Strada Brândușelor

„De când te știu, ai tot golit sticle și n-ai umplut nimic. Mama, colegele, iubitele, filmele, cărțile nu au putut suplini spațiul pe care l-ai lăsat în mine și la care te uiți mândru acum, de parcă lipsa influenței tale asupra mea e cel mai mare dar pe care mi l-ai fi putut da. Tati, ieșim să ne jucăm cu mingea? Îmi repari și mie bicicleta? Vii cu mine să căutăm piese la chinezi? Mergem la pescuit? Mergem la circ? Băi, Iuli, păi, în seara asta se dă Liv Fri or Dai Hard pentru prima oară! Nu vrei să stai cu tati să-l vedem? Hai că facem o șeptică sau skanderbeg la publicitate, ce vrei tu.
Săptămână de săptămână se derulau dansurile lui Van Damme, obiectele aruncate de Chan, mașinile lui Statham, ringurile de box ale lui Stallone, clonele lui Lee, fiicele lui Neeson, femeile lui Gibson, mitralierele lui Lundgren și exploziile lui Willis. Ani de zile te-am văzut cum îi priveai din pat pe acei bărbați de acțiune, pe acei bărbați care învingeau orice dificultate, își refăceau viețile și puneau mâna pe fată. Depresia nu exista în lumea lor, trauma se vindeca prin răzbunare, alcoolismul dura o noapte. Caloriferul ardea, ProTV derula, ventilatorul bătea și Antena relua. What did I  just say? You just asked everybody to  pick up their Samurai swords and shave your butt! The world ain’t all sunshine and rainbows. Yippie-Kai-Yay, motherfucker! se mișcau buzele mele pe replicile ecranului învelit în fosfor. Le știam pe de rost. Am învățat ce filme se dădeau de Crăciun, de Paște, vara și faptul că-mi refuzai orice activitate care ar fi pre-supus să te dai jos din pat.
Fiindcă te rugasem să nu mă lași să câștig la skanderbeg, mi-ai doborât mâna de sute de ori, până când, la 19 ani, după ce alcoolul ți-a topit mușchii mai bine de două decenii, te-am pus. A  fost victoria pe care mi-am dorit-o toată copilăria și pe care am urât-o în secunda în care am obținut-o. M-am revoltat, am insistat că m-ai lăsat, speram că m-ai lăsat, știam că nu m-ai lăsat.”