște. Nebunia orașului era blocată de blocurile mari, ce apărau ca un zid al unei fortărețe cartierul. Cred că mai fusesem o dată pe strada aceea cu taxiul, într-o noapte. Cu toate că locuiam în zonă de mai bine de cinci ani, nu mersesem niciodată pe străzile lăturalnice, nu intrasem niciodată în cartierele păzite de blocurile înalte de la șosea. Aici părea altă lume. Totuși, îmi era greu să o urmăresc de pe trotuarul meu. Trebuia să mă strecor printre mașinile parcate și oamenii ce se îndreptau grăbiți spre stația de metrou. Deodată, am observat cum se uită spre reclama luminoasă albastră a unui magazin pe care scria cu alb Non Stop. Te rog, Doamne, să nu se oprească. Dacă intră acolo, o să mă observe când iese. Dar nu s-a oprit. Și-a văzut de drum mai departe. Privea spre fiecare fereastră pe care o întâlnea pe drum, parcă sperând să vadă pe cineva, să salute. Dar nu era nimeni la geam. La unul dintre blocuri, la parter, geamul era deschis și am putut zări o bătrână ce se plimba prin cameră. S-a uitat și ea și mi s-a părut că zâmbește. Însă nu s-a oprit să salute. Și-a continuat drumul zâmbind. M-am mai uitat încă o dată pe fereastra apartamentului și bătrâna nu mai era de văzut. Și, pentru o secundă, am pierdut-o din vedere. Fix când a cotit stânga pe prima stradă. Pentru o fracțiune de secundă, am tresărit panicat, dar mi-am dat seama imediat unde s-a dus. Am mărit viteza și am dat să traversez strada. Inima îmi bătea nebunește. Îmi era teamă că nu o să văd în ce scară de bloc se oprește. 
M-am trezit din transă când m-a claxonat o mașină. Nici nu realizasem că începusem să traversez fără să mă asigur. Am întins mâna spre mașină și mi-am cerut scuze față de șofer. Era agitat și mă înjura gesticulând în toate felurile. „Scuze! Nu are rost să te enervezi! Nu s-a întâmplat nimic.“ Asta l-a aprins și mai tare. „Bă! Asta calcă, nu fute! Asigură-te când traversezi, în pula mea de țăran prost!“ Nu mă enerva faptul că mă înjura. Avea toate drepturile. Îmi era teamă că hărmălaia pe care o face o să-i atragă ei atenția, o să se întoarcă să vadă ce se întâmplă și atunci o să mă vadă. Dar am avut noroc și de data asta.
Am lăsat mașina să plece, m-am uitat în stânga și în dreapta și am traversat. Am hotărât din nou să rămân pe trotuarul de vizavi și am urmărit-o până când a intrat în ultima scară. Am observat de pe geamul ușii de la intrare că s-a oprit să se uite în cutia poștală. A dispărut dincolo de o altă ușă. Strada Baniței. Trebuie să țin minte.” (Stalker)

„Camera era mică și înghesuită. Pe mijloc era un birou masiv din lemn, acoperit cu o coală de hârtie, lipită pe margini cu scotch. Foaia era înnegrită de jeg, praf și scrum de țigară, ruptă din loc în loc și mâzgălită cu tot felul de lucruri pe care domnul Dan și le nota. Pe birou era o scrumieră mare de lemn, plină cu chiștoace și scrum, un pachet de țigări mereu aproape gol, o brichetă dintr-aia de aragaz, un caiet pe care domnul Dan își trecea cine și ce a plătit și chitanțierul. De-o parte a biroului era scaunul pe care stătea el, care cândva fusese tapițat cu catifea roșie. Acum, din catifeaua aia mai erau câteva sfori, care brăzdau buretele de pe șezut, și ăla ros și jegos. De partea cealaltă, era o canapea roșie. Îmi imaginez că fusese acoperită cu aceeași catifea. Acum era mai mult maro, pete de roșu vedeai doar pe partea exterioară a brațelor și pe lângă picioare. Era acoperită cu păr de pisică. Când mă poftea să iau loc, mă așezam ca domnișoarele din perioada Renascentistă, pe un colț, încercând să intru în contact cu o suprafață cât mai mică.
Pe jos era plin de piese, motorașe, fiare și alte mizerii păstrate. Fiecare avea o poveste și era acolo cu un scop precis: să demonstreze că s-a făcut o investiție. De la becuri arse până la motorul cazanului de căldură, piese de la lift, un vechi panou de control sau  găleți cu var. La fiecare întâlnire a noastră, când mă prindea că îmi fixez privirea pe ceva din cameră, îmi spunea povestea acelui obiect. „Acum cinci ani, am schimbat cu totul cazanul de căldură. Nu se mai putea. Cât să mai meargă, era din ’36. Nu ne-au mai dat cei de la gaze aviz pe el. Tot General Electric. Știți cum era blocul ăsta? Erai cineva dacă locuiai aici. Acum mă rog de ei să dea banii la întreținere. Și mulți sunt plecați. Degeaba zice soția de chiriași, ei plătesc la timp, nu ca ceilalți.“ Pereții erau acoperiți de afișe. Postere cu reclame la parfum, restaurante ori diferite mezeluri. Nu știu de unde le avea, dar cu siguranța nu erau de pe vremea când lucra în domeniu. Domnul Dan se prezenta ca arhitect, cu toate că lucrase în domeniu doar doi ani.” (Domnul Dan)

„Terasa e plină ochi. La mesele îngrămădite, pline de pahare și farfurii, se discută aprins sau se râde. Îl vede pe Ovidiu undeva în spate, făcându-i bucuros din mână. Ce idee proastă să vină aici! În cazul vreunui accident, o să moară călcat în picioare. La cât de lungă și îngustă e terasa, la cât de apropiate sunt mesele, e imposibil să pleci de acolo prea repede. Și e o singură ieșire, delimitată de un gărduleț de lemn, acoperit cu jardiniere cu mușcate mari și roșii. E dificil să sari gardul ăla. E greu să-l dărâmi. Are la bază niște cuburi mari de beton. Și mai e și vizavi de Inspectoratul General de Poliție. Râde.
Se strecoară cu greu printre mese și scaune, cerându-și scuze încontinuu de la oamenii pe care îi înghiontește, până când ajunge la masă.
— De ce dracu’ ai vrut să ne vedem aici?
—  Salut și ție! îi răspunde Ovidiu. Ai mai fost pe terasa asta?
—  Am trecut pe lângă.
—  Deci nu le știi coastele.
—  Coaaaste! spune bărbatul, în timp ce se așază pe scaun, scurs de energie.”
(Coaste, ciori, râs și plâns)

„A stat deci opt ore la Romană, la coloane, era unul dintre locurile predilecte de întâlnire când era el tânăr. În fața florăriei. Acum nu mai e florărie acolo. Chiar, ce e în locul florăriei de la coloane? Nu știe, deși sunt rare zilele când nu trece prin Romană. Pe-atunci nu se schimbau firmele așa de des, aveai repere.”
 (Opt ore)

„O luă spre centru, trecu pe la Buturugă. Pe vremuri, aici, sub pomi, era o grădină, îl aducea bunică-su duminica dimineața și-i dădea doi crenvurști subțiri și-o oranjadă, cât bea el două beri, niciodată mai mult, că-i aștepta bunica acasă, cu masa pusă, și se supăra dacă întârziau sau veneau sătui. [...]
Restaurantul nu mai e, acum sunt niște chioșcuri. Nici casa bunicilor de pe Moșilor nu mai e, au dărâmat-o, într-o vreme erau acolo niște cluburi, Macaz, Șurubelnița, nu intrase niciodată. [...] Intră la Monte Carlo, ăsta nu se schimbase prea mult, comandă un Becks. [...] Chelnerul se uita cu dispreț la el – normal, la așa comandă. Ieși fără să-i lase bacșiș, mai dă-l în mă-sa. [...]
Ajunse la statuia Maicii Smara („cea cu sânii de marmură, vino căci voi fi fără armură“, versurile lui Cărtărescu îi veniră reflex), trecu pe lângă țarcul cu păuni, pe lângă izvorul lui Eminescu, pe lângă fosta bibliotecă. Se uita la frunzele strălucind în soare ale copacilor, la spatele blocurilor vechi din jurul parcului, dinspre Brezoianu, ce case erau acolo, într-una locuise Eftimiu, avea placă. El, toată viața la bloc nou, mai mult nu putuse. Era liniște. Ce ciudat, se gândea, din casele de la noi nu se prea aude nimic; în Italia, în schimb, când mergi pe stradă auzi întruna radiouri sau televizoare date tare, discuții la telefon sau între cei din casă, lumea nu vorbește-n șoaptă. Aici, pe străzi nu auzi decât zgomotul mașinilor, parcă în case n-ar locui nimeni.”

„Se făcuse deja tîrziu, se întunecase de-a binelea cînd ieșiseră de la Papillon. Nu mai fusese demult în crîșma asta – se schimbase, nu-i mai spunea mare lucru. [...]
O pornise încet pe Mătăsari, se gîndea chiar să meargă pe jos pînă acasă, nu putea să-i facă decît bine după cît băuse. Nu rezistă tentației de a face un ocol pe Bîlciului, strada aceea îngustă pe care nici nu intră mașinile, dintre Mătăsari și Agricultori. O mai fi vreuna așa în București? [...] Ajuns în dreptul bisericii de la intersecția cu Carol, se uită cu coada ochiului, jenat (dar de ce, în definitiv?), la fetițele care ieșiseră deja la muncă. [...] Mai aruncă o privire în spate și trecu decis strada, continuînd pe Mătăsari către Ferdinand, unde spera să găsească un non-stop de la care să-și ia țigări, apoi tot pe străduțe, prin spatele blocurilor, spre Vaselor, ca mai departe să traverseze Moșilor și să intre pe Făinari: voia să meargă numai printre case, prin ce era în imaginația lui de îndrăgostit de „strada Mîntuleasa” orașul adevărat.”

„Din bulevard, coti la dreapta pe Mătăsari, pe lângă biserica proaspăt renovată după incendiu – durase mult, dar arăta bine așa albă, înconjurată de pomi și de flori. Copacii din curțile caselor vechi și coșcovite aveau, într-adevăr, frunze ruginii, dar încă nu căzuseră, pe jos era curat. Își aruncă din mers ochii spre intrarea Constantin Stăniloiu (cine-o fi fost?), îi plăceau casele, dar n-avea rost s-o parcurgă, clou-ul ei era magnolia imensă din fața conacului din capăt, probabil cea mai mare și bogată din câte știa el în București, o admira întotdeauna primăvara, era un ritual.”

„Ajuns în Matei Voievod, o luă la stânga, prin fața UNATC-ului, se abținu cu greu să nu se oprească vizavi, la Papillon, pentru o bere și-o votcă (mică), evită în ultima clipă un rahat de câine încă aburind (oameni nesimțiți!), traversă și intră pe Inișor, încercând să se dumirească dacă mai există vreo limbă în care același cuvânt să denumească fecalele și un dulce foarte gustos și iubit. Ce diferență față de delight! Rahat simplu, așa se numea cel obișnuit, sticlos, din copilăria lui. Cel care se punea în cozonac și-n cornulețe, atunci când n-avea bunică-sa nuci în casă. Ar fi putut merge înainte pe Inișor până în Țepeș Vodă, stradă nu urâtă, dimpotrivă, însă cam lungă și prea circulată, odată pornit pe ea nu-i era limpede unde ajunge (dar ce grabă ai, domnule?), așa că preferă să cotească pe Duzilor.”

„Ar fi trebuit să coboare la Laminorului și să se-ntoarcă vreo cinci sute de metri, până pe strada Jimbolia, la numărul 105, așa spunea Google Maps, dar n-avea nicio grabă, s-a dat jos la Bazilescu și-a făcut întâi o plimbare prin parc. Se schimbase mult față de vremea în care venea el cu clasa la măturat aleile, toamna. Acum era ger uscat, iarna asta nu se mai sfârșea, însă el suporta mai bine frigul decât căldura verii, iar aerul rece și proaspăt îl mai liniștea. De partea cealaltă a bulevardului, mai retras de la stradă, unde fusese teatrul Masca, era pe-atunci Casa de cultură „Înfrățirea-ntre popoare”, unde ținea școala lui serbările de sfârșit de trimestru.”

„Textul de mai jos mi-a fost oferit de Garoflid, care l-a sustras de la Majoresku de acasă, la o întâlnire a Junimii. Din ce zice Garoflid, Majoresku l-a plătit cu bani grei (1300 de franci), crezând că îi e destinat lui Rosetti, der berüchtigte Frosch, după cum îl numește Emin, când îl acuză de comunism. Senzația mea, însă, e că pe zgârcitul de Majoresku îl interesează mai mult felul în care arată hârtiile, care par tipărite și alta nu. Cum-necum, am copiat textul și i-am poruncit lui Garoflid să-l ducă înapoi la Majoresku acasă, căci n-aș vrea ca junimiștii să-și dea seama că am acces la secretele lor, mai ales acum, când Emin înnebunește conform planului stabilit cu Peter, când Societatea Carpații e pe cale de a fi interzisă, și când Galli, directorul de la LʼIndépendence Roumaine, e la doi pași de exil, pentru motivul stupid că nu e român împământenit.”

„Sediul Căii Drepte e într-o casă veche, cu scări de marmură, coloane groase, și ferestre adânc îngropate în ziduri. La etaj e o loggia umbrită de un ulm, în curte sunt trandafiri cățărători și o magnolie, iar în spate e un havuz, ascuns de tufe de Buxus pitic. Doar întâmplarea face ca vizavi de sediu să se afle Banca Tranzit, unde Max e CEO, drept care Calea Dreaptă trimite fotoreporteri la intrarea în Parcul Ioanid, ca s-o țină sub observație. Vin nume sonore acolo: Anderco, liberalul, Oli-Papainoage, partenerul de afaceri al lui Max, ba chiar și Rușinaru, candidat la postul de viceguvernator BNR și, totodată, fiul unui ex-director de bancă sub comuniști. Doru îi întâmpină în hol pe Louise și pe Bismut.”

„Se făcea că era în Delea Veche, la birtul lui Gaftoi, ca să guste faimoșii lui cârnați prujnici cu trujbe murate. Deodată, în ușă apare un alergător de la brandar Canta, și-i spune: „Sieur Canta se scuză că nu vorț primi mura devreme.” Emin își dă seama că pentru Canta venise de fapt, și se ridică, zicându-i lui Gaftoi că se întoarce la cină. „Iertare,” face alergătorul, „dar sunteți așteptat cu masa întinsă.”
[...]
Asta așa e, căci, nu mai departe de ieri, surprinsese o discuție între Emin Sanderval, Chibici și Bánnfy (ei, da!), la birtul lui Gaftoi din Delea Veche. Stăteau sub bolta de viță, se afionaseră și vorbeau fără grijă, crezând că-n jur sunt doar mitocani, numai că Trică, înțolit ca un parlagiu, făcea pe bețivul și trăgea cu urechea la ei.”

„Când iese din Bibliotecă, e cât pe-aci să dea peste o cerșetoare – amărâta e atât de mizeră, că nici Louise, mama năpăstuiților, n-o poate privi fără repulsie. Ca de obicei, sila îi dă o senzație fizică, simte că-i amorțește vaginul, ca și cum zonele ei intime ar pune un baraj în calea decrepitudinii. Deodată, primește un sms: „Te văd!” scrie sub o poză luată de pe pasajul Mărășești, de lângă caii de bronz ce par să țâșnească din Dâmbovița. Poza o reprezintă pe Louise în fața Bibliotecii, față în față cu cerșetoarea care întinde mâna spre ea, rugător. Nu trece mult și mai sosește o poză, în care o bătrână plină de riduri, cu genunchi deformați de artroză, vorbește cu doi tineri într-o cameră de azil. Aparent, bătrâna își face o intravenoasă, iar tinerii o înregistrează cu un reportofon. „Te văd!” scrie și sub această poză, făcând-o pe Louise să tresară, căci unul din tineri e cel ce a invitat-o la cafea, în Bibliotecă.”

„Egorov se prinde c-am terminat cu el și se retrage, iar eu chem a doua iscoadă trimisă în oraș. De îndată ce începe să ciripească, simt nevoia să iau câteva picături de laudanum, căci îmi dă altă variantă a zilei. Cică, odată ajuns la Titu, pe Emin l-au apucat pandaliile și a cerut să fie dus la băile Mitrașevski, pe Chei. Prin urmare, Titu a chemat o birjă, iar muscalul, îngrozit de circul pe care-l făcea poetul, a dat bice cailor, doar-doar ar ajunge mai repede la băi.”

„[...] merg acasă, mă aranjez, pun feciorul să cheme o birjă (nu o autotractată, insist) și fug la Bancă. Oh, oare când o să mai văd un cer atât de înstelat ca azi-noapte? 
Intru în birou. Cafea. Croissants. Trabuc. Discut cu Pandele, secretarul, despre emisia unor obligațiuni. La șapte, Trică apare din nou: „E nebunie, coane!” Are ochii roșii de nesomn, semn că-i trebuie ajutoare, cu atât mai mult cu cât, din ce spune, s-au precipitat lucrurile: LʼIndépendence Roumaine a fost interzisă, iar Berlinul și Viena i-au trimis azi-noapte lui Sturdza, ministrul de externe, note amenințătoare. Cică Sturdza e îngrozit și că vrea să se sfătuiască cu mine, înainte să dea ochi cu Cărluță, le roi." „Pune-ți oamenii să împânzească orașul,” îi poruncesc lui Pandele „Într-o oră vreau să știu ce poftesc ambasadorii, ce e cu LʼIndépendence Roumaine, unde e Slavici – vreau să știu tot!”

„Du-te în mă-ta, își zice ea, grăbindu-se să șteargă mesajul. O ia din loc, se duce la Hanul Voievozilor, restaurantul cu colesterol fake și pâine fără gluten.
„Domnișoara Louise?” îi iese în întâmpinare un chelner.
„Domnișoara Baghiu,” îl corectează ea.
Chelnerul o cântărește din ochi. Nu-i poate ghici țâțele sub bluza șleampătă, și, deconcertat, o conduce la masa lui Rușinaru.
Moșul poartă jeanși și bluză de polo, iar lângă el, poftim, e Canta: „Nu vă așteptați să mă găsiți aici,” o ia el pe Louise. „Sincer, nu,” face ea. Cei doi se ridică, îi sărută mâna. „Vă supărați c-am venit?” o întreabă Canta. „Nu, sunt doar surprinsă,” zice Louise, încurcată de gestul lor desuet.”

„Max și prietenii lui au închiriat un birou cu vedere spre Universitate, la mansarda clădirii de la Coada Calului – au acolo computere, telefoane, topuri de hârtie, un frigider. E vorba de trei camere lungi, înguste, dispuse de-a lungul unui culoar arcuit, o baie cu cabină de duș, și o chicinetă; cea din urmă dă spre rondul de la Universitate și spre grădina Palatului Suțu.”

„Pe seară, Cocârț se retrage în Sala Norvegiană, la Cercul Militar. Acolo se ascunde când ia hotărâri importante. Îi plac lustrele mari, în formă de drakkar, și e încântat de faptul că încăperea n-are ferestre – totodată, crede că încăperea cu pricina îl inspiră. A doua zi, dă ordin ca revoluționarii occidentali, care vor să intre în „Elveția săracă din Est”, să fie opriți la granițe; în consecință, UE amenință cu blocarea fondurilor europene, iar primele acțiuni care se prăbușesc sunt ale firmelor ce asigură sănătatea refugiaților.”

„N-a trecut mult și Sutanele au pornit în marș către Ministerul Public, cerând eliberarea lui Max, dar nici Calea Dreaptă n-a stat cu mâinile-n sân, și a ocupat Parcul Izvor, acuzând „imixtiunile unei organizații extremiste în actul de justiție”. La orele 21.00, purtătorul de cuvânt al lui Garfield-vomit a pus paie pe foc declarând că Guvernul va da o ordonanță de urgență pe legile justiției, incriminând abuzurile Parchetelor. Firește, zeloții au interpretat că ordonanța îi era dedicată lui Max, drept care n-au mai plecat din Parcul Izvor. „Credeți că ne sperie ninsoarea?” le râdeau ei în nas jandarmilor. La rândul lor, Sutanele au acuzat Calea Dreaptă de presiuni asupra executivului, și n-au părăsit piața din fața Ministerului Public, un spațiu în care de regulă se țin concerte de rock limfatic și târguri bio. Până dimineață, grupările, despărțite de o aruncătură de băț, s-au luptat în sloganuri și au sărit când și când la bătaie, numai că Jandarmeria s-a vârât între ei, împiedicând vărsarea de sânge.”

„Pe hol, medici, asistente, brancardieri. Răniții zac pe scaune, pe tărgi, pe podea, dar vin alții și alții – s-a spart țeava cu bușiți, sângerânzi și bătuți. Louise îl sună pe Bismut, îi zice că maică-sa s-a mai liniștit, dar că ea, una, își pierde capul așteptând să vină un medic, fiindcă în gardă e o aglomerație de nedescris.
„Și pe străzi e nebunie curată,” spune Bismut. „Sunt mulți răniți la spital?”
„Ca la război. Ce naiba se întâmplă?”
„Război, i-ai zis bine,” zice el și închide.
Reflex, Louise dă să facă fotografii, dar o asistentă o saltă pe mamă din scaun, o duce în sala de consultații. Mama face spume la gură, asistenta o trântește într-un pat: „Are epilepsie?” întreabă. „Nu, e doar agitată,” spune Louise. „Dacă n-are epilepsie, de ce face spume la gură?” rânjește asistenta. „Nu știu, nu-s medic,” ia foc Louise. „De fapt,” își amintește ea, „mama a mâncat săpun!” „Păi, ziceți așa,” pufnește asistenta.”

„Louise coboară din Uber pe strada Grădina cu Cai, o ia pe lângă stația PECO de la Facultatea de Drept. Se bagă printre zeloții ce pornesc ca o armată rebegită de ger spre Marele Mall Medical, merge cu ei o vreme, apoi intră în labirint. E totuna cu cel visat, aleile lui încep din fața Operei, care aici și acum se află în capătul bulevardului Elisabeta, în timp ce alături e vechea clădire a Operei, care, își dă Louise seama, găzduise mereu Teatrul de Operetă.
Atinge zidul labirintului. E înghețat. Își suflă în palme, aburul se răspândește în aer. Și dacă de celălalt București, realizează ea brusc, își amintește o altă Louise, a cărei viață n-o s-o trăiesc nicicând? Dacă aici e război, ca în vis? se întreabă.
Ninsoarea s-a domolit. Biserica Sfântul Elefterie e la locul ei. La fel e și calea ferată suspendată de dincolo de Teatrul de Operetă. Pe străzile adiacente, iluminate oranj de felinare mai joase decât cele știute, forfotesc Sutanele Negre, urmărindu-i în tăcere pe oamenii lui Chimir. În oraș, sunt mai mulți trecători decât de obicei – de unde au răsărit? cine sunt?”

„Pe Eremia Grigorescu, colț cu strada Columb, e un restaurant cu circuit închis. Are trei saloane, pereți lambrisați, tapiserii de epocă (baluri, partide de vânătoare), și un separeu retras, dosit într-un bovindou. În separeul cu pricina obișnuiau să cineze patru bărbați: unul era în floarea vârstei, ceilalți erau mai degrabă bătrâni. A trecut un an de când cei patru nu s-au întâlnit; azi însă n-au avut încotro și au cinat din nou împreună.
„Politica ne-a despărțit, politica ne-a adus înapoi la aceeași masă!” observă Vuia.”

„În ruinele Casei Radio s-au aprins focuri, pe holurile ei imense pâlpâie aparate de sudură, iar din subsol, dintre culturile de soia, ciuperci și andive, se aude bubuit de picamere. Oamenii lui Chimir se întrezăresc prin ferestrele enorme, lipsite de geamuri, iar jos, printre troiene, un șir de camioane așteaptă să intre în clădirea uriașă și stearpă, care trosnește și emite scântei în ger.”

„Se duc într-un salon, la parter. Vuia vorbește la telefon, naiba știe cu cine, căci e roșu la față. Bismut îi mulțumește francezului, care îi invită la ambasadă pe capii Căii Drepte, ca să beneficieze de la sacré protection diplomatique. Bismut spune însă că n-ar dezbate acolo probleme românești, după cum n-ar dori nici protecție, căci toate acestea pot fi intrepretate aiurea de răuvoitori. Consulul se simte trahi: în fond, i-a scos pe cei trei din foc, s-a expus unor riscuri cumplite, a ieșit cu mașina (nu-i așa?) într-un oraș în plină insurecție. Pe când perora, apare Cașalotul, însoțit de Guevara, bătrânul revoluționar care l-a făcut om pe Gaftoi. Guevara tace, dar americanul are draci și-l ia pe Bismut: „Youʼve gone too far! Donʼt expect me to endorse this shit! What I need here is stability, nothing else!” Și Bismut, sumețindu-se: „Stability? In a country undermined by corruption?” Cașalotul râde mânzește: „Fuck, I forgot that you follow Junkerʼs advices!” „Tin păcate,” se bagă meinherr, „Junker n-are cum să-i tea sfaturi, căci are problem. Sovietul din Donețk și-a teclarat independența acum o oră.” „Sfătuiește-l tu atunci,” strigă americanul, „nu e Bismut omul tău și al lui gaspadin Junker?” Bismut dă să răspundă tăios, dar Cașalotul e de neoprit, sare la Schmuck, ambasadorul UE, care intra turbat în salon: „Ce căutați aici, Excelență? E meinherr cu noi, nu vă mai pierdeți timpul!” Schmuck cască ochii, iar neamțul trece peste lipsa de tact, revenind la firul discuției: în oraș e dezastru, Calea Dreaptă trebuie protejată, dar și el crede că e mai prudent ca protestatarii să se întrunească într-o locație neutră, chiar dacă ambasada Franței pare mai sigură.”

decât să rămân plecat mai bine mă-ntorc în timp

„în viitor toți oamenii citesc recitesc scriu și rescriu poezie

doar așa pot descoperi și redescoperi algoritmul liric

înaintând curajoși prin noaptea hipoglicemică

trecută prezentă și viitoare

strălucitoare și rece

protejați de membranele de supraviețuitori

acolo sub membrane e cald și e bine

moaltea e moale

nu-i așa, copii

răul și răutatea și amorțeala limbii

interdicțiile și urgența prezentului continuu

soarele explodând sinucigaș în cupola Catedralei Mântuirii Neamului (CMN)

(așa văd eu de pe Cobălcescu 41, de la etajul 5)

sirenele inundând spațiul comunicării publice

(așa aud eu de pe Cobălcescu 41, de la etajul 5)

(eu)

trag în folie de plastic tot ce a mai rămas frumos în jurul nostru

și mai ales în interiorul nostru

așa îmi trăiesc eu completitudinea din viitor

printr-o micime ca un fel de greață interstițială spațială care mi trece

dacă mă duc să mă fac singur de rușine

vă spun asta pentru că în viitor există o singură problemă:

de ce au ajuns atât de scurte re-încarnările

pe vremuri aduceau carne o dată pe lună acum într-o lună ești deja re-încarnat

poate nici carne nu mai vrei să mănânci deloc poate că nu mai ai nevoie de carne: primul om este AI-ul lui Dumnezeu

cu toții știm asta în viitor

toate vorbele au devenit deja fapte

cuvintele adrese de corespondență”

nota din jurnal 9 9 2025 moșilor cu eminescu lui s k

„astăzi s-a întâmplat ceva extraordinar în orașul nostru

mulți oameni foarte mulți oameni au cărat statuile dintr-un loc în altul

și bibelourile

pe trotinete electrice

ei inșiși păreau statui cărând alte statui

și bibelouri ca niște statui mai mici

eu însumi am închiriat o trotinetă electrică

m-am cărat dintr-un loc în altul

pe trotineta electrică

statuar bibelouar

guarda me

piccolino mio

un contabil salvează vieți la propriu

într-un cămin din Dărmănești

unde tot personalul medical s-a îmbolnăvit

ție nu ți se pare asta ceva extraordinar

și Luigi ne-a întrebat dacă noi chiar credem

toate prostiile astea care apar în presă

că în felul ăsta toate morțile sunt așa în zadar

și noi am râs și i-am spus că exagerează

îți amintești nu

și tu ai spus că să descrii musca de pe fața banditului

sau picătura de apă în capul lui gol și neclintirea celui de al doilea bandit cu și fără pălărie

să descrii fără graba și precipitarea bolnavului în faza 2 de evoluție

să descrii cu liniștea bolnavului în faza 3 de evoluție

doar vântul să ne pâlpâie ușor cracii pijamalelor pe alei laolaltă bolnavi în fazele 1,2 și 3

așa stăteam ca belferii prinși în cablurile de tramvai de la intersecția Moșilor cu Eminescu

și sub noi noroiu luat în picioare de o mulțime de oameni și pe toți îi cunoaștem

nu știm cum îi cheamă

dar nu asta înseamnă să cunoști pe cineva

și tu ne-ai spus că ți-ai dat seama că femeea nu e noroiu în care să călcăm noi ca boii

femeea e noroiul în care s-oglindește cerul

îți amintești știu”

„În București n-au fost cataclisme demult, de-aia e lumea impertinentă. O iau spre casă, stau pe Popa Soare colț cu dr. Burghele, vizavi de bustul lui Țuțea. Nu din cauza bustului am cumpărat casa, deși zeloții susțin că apropierea contează pentru un legionar ca mine, dar eu nu-s legionar, jur: pur și simplu nu vreau ca zebrele să ajungă să-i împileze pe leii din Serengeti, atâta tot.”

„e ceva sacru în felul în care plânge băiețelul chinez 

în față la Antipa ceva sacru și te umple de respect atunci când mama îi 

plesnește mâinile îl ceartă să se gândească și el puțin la Mandatul Cerului la 

dinastia Zhou sau măcar la dinastia Han faptele de vitejie Marele 

Zid Chinezesc și toată istoria care a făcut posibilă această 

excursie într-un oraș blestemat pentru ca el să vadă scoici gigant animăluțe de vârsta lui 

împăiate craniul unei balene de acum o mie de ani găurit de un cântec ce 

pur și simplu a scos-o din minți 

mă umplu de respect pentru limba asta și merg mai departe la terase 

șervețelele sunt la locul lor vântul le face să se zbată sub tacâmuri ca niște 

inimi mici gata pentru transplant mă asigur când trec strada semn că la locul ei e și 

dorința de a rămâne în viață când știi că undeva cineva te iubește sau măcar 

se masturbează cu gândul la tine 

acum trei zile la Universitate un bărbat și-a tăiat venele pe fântâna arteziană cu 

precizia unui sportiv care exersează zilnic la aceeași oră în același loc 

așa se întâmplă când nu e nimic să te înduioșeze nimeni să-ți 

plesnească mâinile să-ți dea o minge antistres un yoyo 

la momentul potrivit sau să i se facă milă de tine și 

să dea Ctrl+s

merg mai departe mirosul proaspăt de vopsea al

fântânii de la Universitate mă înviorează și

îmi face poftă de cireșe”

„la urban greeks

am dat de geeks

exact cum îmi place mie

era în plină pandemie

dar ei țineau deschis

tapetați cu declarații

făceau big biznis

în timp ce alții

boși cu vicii

se dezinfectau

cu ochii-n burtiere digi

pe-atunci am început

să-mi repet mantre de vegani

și simultan

spăsit să mă-ndestul’

cu vită-pui-curcan

și nici dom’ manolescu

cu ochi de extraterestru

locuind peste drum de gyroserie

nu voiam să mă știe

de amator de junk food

că odată

fusesem capabil să asud

până sus

la el

la ultimul etaj

în bloc cu lift cu cablaj

doar până la penultimul

cu 50 kg de istorie literară

și o vertebră toracică precară

țin minte

tuna și fulgera afară

nu și-n sufletul președintelui nemaiapus

care mihok doar atât mi-a spus

surâzând binedispus

am scris și-am scris

cu gândul

să stea-n picioare

și iată că stă

lasă două de opritoare

până termini de descărcat

avea aer de eremit

și chipul ușor

descărnat

și asta mi-a amintit

să cer de la geek

în pită mai puțină carne

căci nu întotdeauna de foame

coboram la el

creol efeb fibros

cu cozoroc și ochi de abanos

ci fiindcă-mi rămăsese-n minte gestul când

la souvlakiul meu preparând

a-ngenuncheat în făină

n-avea el nicio vină

că nu-ncăpea de patronii

care pe tejghea

își converteau în euro mental

ronii

geekboy

cu mască ffp2

sper că azi ești dus în lume

și băiat deștept

n-ai așteptat să te afume

pe rotisorul cu balade

cum nici pe mine nu m-ai lăsat atunci s-aștept

afară-n 45 de grade”

„în după-amiaza aceea am stat 

cu un animal tulbure-n piept

pe una din băncile de la universitate

și totul în jur îmi șoptea că ratasem 

iar mâinile mele așezate pe genunchi

spuneau o povestioară tristă de acum cinci ani

(nu mai avusesem nici un vis de luni bune

și oricât aș fi încercat

nu mai păcăleam pe nimeni că aș fi un băiat rău).

se lăsa seara. pe cer se vedeau luminițe

poate se anunța ceva, I couldn’t care less.

lângă fântână, doi porumbei grăsuți

trezind imaginea sânilor tăi într-o dimineață: 

te priveai în oglindă

cu părul puțin ciufulit și cu zâmbetul acela

în stare să mă facă să-mi doresc

să fiu unul dintre oamenii buni care hrănesc porumbei.

stăteam pe bancă, lângă mine ceva sclipea în fântână,

oameni treceau, se strângeau în brațe, 

se despărțeau

și eu eram trist ca un poet dintr-un film coreean

gândindu-mă că tu trebuie să pleci

și norii sunt atât de frumoși.„

„în casa aceasta mi-ar plăcea să trăiesc

aici mi-aș aduce părinții

undeva într-o curte pe strada Doicești

să ne mai cânte noaptea câte un greier

și tocmai în acest moment

când torn laptele în ceașca de cafea

la o masă nouă de lozie

pe terasa noului meu job

lumea lor din pulovăre găurite

se destramă încetișor

de fapt, sunt foarte bine asigurată în București

am un loc la cimitirul catolic

nișă concesionată la crematoriul din vitan-bârzești

două locuri la ghencea, militar și civil

și tu glumești că nu mai scap de fotbal nici în mormânt

iar când îți spun că te iubesc ca pe un meci de fotbal

iar tu îmi spui că mă iubești ca pe un film rusesc

morala e să nu ne supărăm

pentru că știm ce ne place

în orașul acesta atât de frumos și încă atât de străin”

„La ora aia, la București, Miha refuza să se mute la Corbeanca, continua să stea în apartamentul din Pantelimon, cu vedere spre Mănăstirea Mărcuța. Într-o zi, Beguma s-a dus la fiică-sa fără s-o anunțe, și a găsit în sufragerie un tip. Nu era dezbrăcat, dar nici prea departe: avea chiloți Versace, la fel ca Saon.”

„E cald înainte de vreme la București, se topește asfaltul. Teo Canta își tamponează chelia: ia să mă bag la umbră, își zice. E în Cișmigiu, la Platan, în capătul podețului pe care Primăria îl repară de doi ani de zile. Parcul e plin de jeg, dar primarul e econom: dacă vrei curățenie, fă-ți singur, dacă nu-ți faci, înseamnă că n-ai nevoie.”

„La intrarea în bloc, mi⁠-⁠am dat jos canadiana pe care am înghesuit⁠-⁠o în rucsac, am luat liftul până pe terasă și am așteptat să se facă ora opt. Plecasem devreme, pentru ca bagajul meu de pescuit să nu⁠-⁠i stârnească curiozitatea vreunui echipaj de miliție să‑mi ceară legitimația de serviciu ca să vadă de ce merg la pescuit și nu sunt la muncă. La ora asta, chiar dacă ea era trează, nu puteam să sun la ușă și să fiu sigur că îmi deschide.

Prima dată, pe terasă, mi⁠-⁠am aprins o Apollonia, meritam un premiu, o mică parte din Planul meu funcționa, o adusesem la îndeplinire. Eram cu arma în blocul Turn. Fumam, mă uitam la răsărit, orașul arăta bolnav și stins, răsăritul părea o mângâiere trandafirie care aducea alinare. Frumoasele blocuri interbelice, macarale ici⁠-⁠colo, schelete de blocuri în construcție, zidul de cetate al blocurilor de unde începeau cartierele. Un oraș mort și trist care îl urăște. Și eu o să fiu brațul acestei uri. Mă țineam departe de margine, deși mă tot tenta să mă uit în jos la Sala Palatului, trebuia să nu fiu văzut de nimeni, și în special din stradă. Când să plec de pe terasă, cu sacul cu pușca, am agățat o antenă tv care a căzut. Aveau și antenă colectivă, dar aveau și destule antene individuale. Păreau un pâlc de sperietori de păsări anorexice într⁠-⁠un lan de ciment. Am încercat s⁠-⁠o repun pe poziție, m⁠-⁠am panicat, mi⁠-⁠am imaginat pensionarul indignat că nu mai prinde bulgarii, sună la 955, o anchetă cu miliția pe terasă, cine mi⁠-⁠a deranjat antena de pe bloc, miliția miroase ceva suspect: sigur e un infractor, să-l căutăm din apartament în apartament.

Am coborât pe scări până la etajul paișpe, la apartamentul doamnei Voiculescu Amelia. Îmi pare rău, dar în continuare o să-i spun baba, de fiecare dată când mă gândesc la ea, numele acela mi se pare lung, impropriu, în gând îi spun baba. Trei luni mi⁠-⁠a luat să mă decid. Era clar, cel mai bine era să fie mai sus, de la etajul zece de preferință, până la șaptișpe, erau două apartamente bune ca poziție pe etaj, pe partea cu Sala Palatului, deci aveam șaisprezece apartamente, hai douăzeci dacă riscam și coboram până la opt. Am început cu lista de la întreținere, câte persoane sunt în apartament, să le identific, să văd cum arată, să încerc să aflu cât mai multe despre ei, dacă au rude, dacă pleacă de⁠-⁠acasă, dacă primesc vizite. Nu vreau să fac un pomelnic al familiilor din bloc, cel mai mult m⁠-⁠a ajutat când, prefăcându⁠-⁠mă că sunt de la telefoane, am intrat la o vecină în casă și promițându⁠-⁠i că o s⁠-⁠o scap de cuplaj și o să fie singură pe fir, și prefăcându⁠-⁠mă că măsor prin casă, desfăcând și reasamblând telefonul, mi⁠-⁠a făcut o cafea, desigur nechezol, am tras⁠-⁠o de limbă și am aflat aproape totul despre vecinii ei. La câte știa eram convins că ascultă de fiecare dată ce vorbește cuplajul, chiar nu înțelegeam de ce vrea să fie singură pe linie, nu-și dădea seama câtă plictiseală va urma? Ea mi⁠-⁠a spus despre babă că are doar un fiu care a fugit, un nepot care o vizitează doar de Revelion și vara o dată sau de două ori, niște rude prin Transilvania, că se mai vizitează cu Popeștii de mai sus cu un etaj, în diagonală, că ei îi mai fac cumpărături dacă se simte rău. Concurența era o familie de doi pensionari de la cinșpe, care chiar nu aveau pe nimeni, nu vorbeau cu vecinii de la un scandal cu reparația la acoperiș, dar el era foarte în vârstă, abia se mișca, l⁠-⁠am urmărit cu atenție când ieșea din bloc la cumpărături, orice pas era un chin și dura de trei ori mai mult să-l facă sprijinindu⁠-⁠se de baston, mi⁠-⁠a fost teamă că se sperie prea tare, i se face rău și se complică lucrurile, chem Salvarea și trebuie să abandonez tot.
– De la Gaze, doamna Voiculescu! am strigat tare, când am simțit⁠-⁠o în spatele ușii.
Mi⁠-⁠a deschis într⁠-⁠un târziu. A crăpat ușa puțin, neîncrezătoare.”

„Peste o jumătate de oră, ajungeam la Băneasa. Cameliu n-a mai ieșit din cabină. Pe pistă așteaptă o femeie și un bărbat. Ea e maică; e solidă, înaltă, și ține în lesă doi pitbulli. Bărbatul e scund, dar îngrozitor de lat – de-a dreptul pătrat. „Ne cunoaștem,” mă întâmpină maica. «Sunt Fevronia, am vorbit cu dumneavoastră la Saydnaya.»”

„Am coborât spre Teatrul Mic, la Informația am făcut dreapta, am trecut de Hotel Opera și am ajuns aproape de Sala Palatului. Aici, la mezaninul unui bloc foarte înalt, o replică nereușită de zgârie⁠-⁠nori pitic, era un restaurant, restaurantul Turn. Intram prima dată în locul ăsta. Nu arăta rău, mezaninul era foarte înalt, ca o navă de catedrală, pereții erau drapați cu niște draperii gri, mesele neocupate, era destul de gol restaurantul, aveau așezate pe ele tacâmuri, pahare cu piciorul în sus și farfurii deja pregătite ca și cum trebuia să apară cineva la masă, aproape toate mesele aveau în colț o frapieră, avea un aer de restaurant mai de lux, dar prietenos.

La masa unde ne⁠-⁠am așezat erau trei fete și doi băieți, cel puțin o parte dintre, aveam să deduc din conversație, colegi de⁠-⁠ai ei de la ASE. Ascultam ușor plictisit, nu aveam nimic de care să mă agăț să deschid și eu gura, când, la fel ca în Berlin, fără nicio introducere, brutal, m⁠-⁠a întrebat vii cu mine, o să-ți placă. Și la fel ca în Berlin, fără să ezit, am urmat⁠-⁠o supus și intrigat. Am ieșit din restaurant și am intrat în altă scară a blocului, care era o scară de bloc obișnuită, cutii poștale, avizier de întreținere. A chemat unul dintre cele două lifturi și a apăsat ultimul buton, cel mai de sus, ultimul etaj. Eram intrigat, o tensiune erotică pe care poate doar eu o sesizam se amesteca cu o panică pe care doar eu îmi doream să o sesizez, dacă fata asta e nebună și vrea să-mi facă ceva rău. Cabina liftului era altfel decât cele din cartier – din blocurile comuniste –, era mai mică, avea pereți de lemn, două uși batante care păreau fragile, era puțin aer și mergea încet, încet, un zgomot de angrenaje stricate, călătoria cu liftul părea interminabilă și rămânea din ce în ce mai puțin oxigen în cabină, s⁠-⁠a oprit brusc ca și cum s⁠-⁠ar fi defectat și am fi rămas blocați între etaje. Ultimul etaj, dar era ultimul etaj până la care mergea liftul, am urcat pe scări, un etaj cu uși de apartamente, încă o scară, și chiar era ultimul etaj, o ușă pe care scria spălătoria și una de lemn, verde. Andreea a deschis ușa verde și m⁠-⁠a invitat. Am intrat pe ușă și m⁠-⁠am trezit deasupra orașului. Era de parcă evadasem din București. Orașul era lăsat în urmă, la picioarele noastre. Mai fusesem, la mine⁠-⁠n cartier, pe terasele blocurilor de opt și zece etaje, dar acolo, chiar dacă se vedea în zare, erai înconjurat de alte blocuri, era doar ca și cum te⁠-⁠ai fi suit în vârful gardului și priveai doar peste alte garduri, garduri și numai garduri în jurul tău ca o zgardă. Aici, de pe Turn, de la înălțimea celor șaptișpe etaje ale lui, pentru că era înconjurat doar de câteva blocuri mai noi, de prin ’70, dar până în zece etaje, restul erau blocuri interbelice de patru⁠-⁠cinci etaje, mai apoi cartiere de case și vile, lângă Palat și Sala Palatului cu acoperișul ca un tort de bezea, privirea până departe nu era blocată de niciun obstacol. Erai o pasăre plutind peste oraș. Bătea vântul, parcă mai tare decât jos, probabil din cauza înălțimii, și boarea aceea făcea ca totul să fie și mai senzorial, simțeam înălțimea prin piele, prin firele de păr de pe mână. Când am urcat cu liftul, aș fi spus că afară e deja întuneric, însă aici, pe acoperiș, vedeam înspre Titan noaptea care luase în stăpânire beznoasă cartierul, însă pe partea cealaltă, probabil spre Crângași, soarele deja apus atârna de norii rămași pe cer cu niște variațiuni de roșu, portocaliu, violet și ocru, iar norii irizanți aveau încă puterea de a strălumina lăsând să se vadă, ca o machetă neclară în detalii, puzderia de blocuri care mărginea orașul.

Ne⁠-⁠am apropiat de marginea terasei și, peste balustrada de ciment acoperită cu tablă am aruncat o privire pe trotuar unde se distingeau câteva Dacii parcate, păreau mașini de jucărie. Mi⁠-⁠a trecut prin cap, sigur o citisem pe undeva, de sus nu se mai vedeau mizeria, răutatea și prostia, și de⁠-⁠asta de sus totul pare mai frumos, am spus asta cu voce tare și m⁠-⁠am simțit ca un impostor că spun lucruri citite ca să epatez, că spun lucruri citite ca și cum ar fi gândurile mele. Fără niciun fel de intenție, cum stăteam cumva în spatele ei, ea lângă balustrada terasei, am înconjurat⁠-⁠o cu mâinile și am luat⁠-⁠o în brațe, ea s⁠-⁠a lipit cu spatele de trupul meu; când vezi ceva frumos, e firesc să-ți dorești să simți pe cineva aproape, cât mai aproape. Am scos țigările din buzunar, și ea a vrut una, și am fumat o țigară uitându⁠-⁠ne cum pastelurile de pe cer devin din ce în ce mai pale și mai neguroase. Și simțindu⁠-⁠ne trupurile odihnindu⁠-⁠se unul în celălalt. Tot ea a rupt vraja amorțită spunând hai să mergem și desprinzându⁠-⁠se din îmbrățișarea mea.”

„O fabrică de stele
a explodat în lac
când am scuipat”

„... pe mutră ţi-a rânjit un rid.

Din Ioanid pân’ la Biblioteca Franceză

te-ai pricopsit cu o hemipareză.


De la Franţuji până pe Olga Bancic[1]

abia-abia te-au ambulat bocancii.


Din Olga Bancic până-n Eminescu

privirile-ţi umbresc umbresc umbresc u...


... Un pas, apoi popasul în Broşteanu,

popa să-ţi dea ispasul c-o icoană.


Iar din Icoanei până-n Ioanid...”

„Prelata se așterne peste pepeni

Neoane chicote și melodii

de la Megaimage de vizavi

vitrina scuipă peste piața Gemeni

Sub mușama harbujii vor musti

la noapte senzuali obraznici țepeni

cum n-au mai pomenit nicicând asemeni

iscoditorii ochi de mușterii

Vindeam pe vremuri tot pân’ la nămiezi

recită moșu-același vechi lamento

cu prinse-n barbă perlele de miez

și vorbele se sparg de pavimentul

îngemănatei hale și-o transformă

încet într-o curcubătă diformă”

„câțiva nori uscăței se gudură la soare. și sub ei,

se mai gudură, din când în când, oamenii. 

când mă iei de mână, în inima pustiului, la malul Cișmigiului,

mă simt în siguranță, deși nu întru totul,

cum citeam dimineață, cel mai mare copac din lume 

învelit într-o pătură rezistentă la foc,

în timp ce incendiile din Sierra Nevada 

se apropie tot mai mult. 

învelișul de aluminiu poate să reziste la căldură intensă 

o vreme, așa spun oficialii, și când au mai mințit ei. 

în autobuz apar controlori și scot sunete reci, guturale,

și plouă cu amenzile cum plouă cu petale.

stai cuminte, nu începe, spune o mamă chiar lângă noi,

sau dacă începi, fă-o ca lumea,

deschide-ți inima, lasă să se aerisească.

eu am început puține lucruri pe care le-am dus până la capăt,

o parte cu taică-tu, 

și nu mi-au folosit la nimic.

fetița, bineînțeles, începe, atât aștepta. controlorii coboară.

mă uit atent la tine, nu schițezi nimic.”

 „așa cum îți cunoști copiii orbi

din Vatra Luminoasă

ce șoc am trăit când 

acum 27 de ani

am înțeles de unde îi vine numele

ce stânjenită am fost când

copila aceea nevăzătoare

s-a îndreptat spre gardul 

dintre ea și mine

dintre casa orbilor și mine

și mi-a spus, senină 

„tu semeni cu mami mea”

și mă întrebam 

cum poate să mă vadă

dacă nu vede

și tot ea mi-a șoptit 

«ai același parfum și cred 

că ai același zâmbet

așa simt eu»”

„[...] mai aveam mult de mers până în Europa, și uneori se făcea foarte frig acolo, la Mexico, pe Ștefan cel Mare și Sfânt, iar stripteuzele stăteau în gecile lor de iarnă și fumau țigară și își aminteau că se putea și mai rău, că pe vremuri lucraseră în Tei, la Trei Scorpioni, și abia acolo era un frig de îngheța pișatul înainte să ajungă în vasul toaletei, ehe, ce ierni prinseseră ele în mizeria aia de Tei, această Siberie a Bucureștiului, așa vorbeau frumoasele mele stripteuze despre iubirile lor ratate, despre băieți cu Passat-uri, despre bărbați cu Cielo, mereu mașina Cielo era roșie, astfel se știa că bărbatul avea lovea, e drept că bărbatul cu Cielo avea și pula mică, dar peste  asta se putea trece ușor, ochii se puteau închide, bani să fie, bani, bani, bani, bani, bani, bani, bani, bani, despre datorii la cămătari vorbeau ele, mereu apăreau cămătarii în poveștile lor și după întâlnirile cu ei erau fericite dacă scăpau doar cu o muie luată, bine că mai aveau toate degetele, păi, ce, că pe una o futuse un procuror criminalist, așa că ajunsese deja la apogeul vieții sale triste, și viața sa trecuse, și ea semăna cu Nina Simone când sărăcise Nina Simone și cânta pe trei sute de dolari pe seară într-o magherniță din Paris, dar frumoasa mea stripteuză era tot demnă și ea fuma țigări L&M, de la care făcea, desigur, cancer, dar nu îl făcea chiar atunci pe loc, cancerul era departe, undeva în viitor, cancerul era sfârșitul pe care oricum și-l dorea, să moară, să moară, să moară dracului odată și să se termine cu toate, ce, se gândea ea că o să ajungă să-i scoată vezica urinară și o să se pișe toată viața în pungă, aia e, și pișatul trebuia să se ducă undeva, bine măcar că nu mai îngheța, da, mă, băiețică, așa am trăit noi, dă-l dracului de cancer că mai e până la sfârșit, cancerul vine ultimul, și era multă, enorm de multă singurătate în lumea minunatelor mele stripteuze și unele se urcau uneori pe blocuri și săreau de acolo, zburau câteva clipe, ce frumos zburau stripteuzele spre moarte, apoi chiar mureau cu căpățânile zdrobite de asfalt, poc, ia uite, fratele meu, cum s-a făcut asta, poster, direct, mânca-ți-aș pula ta, așa spuneau supraviețuitoarele, aprinzându-și o țigară, ca să se grăbească și ele către moarte, moarte, moarte [...]”

„[...] domnul Baicu agățase creionul în cui, însă era atât de util în angrenajul nașterii ziarului încât era de neînchipuit că va veni o zi în care vom intra în redacția noastră din Pipera și vom vedea computerul asupra căruia stătea aplecat cu o țigară neaprinsă, căci de fumat fuma doar la fumoar, lipsit de domnul Baicu și de suflet, mărețul domn Baicu nu își lua concediu decât vara, două săptămâni și încă o săptămână de sfintele sărbători de iarnă, nu lipsea niciodată de la serviciu, venea printre primii, pleca printre ultimii, nimeni nu-l aștepta acasă, iar la doamna Baicu ajungea ușor, trebuia doar să deschidă ușa către salonul doamnelor de la corectură, să se aplece un pic de șale și să pășească, era un galant și un drăguț, toată lumea îl plăcea și se vedea că educația sa fusese aleasă [...]”

„Ar fi fost frumos să spun că eu am ajuns în București pentru că îl căutam pe Alexandru și că toate drumurile au fost râuri care au ajuns în Delta Văcărești, doar pentru că aici mă aștepta el. Ar fi fost frumos, dar ar fi fost o minciună, iar eu nu mint dacă nu e neapărată nevoie.
În Japonia, oamenii își planifică viața unii altora, iar apoi nu fac decât să rămână între granițele deja trasate. Am ajuns în Europa evadând de această groaznică perfecțiune a previzibilului. Și am tot fugit, până am nimerit în acest oraș, unde nimic nu e sigur, iar timpul și spațiul sunt concepte vagi. Am învățat atât de multe în București.
Aș minți și dacă aș spune că Alexandru a fost ca un zgârâie-nori în viața mea, iar eu nu mint, dacă nu e neapărată nevoie.
Până la urmă, aici l-am descoperit pe Dumnezeu și am avut pentru prima dată o religie: am fost botezată creștină.
Numele meu înseamnă: Verde. Alexandru era de părere că mi se potrivește: „Saloanele spitalelor de nebuni sunt zugrăvite în verde.”, spunea. „Verdele liniștește”, spunea, iar eu chiar îl linișteam.
Cred că noi am fost ca doi pescari pe care îi leagă întunericul acela de dinainte să răsară zorile, întunericul acela pe care lumina noii zile îl șterge.
Eu l-am învățat Alexandru să scrie “Bună dimineața!”, în japoneză, nu avea talent la pictură, întotdeauna se grăbea și era leneș.
Dar diminețile noastre chiar erau bune, erau liniștite, stelele mergeau la culcare, eu udam florile și el privea peste umărul meu platforma industrială care începea dincolo de blocul acela cu opt etaje, locuit de oameni care nu se salutau între ei, care se urau și la primul prilej istoric s-ar fi turnat unii pe alții, ar fi ridicat lagăre în care să îi închidă pe cei blânzi.
Făcuserăm din diminețile noastre o insulă: Insula Verde. Plecam de aici doar ca să vedem filme de cinema în limba engleză. Eu încercam să citesc traducerea în română și nu reușeam niciun pic. După ce se terminau, mâncam saleuri și eu îi spuneam basme japoneze cu prințese și palate bântuite. Era destul de amabil cu felul în care povesteam. Când nu-mi aminteam unele amănunte, pur și simplu le inventam, iar Alexandru întreba “Chiar așa?”, iar eu, ca să nu fiu obligată să mint, fiindcă nu era neapărată nevoie, nu răspundeam nimic. Pur și simplu povesteam mai departe.
Serile le încheiam într-un alt ritual închinat iubirii: ascultam Meiko Kaji, săruturile noastre erau de adolescenți și Alexandru mușca din sânii mei mici cu pofta unui nou-născut, până îmi țâșneau lacrimile acelei minunate dureri.
Am plecat din București. Libertatea se confunda tot mai des cu profitul. Orașul se transformase, și se transformase în rău, într-o întrecere pentru bani, bani, bani, bani și numai bani și nicăieri liniștea bucuriilor gratuite și oameni tot mai puțini. Afară, totul devenise o junglă prăfuită și ostilă și colorată absurd, în mov sau în violet.
Alexandru a fost un om, știu să recunosc unul, pentru că nu am întâlnit foarte mulți, moartea sa este doar un detaliu, un amănunt, oamenii oricum trăiesc spre a deveni amintiri.
El a fost mai bun decât viața sa și a știut să trăiască. Noi, numai noi am fost insula noastră verde și întunericul șters de mâna de lumină a unei noi zile.”

„Trec însă prin perioada „Dădă“, acest băiat cu un an mai mare și ochelari de Harry Potter – așa se poartă în 2001 –, care joacă fotbal în pauze și care, prin liceu, va cânta într­o formație dance cu un hit minor pe Atomic TV. Îmi place să mă holbez la el jucând fotbal, în timp ce toate fetele suspină după prietenul lui blond și mult mai comercial. Îmi place să stau în fund pe cutia pa­noului de electricitate din curtea școlii, în blugii mei strânși pe șolduri și largi la glezne (le spuneam „găleată“), cu aceleași picioare lungi bălăngănindu-­se în aer, cu fața plină de coșuri și o tunsoare cu breton, care îmi evaporă stima de sine. Mă uit la el de parcă nu e atât de departe de viața mea. De parcă nu e exclus să se întâmple ceva. Apoi scriu în jurnal, ca și cum ar scrie una dintre prietenele mele, fetele cu vieți normale și părinți normali.”

„Weekendurile mi le petreceam cu gașca de la bloc, adică vreo trei fete de vârsta mea sau mai mici, și câteva personaje care apăreau ocazional. Un băiat cu care m-­am bătut ca la carte, tot printr-­a VII­-a, pentru că o înjurase pe prietena mea. (Întotdeauna mi­-a fost mai ușor să-­i apăr pe alții.) O fată mai mică decât noi, despre care se zvonea că se prostituează. Un tip de 19 ani, care locuia cu prietena lui și care fusese arestat pentru droguri (de care îmi plăcea). Un băiat de vârsta noastră, pasionat de jocuri pe calculator (care mă plăcea). Ne împleteam cu toții singurătățile pe borduri și pe mașini abando­nate, copiii unei tranziții care a dat multe familii peste cap, fără ni­ciun ghidaj în relații interumane în afară de Bravo Girl!
Strada însemna totuși libertate pentru mine. Libertate cu limite, bineînțeles: aveam voie să merg de la intersecția Dacia cu Eminescu, pe Calea Moșilor, până aproape de strada Făinari, spre Obor. Dacă depășeam limitele impuse de tata, mi­-o luam.”

„El era a X­-a, un pic mai înalt decât mine, avea geacă de piele și părul zburlit, ten măsliniu și ochi alungiți. Primul nostru sărut cu limba a fost o ciocnire de dinți și un fluviu de salivă prost direcționat. Dar eram în Cișmigiu, îmi luase o Fanta la terasă și­ un trandafir de la un nene care s-­a ținut de capul nostru și totul era binișor. Mi se întâmpla ce li se întâmpla și prietenelor mele, și altor fete de vârsta noastră, nu doar ce nu dorești nimănui.”

Vorbesc. Ca să nu știu doar eu.

***

„Într­-o seară de primăvară, când ne apropiam de un an de relație, m­-am supărat pentru că nu voia să intrăm în Cișmigiu, să ne plim­băm printre copacii înfloriți, din cauza antipatiei lui față de parcuri. „Ți­-am zis că gagicile cu care am fost mi­-au dat papucii în parcuri, nu le suport!“, s­-a răstit la mine în vreme ce­-i explicam ce irațional sună asta. „Adică eu nu o să pot intra vreodată într­-un parc cu tine pentru că în gimnaziu ți-­a dat papucii o fetiță în parc?
M­-am enervat și am pornit în pas grăbit pe Regina Elisabeta, iar el striga demn: „Să știi că nu alerg după tine!“ Dar a început să meargă la câteva zeci de metri în spatele meu, cu mâinile în buzunar și mormă­ind: „Yoyo... Yoyo“. M­-a bufnit râsul, dar încercam să nu­-l las să vadă. La un moment dat, din nu mai știu ce idee cinematico­-dramatică, am luat­-o la fugă, cu rochia de mătase în culori pastelate fâlfâind în vânt, așa că a alergat și el după mine. Lipsea doar Sofia Coppola, care să strige „Acțiune! Camera pe faldurile rochiei!“ Dar el bolborosea ceva în urma mea și mi­-a luat câteva secunde să înțeleg ce vocifera:
„Nu mă pune să alerg după tine, că e o mașină de poliție pe stradă și o să creadă că vreau să te violez.“
M­-am oprit brusc și am erupt într­un râs isteric, încovoiată cu mâinile pe genunchi, în vreme ce el râdea cu lacrimi la câțiva pași de mine.” 

Totul se așază, baby

***

„Weekendul următor, mi­-am dus planul la bun sfârșit și m-­am văzut cu Adi. În mijlocul nefericirii, am petrecut cu el una dintre cele mai distractive nopți din viața mea. Serile erau calde, eu purtam o rochie albă cu flori albastre. Am băut vodcă și suc de portocale pe bancă în Cișmigiu, amintindu-­ne de peripeții din liceu. Când ne­-am plictisit de vorbit, am sărit unul pe celălalt și am făcut sex prin fiecare cotlon al parcului, cu pauze de țigară și de băut: pe bănci, pe iarbă, într-­un loc de joacă. Spre dimineață, am luat un taxi spre casă, soarele era deja sus pe cer.
Abia atunci am observat cum arătam: rochia agățată în diverse vreascuri, zgârieturi și vânătăi pe brațe și picioare, nisip și frunze în păr. Am început să râd singură pentru că, deși arătam de parcă mă trezisem într­-un șanț, nu mă mai simțisem atât de bine și de liberă de luni întregi.”

Totul se așază, baby

„În iarna lui 2015, înainte de sărbători, am aflat că David Sedaris, unul dintre scriitorii mei preferați, avea un eveniment la București. [...] Ne­-am reîntâlnit, așadar, doi ani mai târziu, la o librărie din cen­trul Bucureștiului – eu, cu cartea mea subliniată, cu foile îndoite și înjurătura lipsită de cratimă, el, cu un carnețel cu notițe. Am vorbit puțin înainte de eveniment și l­-am învățat câteva expresii noi impli­când mame, Dumnezei, biserici și alte chestiuni care ne plac nouă în Bucovina. După discuția cu publicul însă, nu eram sigură dacă vreau să mă întorc la el, se făcuse deja coadă pentru autografe și nu voiam să fiu o fană. Totuși, după două pahare de vin, mi­-am luat cartea, m-­am proțăpit în fața lui și i­-am cerut un update.
„Hi again!“, mi­a zâmbit. M­a pus să-­i explic ce am făcut la masterat și, mai ales, de ce m-­am întors în București („What are you doing aici?“). I­-am povestit pe scurt tărășenia, mutarea în Moldova, apoi la București, pauzele lungi în scris. „Existential crisis“, i-­am spus și a dat din cap de parcă a înțeles tot.
[...]
Doar că, oricât m­-aș fi ținut eu de tristețe, viața s­-a schimbat fără să verifice dacă sunt OK cu asta. Iar cea mai mare bucată din puzzle pentru mine, cea legată de scris, s­-a așezat la loc treptat, mai ales după discuția din iarnă cu Sedaris.
„Ioana, stai pe o mină de aur“, mi­-a spus afectat în seara aia, când i­-am povestit că am lăsat­-o mai moale cu jurnalismul, cu Moldova, cu ideile de scris cărți. M­-a întrebat câți ani am și i­-am răspuns 26 și jumătate, de dragul exactității.
„Aaa, e OK! “, a răsuflat ușurat. „Eu am observat că pe la 27 de ani oamenilor li se schimbă viața“, mi­-a spus ca un profesor în fața unui student care ia notițe. „Așa mi s­-a întâmplat mie, așa li s-­a întâmplat și celor din jur. Tu chinuie-­te și scrie în fiecare zi măcar puțin, iar în șase luni o să vezi că încep să se schimbe lucrurile“. În tot acest timp, mi­-a scris un nou autograf pe aceeași carte: «Du­-te-­n pizda mă-­tii! You have six months»”

Mergem înainte

„[...] când mă gândesc la prima zi de facultate, o zi chiar impor­tantă, mi­e greu să­-mi amintesc detalii.
Aveam emoții. Mi­-am dorit foarte tare să intru, m-­am certat cu mama, care voia să dau la Arhitectură. M­-am impus, am intrat la buget, dar eram singura de la mine din clasă care mergea la Jurnalism.
Când am ajuns acolo, la deschidere, îl știam doar pe Alex, un fost coleg de generație, pe care l­-am urmat până la Jeg – legendara și răposata terasă din curtea complexului studențesc Leu din București, unde se adunau în anii 2000 studenți de la Jurnalism, Psihologie și Politehnică.
Noi, șase rătăciți din aceeași grupă, culeși de Alex după cine știe ce standarde, reuniți la aceeași masă pentru o cafea la doi lei. Eram patru fete și doi băieți, fiecare din alt colț al țării, fiecare cu altă muzică în mp3 player, uniți doar de sictirul specific vârstei față de orice în­semna profesori, bibliografie învechită și examene din teorie.
Nimeni nu era mai sictirit ca Răzvan.”

„Mă simțeam dislocată și stingheră în propria viață, așa că prietenia cu Răzvan și cu ceilalți era ceva stabilizant. Primul semestru s-­a scurs în timp ce făceam mișto de profesori, beam cafeaua mocirloasă de la Jeg sau cafeaua mai boierească, dar tot proastă, de la Club 24 din Regie, sugeam bere la Piranha sau jucam un biliard scurt la Texas. Vorbeam despre știri, despre blogul jurnalistului politic Cristian Șuțu, care ni se părea wow, despre potențialul politic al lui Crin Antonescu, dacă s-­ar concentra naibii, sau măgărismele lui Traian Băsescu. Eram „’telectuali bășiți“, cum glumeam.”

Totul se așază, baby

„[...] noaptea din Lăptărie, decedatul bar din clădirea Teatrului Național, unde l­-am dus să-­mi vadă formația preferată, Kumm, a schimbat totul.
Era primăvară, părul îmi stătea bine – creț așa cum trebuie – și purtam rochia scurtă, maro cu flori roșii: corset în partea de sus și umflată ca un gogoșar în partea de jos. Aveam cizmele verzi din piele întoarsă, fără toc, pe care le-­am purtat până s-­au rupt. Asta e partea cea mai clară: cum arătam și de ce.
Arătam așa pentru că ieșeam cu el, doar cu el, noaptea.”

Totul se așază, baby

„Încă sunt de părere că printre cele mai mari nedreptăți comise vieții sociale a acestui oraș a fost închiderea Lăptăriei și a Motoarelor când a intrat TNB în renovare. A dispărut cea mai mare terasă din București, cu lungile mese din lemn, unde ne înghesuiam până se rupeau băncile cu noi, și banchetele cu perne de la perete, unde mâncam cinci oameni o porție de cartofi prăjiți la 2 lei. Au dispărut concertele în aer liber sau în fumul din Lăptărie, cu fanii aproape călărind scena și râuri de sudoare curgându­-ne tuturor pe fețe. Au dispărut barmanii care deschideau sticla când ne vedeau intrând în bar și ne întrebau ce muzică să mai pună. A dispărut atmosfera aia în care socializam cu cine apucam, cu cine împărțeam masa pentru că n-­aveam loc, în care simțeai că ceva începe să fiarbă în București și noi eram în mijlocul clocotului.”

Aici stopăm artistic

„Eram împreună de două săptămâni și râdeam goi în garsoniera lui din Crângași, într­o seară cu miros de tei.
În cameră pluteau nori de Lucky Strike, pe noptieră zăcea o sticlă goală de vin de Recaș, iar noi stăteam pe marginea canapelei extensibile, pe care tocmai o rupseserăm făcând sex. Mijlocul s­-a scufundat în forma scândurii frânte și nu mai putea fi folosită pentru nimic, nici pentru somn. Râdeam isteric, el cu capul în palme, eu înfășurată în cearșaful înflorat de la mama lui. Nu ni se mai întâmplase așa ceva în scurtele noastre vieți sexuale. Mă simțeam regina sexului, deși reacția mai realistă ar fi fost să mă îngrijoreze calitatea mobilei.
Calcula dacă ar putea să pună niște cărți sub scândura ruptă, ca să țină măcar noaptea aia. Atunci a sunat telefonul și mi­-a făcut semn că merge în bucătărie, dar a rămas în cameră.
Era gagică-­sa, trebuia să răspundă, că n-­avea niciun motiv să nu răspundă la miezul nopții. Asta e, trebuia să înțeleg, îmi spusese zilele trecute, că n­-are cum să-­i dea papucii cu o lună înainte de Bac. Mie un fost mi­-a dat papucii cu o lună înainte de Bac.”

Totul se așază, baby

„A coborât din tren zâmbitor, m­-a sărutat rapid și ne-­am așezat la o cafenea. I-­am întins Cotidianul, cu care l­-am așteptat în brațe. „Ce proastă ești!“, mi-­a fulgerat prin minte, oferindu-­i un cadou, când urma să-­mi dea papucii.
A început un discurs șerpuitor și mi-­a mărturisit, încurcat, cu mândrie abia mascată, că s­-a despărțit de prietena lui. Pentru prima oară, mi­-am ridicat privirea din poală. A făcut­-o. Ar fi făcut­o oricum, mi­-a spus, n­-a făcut­-o doar pentru că am plâns eu, dar pur și simplu a mers acasă, și era seară, și s­-au certat într-­un bar, și el n­-a mai putut.„Sunt un bărbat liber...“, a declarat sarcastic, cu emfază, bâțâind din picior de parcă se ambala pentru decolare, «...pentru tine»”.

Totul se așază, baby

„Vara aia, când am împlinit 20 de ani și am sărbătorit la o terasă de lângă skatepark­ul din Herăstrău, o semi­ceartă alcoolizată s­a transformat într­o discuție de suflet despre nesiguranțe. La final, mi-­a spus gâtuit că pentru el există doar două femei pe lume: eu și mama lui. Am plâns cu sughițuri, pentru că nici nu visam că cineva ar putea să simtă așa ceva pentru mine.”

Totul se așază, baby

„Poate a fost când i­-a promis mamei mele că se duce la bancă să­-i rezolve o problemă, pentru că eu munceam și nu aveam timp de nimic, iar când l-­am întrebat dacă a fost, mi­-a zis că n-­a avut chef.
Sau poate când au venit prietenele mele în vizită la noi, pentru că eram practic mutată în garsoniera lui, și am simțit că ne judecă pentru că eram prea gălăgioase și voiam să facem rost de niște iarbă.
Sau când beam o vodcă tonică în Controlul vechi de pe Academiei și a lăsat să­-i scape că, de fapt, nu făcuse sex doar cu fosta lui, cu care și­-a petrecut tot liceul, ci și cu alte tipe. Și nu asta era ciudat, că și eu mă culcasem cu alții, dar de ce-­ai omite informația? O parte impor­tantă din imaginea lui, parțial construită de mine și parțial fundamen­tată de el, era acest băiat oarecum fraier și mai puțin experimentat sexual decât mine, care a făcut aceste nebunii și lucruri periculoase cu mine. Pentru mine. Nu cu altele.”

Totul se așază, baby

„Cercul social ni s­-a extins, dar aveam o senzație că, atunci când intram în Control, știam pe toată lumea fie din liceu, fie din facul­tate. De exemplu: în față, lângă pupitrul DJ-­ului, stătea gașca de ilustratoare cu care noi aveam o inutilă rivalitate, pornită de la cine atrăgea atenția unor bărbați buhăiți de 30 de ani. (Azi ne simpati­zăm.) Noi eram lipite de peretele din dreapta, unde aveam și un blat pe care să ne punem paharele. Prin mulțime mai vedeai o fostă de­-a vreunui fost, pe cineva de la SUB25, cineva de la Casa Jurnalistului, tipul din Vamă cu care te­-ai combinat acum două veri, un coleg de la muncă pe care vrei să-­l eviți, ceva studenți de la Arhitectură sau Litere, actorașul ăla care tocmai a luat Uniterul, curatorul ăla de artă și de băieți frumoși, gagica aia din comunicare la vreo corporație mare și tot așa. Eram la maximum două grade de separare de oricine din categoria noastră de vârstă.”

Aici stopăm artistic

„Era o aniversare dublă – Răzvan și iubita unuia dintre prietenii săi –, într­-un apartament la Gorjului, și mă simțeam ca o intrusă printre oamenii ăia care se știau de-­o viață. Am făcut tot posibilul să-­i fac să vadă că nu sunt o scorpie. Am po­vestit cu Octav, unul dintre foștii colegi de clasă de­-ai lui Răzvan, despre moldovence versus oltence și i­-am explicat răbdătoare și chiar amuzată că moldovencele – ca mine – nu sunt curve, așa cum îl în­vățase mama lui.
Apoi, m-­am oferit să merg cu Vlad, alt prieten, să cumpărăm băutură și am ajuns să stăm pe treptele blocului o jumătate de oră, în care l­-am consiliat în viața amoroasă. A spus că i­-a făcut bine discuția.
În tot timpul ăsta, am băut și am devenit din ce în ce mai dez­inhibată, glumeață și veselă. Eu sunt foarte veselă la beție. Ca o iubită mișto și ne­lipitoare, am stat cât mai departe de Răzvan, pentru că de­-aia ești la petrecere, nu? Să socializezi și cu alții. Mai ales dacă iubitul tău nu se ridică de pe canapea. L-­am întrebat la un moment dat dacă e OK și a insistat că totul e în regulă.”

Totul se așază, baby

„Mă dezmeticeam. Auzeam frunzele foșnind în vânt. Din apropiere, o bufniță sau o altă pasăre de noapte a tăiat liniștea. Au urmat un claxon prelung și alte zgomote de mașini. O înjurătură și râsete în depărtare. Când am deschis ochii, am văzut coroanele copacilor. De undeva, venea lumina galbenă a unui bec.
M-am ridicat cu greu. Am făcut un pas, după care am căzut. Îmi vâjâia capul, iar durerea și usturimea din picior scormoneau în mine ca un cuțit fierbinte prin unt.
Un parc. Eram într-un parc. Mai mult m-am târât decât am mers, până pe o alee, apoi m-am agățat de marginile unei bănci din fier forjat. În ciuda durerii, nu mi-a luat mult să înțeleg. Propriul meu text func­ționase asemenea cărților. Propriul meu text fusese o poartă. Coala pe care apucasem să scriu câteva rânduri era pe jos, la un pas de mine. M-am aplecat cu greu și am luat-o, am împăturit-o și am băgat-o în buzunarul cămășii.
Dacă lucrurile stăteau așa cum bănuiam, însemna că eram în București, în primele minute ale zilei de 11 aprilie. Cu câteva ore înainte ca Ada să fie ucisă. Gândul ăsta mi-a dat putere și, în același timp, m-a făcut să lăcrimez. Dacă aș fi știut că puteam face asta, aș fi făcut-o de mult. Am pornit fără țintă pe o alee. Mi-a trecut prin minte că arăt și că mă mișc precum un zombie din The Walking Dead. Și că, dacă aș încerca să vor­besc, aș horcăi ca unul. Apoi, în ciuda întunericului, am recunoscut lo­curile. Cișmigiu. Eram în Cișmigiu. În mintea mea, am apucat să merg până la poartă și am ieșit în Bulevardul Regina Elisabeta. În realitate, am căzut inconștient în mijlocul aleii.”

„într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colțul geamului de la bucătărie
se confesă mușamalei și borcanului de muștar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta își mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine și moara dâmbovița
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice și sunt pline de becuri
te risipești punându-ți auriul pe acoperișuri
și paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te dorește, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe și el
vasele cu resturi de conservă de pește
te-au și îndrăgit.
vino, și ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
și noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
așa că într-un târziu chiuveta începu să-și pună întrebări cu privire la sensul existenței și obiectivitatea ei
și într-un foarte târziu îi făcu o propunere mușamalei.
... cândva în jocul dragostei m-am implicat și eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preșcolari
și tot ce a fost mi se pare un vis.”

„Nu mai rămăsese nimic din mâncarea trimisă de mama, iar la cantină aveau ciorbă de legume și escalop cu ciuperci, așa că a doua zi m-am oprit la Mec-ul din Romană. Înăuntru era plin. Dacă m-aș fi străduit un pic, aș fi găsit un colț de masă la care să mă așez. Doar că eu am o relație complicată cu locurile aglomerate, mai ales cu cele în care sunt nevoită să mănânc. Iau prima înghițitură și oameni care până atunci își vedeau liniștiți de mâncarea lor se opresc și se uită la mine.
Mă urmăresc să vadă dacă îmi cade vreo firimitură din gură, dacă plescăi și, ca un făcut, chiar mă murdăresc de sos pe bărbie. Știu că este doar o senzație. Știu că cei din jur au treburi mai importante decât să-mi numere mie dumicații, dar faptul că sunt conștientă de asta nu mă ajută la nimic.”

(Din povestirea Mămăițele)

„În cele două genți cu care am ajuns în Regie, mama mi-a împachetat și câteva furculițe, un polonic și o lingură de lemn cu coada lungă. Ustensilele în cauză nu m-au ajutat să devin mai populară printre colegele de cameră, ba chiar m-au încurcat. Fetele au crezut că fac mișto de ele venind doar cu niște resturi. Astfel, au decis că nu există suficient spațiu în frigider. Trei rafturi, patru fete, eu am rămas pe dinafară.
Am aruncat pătura de pe mine și am alergat la baie. Am deschis ușa  cu atenție, având în minte imaginea ei întinsă pe jos, cu sângele șiroind în dreptul frunții. Baia din Regie e comparabilă cu un șifonier mai mare și o femeie ca ea, cât ar fi fost de mărunțică, nu ar fi avut destul spațiu să leșine fără să se lovească cu capul de chiuvetă.”

(Din povestirea Mămăițele)

„Am intrat în baie cu grijă să nu calc pe corpul ei întins pe gresie, dar nici vorbă de atâta dramatism. Bătrânica m-a văzut și a ascuns pumnul la spate. Găsisem în sfârșit o explicație pentru dantura stricată și tusea care mă ținuse trează toată noaptea. Se pare că de vină nu erau alimentația săracă în calciu și condițiile de trai de sub podul Basarab.
— Stai liniștită, maică, mi-a spus ea, găsesc io un’ să mă duc. Acu’ că vine iarna, mă întorc la azil, ca să nu îngheț sub pod. La partea cu înghețatul mi s-a topit inima. Am simțit cum se scurge caldă spre stomac, dar m-am ținut tare pe poziții și nu mi-am îngăduit altceva decât să dau din cap a compătimire. Dacă deschideam gura, mi-era teamă că m-aș fi răzgândit.”

(Din povestirea Mămăițele)

„evita contactul cu oamenii

și ținea în casă o

droaie de pisici

oamenii o porecliseră Pisicăreasa

cu timpul

începuse să miroasă și

să se comporte ca o pisică

nu-şi mai plătea lumina și gazele

când a luat-o ambulanța de la Obregia

lumea s-a strâns ca la circ

în fața blocului

ea a trecut printre vecini

a scrâşnit din dinţi

apoi a

mieunat”

„șase

era numărul

copiilor Ginei

și când se jura îi enumera

pe toți șase

pe Rumburak Nuți Cacacio Adi Mița și Oaie

din munca ei

ținea toată familia

pentru că Romică

era mai mereu fără serviciu

de la ea cumpărai flori

dacă te duceai la vreo cununie sau botez

de la ea auzeai cele mai mișto

blesteme și înjurături

la nici 45 de ani a făcut cancer la sân

după moartea ei Romică

a plecat la muncă

în Anglia

copiii mai mari

au vândut casa

și fiecare s-a

risipit pe unde a putut”

„era un cetățean

despre care nu se putea spune nimic rău

soț iubitor angajat exemplar

președinte de bloc

vara cu familia la Neptun iarna la Predeal

în zilele obișnuite salutând vecinii la costum

cu servieta lui maronie în care își ținea pachețelul pus de soție așa că atunci

când a venit Miliția să-l aresteze nimeni nu a crezut că e posibil ca tocmai el

să fi furat din fondurile fabricii I.M.G.B. atâta bănet

doar bătrâna de la parter a remarcat plină de înțelepciune:

bărbații...”

„era

cea mai cultă femeie din bloc citea cărţi groase

avea lentile groase

îşi privea vecinii de sus lumea îi spunea Doamna fusese profă

la liceul industrial I.M.G.B. și era mândră de asta

când a plecat cortegiul spre biserică doi foşti colegi şuşoteau

a murit Doamna Fute-Bine”

„pentru el realitatea a fost mereu o afacere complicată

un faliment

asta a şi făcut ca existenţa lui să pară o ratare exemplară

pentru cei care încă se mai raportează la superstiţia reuşitei

avea lungi perioade în care părea că nu mai participă la

propria viaţă funcţionar obscur scriitor bovaric histrion

sau căzut în melancolie celibatar înrăit

procreația a fost mereu scoasă din ecuație

nicio urmă pe zăpada asta murdară

obişnuia să spună

ca să-şi justifice neutralitatea”

„nu mai există teamă

când nu mai e

nicio speranţă

nimic nu mai depinde

de mine

nimeni nu deţine controlul

creierul este

un oraş sub ape

trupul un morman

de fier

moartea e

medicul

meu de familie”

„Nu știu ce-or fi zicând înţelepţii, dar mie pieţele mi se par locuri perfecte pentru meditaţie, ca de altfel toate spaţiile publice cu o ofertă sufocantă de diversitate umană. Dar pieţele incorecte politic și sanitar, cum era Oborul, au ceva special.Totul este mult mai direct, mai intens și necenzurat: culo-rile, mirosurile, strigătele, fumul grătarelor, vocile amestecate, marfa de neimaginat uneori, forfota de K1, parada modei sa-coșelor și bănuiala asta continuă că s-ar putea să fie adevărat că puţin înseamnă mai mult, less is more.”

„La cinci și jumătate închise laptopul, își luă geanta și se îndreptă spre ieșire. Trebuia să se grăbească, dacă voia să îi rămână timp și pentru o tură de lac înainte să se întunece. Ăsta era, de altfel, principalul motiv pentru care se și mutase în Tineretului. Parcul ăla imens, aflat chiar vizavi, în care te puteai plimba ore în șir fără să treci de două ori prin același loc, pentru ca, odată ajuns acasă, să pici lat de-oboseală și să adormi rapid și fără gânduri.
Coborâră la Tineretului. Ia zi, te duc acasă? o întrebă femeia, cu zâmbetul ei larg, plin de solicitudine. Mona ezită. Se simțea obosită, descurajată chiar. Ce rost avea? Și totuși… Mulțumesc, Lori, cred c-o să dau o tură de parc mai întâi. Of, dacă nu m-ai înnebunit cu parcul ăla al tău. Mai dă-l naibii de parc! Dacă n-aș ști că-i plin numai de moși și babe, aș crede că ți-ai găsit pe cineva acolo. Te las, că mă grăbesc, dar poate reușim să ne vedem zilele astea la o cafea. Hai, nu mă refuza! Mai ieși și tu în lume, mai vezi și altceva, ești tânără, ce naiba, doar n-ai de gând să te călugărești acum! Mona se crispă. Mona monahia, i se păru c-aude, dar Lori continuă. Deci ne-am înțeles, da? Te sun cât de curând, să n-aud că n-ai timp. Te-am pupat, pusi, pa!”

Din povestirea „Alcor și Mona”

„M-am mutat în Tineretului. Linişte, parc, porumbei… Un porumbel şi-a făcut cuib la geamul de la baia mea. Miroase în toată casa a găinaţ. Este o casă mică. De fapt, e o garsonieră. Îmi pare rău, dar cuibul trebuie stricat. Îl sun pe nea Costel, să vină să m-ajute. Eu singură nu pot. Mi-e frică de blestemul berzei. Ce dacă porumbelul nu e barză? Tot pasăre-i şi el. Lui nea Costel nu-i este frică. El face treaba pentru care e plătit.
Mi-am luat casă. Mă rog, apartament la bloc. În acelaşi bloc. La scara de alături. Noroc chior. Vorba aia, Tineretului. Linişte, parc... Am, în sfârşit, casa mea. Cuibul meu.”

Din povestirea „Cuibul”

„Îşi aprinse o ţigară şi se aplecă peste fereastră. Gina se juca cu Bobo în grădina de lângă bloc. Îi arunca un băţ şi câinele i-l aducea sprinten înapoi. Bravo, Bobo, bravo, iubitu’ lu’ mama! îl încuraja femeia. Fi-ţi-ar cotarla… Auzi mobilul Ginei vibrând pe masa din bucătărie. Azvârli ţigara pe geam, îşi trase un scaun şi apucă nerăbdător telefonul. Nu era spitalul. Primise Gina un mesaj. « Vă reamintim că joi, 6 aprilie, ora 10:30, vă așteptăm pentru vaccinul de 15 luni la sediul nostru din Strada Ion Brezoianu nr. 52. Vă rugăm confirmați programarea accesând linkul...». 15 luni? Cum adică 15 luni, Gino? Cam cât înseamnă asta, un an, un an și-un pic?! Simţi cum îl trec toate căldurile. Ăsta-i câine bătrân? Ăsta n-o să ne chinuiască mult? Păi futu-ţi javra mă-tii, lasă că… Telefonul vibră din nou.”

Din povestirea „Autostrada Soarelui”

„Ieşisem deja din Herăstrău şi mă bucuram, ca de obicei când ajung de cealaltă parte a parcului, de imaginea sportivilor din echipa naţională de rugby, care-mi zâmbeau, larg şi-n mărime naturală, din panoul pe lângă care trec zilnic în drum spre studio. Auzeam telefonul, dar n-aveam niciun chef să răspund. Îmi făcea plăcere să mă opresc şi să mă uit pe îndelete la bărbații aceia frumoși și zdraveni, numai buni de luat acasă. Uneori, când nu era nimeni prin preajmă, alegeam câte unul și-l fotografiam. Reuşisem să adun o colecţie frumuşică. Mă întrebam ce-ar zice maică-mea dac-ar afla.”

Din povestirea „Numai mamă să nu fii„

„Peste drum, la Caşin, începuseră să bată clopotele. Bat clopotele, a zis, de parcă eu nu le-auzeam. Ce ai, de ce-ai tăcut așa? Nimic, mă doare-un pic stomacul. Da’ sensibilă mai ești, dragă, nu știu cui i-oi fi semănând. Ascultă, Dienuța, mamă, știi la ce mă gândeam acum? Să intri și tu s-aprinzi o lumânare, poate-o da Dumnezeu și ţi-oi găsi un om ca lumea, că azi e miercuri şi ştii doar că la mine visele de marţi spre miercuri întotdeauna s-au adeverit. Nu de alta, da’… Uite că intru, am zis, numai să nu o mai aud.”

Din povestirea „Numai mamă să nu fii„

Dristor

„Cînd am auzit prima oară numele cartierului,

am simțit pe limbă piper alb,

în nări miros de grătar încins

și în urechi zgomot de tramvai.

Nu știam atunci că

sos de șaorma-cu-de-toate,

bălegar uscîndu-se la soare,

șuruburi, șaibe, cuie, piulițe

rostogolindu-se pe gresie noapte de noapte

în garsoniera de jos

vor însemna pentru totdeauna Dristor.

Și Mariana cu barbă,

și băieții ei dichisiți,

și iubișoarele,

și adolescenții umblînd în grup de colo-colo,

și ceremoniile funerare,

cînd jaguare, merţane, jaguare, merțane

se-nşiră melancolice

de-a lungul străduţei care desparte blocul de cimitir,

și străduța care desparte blocul de cimitir,

și piața colorată și ieftină din spatele blocului,

și tramvaiul croindu-și drum

printre trunchiuri firave de copaci,

și șaormeria celebră în tot orașul,

cu cei șapte bucătari tineri,

ca șapte frați identici,

sclipitori în costumele lor imaculate,

mînuind cuțitoaie bine ascuțite,

potrivind garniturile în foaia de lipie,

totul într-o viteză care mă fascina

de cîte ori treceam să cumpăr

o șaorma-cu-de-toate-la-pachet,

vor însemna pentru totdeauna Dristor.

Dar mai ales cum se face seară.

Și cum se vede asta de la etajul opt.

Cum a deschis vîntul geamul de la bucătărie și

un bărbat îi spune femeii sale pitulice.

Cum, la Florăria Mariana, Mariana se uită la televizor

și mănîncă semințe.

Singurele ferestre ale garsonierei de 18 mp,

cea de la bucătărie

și cea de la camera ce-mi servește

drept living, dormitor și birou,

dau spre apus.

Așa cum și camera mea de fetiță

tot spre apus dădea. ”

Mariana

„Sîmbăta după-amiaza și mai ales duminica

nu prea vezi pe străzi decît

cerșetori, nebuni și golani.

Adolescenți săraci, îmbrăcați colorat, vorbind tare.

Cu frunțile încrețite, ca și cum

chiar atunci ar învăța literele.

De la etajul opt,

pe străduța care desparte blocul de cimitir,

nu se văd acum decît Mariana și prietenii săi.

Mariana vinde lumînări și candele, chibrituri și tămîie,

pămînt pentru flori, flori și coroane de flori,

flori naturale

și flori artificiale

într-o coșmelie albă de termopan: Florăria Mariana.

Are acolo televizor și, iarna, calorifer electric.

Acum nu mai vine nimeni,

e trecut de șase seara,

e duminică.

Mariana stă pe-un scăunel în fața Florăriei Mariana

și mănîncă semințe de floarea-soarelui.

În jurul ei sînt cîțiva băieți

cu tricouri mulate,

băieți firavi, cu mîinile încremenite

în buzunarele blugilor,

privind în gol,

băieți dichisiți, cu părul bine tuns,

vopsit în culori electrice.

Albastru, blond, ciclam, verde.

Mariana pare mama lor,

cu sînii ei bulbucați,

gata să-i scape din maioul Calvin Klein,

cu șuvițele ei blonde încadrîndu-i obrajii

mereu nerași.

Mariana pare tatăl lor,

cu mîinile ei mari,

cu spatele ei lat, numai bun să care

sacii cu pămînt pentru flori,                    

cu șoldurile ei zdravene,

înfășurate în fusta lungă, vaporoasă.

Ar putea să țină cîte doi băieți deodată

pe genunchi.

Mariana e bună, îi îngăduie în preajma ei.

Băieții o ascultă nemișcați,

seară de seară se adună

în fața Florăriei Mariana.

Mariana vorbește și scuipă cojile direct pe asfalt.

Vocea ei ascuțită

ajunge pînă la etajul opt,

chiar și cînd geamul e închis.

Cu toate astea, nu se poate spune

despre ce vorbește.”

Melancolie

„Mai întîi au făcut probe.

Probă, probă, probă, probă...

Doizece, doizece, doizece...

Probă, zece, doizece...

Ca pentru un mare concert

pe un mare stadion.

După vreo oră au apărut:

acordeonistul, violonistul, trompetistul,

un fel de limuzină neagră,

care purta pe lunga ei spinare

sicriul,

numai falduri de organza albă.

Urma o decapotabilă în care plîngeau

două femei corpolente,

una tînără, alta bătrînă,

şi apoi

jaguare, merţane, jaguare, merțane

care se-nşirau melancolice de-a lungul străduţei,

înconjurate de o mulţime îndoliată.

Cînd s-a pierdut pe aleile cimitirului

şi ultimul automobil,

au început dedicaţiile.

De la răposat la cei rămaşi neconsolaţi,

de la cei rămaşi neconsolaţi la răposat înapoi,

şi de la marşul funebru

la Drumurile noastre toate.

Mai mult de-o oră.

Apoi neconsolaţii s-au întors,

la poartă îi aşteptau cerşetorii,

s-au împărţit pachete, pacheţele,

în vreme ce maşinile îşi făceau loc

melancolice prin mulţime.

În urma lor, pe străduţa care desparte

blocul de cimitir,

a rămas un covor de petale colorate şi bănuţi aurii.

De la etajul opt

am privit-o pe Mariana

cum a urmărit totul

din uşa Florăriei Mariana,

cînd în picioare, cînd pe scăunel,

scuipînd coji de seminţe

printre petalele şi bănuţii de pe trotuar

şi m-am gîndit

că o să aibă ce le povesti deseară

saturnienilor ei de băieţi.”

„când ne-am despărțit prima dată eu am luat-o la stânga, pe icoanei, tu ai ținut-o drept înainte. în buzunarul hainei îmi simțeam degetele lipite. mă gândeam că e prea devreme să am un copil. defapt nu gândeam, ci strada își freca bordurile de coapsele mele. îmi împingea sânii în texturile tencuielilor. respira prin rigole direct în plămânii mei. își făcea loc în mine cu un fel de tupeu, în fața căruia cedam, înaintând încet pe străduțe întortochiate, până în piața rosetti.
acolo piatra statuii devenea fosforescentă.”

 „uzură şi speranţă 

în serile când oraşul lasă pe lucruri

o peliculă moale 

sudoarea unui tramvai înaintând

pe mediana craniului

către Hala Traian

devine vâscos buzunarul

purtând câştigul în lupta pierdută

cât ţine ziua de lucru

cu sânge băut de vampirul

iubitor de lumină

_opt ore: nine to five 

intru

sub pielea duşmanului

ca să pot înţelege

şi acolo e frig.”

„De aproape cinci ani, în fiecare dimineaţă, pleca din apartamentul cu două camere de lângă Laromet şi, la oricare din familii se ducea, era nevoită să treacă prin faţa blocului ridicat pe locul fostei coşmelii, Grefoaicele colţ cu Mocani. Aici însemna acasă, peste drum de fosta bojdeucă a socrilor, pe care o moşteniseră şi o vânduseră ca să plătească procesele. Oricât s-ar amăgi, „pe strada cu cocioabe“ o să moară – cum poreclise ea mahalaua Bazilescu, unde se născuse Mircea.
[...]
Aşa trăiau de câţiva ani, înconjuraţi de cocioabe şi magherniţe, la marginea cartierului, învecinându-se cu zidul Laromet, cu terenul de fotbal şi clădirea fostelor grajduri, de pe vremea boierului Bazilescu, devenite locuinţe. În curtea comună a fostelor grajduri parcase Mircea maşina şi acolo aşteptaseră o zi şi o noapte să se elibereze apartamentul executat silit, casa lor de acum.”

„De pe vremea lui Chiliman, cu Oprescu-n frunte se făceau măgăriile astea. Cum să ridice blocuri printre case? S-a convins şi ea cât umblase prin tribunale: în ţara asta totul e pe şpagă. I-a văzut cu ochii ei pe pocăiţii lui Onoriu, la marginea cartierului. Umblau pe la gardul caselor vechi, tip duplex, ridicate de CFR, şi caselor vagon, unele părăsite, altele cu ziare în loc de geamuri, din chirpici, îi amăgeau pe amărâţi şi, de vinerea până duminica seara, turnau fundaţia, fără autorizaţii, fără acte. Vecinii vorbeau că le construiesc pe persoană fizică şi că tot aşa vând apartamentele. Cum de s-or muta oamenii în ele, cât de urâte sunt? Măcar al lor e bloc solid, făcut pe vremea lui Ceauşescu pentru muncitorii de la fosta uzină Laromet. Şi uite cum s-a urâţit cartierul, mai ales pe străzile din capăt. În ’83, când a venit prima oară, aici erau drumuri desfundate, nu-ţi dădeai seama că eşti în Bucureşti. Dar nu-ţi săreau în ochi blocurile, ca balaurii printre case. Vecinii care s-au trezit că deschid fereastra şi dau de zidurile cenuşii sau ruginii ale construcţiilor şi-au făcut o asociaţie şi au reclamat peste tot. Cât s-a luptat şi maestrul Dan Grigore să împiedice distrugerea cartierului. A făcut adrese la Primăria Capitalei, că locuinţa lui e agresată, la o distanţă de 3,5 metri, de un bloc P+2+M, care nu are la dosar studiu de însorire. Era mândră că e vecină cu celebrul artist la care abia îndrăznea să ridice privirea când îl mai întâlnea prin Lidl şi la piaţă. Nu şi-ar fi imaginat că un geniu ca el cară pepeni cu mâinile alea măiestre sau că şi-a rupt din timp ca să facă o postare pe Facebook. „Este ilegal ce se întâmplă în Bazilescu, nu mai avem presiune la apă, la gaze, unde era o familie, acum sunt zece. De ce nu se respectă regula spaţiului verde obligatoriu din Monumentul Istoric Parcelarea Bazilescu? Toată aglomerarea asta de construcţii ilegale o să ducă la refularea canalelor, pentru că aceleaşi conducte trebuie să facă faţă unui consum mai mare. Normal ar fi să se planteze cel puţin un arbore la fiecare o sută de metri pătraţi de curte, ca să ne cureţe aerul, aşa cum cere statutul zonei. Nici asta nu se respectă, pentru că n-au mai lăsat loc de curţi. Au apărut fluctuaţii de tensiune şi opriri neanunţate de curent. De ce distrugeţi spaţiul verde şi parcurile? Ce politică de urbanism e asta, când respirăm un aer otrăvit, fiindcă suntem sufocaţi de mirosul de gunoi de la groapa din Chiajna, care e arhiplină?“, scria marele pianist. Au fost şi mitinguri de protest, într-o zi, a venit şi televiziunea pe Transilvaniei, dar ce folos? Blocurile sunt în picioare şi pocăiţii împânzesc cartierul cu şantiere.
„S-a ales prafu’ de Parcelarea Bazilescu, monument istoric, Stelo“, îi zicea şi Marinică. „Toate trotuarele pline de maşini, că nemernicii promit locuri de parcare şi de unde? Se răzgândesc şi fac apartamente la subsol, matrapazlâcuri, e o mafie imobiliară!“ Dar nu se ţine el de toartă cu primaru’ Tudorache? L-a auzit la telefon şi cu primăriţa. Ce, ăia nu ştiu? Că n-or construi chiar de capu’ lor clanurile, cineva le semnează o hârtie. Dar ce-i pasă lui? Tot cu pocăiţii le-a făcut copiilor duplexul ăsta, pe Credinţei – două vile lipite, construite ca lumea, nu de mântuială, ca blocurile pentru amărâţi, şi uite că a ajuns să se mute el într-una – dacă nu-l mai iubeşte Ligia, deh, cine l-a pus să-şi ia nevastă tânără, dată dracului notăriţa!
De aici porniseră în viaţă şi uite că aici s-au întors, „la cocioabe“, pe ultima stradă din cartier – traversai bulevardul şi, în doi paşi, erai în Chitila. Cine ar fi crezut că o să ajungă vreodată să stea la bloc? La Vârfuri aveau curte mare, cu grădină şi livadă, iar la treişpe ani, când s-a mutat cu maică-sa la Bucureşti, la tanti Vichi, aveau o curticică cu cişmea şi băncuţă de lemn, sub un nuc, ca în parc. Acolo a fumat prima ţigară, cu ochii la cer – Vichi i-o dăduse pe furiş. Era o mansardă închiriată, pe strada Traian, aproape de Foişor. Locuiau singure, camerele de la unu şi parter erau goale, încuiate. După ce a murit maică-sa şi tanti Vichi a plecat din ţară, s-a mutat la internatul liceului, dar asta era altceva. În vacanţe se ducea acasă, la taică-su, vedea cerul când voia.”

„Începuse ca maşinist la Bulandra şi învăţa meserie. Iubea teatrul încă din copilărie. Maică-sa cumpărase un radio Atlantic Acord, făcut de Tehnoton, şi, în fiecare miercuri, ascultau Înşir-te, mărgărite! Călca rufele familiilor şi el se juca la picioarele ei. „Musca să n-aud!“, îi zicea când ţipa peste glasurile actorilor. Era aşa serioasă, ca într-o sală de spectacol. De mic îl lua taică-su cu el la Bulandra şi aşa a prins drag de arta teatrului. Mai târziu, când era la liceu, căuta spectacole şi în altă parte. Mergea cu gaşca prin tot Bucureştiul, dar nu aveau bani şi se rugau de persoana care rupea bilete la intrare: „Ştiţi, sunt din partea lui Horia Căciulescu, a lui Alexandru Lulescu“, de fiecare dată spuneau alt nume care era în distribuţie. Odată, la grădina de vară de la Tănase, l-a rugat pe bărbatul de la uşă să-i lase să intre, minţind că i-a invitat domnul Biţu Fălticineanu, directorul teatrului. Doar că ei habar n-aveau cum arată şi a încremenit când un spectator i-a şoptit din spate: „Vezi că dumnealui e Fălticineanu“. Ani buni a ţinut distracţia, de câte trei-patru ori pe săptămână. Aşa a văzut, de mai multe ori, aceleaşi spectacole: Cu uşile închise, A douăsprezecea noapte, Steaua fără nume, Titanic Vals, Gaiţele. Nu se plictiseau niciodată. La fiecare reprezentaţie parcă era altă piesă şi ce actori, de zile mari. Cel mai mult îi plăcea sala de la Grădina Icoanei: era aşa aproape de actori şi îi venea să-i atingă. Apoi, când a intrat şi el în lumea artei, a fost în culmea fericirii. Avea senzaţia că poartă o uniformă invizibilă, care îl deosebeşte de restul oamenilor, de „civili“, cum i-a spus Stelei la prima întâlnire: „Eu nu sunt civil“ şi, până să o aibă pe Lăcră, o ducea la toate teatrele. Plecau împreună şi căutau, la întâmplare, spectacole. Cele mai ieftine bilete erau pe strapontină, cinci lei unul, dar nu găseau tipul ăsta peste tot. A dus-o şi la Atelier, la Naţional. Sălile erau pline şi nu de puţine ori se întâlneau cu spectatori care mai văzuseră acelaşi spectacol. Lumea venea îmbrăcată frumos, oamenii aveau timp să meargă acasă de la serviciu şi să se gătească pentru teatru.
Când s-a mutat la Odeon, nu a mai rămas timp pentru alte teatre. A fost greu la început, dar în doi ani şi-a dat seama cu ce se mănâncă şi de-abia aştepta să monteze un spectacol nou.”

„și autogara miroase a tei în seara asta

la fel cum miros toate obiectele din proximitatea parcului

carol bună dimineața porumbei mi-ai scris și atunci cred că

s-a oprit ploaia pe bulevardul constantin brâncoveanu ceasul

meu e acum pe mâini bune poți să-l recuperezi când vii

#legacy #poetry #expirat #vodka doar la o lectură a lui teo

dună îl vezi pe andrei zbîrnea bând rose bună dimineața

porumbei cum ați dormit am avut ușa încuiată la cameră nu am

cotrobăit prin debara bună dimineața porumbei tavanul stă să cadă nu

te pot lăsa să mai stai aici data viitoare când vii bună dimineața

porumbei orașul se desface ca un evantai într-un bazar turcesc

un pictor

gruzin s-a închis într-o mansardă caricaturile nu ne vorbesc despre

globalizare un

regizor armean bună dimineața porumbei și

asumarea sexualității în anii ’50 bună dimineața porumbei bună

dimineața emir kusturica bună dimineața jazz”

„am văzut crescând prețul dovlecilor din piețele agroalimentare

mi-am desfășurat cele șase straturi de piele peste linia albastră a

metroului bucureștean am comparat costume reușite cu alte costume

ce n-ar fi trebuit să părăsească depozitele.

la ora 20:31 te alături conglomeratului

aici am putea deschide o paranteză în care să descriem nevoile sau

necesitățile pentru care a fost conceput focus-grupul

cine ce când de ce și mai ales cum putem suprapune harta grunge-ului peste harta metroului bucureștean

din păcate

rezultatele

nu vor fi publicate

prea curând

de oamenii de știință britanici

ei sunt corporatiștii din pipera. ei umblă cu badge-urile la vedere

ei sunt corporatiștii din pipera și au propriile campionate de fotbal

zece ani de corporații zece ani în care viața a devenit o trotinetă

ascunsă de ochii oricărui tracker GPS

când dimineața începe din nou în berceni

tu îți bei cafeaua cu bijou

undeva în texas la un ranch

a fost interzisă orice manifestare prilejuită de halloween

bugetul de marketing a fost donat unei asociații

care luptă pentru drepturile suricatei suricatta”

„tot mai des accidente pe care le-ai fi putut evita tot mai des alina formează numere la întâmplare în speranța unui oraș acvatic

clopotele anunță încă o zi anostă alina ar fi vrut să o evite

alt cuvânt cheie pe blogurile de călătorii: accidente pe autostrăzile suspendate ghețari peste ghețari peste ghețari în garsoniera de la etajul patru încă o dată netflix dezamăgește în materie de lung-metraje

aminoacizii lucrează doar pentru corpurile vizibile de pe casa scărilor alexandra a vrut să o decoreze cu postere ale unor trupe de rock progresiv comisia de cenzori a blocului nici nu a vrut să audă se temeau mai degrabă că administratorul va delapida sume considerabile din fondul de rulment

mici linii întunecate ne ghidează pașii dinspre berceni spre centrul orașului

are you a zoe or a zelda? sau, dacă reformulăm, te regăsești în alexandra sau mai degrabă în alina?

nu există un răspuns corect

cum nu există nici un număr minim de interviuri de la care ești sigur selectat pentru jobul visurilor tale41

cinismul ți se potrivește ca o pălărie din fetru

stele și sateliți nu depășim niciodată primul nivel

nu vrem ca bunica alexandrei să coboare la prima stație

nu vrem ca trenurile să vină aici mai des de o dată pe săptămână

pur și simplu nu vrem are you a zoe or a zelda?”

„încă un moment în care parcul din bergen

devine miezul tuturor obiectelor

plutitoare să luăm exemplul acestei roți de agrement ea

luminează un cartier întreg de la

jardinierele roz și până la balonul razant cu

mașa și ursul frica e ținută în viață doar de un

spidercam montat deasupra zonei 51

bătălia animalelor de companie abia acum începe

lumina se propagă cu viteza

unei gâze pe obrazul tău stâng

direcție imprecisă – toate ceasurile din

univers vor fi confiscate

porii deschiși câteva animale de pradă

Ænima e un cal de bătaie listat pe OLX

te voi striga Ænima și rodiile îți vor acoperi corpul cald

ca o etajeră de lemn cu viniluri încă neșterse de praf.”

„Câteodată alegi o seară la karaoke în

Detrimentul psihoterapeutului cu porumbei

În grădinile pe care le-am proiectat în

Rahova City nu vei găsi niciodată mușețel și

Nici quinoa. Tăcerea, doar o formă discretă de

Respirație

Ce poți face cu un creion argintiu și cu un raportor din

Trusa de geometrie a Andreei. Dacă nu ai talent la desen

Nu mare lucru. Există trei mese principale și două momente

Esențiale de care ar fi bine să ții cont. La 9:30 și la 16:30 fructe sau

iaurturi cu

Un conținut de grăsime de maximum 2%. În niciun caz nu încerca

Iaurtul grecesc de la Salad Box. Și nici budinca de chia cu unt de

Arahide și banane. Efectul produselor Natur Haus va fi mult diminuat în momentul

În care nu respecați regulile simple ale dietei. Ce poți face cu un

raportor dar cu un echer

Construit după principiul triunghiului echilateral

Rahova City ar putea fi numele unei trupe de post-punk apocaliptic

Nimic esoteric nimic din proximitatea cabinetului de psihoterapie

Dacă vei suna la 49 ușa va fi larg deschisă și nu te va întreba

Nimeni de ce te holbezi la ghepardul din paginile revistei”

„Au început să sape din nou în primăvară, la câțiva metri distanță de locul unde săpaseră prima oară, în latura dinspre școală. Au săpat până au dat de peretele exterior al pivniței, Elena și-a amintit roșul incredibil de bine păstrat al cărămizii subțiri. Vederea pământului umed, plin de rădăcini, răscolit de lopețile oamenilor i-a făcut rău. Câteva zile a venit diminețile să urmărească munca oamenilor. De la moartea lui Petru, nu mai suporta să stea ziua în casa goală, încă distrusă din noaptea bombardamentului. Cum cererea depusă, din nou, în primele zile ale primăverii fusese aprobată de primărie, curtea se
lărgise cu câțiva metri buni și casa putea fi ridicată în afara perimetrului pivnițelor roșii. Locul arăta cu totul altfel acum, strada era și ea alta. Elena aștepta să înflorească cei șapte castani din fața școlii, era momentul ei preferat din an pe strada Mântuleasa. 
[...]
Casa a început să crească odată cu venirea verii. Din cauza pivnițelor, n-a putut fi aliniată paralel cu școala, zidul mergea pieziș, de parcă arhitectul greșise când trasase planul construcției. Din curte, se vedea prin frunzișul care tremura în vântul ușor de iunie turla bisericii, peste acoperișurile caselor de vizavi. Elenei i se părea că strada se schimbase mult, deși nu trecuse atâta timp, pe mijlocul ei treceau uneori automobile moderne, cu vopseaua strălucitoare, conduse de tinere femei acoperite până în pământ de halate maronii, cu pălăriile înfășurate într-un voal des. Goneau spre Calea Moșilor, lăsând în urmă strada învăluită într-un praf auriu care se reașeza lent pe trotuare, pe frunzele copacilor și pe hainele trecătorilor. Orientată cu spatele spre școală, de-a lungul curții ei, casa avea un perete cu o fereastră înaltă spre stradă, o intrare largă, cu evantaiul de sticlă care apăra treptele mari, late și un mic peron de piatră. Grădina ocolea peronul, într-un L care se prelungea mult în spatele casei, într-o porțiune sălbatică, pe care încă creșteau oțetarii vechiului maidan. Uneori, când intra pe stradă dinspre Calea Călărașilor, Elena vedea calcanul cenușiu, ca un zid mort înălțat strâmb în mijlocul unei grădini. Dar curând vegetația a crescut atât de înaltă, încât aproape îl acoperea.”

„Fața pe carosabil,
picioarele pe trotuar,
bătrâna îl trage
de umărul hainei.

Ridică-te,
asta ne trebuie nouă acum?
spun palmele ei îndepărtate.
Îi răspund tălpile lui
simetric aliniate.

De partea cealaltă
un cuplu tânăr,
el vrea să treacă în fugă
ea îl ține de geacă,
nouă benzi la Arcul de Triumf
verde pentru mașini
părul alb pe asfalt
violetul înserării răsfrânt
în creștetul capului pleșuv.
Nouă benzi
la Arcul de Triumf,
verde pentru mașini.

(E atâta storytelling
în oraș, baby,
chiar pentru asta am venit
să-ți spun.)”

„s„tatuia care vomită
lobotomizată din greșeală
primind scuze într-un plic cu antetul revoluției
și scoasă pe-un afet de tun în piața televiziunii unde
oratori cârpaci senatori își varsă zilnic lăturile minților
iar câțiva orbi fac găuri cu bastonul
și sădesc flori ale căror culori nu le văd niciodată
Se decretează amnistia generală
dar primăvara e întotdeauna o ocazie
când pomii de pe marile bulevarde se spoiesc
cu var pe trunchi și cu sânge pe ramuri
un fotograf a scos un album în relief
observatorul astronomic mânjit cu var și sânge părea atât de viu
încât a fost cumpărat de-o fundație australiană
care l-a transformat în maternitate pentru canguri
Scheletul brontozaurului din muzeul antipa
a fost învelit în steagul revoluției
prin gaură poetul național a ieșit să recite
dar un pompier i-a tatuat pe limbă FUMATUL INTERZIS
poetul i-a răspuns scriind pe geamuri
cu degetul înmuiat în lichidul sepiei:

îmi vine să plâng fără motiv
în timp ce patinatoarele se rotesc pe gheață
amețesc de crispare
și înviez în zăpada aceleiași secunde
sunt slab și mic precum morala inexistentă
a acestor rânduri amorfe
voi da la o parte iedera de pe fațadă
și-o voi arde în mijlocul curții
demențial zgâriind cu un cui
tăblița cu numărul casei
înjurând trecătorii
scuipându-i din cazemata pubelei
până când va răsări luna
și-mi va scoate ochii cu andreaua ei lungă

După aceste evenimente
în ziare a apărut un ferpar țepos ca o mătură
iar unghiile încarnate au devenit salvatoarele patriei
și chițăie ca niște șoricei prin colțuri de străzi
iar fumatul abia că nu-i interzis: statuia care vomită
compactează fum și vomă într-un altar subpământean
care va deveni în curând koh-i-noor.”

Locul în care Nora Iuga tăriește de peste 60 de ani, care dă și titlul minunatului său jurnal neterminat „Titan. Apartamentul 290”. 

„Cred că v‑am mai spus că locuiesc pe Liviu Rebreanu, la numărul 29. În Titan, apartamentul 290.”

„Nu știu cine sună acum la interfon, în blocul în care locuiesc de mai bine de 60 de ani... și mă întrerupe!”

„Era un lucru la mintea cocoşului că cine stă pe Băiuț, adică în Drumul Taberei, ţine cu Steaua. In afară de Filip şi de mine, n-am mai auzit de nimeni - şi mai erau şi boşorogii, şi mai era şi Şchiopu Bărbosu - care să nu aibă ceva de împărţit cu l-a trimis tovarăşa, ci cocoţat pe ceea ce noi numeam atunci cazemată (un garaj de beton, lăsat de izbelişte), bălăngănindu-şi picioarele în gol şi privindu-mă mustrător pentru prima oară. Nu, nu ai dreptul să dai în Cristos. El nu ştia nimic pe-atunci de zborurile lui din înserare, nu ştia nici măcar de Bau-Bau sau de Luminiţa şi, mai ales, nu avea nicio idee cum că un taur care stă la ţară prea mult se poate întoarce pe aleea Băiuț un băiat ca oricare altul.”

În povestirea Cărămida cele două studente bat întregul cartier Tei la pas în căutarea unei cărămizi pe care să o încingă, să o îmbibe cu oțet și cu aburul rezultat să întrerupă o sarcină neplanificată. 

„În drum spre casă, în autobuz, am scrollat pe telefon și am văzut pe Facebook că o fostă colegă de birou cu care mă înțelesesem bine dădea în chirie o garsonieră. Știam că are această locuință și că o ține pentru așa ceva. Am sunat-o. [...] M-am întâlnit cu colega mea când a ieșit de la lucru, ne-am văzut în fața blocului, unde era garsoniera, undeva pe la Iancului.
[...]
Garsoniera Iuliei era nou-văruită, ceea ce însemna că Maica Domnului avea să-și găsească locul cu greu și nu pe perete. Cu toate că varul proaspăt, al cărui miros încă se simțea, îi dădea un aer de curățenie, mobila era făcută din bucăți vechi, desperecheate, uzate de valuri de chiriași. Canapeaua nu se întindea perfect, șanțul de la mijloc te atrăgea către el. Iar ferestrele dădeau către un bulevard circulat și se auzea traficul. Mi-am dat seama din start că nu va fi o locuință confortabilă și că trebuia să caut mai mult, dar nu erau șanse să găsesc mai bine la bugetul pe care-l aveam.”

„Începusem școala și alergam ca bezmetica pe bulevardul Elisabeta, citind afișele de cinema, oprindu-mă pe la vitrine, mai ales la bomboneria cea nouă, vizavi de Hotel Princiar. [...] Și mă mai opream pe la parfumuri, treceam cu indiferență pe lângă liceul "Lazăr", de unde adeseori răzbătea câte o trompetă, încât ajungeam acasă mereu cu întârziere și o găseam pe mama pachet de nervi, cu masa pusă și aperitivele pe jumătate duse. [...]
Eram la masa de prânz, iar Noni pusese deja ciorba în farfurii. Tata își ridicase ochelarii de pe frunte [...] și-am auzit-o pe mama spunând:
- Să știți că am închiriat mansarda, partea dinspre bulevard, pe șase luni. 
[...]
Toată viața noastră se derula în acea casă, în care totul părea simplu și nesfârșit. La parter erau magazinul de pălării și croitoria tatălui meu. La etajul întâi aveam salonul, bucătăria, băile și alte încăperi, pentru musafiri. Dormitoarele ocupau etajul al doilea, iar la mansardă aveam două apartamente pentru închiriat.
[...]
În ziua aia mi-am făcut lecțiile, am răsfoit dicționarul la fereastră, cu intuiția că începe alt timp, cu descoperiri colosale, care aveau să mă scoată din plăcerile de atunci, legate în primul rând de fereastra camerei mele și de bulevardul Elisabeta. Puteam să număr toate mașinile care treceau, respectiv într-o oră număram până la patruzeci de automobile, fără să pun la socoteală tramvaiele sau trăsurile. [...]”

Mircea, naratorul din Orbitor, evocă aminitirile aproape organice ale copilăriei timpurii și locurile unde a trăit, în Cartierul Floreasca: „[...] celelalte vieţi anterioare-ale larvei sifonofore care am fost de la naştere la doi ani şi jumătate (în Silistra), de-atunci până la trei ani (în blocul de lângă garajul Floreasca) şi-apoi în vila de pe Puccini, fiinţe cu un creier dezvoltat altfel, cu conexiuni altfel încrucişate, în care imaginile erau mai curând emoţii şi pofte.
[...]
Ne mutaserăm „la bloc”, în Floreasca, lângă garajul de autobuze. Faptul că stăteam la etajul patru şi că aveam două camere plus bucătărie şi baie făcea ca totul să ni se pară un vis de neînţeles. Nu nimeream niciodată camera în care aş fi vrut să intru, de parcă ar fi fost o sută. Mă rătăceam pe micul culoar ce ducea din bucătărie în camera mea. Baia se afla între cele două camere principale, ceea ce complica şi mai mult totul.
[...]
Într-o dimineaţă de la sfârşitul lui august am lăsat în urmă pentru ultima oară, ca pe-un aisberg, vila galbenă din Floreasca, unde locuisem timp de trei ani, şi-am luat-o, de mână cu mama, pe stradelele liniştite-ale cartierului, trecând pe lângă alimentara din capătul străzii noastre, unde mă trimiteau să cumpăr câte ceva cu bani potriviţi, prin faţa frizeriei unde mă rătăcisem cândva şi urlasem până la- nvineţire, am luat nişte maşini şi, răscolind zone de neînţeles ale oraşului, am ajuns în faţa unei enorme zidiri.
[...]
Era deja septembrie şi săptămâna următoare au venit pe neaşteptate ploi, furtuni şi chiar lapoviţă. Mama nu mai avea serviciu, şi am început să simţim asta curând. Mâncam iarăşi prost, mă săturasem de marmeladă şi macaroane. De altfel, de-atunci mama n-a mai lucrat niciodată. După cea mai lungă şi tristă toamnă de care-mi aduc aminte, prin noiembrie ne-am mutat "la vilă", tot în Floreasca (de fapt, doar la două străzi de garajul de autobuze), pentru că tata era deja ziarist şi noul lui statut social se cerea onorat cum se cuvine.”

Banala și aglomerata șosea Ștefan cel Mare este în Orbitorul lui Mircea Cărtărescu un fel de axis mundi, locul unde se mută, copil fiind, după ce primii ani i-a trăit așa cum el însuși povestește „de la naştere până la doi ani – pe Silistra, o stradă de mahala din cartierul Colentina; de la doi la trei ani – la bloc, în Floreasca, lângă un garaj; de la trei la cinci ani – la vilă, tot în Floreasca, dar pe o frumoasă şi tăcută alee cu nume de compozitor italian. Apoi, în Ştefan cel Mare, în marele bloc lipit de Miliţie.”

De-a lungul romanului Orbitor (Aripa Stângă) cartierul, șoseaua, blocul, sunt iar și iar recreate din memoria subiectivă:

„Înainte să se construiască blocul de vizavi şi totul să devină ecranat şi irespirabil, priveam nopţi întregi Bucureştiul de la tripla fereastră panoramică a camerei mele din Ştefan cel Mare. Fereastra reflecta de obicei mobilierul sărac al încăperii, un dormitor de lemn gălbui, o toaletă cu oglindă, câteva plante, aloe şi asparagus, în ghivece de argilă, aşezate pe masă. Lustra cu abajururi de sticlă verzuie, unul dintre ele ciobit de mult timp. Spaţiul galben al camerei devenea şi mai galben adâncindu-se în uriaşa fereastră, iar eu, un adolescent ascuţit şi bolnăvicios, în pijama rufoasă şi cu un fel de vestă lăbărţată deasupra, stăteam toată după-amiaza aşezat cu fundul pe lada de la studio, privind în ochi, ca hipnotizat, reflectul meu din oglinda străvezie a ferestrei.
[...]
Mă mutasem în blocul din Ştefan cel Mare la vârsta de cinci ani, şi imensitatea scărilor, gangurilor şi etajelor lui îmi dăduse câţiva ani un vast şi straniu teren de explorare. M-am întors de multe ori acolo, în realitate şi-n vise, sau mai curând într-un continuum realitate-halucinaţie-vis, fără să ştiu vreodată de ce viziunea acelui bloc lung, cu opt scări, cu faţada mozaicată de ferestre panoramice, cu magazinele magice de la parter: mobila, electrocasnicele, atelierul de reparat televizoare ― m-a umplut mereu de emoţie. Niciodată nu pot vedea zona aceea a şoselei cu un ochi liniştit. 
[...]
De nenumărate ori în visele mele mi-a apărut scara blocului din Ştefan cel Mare, unde ne-am mutat pe când aveam cinci ani şi câteva luni, într-o toamnă lăptoasă care măcina marea construcţie încă plină de schele şi cofraje de beton. Blocul se ridicase pe terenul viran din faţa morii "Dîmboviţa" şi era lins permanent de vînturile ude şi reci ce veneau dinspre lacul Tonola, lângă care se afla Circul.
[...]
Apărea în poemele mele mama, păşind pe şoseaua Ştefan cel Mare, mai înaltă decât blocurile, răsturnând camioanele şi tramvaiele, strivind cu tălpi uriaşe chioşcurile de tablă, măturând trecătorii cu fusta ei ieftină de diftină. Se oprea în dreptul ferestrei triple a camerei mele, se ghemuia şi privea înăuntru. Toată fereastra se umplea de marele ei ochi albastru, de sprinceana ei încruntată, care mă umplea de teroare.
[...]
Ţinea minte primele zile după ce se mutaseră la bloc, în Ştefan cel Mare. Veneau din Floreasca, de la vila unde intra şi ieşea pe fereastră, unde trecea pe străduţa din faţă o maşină poate la o oră o dată, unde până toamna târziu tufele de plante ornamentale şi gărduleţele vii rămâneau verzi, pline de boabe negre şi roşii, otrăvitoare. Şi deodată, în octombrie, se mutaseră în blocul încă-n construcţie, cu schele pe faţadă, cu liftul neinstalat încă şi, în loc de balcon, doar cu o platformă de ciment întinsă afară, de-a lungul sufrageriei şi bucătăriei, fără balustrada de fier şi sticlă armată ce avea să fie montată mai târziu. Blocul i se păruse gigantic, nesfârşit de lung, întins de la castelul Miliţiei până la Aleea Circului, cu ganguri din loc în loc, sinistre şi-ntunecoase, în care se deschideau scările. La-nceput totul i se păruse înfricoşător. O ţinea minte pe mama lui, în prima seară, când acoperise geamul din camera dinspre moară cu hârtie albastră şi stătea doar în furou pe patul fără nici un fel de aşternut, în camera altfel complet goală, cu pereţii nezugrăviţi. Şi celelalte camere erau goale şi albe. Lui Mircişor, care avea atunci cinci ani, i se păruseră neobişnuit de mari. La bucătărie abia ajungea cu creştetul până la marginea chiuvetei. Din primele zile ieşiseră la cumpărături, mai mult ca să tatoneze dezolantele împrejurimi. Căzuse prima zăpadă, era ceaţă şi totul părea pustiu, amar, dureros. Şoseaua pietruită era zguduită mereu de câte-un tramvai ce zdrăngănea din toate geamurile şi clopoţea ca nebunul. Vizavi erau garduri negre, putrede, de după care se zăreau acoperişuri, hornuri şi fumuri. Mergeau parcă ore-n şir de-a lungul blocului, ale cărui vitrine de la parter erau încă goale, cu câte-un mare X de vopsea pe geamurile lor, şi deodată blocul se termina şi un spaţiu uriaş, înzăpezit, se-ntindea-n ceaţă până-n locul unde trebuia să fie circul, dar unde nu se zărea decât o-nsăilare de linii cenuşii.”

„[...] atât de ciudat! ― era drumul către naşii mei, la Maica Domnului, unde ne ducea tot un tramvai, dar numai câteva staţii, după care trebuia să intrăm într-o stradă de mahala, mereu plină de noroaie, cu garduri vopsite dement în roz şi azur şi verde, ca să-ajungem, la capătul unui drum nesfârşit, la casa în formă de vapor. Deasupra acestui nou traseu neural cerul avea o cu totul altă înfăţişare: era o pătură de lichid înmiresmat, cu vaste recife de corali, cu crini de mare legănându-se-n curenţi primăvăratici, filtrând aerul îngheţat prin bronhiile ca nişte pene, cu bancuri de peştişori sclipind în soare şi schimbându-şi brusc direcţia, toţi odată, la cine ştie ce înfoiere a norilor...
[...]
Bucureştiul era atunci, pentru mine, o stea de mare luminoasă, cu centrul în casa noastră şi cu braţe întinse către casa mătuşii Vasilica din Dudeşti-Cioplea, a naşei din Maica Domnului, către fabrica de covoare din Colentina, către alimentară, braţe mai lungi sau mai scurte, mai intense sau mai pale, între care nu era decât frică, absurd, vid asemeni celui din somn sau de dinainte de naştere. De vreo două ori mai trecusem pe Silistra şi recunoscusem tulburat fostul centru al stelei de mare, acum un mic punct pâlpâitor, îndepărtat şi aproape ostil.”

Aici locuiește copilul Mircea alături de părinții lui și tot aici mama lui țese covoarele fantastice, recreate suprarealist de memoria subiectivă a copilului și care culminează cu intrigantul covor tridimensional. 

„În parcul Ioanid a revenit toamna. Frunze răzlețe se risipesc în toate direcțiile înăbușind pașii trecătorilor. Soarele e mai puțin agresiv, viața se scurge parcă mai lent, ca asfaltul fierbinte răsturnat dintr-o roabă. Poate abia acum parcul își va aparține sieși în întregime. 
Pe aici au trecut Anton Holban, Matei Iliescu, Ioana, Nora, eroina lui Sebastian care locuia într-un bloc pe Dacia, și alții, mai mult sau mai puțin cunoscuți al căror nume istoria nu le-a reținut: timpul are memorie scurtă. [...]
Mă plimb prin parc. Un pod de piatră, un coș stingher, anacronic, unde nu va mai cânta niciodată fanfara militară duminicile la prânz, un câine aleargă cu semeția unui lord englez - stăpânul îl strigă Damaschin - deci nu e lord și nici englez - un iaz suspină după apă, alei discret întortocheate în penumbră. Puțin praf, este o toamnă uscată, câțiva copii țipă. [...]
Oamenii vin și pleacă. Unii mai repede, alții mai încet, e firesc, ne aflăm într-un parc. Ce ar putea să facă?
Memoria mea este o bibliotecă răvășită; amintirile așezate în dezordine, amestecând locuri, fapte, întâmplări, gânduri, mici-mari evenimente[...]
Ioanid, un parc mic, umil și modest ca un bătrân funcționar de la Asigurările Sociale, banal, decent, cu bănci și verdeață, înghesuit între case, în mijlocul orașului, conservând cu grijă trecutul, amintirile.”

„La începutul lui februarie s-a inaugurat Cercul Militar și, cu tot frigul, au fost câteva serbări, la care a venit și regele. De fapt, toată familia regală. Mai întâi m-am uitat pe fereastră, apoi am alergat până acolo, să-l văd pe rege, pe care îl mai văzusem în toate jurnalele de la cinema, dar niciodată pe viu. Era înghesuială mare pe bulevard și, din puhoiul de lume, mi-a rămas în minte un tip incredibil de slab, cu uniformă albastră și epoleți aurii. 
Câteva zile au fost serbări pe treptele albe. Tata zice că, pe lângă fanfară, se aud îngerii de la Sărindar, catedrala care fusese pe vremuri acolo. 
Într-o seară au cântat niște artiști de la Operă, între care mi-i amintesc pe Evantia Costinescu, Goangă și Toscani. Când și-a încheiat aria, Toscani l-a prezentat pe Zavaidoc.
- Un tenor tânăr foarte bun, a zis el, piteștean ca mine și soldat brav. 
Zavaidoc a cântat un cântec pe care Toscani zicea că l-a compus special pentru el. Era frig, dar suportabil, și vedeam aburul risipindu-se din gurile cântăreților. [...]
Când a început Zavaidoc, s-a încălzit strada. Vocea lui a inundat Calea Victoriei și bulevardul Elisabeta, iar de undeva de sub asfaltul tapetat cu zăpadă venea ecoul, un răspuns la plânsul omului care moare. Nu mai știu despre ce era cântecul, ceva cu o fată, dar melodia se încolăcea pe Cercul Militar și pătrundea în urechile oamenilor. Se umpluse de lume, nu puteai să arunci un ac. Fără să știu, am fost martoră la ceva fără final, iar mai târziu, după ani, mi-am dat seama că orice cântec al lui se întipărea în pereții orașului. 
În seara aia a fost delir. Urla lumea și aplauda ca la nebuni, încât nu mai simțeam frigul, până când a apărut un general sau cineva cu grad mare, care se lăuda că el îi dăduse numele de Zavaidoc. Mi-amintesc că se adâncea noaptea, iar pe treptele albe, în frigul de moarte, au început să cânte mai întâi cântăreții, apoi tot bulevardul, Trăiască Regele în pace și onor, dar vocea lui Zavaidoc ieșea ca o lance dintre celelalte și-am ajuns acasă înghețată bocnă, dar cu glasul lui în minte, încât de-atunci, cred, m-au hotărât să-l pun pe lista oamenilor care contau pentru mine.”

În blocul „construit pentru ștabi” din Centrul Civic locuiesc majoritatea personajelor implicate în misterul crimelor din romanul Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Harald Bălăcescu, Lola Damian, familia tânără și prosperă a Dimitreștilor, toți primesc colete cu un conținut sinistru și toți sunt angrenați, pe rând, într-o enigmă complicată. 

„Noroc ca aparatamentul se afla într-unul din blocurile ridicate, în apropiere de fosta Casă a Poporului, pentru ștabii regimului Ceaușescu. Nu semănau cu coșciugele comuniste din cartiere ca Titan sau Drumul Taberei, fuseseră folosite materiale de calitate, erau spațioase, multe aveau terase și se apropiau binișor de o decentă locuință mijlocie din Vest. În opt ani de când cumpărase apartamentul, Bălăcescu nu avusese niciun necaz legat de instalațiile sanitare, de gaz, sau electrice.”

La rândul ei Lola, guvernanta lui Crișan, băițelul Dimitreștilor, ajunge să aibă un apartament aici după ce lichidează averea familiei ei, tatăl fiind un fost anticar celebru din interbelic. 

„Deși sfâșiată de amintiri și păreri de rău, purcese totuși [...] la vânzarea imobilului. Lichidă totul, păstră obiectele cele mai valoroase, multe, cât să umpli un magazin, și achiziționă un apartament cu trei camere în Centrul Civic. Mai mult decât ar fi fost necesar, dar comorile trebuiau depozitate undeva, iar față de fosta locuință, Lolei i se părea că s-a mutat într-o garsonieră modestă.”

„Clădirea unde cândva funcționase Ambasada celui de-al III-lea Reich la București, iar mai apoi Teatru de Estradă, fastuos luminată, semăna cu un cataif gigantic. Găsi anevoie un loc de parcare. Printre mașinile scumpe - surâse Mihai - ai fi putut paria la sigur că nu vei găsi nicio Dacie. [...] După o privire fulger îndreptată de portarul elegant și bodyguarzii care tăiau discret frunza la câini, Mihai intră fără probleme.
[...]
Atmosferă, rumoare piano de casă bună, o muzică discretă, tăvi cu băutură care mișunau în zig-zag, decolteuri cu sclipiciuri, aromă de țigări fine, parfumuri scumpe și....bani! Îi plăcea ceea ce vede și își propuse o incursiune, cât de curând, împreună cu Gina.”

După crima comisă împotriva doctorului Carniol presa oficială dar și vorba din târg relatează circumstanțele în care s-a petrecut și aflăm că medicul a încercat să se trateze singur după împușcătură, în primul rând încercând administrarea unui stupefiant numit pantopon. 

„Culmea e că parcă și ziarele se umpluseră de pantoponul lui Carniol. Îmi amintesc că scriau despre un vânzător de la Casa Greceanu, unde era atunci o cofetărie, La Lefter, dar căreia toată lumea îii zicea La Casa Greceanu, n-aș ști să spun de ce, iar vânzătorul fusese arestat, și se găsiseră asupra lui medicamente multe, printre care și pantopon. Poliția îl făcuse să spună de unde le are, iar acest îl făcuse îmi dădea pur și simplu fiori. Îl vedeam bătut, strâns cu ușa, amenințat rău. Vânzătorul aducea medicamentele de la un farmacist evreu din Oradea Mare. Amănuntul că era evreu deja îl punea în legătură cu doctorul nostru. S-a vorbit mult și pe tema asta. Vânzătorul de la Greceanu vindea stupefiante și alte doctorii unor actrițe de la Național și unui scriitor, care urmau să fie audiați.”

Ajunsă la București cu o poveste cumplită și încercarea de a-și repara viața și pe a fratelui ei, Matilda, enigmatica femeie a cărei poveste o aflăm în partea a doua a romanului Zavaidoc, închiriază o cameră pe strada Boteanu și încearcă să își pună viața în ordine, întâmpinând obstacol după obstacol. 

„Am ajuns în strada Boteanu, Aflred a plătit mașina și-am coborât. Clădirea era impozantă și avea mai multe intrări, între care una aproape dosnică: o ușă îngustă, camuflată de un arțar. Cu siguranță, acolo fusese o cușetă de portar sau un depozit. O cameră mai mică nici n-am văzut, dar costase exact cât puteam să ofer. Înăuntru era un pat îngust și un lavoar. În schimb, fereastra era destul de largă și dădea în grădină. Pe acolo aruncam ligheanul cu apă, pe acolo săream ca să ajung la closet, Cam asta era tot.”

„Niște cliente i-au povestit mamei că în seara aia Zavaidoc cântase romanța Jeanei la restaurantul Carpați și se umpluse de lume pe strada Academiei, iar acum deja circulau versurile din care aflai că Jeana luae drumul Americii. Mama tocmai zicea să mergem și noi într-o seară să ascultăm cântecul, iar tocmai când ne făceam planuri, ne-a invitat Zavaidoc, si-așa am aflat că era ziua lui. 
A fost prima oară când am intrat la Carpați, care a și rămas restaurantul meu preferat. Avea intrare din bulevardul Elisabeta, dar și o ușă secundară în Academiei. Mi-au rămas în minte perdelele de un verde stins, ca niște aripioare de libelule, care se unduiau peste tot, de jur împrejur, încât ți se părea că a intrat într-un glob căptușit cu mătase. Totul era elegant, de la mesele albe, la scena cu perete pictat. Niște siluete fantomatice, femei care-și rupeau șiruri lungi de mărgele pășeau pe vârfuri, unele fumând țigarete lungi, toate în alb, încât păreau umbre ale unei lumi intangibile. Acolo cânta Zavaidoc, iar la o masă largă erau prietenii lui, toți tineri și artiști, puși pe veselie, mai ales unul cu o trompetă lungă, din care scotea din când în când un ton nesfârșit. [...]
Atunci l-am auzit cântând cu-adevărat, trecând cu vocea lui unică peste niște tristeți fără moarte, apoi cu o bucurie adevărată, ca la final să pună tot ceea ce un om ar vrea să scoată din el fără să fie în stare, conștient că e încă plin, că în el au rămas grămezi de fapte, prizoniere fără speranță. [...]
În sfârșit, după ce se încălziseră bine creierele, a cântat și Jeana, din care se desprindea fără dubiu drumul ei spre Constanța. Vedeai vaporul, auzeai chemarea Mării Negre.”

„Seara am luat-o pe Dorobanți. Citisem în Universul că Zavaidoc cântă la un restaurant numit La Parcul Veseliei, al unui timp care se semna A. Vișoiu. Dădea mereu anunț la mica publicitate, ca să se știe cine cântă acolo ori ce bucătar a mai fost angajat, și de fiecare dată, pe lângă Zavaidoc ori taraful cutare apărea și numele lui, încât multă lume numea restaurantul, destul de simandicos, pur și simplu La Vișoiu.  
„Astă-seară”, scria în ziar, "cântă Taraful Teodorescu." Îi și văzusem pe toți trei urcând în mașină, Lică ținându-și vioara în brațe, Zoița cu armonica într-o mână, iar Zavaidoc, ca un boier, în urma lor, fumând o țigară simplă, din care curgeau dâre de fum. [...] Așa că după un timp am coborât și am luat bicicleta. Nu mă așteptam să aud ceva. Restaurantul părea ascuns în adâncimea unei clădiri albe, la nr. 64, și nu erau șanse mari să văd ce se întâmplă înăuntru. Dar când am intrat pe Dorobanți lumea era adunată în stradă. Se oprise circulația și dinăuntru se auzea ca uraganul vocea lui Zavaidoc. [...] Ca și cum ar fi știut că sunt acolo a ieșit în poartă, continuând să cânte, iar lumea a izbucnit ca la comandă într-un chiot puternic. [...] Oamenii, opriți întâmplător, unii care coborâseră din automobile, chiuiau și dansau chiar acolo, în stradă, încât patronul a deschis porțile, căci restaurantul avea și o grădină largă, în spate.”

Pădurea Tunari, revizitată fizic dar și în amintire de câteva dintre personaje, este locul care conține unul dintre misterele poveștii din cartea Rodicăi Ojog-Brașoveanu, o intrigă paralelă care se unește în final cu ițele complicate ale romanului. 

„Îl lăsase până la urmă să-și facă damblaua și se duseseră în Pădurea Tunari. Ținuse neapărat să-l însoțească, deoarece ea îl iubea pe bărbatul ăsta din tot sufletul și întelegea să-i fie alături mai ales în momentele grele. Un drum inutil, rezultat profilactic - zero! Mihai bâjbâise printre copaci, nu mai recunoștea locurile, presupunea vag cam pe unde se desăvârșise ticăloșia, nu era sigur de nimic,. Firesc, într-un răstimp de cincisprezece ani se schimbă multe într-o pădure, mai era și noapte atunci, iar ei doi tulburați, blocați de frică. 
- Relaxează-te, îi recomandă Gina cu blândețe, punându-i mâna pe genunchi. Totul e în regulă...
Dimitrescu își umezi buzele uscate: 
- De fapt, trebuia să vin aici cu Marțian. Poate că el și-ar fi amintit mai bine, dar precis că nu ar fi fost de acord. 
- Și bine ar fi făcut. În caz că ați fi fost urmăriți, ce-ați fi îndrugat, că vă jucați prin codrul verde?”

Șantajat de către Marțian să îi plătească 5000 de dolari în schimbul păstrării unui secret foarte vechi care i-ar periclita cariera, Harald Bălăcescu, diplomatul ghinionist, cedează presiunii și după ce face rost de bani, îl așteaptă pe escrocul cu ștate vechi, să îi dea banii.

„Cazino Victoria constituise doar un punct de reper oferit șoferului pentru că întâlnirea trebuia să aibă loc ceva mai departe de stabiliment, în părculețul de lângă Muzeul de Literatură. Harald Bălăcescu sosi cu zece minute mai înainte și se așeză pe o bancă. Era o noapte clasică de iunie, adică cer înalt, puzderie de stele, o lună dolofană, adieri imperceptibile, parfumate cu aromă de regina nopții. Nu lipsea nici clasica pereche de îndrăgostiți, retrași în colțul cel mai întunecat al parcului, nici câinele vagabond și flămând căutând zadarnic ceva de mâncare în coșul de gunoi sau în jurul băncilor. Harald își privi ceasul. Trecuse de unsprezece, ora fixată, el era un bărbat care nu avea răbdare, iar pe Marțian îl știa foarte punctual. Cu excepția îndrăgostiților, locul era pustiu. La capătul străzii se vedeau mașini intrând în parcarea cazinoului sau părăsind-o, în rest, niciun trecător și o liniște care părea ciudată în mijlocul orașului.”