Realism/Dramatic

„La „Capşa”, în faţa chelnerului, m-a întrebat dacă vreau ciocolată cu brioşe sau ceai cu fursecuri. Eram obişnuită să mă uit pe listă, să comand ce e mai ieftin. Până la urmă, văzând că şovăi, domnul Cobadin a cerut şi ciocolată cu frişcă, şi brioşe, şi prăjituri, şi ceai, şi fursecuri.
[...]
- Vreau să fiu prietenul tău, protectorul tău. Cred că înţelegi.
Am simţit atunci în mine întreaga violenţă a tatălui meu şi am înţeles plăcerea cu care înjura şi trăgea palme. Am ridicat mâna, dar nu prea mult, deasupra mesei. Când mi-am dat seama unde mă aflu, m-am stăpânit. Dinţii mi-au scrâşnit. Mi s-a părut că aud oprindu-se în loc roţile unei maşini care derapează, sau care vrea să evite un accident.
[...]
- Ca să înţelegeţi nu ce gândesc, dar ce simt [...] imaginaţi-vă că vă aflaţi la masa de alături. Şi aici, la masa asta, un bărbat în vârstă îndrăzneşte să facă astfel de propuneri fiicei dumneavoastră [...] Închipuiţi-vă că aţi auzi cum îşi permite, în baza chimirului doldora, să vă insulte fata, să încerce s-o cumpere ca pe-o marfă!”

Diana are dificultăți să își găsească loc de muncă, în ciuda diplomei de juristă, deoarece nevestele avocaților sunt geloase și nu le permit soților avocați să aibă secretare femei. 

„După multe stăruinţe, am izbutit să intru secretară la avocatul Gheorghiu, care tocmai divorţase. Locuia în blocul cel nou, clădit de curând pe Calea Victoriei, peste drum de cofetăria „Nestor”. Salariu nu plătea secretarilor, dar îi lăsa să câştige fiecare după abilitatea lui. „În tot cazul, pe fete nu le plătesc.” A zâmbit, lăsând loc echivocului.”

În același bloc, câteva etaje mai sus, Diana descoperă că locuia chiar crush-ul ei, Alex Dobrescu, într-o locuință aparent de rezervă, iar cei doi au o aventură extraconjugală pentru o vreme. 

"Căuta locurile unde lumina n-ajunge. Se întorcea pe cheiul Dâmboviţei, oprindu‑se să privească de pe parapetul podurilor apa uleioasă şi lâncedă, în care şi peştii trebuie să se fi prefăcut în viermi. Râul bălos împotmolea cârpe şi stârvuri. Pe pantele malului, unde îndrăznea să dea colţul ierbii, cioburi de vase, tinichele mâncate de rugină, bucăţi de vată şi vertebre albe cu gratii de coaste, toate aduceau îndată aminte că dacă primăvara va fi purces poate undeva să plesnească mugurii şi să înverzească pajişti, aci e numai o rană purulentă care se deschide la soare.“

"Poate cea mai necruțătoare și morbidă [descriere a Dâmboviței] din literatura română." (Andreea Răsuceanu, Dicționar de locuri literare bucureștene) 

Familia lui Michi, bogată deși în pragul falimentului, este circumspectă în privința căsătoriei Dianei cu fiul lor, Michi. Diana nefiind de familie bună și neavând zestre știe că va fi întâmpinată cu ostilitate. 

„Şi am urcat treptele casei acoperite cu iederă, pe strada General Berthelot, oprindu-mă, după fiecare treaptă, să respir şi să întârzii clipa când aveam să dau ochii cu familia lui Michi. Îmi tremurau picioarele, ca pe vremea când traversam Piaţa Ovidiu, spre şcoala de lângă geamie, în prima zi de şcoală.
[...]
O jupâneasă, cu şorţul alb plisat şi cu un fel de scufie scrobită pe cap, gătită ca în anume filme şi piese de teatru, a venit să‑mi ajute să scot şoşonii. Mă aşteptam ca tatăl lui Michi să apară în uniformă, cu decoraţii.”

„Prin faţa cafenelei „Corso” mă salutau unii şi alţii, ca şi când nimic deosebit nu se întâmplă în viaţa mea. Treceam prin faţa lui „Corso”, salutam şi surâdeam, probabil „fermecător”, ca de obicei. Ei vedeau numai atât: că trec prin fața cafenelei.”

„Era frumos adineauri în Cișmigiu, cu soarele ăsta metalic, alb, cu apa verde vegetal. Cu arborii fără frunze încă și goi ca o turmă de adolescenți la recrutare. Ce urâți sunt oamenii în pardesiurile lor întârziate, cu pălăriile roase de iarnă, cu surâsurile intimidate de soare, cu pașii grei, înnămoliți. I-am privit cum treceau și mi-a fost milă de inconștienta lor lipsă de grație.”

„Nenorocit în dragoste” cum el însuși crede despre sine, Mitică Gheorghiu reușește cu chiu cu vai să smulgă o întâlnire față în față cu Marcella, la cofetăria Nestor, a doua zi la 3 și jumătate, întâlnire unde speră să o convingă să fie împreună deși ea îl informase și verbal și în scris că vede între ei doi doar o relație de „buni camarazi, legaţi prin stimă şi prietenie spirituală, acea prietenie spirituală care înnobilează două suflete distinse şi înalte.”

„Plecă spre Nestor la trei şi cîteva minute. Mergea agale, făcîndu-şi vînt cu pălăria, oprindu-se în faţa vitrinelor fără să privească nimic precis. Calea Victoriei era pustie, fierbinte, înăbuşită. În dreptul Palatului grăbi pasul, ca să ajungă mai înainte la în tîlnire şi să aibă timpul să mănînce o îngheţată fără grijă. Uitase aproape tot ce avea de spus Marcellei. În asemenea ceasuri se simţea destul de fericit. Parcă era din nou Mitică Gheorghiu dinainte, eternul Mitică Gheorghiu. Uitase că iubeşte, că e nenorocit în dragoste, că fata lui îi trimisese o scrisoare dureroasă, la care trebuia să răspundă cu grijă, că de acest răspuns atîrna însăşi fericirea lui. Fericirea era un lucru care nu-l interesa în asemenea ceasuri. Înţelese toate aceste adevăruri grave foarte vag, oarecum pe deasupra, şi le izgoni din minte. Intră la Nestor făcîndu-şi vînt cu pălăria.”

„Alexandru plecă pe la ceasurile cinci să-şi vadă prietenul. Petru Anicet locuia într-o casă veche şi mică, la sfîrşitul străzii Mătăsari. In faţă era o grădină neîngrijită, cu o cişmea legată cu cîrpă, ca să nu picure continuu. Trei odăiţe scunde, mirosind a lemn ud şi a bucătărie, într-una, cea-care da în curtea din dos, Petru îşi aşezase pianul, patul şi cărţile rămase de la fra,te-său. (O bună parte fuseseră vîndute, laolaltă cu mobila, îndată după moartea lui Pavel, cînd au trebuit să se mute aici.[...]
În dosul casei se întindea o curte largă, noroioasă, cu un grajd aproape surpat, pe care d-na Anicet îl închiriase totuşi unui căruţaş din mahala. În fund, lîngă gard, erau cîţiva vişini şi gutui crescuţi sălbatec, printre bălării şi floarea soarelui. Mai la o parte, o movilă de cărămizi sparte, tablă ruginită şi moloz, rămasă de la dărîmarea hanului vechi — pe care crescuseră buruieni.
[...]
Strada era caldă, prăfuită. Crezuse că îl va găsi pe Petru acasă, dar îi deschise d-na Anicet.[...] Îl pofti în antreu; o odaie cu podeaua puţin surpată, anevoie ascunsă de covoare. Cîteva scaune cu spetează aurită şi pernă de catifea, roase, schiloade. În fund, lîngă fereastră (şi aici era un geam spart, lipit cu hîrtie verde, decolorată de soare), o canapea în acelaşi stil, acoperită cu o învelitoare albă, prăfuită. Lui Alexandru i se părură mai mizere, mai triste, resturile acestea de mobilă elegantă. Nu le mai văzuse de astă toamnă. Umezeala, sărăcia, le măcinau mai repede decît şi-ar fi închipuit.”

„Alexandru cunoştea bine casa din fundătura Mătăsari. Cunoştea şi tragedia familiei Anicet, moşieri din moşi, strămoşi, siliţi acum să se mute într-un fund de mahala şi să trăiască din ajutorul unui străin. Îl iubise mai mult pe Petru, aflînd cu cîtă simplitate acceptase această vertiginoasa cădere. „Îmi place foarte mult aici, îi spuse el, îmi place această lungă linie de tramvai Nr. 14, care mă aduce în colţ, şi toată strada asta plină de vişini şi gutui. Cînd am venit noi, la Sf. Dumitru, era mohorît, plouase în ajun. Dar niciodată n-am întîlnit un parfum mai puternic de gutui ca atunci. Şi primăvara, cîţi vişini în floare...”

„Se înserase, şi Alexandru îşi amintea atîtea din convorbirile sale cu Petru încît se hotărî deodată să-l aştepte în colţul străzii. Ştia că trebuie să vină cu tramvaiul Nr. 14. Avea multe să-i spună, astă seară. Acasă s-ar fi simţit prost dacă n-ar fi petrecut în prealabil cîteva ceasuri cu Petru. Convorbirea cu Irina îl enervase; mizeria din casa Aniceţilor îl întristase. În colţ, chiar în faţa staţiei de tramvai, se afla o mică grădină de vară, cu cîteva mese afară, pe trotuar. Alexandru se aşeză acolo şi ceru o bere, aşteptîndu-l. ÎI zări după vreo jumătate de ceas, venind agale, cu servieta sub braţ, cu capul gol.”

După ce Marcella întârzie două ore la întâlnirea pe care ea i-o dăduse lui Mitia „care consumase nenumărate cafele şi îngheţate în aceste două ceasuri de aşteptare”,  cei doi iau un taxi și pleacă în direcția generală a Otopenilor. La Șosea cei doi se ceartă în mașină atunci când Marcella îi mărturisește că iubește pe altcineva, iar Mitică într-o ieșire teatrală de furie o insultă și o dă afară din mașină chiar pe marginea străzii. 

„Pentru că era foarte cald şi voiau să ajungă mai repede, Gheorghiu a oprit un taxi. îşi aducea bine aminte figura copios transpirată a şoferului. În faţa Arcului de Triumf a întrebat: „Ocolim sau o luăm înainte? Cît de precis i-au rămas toate amănuntele acestea în minte; glasul gros al şoferului, doica în rochie cadrilată, traversînd în panică aleea pietonilor, un început de nor alburiu, crescut deodată în direcţia Otopenilor...
[...]
— Să rămînem prieteni, Mitia...
Veşnica ei scăpare; să evităm, să nu ne certăm, să nu ne umilim...
— Iubesc pe altcineva, adaogă.
[...]
Deschise uşa şi aproape o îmbrînci afară, pe marginea şoselei. Coborîse fără să-şi dea seama, şi îşi puse automat mîna pe pălărie; i se părea că bate vîntul. Cu capul scos pe geam, Mitia o mai înjură odată, mai brutal, apoi maşina o porni mai departe, cu un zgomot care o umili mai mult, decît toate insultele. I se părea că aiurează, că toate lucrurile acestea s-au întîmplat într-un vis rău. Dar trebui să se tragă îndărăt, ca să n-o strivească o maşină care venea în urmă. Începu atunci să plîngă de furie, de umilinţă. Aproape alergă spre alee, să dispară mai departe între pomi, să n-o mai vadă toată lumea insultată şi umilită, acolo, la marginea şoselei. [...] Traversă atunci mai multe alei şi ajunse istovită în şoseaua Jianu.”

„Aproape că ura pe Marcella. Îl chinuia din nou dorul de răzbunare. Dacă ar fi putut-o găsi o dată singură, dacă ar fi putut-o aduce în camera lui, sau oriunde în altă parte, ca s-o umilească, s-o facă să sufere. Se plimbă mult pe stradă, trimise o notă la Bancă anunţînd că vine a doua zi, şi mîncă la Continental, cu doi cunoscuţi. Le povesti cu amănunte precise, toată dragostea lui pentru Marcella, şi povesti de asemenea o sumă de fapte imaginare pe socoteala Marcellei; că ea l-a părăsit pentru bani, că l-a înşelat cu un pianist dintr-un jazz oarecare, că are cîţiva amanţi bogaţi, unul bancher, altul la Siguranţă, altul la Bursă. Pe unul din ei îl cunoştea personal, şi ştie că suferă de boli venerice. Şi să iubeşti o asemenea femeie!”

După ce se plânge de nefericirea în dragoste, amicii lui Mitică Gheorghiu se hotărăsc să îl binedispună „organizînd o petrecere cu fete, muzică şi vin bun. Bietul Mitică, după cîte a suferit el, numai o beţie îl mai poate face să uite...” Dar când intră la faimosul restaurant Modern de pe Sărindar (azi Constantin Mille), Gheorghiu îl zărește pe un prieten al lui Jean Ciutariu, cel pe care Marcella îi mărturisise că îl iubește și îi dispare tot cheful de petrecut. 

„Au intrat la „Modern” ca să aştepte terminarea revistelor de vară. Au cerut cu toţii coniacuri la ghiaţă.[...] Începu să privească în grădină. La cîteva mese depărtare se aflau cîţiva cunoscuţi. între alţii, Eleazar, care domina masa cu glasul lui puternic, cu rîsul fără sens în care izbucnea din cinci în cinci minute. [...] Faptul că era prieten cu Ciutariu, îl făcea acum odios în ochii lui Gheorghiu. [...]Dragă, eu nu mai am răbdare să se termine revista, izbucni Mitică chemînd plata. E prea complicat. Am şi alte resurse...”

Pornind de de Bulevardul Academiei (porțiunea dintre Calea Victoriei și Universitate, care azi este Regina Elisabeta) Mitia o urmărește pe Marcella plimbându-se cu o prietenă, până aproape de statuia lui Take Ionescu. Statuia se afla la vremea respectivă aproximativ în dreptul blocului Aro (cinema Patria) pe bulevardul Take Ionescu (azi General Magheru). 

„Mitică Gheorghiu zări într-o seară pe Bulevardul Academiei pe Marcella şi Irina Pleșa.  Fetele se pregăteau să traverseze, şi nu l-au observat. Gheorghiu rămase cîteva secunde nehotă-rît, dacă trebuie să le urmărească sau să apuce în altă direcţie. Pe Irina nu o cunoştea personal. Ştia de la Marcella că sînt prietene, destul de vag de altminteri, căci se întîlneau rar. Îl străbătu atunci gîndul că prietena aceasta i-ar putea împăca, ar putea cel puţin să transmită Marcellei cîteva cuvinte din partea lui, silind-o să le asculte. Începu deci să le urmărească, la o distanţă destul de mare. Fetele au mers împreună pînă aproape de statuia Take Ionescu. Marcella s-a despărţit apoi, şi s-a îndreptat spre staţia de tramvai.[...] 
Gheorghiu începu să alerge pe bulevard în sus, după Irina. Alerga cu paşi mari, aproape sărind, ca să nu pară ridicul. Cînd se apropie, încetini pasul.
— Vă rog să mă iertaţi, domnişoară Pleşa, începu el timid, dacă mă prezint astfel... V-am zărit în tovărăşia prietenei mele, Marcella, şi am îndrăznit...
Nu mai găsea cuvinte. Privi în jos puţin stînjenit. Îl ajută Irina. Îi spuse că îl cunoaşte, că îi vorbise de ei chiar Marcella, de mult. Gheorghiu se aprinse.”

Sânziana menționează că merge des la Bellu pentru a vizita mormintele părinților ei și cenotaful tatălui său, căzut pe front:

„În momentul acela, sună telefonul.
Alo! Da, nene Daniel… A şi trecut un an?!… Direct la Bellu… Da, ştiu, De câte ori merg la Mama şi la Tata, trec şi pe la el. Bine, la 11. La revedere.
Un an de când v-aţi dus, domnule doctor Nini Naiculescu. Nini, Nini. Tot trecutul dădea năvală asupra ei. Pavel, Nini, chiar şi Nenea Daniel, chiar şi Alexandru. Şi tu, Mircea, eşti şi prezent şi trecut… Trecutul e o-ncăpere din prezent în care intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât, şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des.
[...]
Cum îţi spuneam, profesorul Bartolomeu obţinuse aducerea de pe front şi mobilizarea pe loc a trei doctori de o excepţională valoare, cum îi declarase el: Gheorghe Hangan, Daniel Şerban şi Ioan Wagner. Ordinul sosise pe front la două săptămâni după moartea Tatei. Mama i-a făcut un cenotaf, un mormânt gol, la Bellu, un cimitir de-aici din Bucureşti. În amintirea doctorului Gheorghe Hangan, căzut pe front 1907-1942, aşa scrie pe cruce…”

Ulterior, pianistul Marcel Haimovici depune o jerbă la mormântul Smarandei Hangan în semn de omagiu pentru demnitatea ei:

„Mama era consultantul ştiinţific permanent al Bertei. Nimic nu făcea, nimic nu cumpăra Berta fără s-o-ntrebe pe Mama. Aşa a ajuns casa Bertei plină de cele mai frumoase mobile stil, de cele mai orientale covoare, caseta ei de bijuterii plină de piese de valoare istorică, pereţii plini de Matei Şerban şi de alţii ca el, care, consideraţi decadenţi în anii aceia, vindeau pe nimic ca să-şi ţină zilele. La toate sărbătorile ne invitau la masă, mândrindu-se cu Mama, prietena noastră, care făcea o profundă impresie asupra comunităţii; până şi-asupra doamnei Herşcovici: ea ne făcea pe Mama, şi, scuză-mă că mă laud, şi pe mine frumoase şi distinse ca nişte spaniole. În ajunul câte unui examen, când Marcel făcea ultima repetiţie, Mama cu mine şi, uneori, şi cu Marilena îl ascultam stând în fotolii, emoţionate, alături de Berta, de Sandu şi de bunica lui spaniolă. Berta şi cu Sandu erau de două ori emoţionaţi: mai întâi, fiindcă Marcel cânta, în al doilea rând, pentru că aşteptau verdictul Mamei, care pentru ei era mai important decât ce-ar fi spus tot Conservatorul la un loc. Când ne-a cântat o dată Marcel Imperialul, ultimul acord se stinsese demult, iar Mama rămăsese nemişcată în fotoliu. Marcel s-a uitat întrebător la ea, iar Berta a-ntrebat-o neliniştită: Ce zici?. Când ai să fii celebru, Marcele, am să mă pot lăuda c-am avut privilegiul să fiu auditorul tău privat: Eu l-am auzit la el acasă pe marele Marcel Haimovici, când era doar Haimovici Marcel, student la Conservator, şi-am ştiut de-atunci că este un mare artist. Mă simt astăzi cum cred că se simţea Ludovic al II-lea al Bavariei când se cânta Wagner doar pentru el, într-o Operă goală. Îţi mulţumesc din suflet pentru înălţarea estetică pe care-o trăiesc când te-ascult. Să ai parte să faci cât mai mulţi oameni fericiţi. Şi urarea Mamei s-a-mplinit. Nu este colţ al lumii unde lumina acestui talent excepţional să nu fi ajuns. Într-un turneu, s-a-nsurat cu-o americancă, o mare cântăreaţă de negro spirituals. În '60, Sandu şi cu Berta s-au dus definitiv la copil. Am un vraf de cărţi poştale ilustrate pe care ni le trimitea şi pe care mi le trimite şi-acum mie Marcel din toată lumea. În culmea gloriei, găsea câteva momente în care să-şi aducă aminte de modestele lui auditoare private din Cercului, care-l ascultau cu evlavie şi cu iubire. Berta şi cu Sandu ne scriau scrisori care, pe de-o parte, debordau de mândrie pentru succesele lui Marcel, pe de altă parte, se lamentau pe urmele unui trecut modest şi paşnic când duseseră o viaţă cu adevărat tihnită în micul nostru falanster din Cercului, între prieteni adevăraţi. În anul când a murit Mama, i-au trimis o invitaţie şi bani de drum la bancă. I-a sosit paşaportul la două săptămâni după moarte. Anul ăsta a murit mai întâi Berta, iar la două luni după ea, şi Sandu. N-a putut trăi fără ea. Marcel le-a ridicat un monument superb aici în cimitir, unde ar fi vrut ei de fapt să odihnească. M-a invitat la concertele lui şi la dezvelirea monumentului: În amintirea minunaţilor mei părinţi Sandu şi Berta Haimovici. Apoi, ne-am dus la Bellu fiindcă a vrut să pună o jerbă de flori pe mormântul Mamei. În amintirea doctorului Gheorghe Hangan, căzut pe front, 1907-1942, iar dedesubt, Smaranda Hangan, 1912-1974. Înainte de-a pleca de la mormânt, Marcel şi-a trecut degetele peste numele Mamei. Smaranda Hangan, cel mai demn şi mai exemplar om pe care l-am cunoscut.”

Profesorul Șerban amintește de fiica unui cârciumar din gura Oborului, în timp ce doamna Gavrilovici lucrează ca sezonieră la triat zarzavaturi în piață pentru a-și asigura existența:

„Luptând pe două fronturi, o dată, când profesorul Şerban îi povestise de când se cunoştea el cu Smaranda, mama Sânzienei, şi cât de prieten fusese cu doctorul Gheorghe Hangan, aflând un prilej atât de bun să-şi descarce direct resentimentele şi-n tabăra boierească, Alexandru îi spusese profesorului că-nţelegea prietenia asta, dat fiind că ţăranii s-au socotit totdeauna onoraţi de, hai să-i zicem, prietenia boierilor.
Pe vremea noastră, a părinţilor Sânzienei şi-a mea, se făceau mai puţine separări ca să nu le zic discriminări generalizatoare. Dar dacă e vorba să generalizăm, să ştii că te-nşeli asupra ţăranilor: nimeni nu e mai selectiv, mai exigent şi mai circumspect în relaţiile cu oamenii decât ţăranul. Nu dă buzna cu prietenia peste nimeni şi mai ales peste cine nu-i de-o seamă cu el. Pe ţăran nu-l onorezi tu cu prietenia, te onorează el pe tine, după ce te-a cântărit pe balanţă de bijutier. Am câştigat cu greu prietenia lui Gheorghe şi-a Smarandei şi dac-am păstrat-o îmi place să cred c-am meritat-o. Prietenia, dragostea şterg barierele de clasă. Nevastă-mea e fată de-nvăţători de ţară, prietenii mei cei mai buni au fost Gheorghe Hangan, băiat de ţărani din Moldova, şi Iancu Stein, băiatul unui tinichigiu ovrei (mort în războiul din '16) şi-al unei lenjerese, cu dugheană-n Dudeşti. Noră-mea cea mare, Myriam, e fata lui Iancu Stein şi-a Marioarei, iar Marioara e fata lui nea Ghiţă Opran, cârciumar din gura Oborului. După cum vezi, şi boieria şi rasele pure sunt nişte corcituri. Şi-acum, că ţi-am expus arta mea poetică, să mă mai duc şi-acasă, zisese profesorul Şerban, fără să se-arate ofensat de observaţia lui Alexandru Bujor.
[...]
Multe ne-a mai fost nouă dat să-nţelegem… Marilena era tipul de femeie care la bătrâneţe n-arată cu mult altfel decât arăta la tinereţe. Ca o mâncare scăzută, cum zice o biochimistă de la noi. Ce mi-e azi, ce mi-e mâine, tot una. Înaltă, cu umeri laţi, osoasă, cu carne puţină, cu un mers drept şi apăsat, cu gesturi repezi şi hotărâte, cu o voce joasă şi niţel gâjâită, îmbrăcată mai tot timpul într-un trening, Marilena părea un băiat care, în glumă, şi-ar fi vârât două ghemotoace-n sân şi s-ar fi jucat de-a fata. Părul, creţ natural, care-i cădea-ntr-un fel de tirbuşoane, pe ceafă, şi-n zulufi mărunţi la tâmple şi pe lângă urechi, era singurul element care-i îndulcea fizionomia aspră şi băieţoasă. Faţa prelungă, cu frunte-naltă, cu ochi negri, tiviţi cu gene dese şi drepte, cu sprâncene foarte coborâte şi parcă trase cu linia, cu gură mare cu buzele teşite, cea de sus cu un contur ca un M mare de tipar, cu nas lung cu şaua niţel lăţită spre vârful în vânt, cu două cute adânci de la nări până-n bărbie era o faţă nici frumoasă, nici urâtă, nici de femeie, nici de bărbat, era o faţă de om. Privirea trează în care nu citeai niciodată mirarea şi brazdele-acelea care surpau toată cutezanţa chipului erau semnele unei copilării şi-ale unei adolescenţe fără zâmbet, semnele pe care le lasă poveri prea grele, căzute pe umeri prea tineri; semnele unei coaceri forţate. Rămasă orfană de la doisprezece ani, cu-o mamă bicisnică la trup şi la suflet, sătulă s-audă numai of-uri şi ah-uri şi să vadă lacrimi din orişice, Marilena se hotărâse să ia-n piept toate greutăţile şi să se considere orfană de-amândoi părinţii şi cu un frate mai mic în cârcă: maică-sa. Când terminase Marilena liceul, li se tăiase pensia de pe urma lui taică-său. La Facultate n-o primeau, slujbă nu găsea. Maică-sa madame la générale, cum îi zicea Marilena altă sursă de trai decât vânzarea lucrurilor nu vedea. Crescută la Notre-Dame, madame la générale ştia franţuzeşte, ştia nemţeşte, ştia sa cânte la pian şi să brodeze, altceva nimic. N-avusese niciodată nici o meserie şi nici nu-şi închipuia cum o femeie ar fi putut să-şi câştige singură existenţa. Când n-om mai avea ce vinde, ce-o să facem?, o-ntrebase Marilena la câteva luni după ce li se tăiase pensia şi după ce făcuse băşici în tălpi de mers la Talcioc. Pân-atunci te măriţi tu sau se schimbă lucrurile. Şi dacă mă mărit, crezi că ăla de m-o lua o să ţină două muieri cu mâinile-n sân? Şi dacă nu mă mărit? că de lucruri îţi dau în scris că nu se schimbă! Ce facem? punem mâinile pe piept, pişăm pe ochi şi aşteptăm să murim?. La gândul ultimei părţi a acestei perspective, biata madame la générale plângea de-ar fi-nduioşat şi pietrele. Dar nu pe Marilena. Drept care, Marilena o angajase pe madame la générale sezonieră la triat zarzavaturi în Obor, ceea ce-i asigura cam 200 de lei venit lunar, când era de lucru, cartelă de alimente, de-mbrăcăminte şi drept de vot. Marilena, după propriile spuse, optase pentru artele liberale, ceea ce-n limbaj Marilena se traducea printr-un carton, agăţat cu sârmă la poartă, pe care scrisese cu litere albastre ronde de câte ori mi-aduc aminte, îmi vine să râd! scrisese Cară butelii de Aragaz, face injecţii, masaje, coafură, pedichiură, manichiură, croitorie, tricotaje etc. Marilena, scara B, etajul 2 sunaţi 1 dată.”

Dudeștiul este menționat ca locul unde nenea Iancu Stein a crescut în condiții modeste, având o dugheană în familie, înainte de a deveni medic:

„Până la Mario Sidalgo, pentru mine şi chiar şi pentru Mama, ovrei era nenea Iancu Stein, coleg şi prieten cu Tata şi cu nenea Daniel Şerban, nenea Iancu, în ochii căruia bunătatea şi-ngăduinţa-nvăţată de la viaţă pluteau într-o privire din care nu se ştersese tristeţea şi umilinţa ovreiului mărunt, crescut în Dudeşti de-o mamă văduvă, lenjereasă de mahala. În privirea lui, care te-ndemna să i te adresezi ca unui frate, răzbătea lamento-ul unei întregi rase plângând pe ruinele vechiului Ierusalim, pâlpâia o-nţelepciune de mii de ani vechime, înţelepciunea constatării, care parcă-ţi şoptea: Aşa a fost aşa este, aşa va fi; în privirea aceasta foarte expresivă şi foarte complicată nu ţâşniseră însă niciodată fulgerele ameninţătoare din ochii profeţilor. Nenea Iancu, pentru noi era ca o rudă. Nu făceam nici o deosebire între puţinele rude pe care mi le mai lăsase războiul şi nenea Iancu. Îi ziceam săru' mâna şi-l pupam ori de câte ori ne-ntâlneam.”

Tudor propune plimbări în Cișmigiu sau la Șosea, iar Maria își amintește cu mândrie cât de frumos era îmbrăcată sora ei mai mică, Ana, în timpul plimbărilor prin Cișmigiu:

„Sânziana, Coboară toamna-ncet din slavă… Lumina soarele şi-o frânge, spuse Tudor Şerban cu vocea egală a celui care comunică lucrurile cele mai banale. Nu vrei să facem, şi se-nclină şi spre Alexandru Bujor, nu vrei să facem cu toţii o plimbare? La Şosea, în Cişmigiu?
Am o cadă de hăinuţe de pat, cum zice Ana, de terocel de opşpe, de băgat în maşină, aşa că… Dar ia tineretul şi duceţi-vă.
Telefonul ţârâi din nou.
Da, sigur… unde eşti? Perfect. Urcă.
Peste câteva minute, în timp ce tineretul se pregătea de plimbare, în sufragerie, apăru profesorul Daniel Şerban. Salută pe toată lumea, îi întinse Mariei un pacheţel, dădu mâna cu Alexandru.
[...]
Aici, un holişor, baia, bucătăria, cămara; aici, camera Mariei; aici, camera Anei, în ea stă ziua, noaptea doarme cu mine; aici, camera mea. În poza asta sunt eu, la un an, cu Mama şi cu Tata.
Ce mult seamănă Maria cu Mama ta…
În astălaltă fetele.
O iubeşte mult Maria? întrebă Pavel, cu ochii la fetiţa care dormea în pătucul ei de metal cu plasă.
Ana sau ochii, tot atât, aşa spune despre ea. N-o iubeşte ca o soră, ci ca o mamă. Dac-ai vedea ce-i croşetează, ce-i coase, cum o-mbracă, cum o-mpopoţonează, cum o plimbă. Mamă, jur că era a mai frumoasă şi a mai elegantă din tot Cişmigiul… sau de la teatrul de păpuşi, sau de la serbare, sau de la circ. O adoră.”

Sânziana evocă teama provocată de cei care încercau să le evacueze din locuința din Amzei. Mai târziu, se întâlnește cu mama lui Emil la Gostatul din aceeași piață, o locație considerată „mondenă”.

„La fel şi-acum. De ce plângea? Ce plângea? Lăzi de marmeladă de 5 lei i se-ngrămădeau ca un munte-n faţa ochilor, bătăi ameninţătoare în uşa din Amzei îi răsunau în urechi, bătăile celor care tot încercau să le dea afară din casă, pe ea şi pe maică-sa, prin '50, grămezi de lemne i se-nfăţişau aşezate-n faţa unei scări-melc, grămezi pe care le cărase cu maică-sa-n mansarda lor din Cercului, maşina de scris a maică-sii îi ţăcănea-n urechi, se vedea mereu în pat acoperită cu plapuma şi cu pledul ca să nu-ngheţe pe zile geroase când auzeau tabla acoperişului trosnind de-atâta frig, se simţea asudând în zilele de vară, soarele încingând coteţul acela aerian, ca pe-un cuptor metalic şi, deodată, vedea o crenguţă de brad prinsă cu-o aplică-n perete, cu câteva globuri în ea, iar ele două ţinându-se de mână şi cântând în faţa crenguţei. O, brad frumos… şi O, ce veste minunată… şi iar marmeladă, ele două cu Taica şi cu Maica adunând spice de pe arie, că nu le mai rămăsese nimic de la cotă, ele două călcând în picioare pământ amestecat cu pleavă şi cu ceva paie ca să facă nişte chirpici din care să-şi ridice ăi bătrâni o odăiţă şi-o bucătărie, când îi duseseră-n Bărăgan, ele două stând şi păzind-o pe Surica Juster, tanti Surica, mătuşa profesorului Iancu Stein, pândind-o pe biata paralitică să moară, ca să rămână singure-n garsoniera în care bătrâna, ştiind că moare, le luase-n spaţiu. Murise binecuvântându-le c-o-ngrijiseră până-n ultima clipă. Sărmana bătrână. Plosca, iar plosca, plosca sau, dacă nu, să rămână cine-ştie până când în mansarda din Cercului. Plosca, plosca. Şi iar munţi de lăzi cu marmeladă de 5 lei. Şi gura care-i lăsa apă de câte ori vedea un sendvici cu şuncă la şcoală, de câte ori mergea pe stradă şi simţea miros de friptură din câte o casă. Şi iară ele două-mbrăcate cu ce-aveau mai bun dar ce-aveau mai bun? cu porţia de lemne arsă pe-o săptămână ca să le fie cald măcar într-o zi de sărbătoare, cântând în faţa crenguţei de brad lipită de perete cu-o aplică, ele două luându-se de mână şi cântând O, brad frumos… şi O, ce veste minunată… în plânsul ei, crenguţa de brad aducea o răceală şi-o linişte. Gândurile i se-adunau toate-n jurul martorului care nu mai era, al martorului căruia nu-i mai putea spune ţi-aduci aminte-atuncea… ştii… când…. Acest moment de concentrare a gândurilor era şi cel al durerii maxime. În acel lamento monoton în care vedea adunate la un loc toate adversităţile vieţii, ca pe nişte grămezi de pietroaie care stăteau să-i cadă-n cap, adversităţi materiale, umilitoare dar materiale, apărea acea spiritualizare a durerii, imaginea mamei ei. Apăreau un zâmbet şi-o privire de-o înaltă resemnare, zâmbetul şi privirea care-o ocrotiseră până cu doi ani în urmă. Deodată, munţii de lăzi de marmeladă, grămezile de lemne-n faţa scării-melc se prăbuşeau ca un castel din cărţi de joc, un castel care se estompa până se ştergea cu totul în faţa unei dureri atât de mari, de profunde, care nu semăna cu nimic. Îi venea să calce-n picioare toate-amintirile fiindcă niciuna nu merita să stea alături de durerea aceea unică.
[...]
Când o cunoscusem pe Lola, mama lui Emil, doar cu douăzeci de ani mai bătrână decât el, mi-am dat seama din prima clipă că-i plac. Doamna doctor Hangan, prietena mea, fată cuminte nu bea, nu fumează. Mama mea. Doamna Lola Dornescu, tot atât de cuminte şi ea şi de fără vicii, a făcut Emil prezentările. Eu în schimb am două 'defecte', doamnă: am doi copii. Sunt şi defecte mult mai mari pe lume, doamnă doctor. Să vă trăiască cele două pe care le-aveţi!. Cunoştinţa noastră după debutul într-un mediu foarte 'monden' ca Gostatul din Piaţa Amzei, a continuat la mine-acasă, la o cafea. Au apărut, la un moment dat, şi 'defectele'. Lola Dornescu le-a sărutat, a stat de vorbă cu ele şi n-a avut nici o clipă aerul alarmat al mamei care-şi vede feciorul în primejdie, aer care face-atât de-asemănătoare-o mamă cu-o cloşcă-nfoiată, cu ghearele-nfipte-n pământ, gata să-şi apere progenitura de uliul care pluteşte-n văzduh, pluteşte în rotocoale pline de mută-ameninţare. Singura alarmă pe care mi-a comunicat-o, profitând de minutele cât a dat Emil un telefon, era că, la peste treizeci de ani, băiatul ei nu se hotăra să aibă o familie. Ne-am despărţit spunându-ne pe nume.”

Sânziana și mama ei vizitează apartamentul somptuos al avocatului Mario Sidalgo, situat pe strada Mântuleasa, fiind impresionate de rafinamentul decorului:

„Prin Gicu Panţâru i-a fixat Mamei o oră când să meargă la el acasă pentru discutat în amănunt cauza. Mama s-a-mbrăcat în fusta neagră şi-n bluza croşetată, de bumbac, văpsită-n foi de ceapă, toaleta ei de gală, pe mine m-a-mbrăcat în uniformă, ne-am pus pardesiele, adică ea lodenul gri, iar eu factotum-ul meu de pluş verde, confecţionat din draperia de la Naşa, şi-am pornit-o pe jos spre avocatul Mario Sidalgo. Stătea ca la un sfert de ceas de noi, pe strada Mântuleasa, într-un bloc superb, cu un peron ca de catedrală, cu uşi de cristal şi de fier forjat la intrare, tot numai marmură colorată, în hol şi pe scări, bloc de mare lux. Uşa apartamentului ne-a deschis-o femeia de serviciu, îmbrăcată-n negru, cu boneţică şi cu şorţuleţ alb scrobit, ca la marile case. Nu văzusem pân-atunci şi nici de-atunci încoace n-am văzut apartament de bloc mai spaţios şi mai luxos şi-n care să fie-adunate-atâtea lucruri de preţ şi aşezate cu atât rafinament ca la Mario Sidalgo.”

Doctorul Murgu pleacă cu un taxi spre Șerban-Vodă după ce Sânziana îi dezvăluie cine este tatăl real al Anei, un moment marcat de o profundă stare de grație:

„[...] Sânziana îl conducea pe doctorul Murgu spre ieşire. În uşă, doctorul îi întinse mâna, dar Sânziana îi spuse merg până jos. Pe scară nu schimbară nici un cuvânt. Deşi nu era prima oară când îl conducea până-n stradă, doctorul Murgu fu sigur că ceva neobişnuit se petrecea cu Sânziana şi că prima lui impresie nu-l înşelase. Îl cuprinse o stare de nelinişte. Parcă sunt o pasăre care presimte ploaia. Extraordinar cum mă-ncarc eu cu electricitatea celor din jurul meu, mai ales când….
Domnule doctor, doctorul Pavel Vlas este tatăl Anei, îi spuse Sânziana fără să-şi mişte privirea de la ochii lui albaştri, de parc-ar fi vrut să-i facă această comunicare pe calea tuturor simţurilor.
Îi întoarse spatele şi dădu să intre-n bloc. Din mers, doctorul Murgu îi apucă o mână pe care-şi apăsă buzele fără s-o sărute. Închise ochii şi stătu aşa o vreme pe care n-ar fi ştiut s-o măsoare în timp convenţional.
Timpul fericirii, timp fără durată, gândi el, simţind o căldură-n tot trupul.
Cât de frumoşi suntem când spunem adevărul. Azi am înţeles ce-nseamnă să fii cuprins de-o stare de graţie.
Du-mă, du-mă-n Şerban-Vodă, îi spuse doctorul Murgu şoferului de taxi, şi oftă. Du-mă-n Şerban-Vodă…”

Cărțile epurate din biblioteci erau depozitate la cinematograful Mătăsari sau arse la cazanele fabricii Mociornița, de unde Smaranda a reușit să salveze câteva volume rare:

„De ce umbli-n zdreanţă asta de loden, Ruth? a-ntrebat-o Mama ce, ţi s-au rupt blănurile?. Tu de ce umbli?. Eu umblu că n-am altceva. Şi dac-ai avea ce-ai face?. Le-aş purta, că doar nu le-aş lăsa-n dulap să le mănânce moliile i-a răspuns Mama dar eu te-ntreb pe tine, care le ai, de ce nu le porţi?. Cum să le port? Toată lumea umblă aşa modest îmbrăcată şi eu să umblu-n blănuri?. Lumea aia care umblă nu are. Ştii, Smarandă, acum moda e să nu ai, de ce să se vadă că eu am? Nu vreau să ofensez pe nimeni. Ei, dacă-i aşa, dacă-i o chestiune psihologică la mijloc, lucrurile se schimbă…, o luase Mama în glumă. Dar să lăsăm lodenul şi să vorbim lucruri serioase. Tu ştii că eu ţin la tine şi ştii cât de rău mi-a părut când n-ai mai fost în învăţământ. Acum vreau să-ţi fac un bine: te sfătuiesc să scoţi din bibliotecă nişte cărţi care nu sunt aşa cum trebuie. Ţi-am adus aici o listă. Ruth, tu vorbeşti serios? E vreo dispoziţie ca oamenii, în biblioteca lor, de-acasă, de la ei, să facă epurări?, a-ntrebat-o Mama, albă la faţă. Aşa o dispoziţie nu e, dar e mai bine, crede-mă. Şi ce să fac cu cărţile-astea?. Să le pui pe foc. Să le pun pe foc…?!. Şi Mama citea-n gând lista epuraţilor, iar din când în când era atât de uimită încât striga câte-un nume ca şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor: Eminescu, orice ediţie dinainte de '44… Goga… Kant… Rebreanu…. Îţi citez doar câteva dintre exclamaţiile Mamei, că lista o păstrez şi-acum în bibliotecă, aşa că dacă te interesează… Să ştii că-n marile biblioteci publice s-a şi scos ce n-a fost bun. Şi unde sunt cărţile astea acum?, a-ntrebat-o Mama, cu un ton de parc-ar fi-ntrebat unde se află depus corpul unui defunct. Majoritatea, în pivniţă la cinematograful Mătăsari, iar altele la fosta Mociorniţa, se face focul la cazane cu ele, asta ce ştiu eu. Focul la cazane… Câţi inchizitori s-or răsuci-n mormânt de plăcere-acum, iar duhul lui Savonarola cred că mustăceşte de fericire…. Smarandă, nu mai vorbi aşa, a zis Ruth în şoaptă şi s-a uitat prudent împrejur. De ce, Ruth? Mie nu mi-e frică de tine şi nici de fata mea. Nici ţie nu trebuie să-ţi fie frică de noi. Altcineva nu e la noi în casă. Înţeleg gestul tău şi-ţi mulţumesc că te-ai gândit la mine, dar eu cărţi pe foc, nesilită de nimeni, nu pun. Să nu-ţi pară rău. Sper să n-am ocazia. Mai bine spune-mi ce mai fac părinţii tăi, ce face Adolf, ce-ţi face băiatul…. A doua zi, întorcându-se de la slujbă, Mama a trecut prin faţa pe la Dâmboviţa, fosta Mociorniţă. Încă mai erau cărţi în curte. Un muncitor se-nvârtea pe-acolo cu diverse treburi. Mama i-a cerut voie să ia câteva cărţi pentru aprins focul. Ia, cucoană, că pentru foc sunt, şi-avem peste-un vagon!. Şi-aşa se face că-n biblioteca noastră se află Kant în ediţie originală, Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul, de Bălcescu, o antologie de poezie franceză, apărută până-n Revoluţie, cea din '789, ceva rarisim, Creangă, în ediţia Kirileanu, mă rog tot ce-a putut ciuguli Mama de pe marginile unui morman cât casa, pe care nu te puteai urca. Deci, bunăvoinţa arătată de Ruth ne-a-mbogăţit biblioteca! De câte ori venea pe la noi, Ruth îmi aducea câte ceva: ciocolată, cacao, venite în câte un pachet de pe la nişte neamuri de-ale ei, plecate din ţară în '45. Când ştiu că vin de la capitalişti nu-mi vine să le mănânc, zicea Ruth. Dă-le-ncoace zicea Mama ura noastră faţă de capitalişti nu merge chiar pân-acolo încât să nu le mâncăm ciocolata!”

Nunta lui Iancu Stein este descrisă ca un eveniment major, cu invitați din cartierele Colentina, Dudești și Sfântu Gheorghe, culminând cu cununia la Templul din Sfânta Vineri:

„Lui Iancu Stein, proaspăt ieşit de pe băncile Facultăţii de Medicină, unde fusese bursier, i se păruse o mare cinste, în '36, când Ghiţă Opran, cârciumar din gura Oborului, i-o dăduse de nevastă pe Marioara, unul dintre cei opt copii ai lui. Iancu şi Marioara se cununaseră la biserica Sfântul Ioan Moşi, având ca naş pe Marin Pastramagiu, naş de baştină al neamului Opran. Fusese o nuntă de pomină: cu toată negustorimea românească, armenească şi ovreiască, începând din gura Colentinei şi până-n Sfântu' Gheorghe, plus ovreimea din Dudeşti. Ca mama lui Iancu Stein să nu fie mâhnită că i s-a depărtat copilul de la lege, Ghiţă Opran pusese toată negustorimea ovreiască-n picioare să intervină la Comunitate şi la rabin, ca s-o cunune pe fiică-sa, creştină, în templul mare din Sfânta Vineri. Trebui' să-ţi spun că popa-al nostru nu-i făcuse nici o dificultate lui Iancu Stein să-l cunune creştineşte. Nici prin gând nu-i trecuse să-i ceară să se boteze.”

Sânziana menționează disprețuitor că doctorița Lucreția Jorda este, în realitate, fata unui cizmar din colțul Moșilor, în ciuda aerelor sale de mare doamnă:

„Doamnă doctor, nu v-am văzut la incinerarea profesorului Marin, i se-adresă Sânzienei doctoriţa Lucreţia Jorda.
N-am fost, doamnă doctor, răspunse Sânziana, în timp ce-şi scotea fişele din birou.
Se pare că cei care-au lucrat direct cu profesorul Marin nu prea l-au regretat.
Nici n-aveau de ce, răspunse pe-un ton foarte sec Sânziana, apucându-se de lucru.
Nu prea nutrea mare simpatie pentru cele două colege cu care-mpărţea încăperea. Pe doctoriţa Jorda, femeie frumuşică, simpatică, atrăgătoare, bunicică profesional, i-o scoseseră de la inimă aerele de mare cucoană pe care-aceasta, fata cizmarului Bleandă, din Cercului colţ cu Moşilor, se găsea datoare să şi le dea din cauza căsătoriei cu doctorul Jorda, dintr-un neam cu şase generaţii de mari doctori în spate, el însuşi medic remarcabil. Datorită acestui mariaj, Lucreţia căreia biată mă-sa-i zicea Lucreţă, mamă nu-nţelegea ce sunt alea ouă-n tigaie, nu-nţelegea aproape nici o expresie neaoşă ori cuvânt pe care, deşi dicţionarele nu-l menţionează, îl ştie tot omul, şi multe şi mărunte, care trebuiau s-o arate ca pe-o fiinţă de-o mare fineţe şi de-o mare delicateţe. Nici nu-ţi vine să crezi că-n zilele noastre mai poate cineva să facă pe idiotul în halul ăsta. Nu-mi închipuiam că azi cineva mai poate fi complexat de originea lui modestă, încât s-ajungă-n halul de snobism al lui madam Joardă pe numele adevărat, căci acest nobil Jorda nu este decât o reminiscenţă a vicisitudinilor pe care le-a cunoscut ortografia noastră. Cealaltă colegă de spaţiu şi de temă de cercetare, madam profesor Gorea, proastă cu ştaif, nevastă de decan om de mare nivel ştiinţific decanul găsea că nu este de demnitatea ei să stea de vorbă, ca de la om la om, decât cu-o altă nevastă de profesor, de la hematologie aceea, şi cu-o fiică de profesor, de la streptococ, asta din urmă. Deşi în sufletul lor nu se puteau suferi, madam Jorda şi cu madam Gorea freiau totuşi acest verb franţuzesc făcea parte din vocabularul activ al Lucreţiei dintr-un fel de solidaritate de clan a nevestelor de bărbaţi mari. Adaptându-se perfect mediului înconjurător, Sânziana le răspunsese cu-o indiferenţă nesimulată, fiindcă cele două colege nestârnindu-i nici un interes deosebit n-o făceau deloc să sufere: una cu ifosele, cealaltă cu tăcerea ei superioară. Sânzienei i se părea mult mai interesant să stea de vorbă cu laborantele şi cu femeile de decât cu Lucreţia Jorda şi cu Tamara Gorea, a căror conversaţie, pentru ea, nu mai avea nimic imprevizibil.”

Acesta este locul unde s-a organizat masa festivă după congresul de microbiologie la care Sânziana a susținut o comunicare de succes. 

„Mă respectă, poţi să fii sigur. De altfel, nu iubeşti cu-adevărat decât pe cine respecţi… Dar nu ţi-am răspuns la-ntrebare. Să ştii că florile şi… sunt ceva cu totul întâmplător şi chiar dacă n-ar fi… Maria nu mai este copil. E-n stare să-nţeleagă lucruri pe care nu le vede şi despre care nu vorbim. Ar fi fericită să primesc în fiecare zi flori şi mai ales să ştie că mă iubeşte cineva pe care l-aş iubi şi eu. Dacă un om deştept, frumos, cunoscut, prin nu ştiu ce minune, m-ar lua-ntr-o zi de nevastă, nu ştiu cât de… fericită aş fi eu, ea însă nu şi-ar mai încăpea-n piele. N-am să uit cum arăta când am ţinut anul trecut o comunicare la congresul de microbiologie. Nu trăia, plutea. Toată lumea a felicitat-o. Pe scările Institutului, mi-a şoptit la ureche: E cea mai frumoasă zi din viaţa mea. N-am fost niciodată atât de mândră. Şi-a-nceput să plângă. Am mai coborât câteva trepte şi mi-a şoptit iar la ureche, de data asta cu un glas mic, în care se-adunase toată părerea de rău din lume: De ce n-a trăit şi Buniţa să te vadă?. Şi-am început să plângem amândouă, şi-atâta am plâns că nu ştiau colegii ce s-a-ntâmplat cu noi de nu mai apăream la C. O. Ş., unde s-a dat o masă cu toţi participanţii.”

Georgica Suru, o colegă de școală a Sânzienei, povestește că duminica merge în Pantelimon la bunicii ei. Aceștia refuzaseră să se mute la bloc în centru, preferând să rămână la casa lor pentru a săpa grădina.

„Mama toată ziua bătea drumul poştei să le trimită câte-o litră de zahăr, economisită de pe cartelele noastre, câte-un kil de marmeladă. Bătea toată ziua la maşină la fabrică şi-acasă. Făcea mărţişoare, felicitări, flori de mătase, gătea, spăla, spărgea lemne, le căra la noi în mansardă; îi mai ajutau nenea Matei, eu, Tudor, Mihai. Pe nenea Dal şi pe Marina nu-i lăsa: Daniele, un chirurg n-are voie să-şi obosească mâinile, iar ţie, Marino, ţi-o ajunge câte-ai de făcut pentru ai tăi, plus spitalul, plus naveta!. Ce să-i mai fi spus ei? Într-o zi, ne-a-ntrebat diriginta cum ne petreceam duminica. Mi-aduc aminte ce-a răspuns Georgica Suru, singura fată de muncitor din clasa noastră. Mă duc la alde bâtu-n Pantilimon şi săpăm grădina, că ei n-au vrut să se mute cu noi la bloc, în centru, şi mi-aduc aminte ce-au răspuns Niura şi cu Şura, Dulgheriţele, fetele tovarăşului Nicolae Dulgheru, profesor la Filosofie. Noi, duminica, răspundiem la gazieta die pierietie.”

Pe această stradă se afla prăvălia tatălui lui Sandu Haimovici, specializată în șepci, pălării, umbrele și uniforme școlare. Ulterior, Sandu a preluat afacerea de familie după finalizarea studiilor comerciale.

„Iar tu-mi prezinţi feţele pe care ţi le-a arătat viaţa la anumite momente, cu acele fiinţe care făceau parte din ele. Să ştii că nu l-am uitat pe Mario Sidalgo. Pentru mine, până la Mario Sidalgo, ovrei era…. Cine mai era?
Ovrei erau şi Berta, Sandu şi Marcel Haimovici, de la etajul I, din casa noastră din Cercului. Sandu făcuse liceul comercial şi-apoi preluase prăvălia lui taică-său, şepci, pălării, umbrele şi uniforme şcolare, de pe Şelari. Berta învăţase la Notre-Dame, apoi se-apucase de meseria maică-sii: pălării, bascuri, paruri, corsete, într-o prăvălioară cochetă, uşă-n uşă cu prăvălia lui Sandu. Bătrânii Haimovici, părinţii lui Sandu, se-aveau bine cu toţi vecinii de prăvălie, dar mai ales cu Herşcovicii, părinţii Bertei, cu care erau în vizită, cu care petreceau sărbătorile, cu care mergeau la iarbă verde, Haimovicii simţindu-se foarte onoraţi de prietenia familiei Herşcovici, fiindcă madam Herşcovici era ovreică spaniolă, dintr-un neam nobil, silită de lipsa de zestre să se mezalieze cu Herşcovici, evreu galiţian.”

Sânziana menționează că nu trece nicio săptămână fără să intre în magazinul Muzica, de unde își cumpără discuri cu muzică clasică (Bach, Beethoven, Vivaldi) ori de câte ori bugetul îi permite, considerând arta o metodă de a se ridica deasupra greutăților vieții.

„Într-o clipă mi se dezvăluia toată amărăciunea pe care cu-atâta grijă Mama o-năbuşea-n sufletul ei. N-am auzit-o o dată plângându-se. O dată n-am auzit-o spunând nu am. Singura concesie pe care-o făcea lipsei era să-i recunoască existenţa la optativ: ne-ar trebui. Mai mult de-atât nu şi-a plecat niciodată capul. În viaţa atât de modestă pe care-o duceam, de nimic n-avea Mama grijă mai mare decât de spirit: abia aveam după ce bea apă, dar picup ne-am cumpărat din Talcioc, şi discuri: Bach, Partitele, Beethoven, Concertul de vioară şi Imperialul şi Vivaldi, Anotimpurile. De-atâtea ori le-am ascultat că nu ştiu cum de nu s-au găurit. Le ştiu pe dinafară. Ştiu intrarea fiecărui instrument. Nu e săptămână să nu intru la Muzica. De câte ori pot, că nu mă dau banii-afar' din casă, îmi cumpăr câte-un disc; de câte ori pot, îmi cumpăr un album de artă, o carte. Când gătesc, când cos, când spăl, când fac lucruri casnice, ascult sau un disc sau o emisiune la radio.”

Sânziana își conduce vărul, pe Gelu Dorobanțu, la aeroport, de unde acesta pleacă definitiv în Suedia. Finalul romanului o surprinde pe Sânziana fluturând un fular în semn de adio, simțind că prin această plecare se încheie un capitol important și definitiv din viața ei.

„Tudore, să te duci să vezi Pianina mecanică.
Am impresia că te-a deprimat.
Eram dinainte. Eu te rog să vezi filmul ăsta. Nu-ţi spun nimic. Du-te să-l vezi. Mâine, pleacă Gelu.
La ce oră?
La cinci după-amiază. Mă duc la aeroport. Să-l conducă şi pe el cineva.
Să te duc cu maşina.
Mulţumesc, nu. Trec printr-o pasă în care simt eu că am o bună-dispoziţie contagioasă.
Îmi asum riscul acestei bune-dispoziţii.
[...]
Sânziana şi-aduse-aminte de toţi cei duşi din neamul ei, de colivele pe care, de copil, le legănase-n timp ce un glas de preot cânta Veşnica pomenire, cântarea aceea de adormit morţii. Pomeneşte, Doamne, pe robii tăi Glafira, Grigore, Maria, Sulfina, Fanida, Dumitru, Ion, Gheorghe, Vasile, Simina, Smaranda cu tot neamul lor cel adormit şi le fă lor veşnică pomenire.
Fără să-şi dea seama, Sânziana legănă încet, în sus şi-n jos, pachetul, amintire lăsată de văru-său, Gelu. Din uşa vămii, Gelu îi făcu semn cu mâna, iar ea, rămânând cu pachetul suspendat în aer, înclină din cap, în semn că l-a văzut. Gelu dispăru. Undeva, se trânti o uşă sau o fereastră. Sânziana tresări şi-ncepu să plângă, liniştit, fără nici un suspin. Plânsul meu constatativ, îşi spuse ea după o vreme şi, ştergându-şi lacrimile cu mâna, coborî în sala de jos, de unde puteai vedea avioanele cum pleacă. Peste 45 de minute, călătorii se-mbarcau. În drum spre avion, Gelu se-ntoarse-n loc şi, scrutând geamurile imense îndărătul cărora o căuta, o recunoscu sau o bănui, că fâlfâi o batistă albă, iar ea-şi scoase fularul de la gât şi-l flutură în semn de recunoaştere. Din uşa avionului, Gelu-i mai făcu un ultim semn. Sânziana urmări avionul până nu-l mai văzu. Mergi sănătos, băiete. Ea mergea încet-încet, spre ieşire. Am senzaţia ciudată că azi, acum, s-a-ncheiat un capitol din viaţa mea. Foarte ciudat. Gelu era singura mea rudă pe pământ. Atât. Alt rol în viaţa mea n-avea şi nici n-o să aibă niciodată. Atunci, de unde şi până unde senzaţia de important şi de definitiv pe care-o am?
În uşă, aproape că dădu piept în piept cu Tudor Şerban.
Tudore, ce-i cu tine?
M-am gândit că ai să te simţi singură şi-am venit după tine.
Mulţumesc.
Sânziana se uită-nduioşată în ochii lui.
La ce te gândeşti, Sânziana?
Mă gândesc că Gelu o s-ajungă la Viena în două ceasuri, iar oasele Taicăi au făcut o săptămână din Bărăgan până la Cernaţi.
Tudor închise ochii şi-o luă de după umeri.
De ce n-ai luat şi copiii, Tudore? Le-ar fi plăcu să facă şi ei o plimbare şi mai ales să vadă aeroportul.”

„Îmi aducea din când în când pachet și cred că orele alea în care stăteam pe bancă în Tineretului erau singurele în care nu fuma. Uneori îi dădeau lacrimile și eu credeam că îi e dor de tata și că luptă cu pornirea de a-l chema înapoi, dar acum cred că doar se abținea din a tuși lângă mine. De câteva ori n-a reușit și m-am speriat.
– Mai fumezi? am întrebat-o eu, cu privirea la lac, să nu simtă c-o judec.
– Am mai redus, nu-ți face griji, mi-a răspuns ea șoptit.
– Știi că nu mă pot obișnui cu tine să îmbătrânești, nu? Nu mi te pot imagina bătrână.
– Mă-ntreabă vecinii dacă suntem frați. Pe cine faci tu bătrână? îmi spunea și râdea și o apuca tusea.
Nu a trebuit să mă obișnuiesc să o văd îmbătrânind. A trebuit să mă obișnuiesc să o văd murind din nou și din nou și din nou atunci când Andra mă privea, când auzeam un om care tușea și când mă îndemna cineva să mă pregătesc pentru ceva.”

„Guță, eu nu știu dacă tu obișnuiești să plângi. Probabil că nu. Viața te-a călit mai mult decât pe mine. Am dus-o eu rău, dar răul meu ar fi fost o vacanță pentru tine. Eu am plâns de multe ori până să intru în acel salon, dar mereu plânsul meu fusese curtat de o stare, de o amintire, de niște cuvinte cărora le lua ceva timp până să sape în mine. Niciodată nu plânsesem de la o imagine. Așa că s-o văd pe mama pe jumătate dezbrăcată, cu două bălți de transpirație în golurile claviculei, cu pielea întinsă pe oasele de pe care carnea se topise, cu ochii inerți fixați pe tavan și vânătăi pe coaste, m-a făcut să plâng în două secunde. Două secunde nu e un mod de-a spune, Guță. Exact atât i-a luat corpului meu să scâncească. Înainte să mi se întâmple, aș fi zis că o asemenea reacție rapidă poate fi doar teatrală, dar nu a fost nimic teatral în imaginea mamei ca o regină egipteană deshumată după trei mii de ani, în mine căzând moale lângă patul ei, ținut de un tată care acum nu mai plângea, de parcă am fi putut-o face doar pe rând.
Bucuria știam că vei veni din ochii verzi ai mamei se lupta cu disperarea de ce nu mi-ai spus din ai mei. Era atât de fericită să mă vadă, încât îmi venea să-mi tai venele. Nu, mamă, tu nu trebuia să fii fericită că mă vezi. Nu ăla era felul de fericire de care trebuia tu să ai parte. Ăla e cel mai nenorocit fel de fericire care există pe acest pământ, pentru că după ce pleci, îl iei cu tine și eu rămân fără nimic. 
A deschis gura, mi-a spus pui și probabil s-a speriat când mi-a văzut capul clătinându-se, de parcă îmi cedaseră câțiva mușchi. Nu din cauza vocii slăbite, a tusei sau a singurului cuvânt pe care l-a putut spune în acea zi aproape că mi-am pierdut cunoștința, ci a dinților plini de mâncare pe care n-a mai putut-o înghiți. Era o umilință în acea mizerie neagră care, după ce aproape m-a doborât, m-a umplut de furie și mi-a redat controlul asupra corpului.
– Mă, voi ce dracului faceți aici? Mă, voi vedeți că mama nu e spălată pe dinți?! Mama mea nu e spălată pe dinți! Și așternuturile. De ce dracului nu-i schimbă nimeni așternuturile?
Singura asistentă din salon, care stătea lângă patul altui pacient, s-a uitat la tata și i-a spus doar vă rog, înainte să se întoarcă cu spatele. Nu vorbele tatei m-au liniștit, ci mâna mamei, care a luat-o pe a mea și a strâns-o. Pielea lipicioasă mă frigea. Am rămas din nou fără puteri și m-a bufnit iar plânsul. Mi-am dat jos masca. Nici astăzi nu am foarte multe lucruri pentru care să trăiesc, Guță, dar atunci îmi doream ca mama să tușească pe mine și s-o urmez. M-am născut din ea și trebuia să mor din ea, nu vedeam altă cale. Abia după mai multe săptămâni mi-am dat seama că am făcut-o ca s-o pedepsesc, un fel de Uită-te la fața fiului tău pe care l-ai lăsat singur! Mama se uita și zâmbea. Nu se simțea vinovată, nu-i era frică, nu avea nicio îndoială că voi fi bine. Am încredere în tine, pui. Ți-am dat tot ce am avut și știu că vei fi bine, spunea privirea ei în lipsa vocii. Eu știam că n-o să fiu bine, iar în mine se lupta dorința de a-i distruge această certitudine cu cea de a o mirosi, a o atinge, a o auzi și a o vedea cât să-mi ajungă pentru toți anii în care va lipsi. Și nu încăpea, cât voiam eu să păstrez din mama nu încăpea în mine. Ea era o plajă întinsă și mie mi se dăduseră două mâini și douăzeci de minute în care să adun tot nisipul care-mi curgea printre degete.
– Te iubesc, mami. Nu știu ce să fac fără tine. Nu știu, am mai apucat eu să-i spun înainte să mă vadă asistenta.”

„Primul meu an în librărie a fost ca somnambulismul. Mușchii se mișcau în timp ce mare parte din creierul meu era adormit, constant înconjurat de cărți fără timp pentru a le citi și fără bani pentru a le cumpăra. Singurele lucruri pe care le asimilam erau nume de cărți și mărturii de pe coperta a patra, mii și mii de nume, încât cred că aș fi putut să par într-o conversație cu un om obișnuit unul dintre cei mai citiți muritori, fără să fi deschis o carte. În astfel de condiții de lipsă de stimuli, creierul caută sens. Al meu a găsit un scop care mi-a devenit una din puținele satisfacții ale existenței: să fac ca librăria mea să aibă cel mai mic profit posibil.
Dacă librarii ar fi niște cârtițe care se calcă pe capete în drumul lor spre Soare, atunci Soarele librarilor ar fi scaunul de la casă, singurul loc în care poți sta jos fără să fii acuzat că nu muncești, deși nu prea muncești. Lenea nu era singurul motiv pentru care voiam să stau acolo, ci pentru că puteam să le fac tuturor clienților pe care îi plăceam reducerea de 40% ca librar, adică adaosul librăriei. Ni s-a specificat clar că această reducere e doar pentru noi și poate pentru vreun membru al familiei și uite așa familia mea s-a extins cu câteva sute de bucureșteni și niciunul nu a spus nici pâs. Se uitau la prețul final, își dădeau seama că era mult mai ieftin decât calculaseră și schițau o mică surpriză, temători că o să-mi dau seama de diferență și-o s-o adaug la loc. Le zâmbeam cald și le vorbeam telepatic: Hai să furăm de la o librărie care ne jefuiește pe amândoi. E bine, nu? Iar ochii lor îmi spuneau că da, e foarte bine. 
Chiar eram vizitați de hoți, unii abonați. Inițial, veneau ca niște clienți normali și, în timp ce se prefăceau că răsfoiesc un bestseller, memorau poziția camerelor de supraveghere. Reveneau când era mai aglomerat, cu hanorace largi sub care purtau bodyuri în care puteau strecura și 15 volume, aceleași bodyuri folosite la furat de cașcaval în Carrefour. De obicei luau cărți de drept fiindcă erau cele mai scumpe și se vindeau imediat pe OLX sau Okazii. În pandemie a fost chiar o frenezie a furtului de cărți, de ziceai că erau leacul de Covid, dar explicația era că măștile ne transformau pe toți în niște anonimi și e multă putere în anonimitate. Jandarmii o știu cel mai bine. Rezultatul a fost că s-au montat vreo trei camere fixate doar asupra raftului cu cărți de drept. 
De când lucrez eu aici, doar trei hoți au fost prinși. Toți au fost muștruluiți de șefa și lăsați să plece, deși o fată furase de-a lungul timpului de vreo cinci mii de lei. Când am întrebat-o de ce nu a chemat poliția, s-a uitat în pământ și a tăcut, de parcă i-ar fi fost rușine s-o pună pe drumuri pentru niște cărți. Probabil ar fi văzut-o ca pe cineva care sunase fiindcă i se furase preșul de la intrare sau, cel puțin, asta am dedus eu, că ea n-a zis nimic. Era pe vremea când încă nu furam și simțeam o indignare de stahanovist când cineva îndrăznea să atingă prestigiul librăriei. Mai că i-aș fi cerut șefei să mă lase să le fac poze tuturor hoților și să le înrămez pe un perete al rușinii din librărie. Uitați, dragi cititori, hoții dintre voi. Astăzi, poza mea ar fi deasupra tuturor, ca în restaurantele americane care îl afișează pe cel care a reușit să mănânce o friptură de vită de cinci kilograme în mai puțin de-o oră. Sub poză, cu litere italice: Iulian, 25 de ani, peste 300 de cărți furate într-un an.
Pot să mă psihanalizez cât vreau: sânii mamei au rămas fără lapte prea devreme, n-am avut niciodată nimic, alții mi-au luat și din acest nimic. Poate simt că furtul mă întregește și poate mă mint singur că nu torn într-un pahar cu fundul spart și poate-mi spun că dacă voi continua să torn, la un moment dat, se va inunda camera și nu va mai conta că paharul e spart.”

„Cartierul Roșu. Sub el se întind tunelurile imense ale Institutului Aerospațial Elie Carafoli, unde, timp de un minut pe zi, sunt testate motoare cu reacție. Pereții clădirilor vibrează, iar zgomotul amuțește toți locuitorii. Un mic cutremur. Când eram mică, îmi imaginam că acela era iadul care ne reamintește zilnic că ne așteaptă. Mă feream de toate capacele de canalizare, mai ales după ce luam o notă proastă. Alteori, când adulții făceau chiar lucrurile despre care îmi spuneau că sunt păcate, așteptam ca tunelurile să se prăbușească sub greutatea caselor, iar viețile noastre rele să fie îngropate. A existat o vreme când nu aș fi făcut nimic pentru a preveni asta.”

„I-ai rugat o lună întreagă să te lase pe Lacul Morii. Ai 12 ani, ești mare, ai pescuit toată copilăria, te însoțește Tatiana, știi să înoți, îți pui aripioarele, stai lângă alți pescari, vorbiți la telefon. Degeaba. Mamei îi e frică c-o să mori. Lui Viorel, că-i scapi undițele în lac. Niciunul nurecunoaște. Amândoi îți spun că nu vei prinde nimic, te duci degeaba, nu sunt pești în lac. Tatiana ia undițele lui taică-su. Viorel cedează. Mama îți pune în ghiozdan mămăligă. Sapi toată grădina lui nenea Gabi. Nu găsești nicio râmă. Tatiana cumpără un borcan plin. La șapte, sunteți pe lac. Fâțele vă mănâncă momeala. Țânțarii vă înțeapă. Soarele vă arde. Alergătorii de pe faleză vă imploră: O țâță, fetele? Tatiana alunecă pe beton. Cade în lac. Râde. Face pluta. Are telefonul în buzunar. Nu-i pasă. La fundul lacului sunt morți, știai? te întreabă. Da, îi răspunzi, deși nu știi despre ce vorbește. Au turnat apă peste un cimitir, continuă ea. Mi-a zis mama. Când era mică, venea aici în fiecare weekend. Odată, făcea pluta, așa ca mine. Și a plutit până s-a atins de iubitu’ ei, care făcea și el pluta. Adică taică-tu? o întrebi tu. Mama a fost curvă, îți spune Tatiana. Făcea pluta și s-a atins de el. Și l-a luat de mână. Și pluteau amândoi. Așa, și? îi spui tu, nervoasă, știind că valurile făcute de corpul ei au speriat toți peștii. Și apoi s-a uitat pe mal și l-a văzut acolo pe iubită-su, care striga la ea. Lângă mama era jumătate de mort! Care a tras-o la fund! țipă Tatiana și se scufundă. Începi să plângi, dar nu pentru ea. Ai tăi au avut dreptate. Nu o să prinzi nimic. O să te întorci cu sacoșa goală, o să-ți zâmbească, o să-ți pună o mână pe cap ca unui animal bolnav, o să te întrebe cum vrei să-ți gătească peștii imaginari. Tatiana tremură. Te ia în brațe ca să se-ncălzească. Îți citește gândurile, dar încă nu știi asta. Îți spune să umpli sacoșa cu apă din lac. Pune și o creangă. O asculți. În RATB, nu te lasă să cobori în cartier. Mai mergeți două stații, până la Kaufland. Te pune să alegi opt crapi vii din acvariu. Îi plătește. Îi spune vânzătoarei să-i pună în sacoșă. Te conduce acasă. Îți dă o palmă la cur: Du-te și dă-le peste bot.”

„Nu știu cum a găsit o femeie cu traumele ei puterea de a nu se refugia în biserică și de a nu-i judeca pe ceilalți. Ea credea în tata și-n mine și s-a dovedit că unul dintre dumnezeii ăștia nu era adevărat, iar celălalt nu a putut face nimic pentru a o salva. Celălalt stă acum în bucătăria iluminată în fâșii portocalii și se uită la lucrurile care nu s-au terminat. Viața ta s-a terminat, mamă, dar nu și sticla de Spark de la Sano pe care ai folosit-o înainte să te internezi în spital. Mai are vreo doi centimetri pe fund și încă nu sunt pregătit să-i folosesc. Nici borcănașele din care degetele tale au cules frunzulițe de oregano și cimbru ultima oară când am gătit împreună nu s-au terminat. Mereu folosesc altele. Paginile pe care le-ai îndoit în cărțile mele nu vor fi niciodată îndreptate. Petele de pe prosopul deasupra căruia ai încercat de una singură să mănânci nu vor fi niciodată spălate. Cămașa albă cu flori de cireș stă în cutia cu puținele haine pe care le-am mai găsit. Nimic din ce ai atins nu a fost aruncat.
Nu știu cât va dura doliul după tine și nici nu cred că durează. El doar este. Să dureze ar însemna că la un moment dat va dispărea. El doar este și va fi, la fel ca alcoolismul tatei.
Alte lucruri durează. Când am ieșit pe uliță cu felia de pâine cu dulceață de prune și am refuzat să o împart cu Cristinuța, pumnul ei binemeritat mi-a făcut o vânătaie care a durat. Când am aflat că Moș Crăciun nu există, fiindcă paznicul de la grădiniță a purtat o mască din plastic – jignind inteligența tuturor copiilor din sat –, dezamăgirea a durat. Când tata a terminat în fața mea sticla de Scandic și mi-a spus pentru prima oară că de mâine nu va mai bea, speranța a durat.
Tu, mamă, nu durezi. Ești.”

„De când te știu, ai tot golit sticle și n-ai umplut nimic. Mama, colegele, iubitele, filmele, cărțile nu au putut suplini spațiul pe care l-ai lăsat în mine și la care te uiți mândru acum, de parcă lipsa influenței tale asupra mea e cel mai mare dar pe care mi l-ai fi putut da. Tati, ieșim să ne jucăm cu mingea? Îmi repari și mie bicicleta? Vii cu mine să căutăm piese la chinezi? Mergem la pescuit? Mergem la circ? Băi, Iuli, păi, în seara asta se dă Liv Fri or Dai Hard pentru prima oară! Nu vrei să stai cu tati să-l vedem? Hai că facem o șeptică sau skanderbeg la publicitate, ce vrei tu.
Săptămână de săptămână se derulau dansurile lui Van Damme, obiectele aruncate de Chan, mașinile lui Statham, ringurile de box ale lui Stallone, clonele lui Lee, fiicele lui Neeson, femeile lui Gibson, mitralierele lui Lundgren și exploziile lui Willis. Ani de zile te-am văzut cum îi priveai din pat pe acei bărbați de acțiune, pe acei bărbați care învingeau orice dificultate, își refăceau viețile și puneau mâna pe fată. Depresia nu exista în lumea lor, trauma se vindeca prin răzbunare, alcoolismul dura o noapte. Caloriferul ardea, ProTV derula, ventilatorul bătea și Antena relua. What did I  just say? You just asked everybody to  pick up their Samurai swords and shave your butt! The world ain’t all sunshine and rainbows. Yippie-Kai-Yay, motherfucker! se mișcau buzele mele pe replicile ecranului învelit în fosfor. Le știam pe de rost. Am învățat ce filme se dădeau de Crăciun, de Paște, vara și faptul că-mi refuzai orice activitate care ar fi pre-supus să te dai jos din pat.
Fiindcă te rugasem să nu mă lași să câștig la skanderbeg, mi-ai doborât mâna de sute de ori, până când, la 19 ani, după ce alcoolul ți-a topit mușchii mai bine de două decenii, te-am pus. A  fost victoria pe care mi-am dorit-o toată copilăria și pe care am urât-o în secunda în care am obținut-o. M-am revoltat, am insistat că m-ai lăsat, speram că m-ai lăsat, știam că nu m-ai lăsat.”

„Eu nu i-am cunoscut corpul Andrei iubind-o, Guță, ci spălând-o. Ne-am spălat unul pe altul în cada ei, din apartamentul pe care-l împărțea cu sora ei, care m-a urât de când m-a văzut, doar pentru că existam. A fost ciudat să cunosc corpul Andrei. Nu avea deloc sâni. Nu erau micuți, ci pur și simplu nu erau. Pieptul era de copil, dar vocea era de femeie și privirea era de femeie și mâna cu care mi-a cunoscut corpul era de femeie. Am ascultat I don’t believe in an interventionist God, but I know, darling, that you do și mi-a numărat alunițele de pe corp cu o tandrețe de iubită și o fixație de patolog, spunând că un om, în orice moment, trebuie să știe numărul exact de alunițe pe care-l are.
În dormitorul ei avea peste o sută de cactuși de toate mărimile, pe pervaz și pe podea, lângă pat și pe birou. Doar după ce am părăsit-o m-am gândit la cum aș fi putut cădea peste ei când o dansam prin cameră, când ne aruncam hainele de pe noi sau când ne plimbam noaptea până la fereastră. Prezența Andrei îmblânzea cactușii și-mi oferea în mijlocul a mii de spini un spațiu mai sigur decât în propria familie. Mâna ei se plimba pe deasupra lor de parcă era făcută din aceleași celule. Când se înțepa și îi curgeau câteva picături, sângele nu se pierdea pentru că aceeași mână tăia câteva palete de opuntia și pregătea din sucul lor limonadă.
Andra nu a fost un agresor. Andra nu a fost o victimă. Andra era autonomă și m-a primit în autonomia ei și m-a lăsat s-o iubesc fără cea mai mică dorință de a mă schimba.”

„– Cre’ că era prin februarie. Mamăă, era un ger dă crăpa pietrili! Noi n-aveam lemne. Era vai dă mama noastră. Tata, dă când să făcea vinu’, nu să mai ducea la muncă. Bea câte cinci kilograme dă vin pă zi. Cinci kile dă vin ca să le bei zi dă zi e extrem de mult, punctează el, iar eu mă uit la tata, care lipește capul unei figurine așezate pe un scăunel. Așa că n-aveam lemne. Am avut o linie dă salcâmi pă lângă gard, da’ am tăiat-o când eram copii și-am terminat-o în vreo doi sau trei ani. Și, dacă n-aveam, băgam dîn cocenii dă-i mânca vitele. Dacă băgai pă frigu’ ăla doi snopi dă coceni în foc, d-abea s-amorțea, da’ peste noapte era crimă. Și-atunci vorbisem și noi cum făcea toată lumea. Marea majoritate băga fire pă la contoare să blocheze circuitu’ și fura curent cu reșouri dîn alea făcute-n BCA cu nichelină. La alea, dacă lăsai contoru’ liber, îl zăpăcea, te scotea mii dă lei. Și făcuse mama rost dă un reșou dîn ăla. Două fire dă conductor cu ștecher erau legate la un capăt și, dincoace, unde să lega nichelina pă plus și pă nul, să făcea o spirală săpată-n BCA. Dar nu era acoperită. Deci, acolo, dacă puneai mâna, te electrocutai. La aia trebuia să ai foarte mare grijă să n-o atingi cu apă, să n-o atingi cu mâna udă, să n-o atingi în multe feluri, că te trăgea Dumnezeu dă urechi și dracu’ dă coaie. Ca să nu-nregistreze contoru’, aveam un fir dă-l agățam între două puncte. În momentul în care făceai contact pă astea două puncte, consumul nu mai trecea prin contor. Da’ era și pericol, că putea să facă o flamă de-ți lua foc casa. Deci cine ți-l monta îți arăta, că era posibil să-ți vină control și trebuia să te duci repede să-l scoți. Un vecin n-a avut mâna sigură și l-a-ngropat popa Lăcustă în spatele casei, în grădină, lângă praz, că cică s-a suicis.”

„De aceea, când am început să găsesc aproape în fiecare zi o bancnotă pe jos pe 1864, am crezut că e un test al lui Viorel, care număra și monedele de un ban din cutia metalică în care fuseseră biscuiți de la Lidl. Eram sigură că mă aștepta după o mașină, să vadă dacă ridic cei 50 de lei. Am trecut pe lângă ei, deși toată ziua mi-am imaginat cum i-aș fi cheltuit. Nimeni nu pierdea atâția bani. Sigur era o capcană. Timp de mai multe zile a apărut bancnota, în locuri diferite de pe 1864. Seara, la cină, mă uitam mândră la Viorel, scârbită de încercările lui de a mă prinde cu bancnota și de felul în care sugea măduva din oase. O vreme nu am mai văzut-o și am zis că s-a potolit. Numai că, într-o dimineață, mâna mamei nu mi-a mai dat obișnuiții cinci lei și nici prin haine nu i-am găsit. Lângă curtea cu iederă de pe strada pustie mă așteptau zece lei. M-am gândit că Viorel a schimbat momeala, dar și că poate sunt fraieră și nu e niciun test. I-am luat, i-am ridicat deasupra capului și am continuat să merg spre școală repetând robotic A pierdut cineva zece lei? Doar Darius, cu care m-am întâlnit pe altă stradă, mi-a spus că sunt ai lui. În visele tale, prostule, i-am răspuns, am băgat-o în buzunar și am cheltuit-o cu sete la magazinul din curtea școlii.
Au urmat alte zile cu alte bancnote de zece lei, dar aveam succes doar când nu mai era nimeni pe stradă. Oamenii din fața mea mi-o luau înainte, iar cei din spatele meu pretindeau că ei au pierdut-o, iar eu nu le puteam spune că sunt niște nesimțiți mincinoși și că asta e bancnota mea magică de pe 1864. Nu m-am îmbogățit cu timpul, așa cum credeam că voi face, fiindcă satisfacția de a găsi bancnota îmi potolea pornirile de a-i cere mamei bani, așa că s-a obișnuit să nu-mi mai dea.”

„Dar Iulian nu-mi răspunde. Privește către un bărbat slab într-o cămașă albă, apretată, cu o pălărie prea închisă pentru căldura asta. Într-o mână ține un buchet imens de dalii albe-mov, cu cealaltă își netezește cămașa și încearcă să-și convingă cravata să-l lase să respire. Ochii îi fug către fiecare trecător. Are una din figurile pe care știu că le-am mai văzut în cartier.
– Uite, măi, și tu la el, ce drăguț. Își așteaptă soția. Vezi? El n-a exagerat, a rămas la mișcarea clasică.
Dau să plecăm, dar Iulian stă pe loc. Până să-l întreb ce are, bărbatul se apropie de noi.
– Nu trebuia să te holbezi, îi șoptesc.
Omul își dă jos pălăria și ne lasă să-i vedem părul asudat. Îmi întinde buchetul și respiră sacadat. Îl iau. Mâna liberă și-o bagă în pălărie. Mă aștept să scoată ceva, ca un fel de magician ambulant, dar îmi dau seama că își ascunde tremurul.
– Eu… Eu… nu știu. Tu, tu ești.
Îi întind înapoi buchetul, dar își retrage mâinile la spate. Mă duc să-l pun pe un tufiș. El mă urmează și-și șterge un ochi.
– Eu sunt tatăl tău. Iartă-mă.
Iulian îmi oprește mâna cu care scot din rucsac sprayul cu piper.
– Să trăiești, nea Lică, îi spune el bărbatului.
– Să trăiești, Iulică, îi dă bărbatul mâna.
– El e prietenul tatei, nu te speria. Nu e periculos. E om bun. Poate a băut. Ai băut, nea Lică?
– N-am băut de-o săptămână, spune acest nea Lică și-și șterge obrazul. Măgduță, tu ești fiica mea.
Își pipăie pantalonii călcați la dungă, scoate din buzunarul de la spate niște fotografii și mi le întinde. Mâna lui udă o atinge pe a mea.
– Noi doi n-am stat vreodată unu’ lângă altu’, da’ am poză cu mamă-ta și cu mine. Ea mi-a dat și cu tine. Uite, aici eram io și mamă-ta la Jegălia. Aici aveai trei ani și-ți făcuse tort dă mere, ți să vede dințișoru’. Azi e ziua ta și n-am mai putut…
Mă uit la ele. Sunt eu și dințișorul meu. Sunt eu la toate serbările. Sunt eu nedormită în excursie la Predeal. Aceleași poze ca în albumul de acasă. Nu știu cine e bărbatul de pe malul Dunării, dar știu că cea pe care o îmbrățișează e mama. Îi recunosc părul, ochii mijiți la soare și tinerețea. Aia e mama și aia sunt eu. Cine e omul ăsta nu știu, așa că îi așez pozele pe tufiș. Unele cad, cade și el în genunchi. Iulian se apleacă să-l ajute să le adune. Nu-mi pasă. Poate să facă ce vrea el. Eu mă duc spre metrou. Am de gând să-mi mănânc rulourile cu anghilă, să mă uit la acvariu și să mă gândesc la disertația pe care trebuie s-o termin. E important să-mi dau silința dacă vreau zece. Încă am niște cărți de citit. Poate trec și pe la Cărturești. Cartela de metrou e încărcată, bani cash pentru bacșiș am, trebuie să merg și la baie. Sper să nu mă pună chelnerul la masa de lângă bucătărie.
– Stai, Magda! Stai un pic, mă strigă Iulian.
Aleargă și mă ajunge. Se pune în fața mea și îmi ia mâna.
– Stai puțin, că omul nu e nebun. A făcut armata cu tata lângă Jegălia. Acolo a cunoscut-o tata pe 
mama. Înțelegi?
– Ratăm rezervarea dacă nu ne grăbim.
– Magda, omu’ are poze cu tine și nu e pedofil, că-l cunosc. Trage la măsea, dar acuma nu miroase a băutură și a făcut armata cu tata lângă satul nostru. Bărbații din generația lui nu se-nghesuie să-și recunoască copiii la naștere, d-apoi după atâția ani. Nu cred că inventează.
– Despre ce dracului vorbești, Iulian? Am 26 de ani! Ce tată crezi tu că mai vine la mine după 26 de ani? Unde dracului te crezi aici? La Surprize, Surprize?”

„Tufănelelor e baza voastră. Babele de aici vă cunosc părinții. Alegeți o grădină neîngrijită, jumuliți un tufiș, începeți curățenia. Îți place să lași puțină dezordine, o buruiană, un melc, niște praf, așa cum la tine acasă n-ai putea. Ridicați pereții, întindeți polistirenul pe jos, găuriți o fereastră, instalați o ușă, scrieți cu cariocile HADICAPATELE NESĂNĂTOSELE, acoperiți casa cu crengi, vă băgați înăuntru, legați ușa cu scotch, s-a făcut seară, aprindeți lumânarea, vă întindeți una lângă alta, desfaceți pungile, deschideți dozele, Tatiana dă play pe Nokia XpressMusic la Celia – Șoapte. Pe stradă se aud copitele unei iepe și ale mânzului ei. Dimineață nu mai găsiți nimic. O  luați de la capăt. Dacă nu v-ați confirma una alteia că ziua de ieri s-a întâmplat, nu ați avea niciun simț al trecutului.”

„Strada Strigăturii e teritoriul lui Cătălin, singurul puști din cartier care a fost la școala de corecție. Are o cicatrice pe bărbie și scuipă la cinci metri. Când vă vede, folosește niște cuvinte pe care nu le-ați mai auzit: Ia uite-le pe Lindic și Spermă! Ați venit să vă fut? Tu te înroșești, chiar dacă nu știi ce înseamnă. Intuiești că e de rău și vrei să fugi. E  de ajuns să treacă mama pe lângă tine când răsună cuvintele astea în aer și ți-o iei de parcă tu le-ai pronunțat. Dar Tatiana nu se înroșește. Se apleacă după un șobolan cu burta plesnită, îl apucă de coadă și îl rotește spre Cătălin, căruia îi e frică de mortăciuni. Sunteți în pericol doar când mașinile cartierului n-au mai călcat niciun animal, ceea ce nu prea se întâmplă.”

„– Unde te duci? îi simt respirația pe gât și mâna sub fund, trăgându-mă în sus, ca atunci când eram mică și Toma mă suia pe cal. Nu vrei să mai stai cu mine?
Scap punga. Doi biscuiți se rostogolesc pe asfalt. Mintea, de parcă ar vrea să amâne inevitabilul, îmi arată că poate transforma o secundă într-o oră. Imagini și informații se desfășoară într-o succesiune a lui prea târziu. Mai întâi văd sprayul meu cu piper, care stă atât de bine așezat în buzunarul lateral al rucsacului de acasă, din camera mea, de lângă birou. Îmi amintesc și în ce direcție era îndreptat atunci când am plecat și am hotărât că un drum până la brutărie, în propriul meu cartier, la vârsta mea, la zece dimineața, e cât se poate de safe. Mi-l amintesc pe Viorel, autospeciala lui, proiecția de intangibilitate care m-a ocrotit în timpul liceului și de care, până acum, ca femeie adultă, credeam că nu mai am nevoie. E mai puternic decât mine. Îmi dau seama din încordarea mâinii care mă frământă și a celei care mă ține. Îmi înghit greața. Nu mă va ajuta să supraviețuiesc. Dar rușinea, pe ea nu o alungă nici măcar frica care îmi îngheață picioarele. E o ceapă ale cărei straturi nu se mai termină. Descojesc rușinea dorinței ca Viorel să mă protejeze și dau de rușinea că propriul meu tată nu mă poate proteja, apoi că Tatiana nu mă poate proteja, că iubitul meu nu mă poate proteja, că mama nu mă poate proteja, că societatea nu mă poate proteja și apoi, sub toate astea, găsesc rușinea că am nevoie de protecție și că nu mi-o pot acorda singură. Îmi e teamă că, dacă-i dau un cot, nu-l va durea suficient, nu-mi va elibera brațul, nu voi putea fugi, mă va împinge în desișul ăsta blestemat căruia ar trebui să-i dau foc anual. Își va lăsa greutatea pe mine și îmi va distruge orice șansă să mă pot împăca cu propriul corp. Nici nu s-a întâmplat și știu deja că nu mă voi putea ierta și că sunt ultima proastă să cred că eu sunt responsabilă de răul care se abate asupra mea, că l-am atras eu cumva, poate m-am îmbrăcat în ceva care invita, poate n-am fost atentă cum mi-am risipit amabilitatea. Trebuie să fiu vinovată, e o chestiune de cum, nu de dacă. Nu contează că port pantaloni uzați de trening și un tricou de casă, că îmi feresc privirea și am un mers de lasă-mă-n pace. O mișcare, constituția mea, vocea au complotat în a-i semnala unui bărbat că merit și că pot fi supusă voinței lui.”

„Iau scaunul în spate și încep să-mi număr pașii. Mă liniștește. Ai fi spus că tata, care mi-a arătat vreo două decenii că nu se poate schimba, m-ar fi pregătit pentru a accepta că nici iubita mea nu se va schimba. Și nu e chiar așa de greu de acceptat că cineva care-ți face tot timpul rău nu se va schimba, dar cum rămâne cu cei care-ți fac destul rău, dar și o cantitate deloc neglijabilă de bine? Câte aspecte ale vieții trebuie să priviți diferit tu și iubita ta până când sexul nu mai este suficient pentru a umple crăpăturile? Dacă în doi ani ea mi-a spus că ține la mine de 22 de ori și că mă iubește de două ori, mi-a gătit de 13 ori, s-a asigurat că nu mi-e frig de opt ori, mi-a luat două cadouri, m-a ascultat răbdătoare de 19 ori, a râs neprefăcut la glumele mele de 239 de ori, a arătat curiozitate reală pentru interesele mele de 14 ori și a vrut să-mi dau drumu-n gura ei de 213 ori, dar, în același timp, s-a întristat de 22 de ori când i-am spus că nu cred în Dumnezeu, a fost sadică în 79 de momente în care aș fi avut nevoie să fie caldă, nu a citit nicio carte pe care i-am dăruit-o, a insistat de 67 de ori să-mi vorbească despre divinități, deși i-am spus că sunt ateu, și-a arătat dominanța asupra mea și a fost rece de fiecare dată când am ieșit cu alți oameni, în 52 de momente în care am avut mici succese m-a privit mai mult ca pe o competiție decât ca pe un partener, deși nu m-a înșelat, a acceptat cel puțin zece cadouri din partea altor bărbați fără a le spune că e într-o relație. Cât valorează un gest din care scazi alt gest? Cum faci calculul?
Deja la pasul 293 nu mai pot, dar mă forțez să-l fac și pe 294 fiindcă mă simt mai bine dacă numărul e par. Scaunul e greu, dar măcar am pe ce să mă odihnesc, așa că-l las în mijlocul trotuarului, mă așez pe el și-i reglez înălțimea exact cum îmi place. Vremea florilor din pământ a trecut. Au rămas doar cele desenate cu markerul pe semnele de circulație. Cocoșul metalic din grădina cu lalele pestrițe primăvara nici nu apucă să se învârtă de șase ori, că deja o văd pe Gabriela prin pelicula subțire de ceață care s-a lăsat. A mers repede. Mi-ar fi plăcut să întârzie câteva săptămâni. E îmbrăcată în paltonul roșu, cu model scoțian, iar fiecare pas pe asfalt trimite o undă de șoc în buclele roșcate care saltă câte patru centimetri în aer. În timp ce o aștept pe scaun să parcurgă acești ultimi 30 de metri, simt pentru prima oară că energia ei sexuală nu mai are putere asupra mea. Stau cu coatele pe genunchi și cu mâinile împreunate de parcă întreaga stradă e biroul meu. Faptul că nu mă ridic o neliniștește și o face să ezite.
– Deci? mă întreabă în final.
– Tata mi-a vândut lucrurile pe băutură și-acum refuză să se-ntoarcă acasă. Zice că vrea să trăiască pe străzi, să nu-mi mai distrugă viața.
24. Pentru a 24-a oară s-a uitat la mine când i-am spus ceva grav ca și cum i-aș fi adus la cunoștință că am rămas fără cuburi de gheață în congelator.”

„Iulian întâlnește ochii Gabrielei. Într-un mod care i se pare greu de pus în cuvinte, simte că își vede iubita pentru prima oară dezbrăcată, dar nu de haine, ci de toate lunile de când sunt ei împreună. În fața lui stă femeia pe care o iubește și pe care nu a reușit s-o cunoască nici după ce a cuprins-o de zeci de ori, nici după ce a absorbit miile ei de cuvinte, pe care le-a interpretat și reinterpretat, nici după ce a văzut-o plângând de fericire sau dezamăgire, cântând, gemând, dansând, gătind, urând, sperând. Simte că ar fi putut să stea toată viața lângă ea și să n-o cunoască dacă ea n-ar fi ales asta. Și acum, când i s-a dezvăluit, el s-a uitat la această femeie dezbrăcată de toate apărările ei și a vomitat.”

„După muncă fac un ocol prin cimitir să-i pun mamei altă candelă. Liliacul de la capul ei a fost udat de ploi. Au crescut buruieni și s-au ofilit florile de vară, dar n-am uneltele la mine, așa că las grădinăritul pe altă dată. Nu ăsta obișnuia să fie primul meu gând când ajungeam la ea.
În primul an i-am vorbit de parcă era lângă mine și prin nu știu ce accident temporar nu putea să-mi răspundă. În moarte, mai mult decât în viață, mama a de-venit primul meu psiholog, fiindcă îi spuneam orice, de parcă m-ar fi ascultat de pe un fotoliu de norișori. Când călcam în cimitir, ateismul meu făcea un pas în spate de dragul sănătății mele mintale. Deși încercam, rămâneam repede fără lucruri bune de spus, iar pe cele rele, mereu aceleași, oboseam să le repet. Nu mă ajuta să mă plâng de tata. Măcar în moarte să n-o mai dezamăgească. Nu știu exact ziua în care am intrat pe porțile cimitirului și nu i-am mai spus nimic, dar mai bine, că altfel s-ar transforma într-o sărbătoare a destrămării pe care mi-aș aminti-o anual. Cum să nu crezi în Dumnezeu când știința te forțează să recunoști că mama ta nu-ți va mai auzi niciodată cuvintele? Să devii ateu e să te trezească cineva dintr-un vis în care viața era suportabilă. Degeaba vrei să adormi la loc. Acum, când știi că a fost o iluzie, nu te mai poți întoarce, nu te mai poți minți, deși ai vrea. Dormiți, că nu vă așteaptă nimic bun când deschideți ochii. Poate doar mândria, dar ce e mândria pe lângă șansa de a vorbi din nou cu mama ta?”

„M-am îmbrăcat cu cele mai bune haine pe care le aveam și am luat-o spre muncă prin Centrul Vechi. Acest cuib al mizeriei capitaliste mi-a folosit la un singur lucru în viață. Oricând era nevoie să știu dacă m-am îmbrăcat frumos sau dacă m-am asortat cum trebuia, nu-mi rămânea decât să trec prin el. Fetele plătite să atragă turiștii sunt niște critici de modă mai buni decât Maurice. Dacă mă invitau măcar două-trei să intru să consum, însemna că m-am îmbrăcat bine sau cel puțin ca un turist. Dacă își întorceau privirea la o secundă după ce ținuta mea le-a insultat retina, era clar că arătam ca un sărac. Nu că aș fi avut vreo problemă cu asta, dar acum aveam ceva de dovedit. Superficialitatea șefei care îmi stabilise destinul putea fi plesnită doar de o altă formă de superficialitate care s-o facă să înțeleagă că nu mai avea niciun fel de putere asupra mea.”

„Mă descurc, e ok să mă aștepți afară, îi scriu. Iulian și Lică coboară. Înainte să ies și eu, Narcis mă privește în oglinda retrovizoare.
– Sărut-mâinile, domnișoară. Mai ții minte când veneai să frigem bureți? Ce te mai iubea Toma! Dacă vrei să faci testul, fă-l, dar o să zică ce știu și eu. Lică e tatăl tău. Dacă-l ierți sau nu-l ierți e decizia ta și nu te judecă nimeni. Nici eu, nici el. Un lucru să știi. Dacă ținea doar de el, n-ai fi crescut tu fără tată.
Ar trebui să-i spun ceva: că-mi amintesc vocea lui sau că și eu l-am iubit pe Toma sau un mulțumesc sau un mai vedem noi, dar nu pot îngăima nimic. Cobor și îi dau cinci steluțe, nici eu nu știu pentru ce. Îl pup pe Iulian pe obraz, el îmi sărută mâna, cu ochii la Ford. Tata mă așteaptă zâmbitor în fața ușii, cu mâneca suflecată, deși i-am spus că nu îi vor lua sânge. În urma mea, îl văd pe Narcis cum coboară din mașină. 
Trei-cinci zile lucrătoare, plus 26 de ani. Atât trebuie o fată să aștepte ca să-și afle tatăl.
– Io am intrat în viața ta, îmi spune tata și acoperă POS-ul cu mâna. Nu tre’ să plătești tu pentru 
păcatele mele.
Își desface un nasture de la cămașă și scoate de sub ea un portofel pe care îl poartă atârnat de gât.
– Un Eminescu, doi Eminescu. Și un Blaga pentru dumneavoastră, donșoară, să faceți testu’ iute, să dansez și io fericit.
Poate că Blaga nu e cel mai bun bacșiș. Numai de adâncirea misterului nu am eu dispoziție acum. Înconjurată de un halou de nepăsare, recepționista ia bancnota știind că nimeni nu poate grăbi testul. I-aș fi dat și eu dacă s-ar fi putut. Mă bucur măcar că nu-i mai rămân datoare lui Iulian. Tata nu se oprește din vorbit nici atunci când asistenta îi plimbă bățul prin gură.
– Ia să vedeț doană că e hata ea sângele eu!
Cea mai goală ființă îmbrăcată cu haine. Asistenta mă privește cu milă din spatele unor lentile acoperite de amprente și abia acum îmi amintesc că tata a spus că e țigan. Are pielea închisă, dar nu mai închisă ca cea a unui tractorist. E slab, proaspăt ras, cu ochi negri. Îmi vine să spun ca ai mei. Are niște dinți aproape artificial de albi, dar se vede că nu sunt falși. Miroase a aftershave fără alcool și a dulce copt la cuptor, de parcă a stat într-o bucătărie înainte să vină. Dacă el e țigan, asta înseamnă că și eu sunt pe jumătate, dar nu știu cât de relevantă e realizarea asta la vârsta mea. Mă grăbesc. Deja l-am numit tată în gândurile mele. Atât de disperată sunt? Cuvintele lui Narcis m-au făcut să nu mai aștept rezultatul testului. Ok, are ochii mei și pomeții mei și mereu am fost puțin mai închisă la culoare, dar dacă testul va spune nu, mă voi simți ca atunci când mi-am desenat barbă.
Chiar și așa, asistenta mă enervează și îmi pare rău că voi primi rezultatul pe mail. Aș fi vrut să-mi vadă fața mândră, deși nici nu știu dacă am de ce să fiu mândră de străinul ăsta. Nu știu nimic despre el. Doar că poate să plângă, ceea ce e deja mare lucru pentru un bărbat din România. Doamne, dacă se va dovedi că nu e tatăl meu, o să se simtă ca dracu’ privirea pe care mi-o aruncă. Atâta drag în ea. O să vomit.”

„Din copilărie, fetei i se insuflă obsesia de a se construi ca un obiect fizic atractiv. Este învățată să îi pese obsesiv de felul cum arată și să facă din asta valoarea ei. După sfârșitul adolescenței, orice altă schimbare fizică e văzută ca un supliciu. Așa începe efortul neîncetat de a reduce decalajul între ce consideră societatea o femeie atractivă și curgerea naturală a timpului. Fața e permanent revizuită, gata să fie evaluată de bărbați sau de alte femei, care tot la felul în care o vor vedea bărbații se gândesc. Anxietatea e inepuizabilă și se hrănește cu fiecare an scurs în care femeia simte că îi scade valoarea, ca unui obiect. 
Este în regulă să vrei să arăți bine, dar ce așteaptă societatea de la o femeie și ce așteaptă de la un bărbat implică o relaționare diferită cu sinele. Lor le permite o relație pozitivă cu propriul corp. Noi suntem o figurină Lego care-și blestemă procesul de fabricație.
Femeile sunt învățate să-și vadă corpurile pe bucăți și să-și evalueze fiecare parte separat. Sâni, picioare, șolduri, talie, gât, ochi, nas, ten, păr și tot așa – fiecare parte, pe rând, este supusă unei examinări anxioase, zbuciumate, adesea disperate. Chiar dacă unele părți trec testul, altora întotdeauna le lipsește ceva. Doar perfecțiunea va fi suficientă. La bărbați, aspectul plăcut este un întreg, ceva ce se poate surprinde dintr-o privire. Nu trebuie confirmat prin măsurători ale diferitelor părți ale corpului; nimeni nu încurajează bărbații să-și disece aspectul trăsătură cu trăsătură.”

„Ați luat-o pe Dedulești. Cartierul era învăluit în clarobscurul unui apus pe sfârșite. Mergeați încet, în tăcere. Tatiana ținea țigara între degetul mare și arătător. Sufla fumul pe nări, ca pentru a-și opri cuvintele pe care voia să ți le spună. Fetele, s-a auzit de pe o alee ascunsă de două grădini. Ia uite, v-a spus nea Zbârnea, și și-a scos pula prin deschizătura pantalonilor de pijama în carouri. Stătea acolo, lângă o tufă de caprifoi, și o decalota ca pe o tumoră mică și dureroasă. Cealaltă mână era vârâtă într-unul din buzunarele vestei lui de pescar, de parcă se pregătea să scoată un cârlig și să agațe momeala. Nu mai construiai case în care nea Zbârnea să se strecoare, dar nici nu te simțeai încă femeie, deși corpul tău asta îi spunea. Tatiana te-a luat de mână și te-a tras spre bătrân. Lui parcă nu-i venea să creadă că n-ați fugit, că n-ați zbierat, că nu l-ați acoperit de scârbă. Ai încercat să stai pe loc, dar Tatiana te-a tras puternic. Bătrânul se uita când la prietena ta, când la tumoră, de parcă o implora pe una să se aproprie și pe cealaltă să crească. Tatiana s-a așezat chiar în fața lui, tu ai rămas mai în spate. S-a lăsat pe vine și a privit tumora care parcă începuse să asculte, să pulseze și să crească. Bătrânul a început să răsufle greu de anticipare. Tatiana a tras un fum lung, l-a suflat peste pantalonii bătrânului și a strivit vârful roșu al țigării de vârful vinețiu al tumorii. Bătrânul a scos un țipăt de animal săgetat și a vrut s-o plesnească, dar una din mâini proteja rana, iar cealaltă se blocase în vestă. Tatiana a izbucnit în râs, te-a luat de mână și ați fugit.”

„Îți dă o palmă la fund, în joacă. La fel o fac și colegii tăi, care au observat războiul pe care îl porți cu propriul corp și s-au oferit să te ajute. Ți-l pălmuiesc zilnic, ți-l pedepsesc, poate vor convinge carnea să se retragă de unde a venit. Până și tocilarii o fac, cei cărora dacă le-ai adresa un cuvânt, s-ar uita în jos. Pare că toți băieții ți-au separat personalitatea de corp. Într-un moment, le dai să copieze tema la franceză și vă coalizați împotriva scorpiei care nu vă slăbește cu conjugările, în următorul, îți apucă sânul de parcă e o minge antistres. Îți pălmuiesc fesele ca pe o darabană dintr-un clip cu manele. Le sucești mâna, îi plesnești, îi zgârii, îi prinzi cu Tatiana și îi înghesui într-un colț. Nu le pasă. Suportă orice. Nu înțelegi. Ce se petrece cu ei? Ce forță îi face atât de masochiști? Ai vrea să-ți tai cu un cuțit excrescențele și să le pui pe catedră. Luați-le, strângeți-le, bateți în ele până se stropșesc, numai lăsați-mă în pace!”

„La ora zece dimineața, sunt singură pe stradă, la fel ca în lupta mea cu o programă rigidă și un timp limitat, cu nevoia de rezultate și refuzul de a accepta că literatura poate fi relevantă și utilă. În mediul academic, să întrebi ce lucruri am putea învăța dintr-un roman sau o poezie stârnește râsul și atrage priviri compătimitoare. Profesorii sunt atât de fascinați de ambiguitate, încât apără cu dinții dreptul literaturii de a nu avea vreun conținut moral sau vreo dorință de a schimba cititorul. Ce uită ei e că literatura poate face asta și fără să-și propună. Nu ea trebuie schimbată, ea poate face în continuare ce vrea, ci modul în care o comentăm. Într-un an după bac, elevii nu-ți vor mai putea spune nimic din comentariile sterile învățate pe de rost, dar, dacă schimbi optica, își vor aminti cum lipsa de comunicare dintre Ghiță și Ana le-a distrus relația; cum fiecare dintre noi suntem de mai multe ori în viață calul lui Harap-Alb: vedem cum cineva apropiat face alegeri greșite, dar suntem nevoiți să-l lăsăm să și-o ia fără să-l salvăm; cum trauma repetată a lui Iona l-a împiedicat să vadă că a reușit să iasă din burțile peștilor, așa cum și noi ne simțim uneori inconfortabil cu binele; cum nevoia copiilor lui Moromete de a se desprinde de familie e una sănătoasă; cum Ana s-a sinucis nu doar din cauza lui Ion, ci a unei societăți construite greșit; cum Riga Crypto și lapona Enigel poate fi o lecție despre consimțământ.
Cumpăr pâinile integrale și biscuiții pentru tata. Brutarul are numărul meu și mă sună de fiecare dată când coace cozonaci pentru diabetici.”