Strada Dedulești

„Ați luat-o pe Dedulești. Cartierul era învăluit în clarobscurul unui apus pe sfârșite. Mergeați încet, în tăcere. Tatiana ținea țigara între degetul mare și arătător. Sufla fumul pe nări, ca pentru a-și opri cuvintele pe care voia să ți le spună. Fetele, s-a auzit de pe o alee ascunsă de două grădini. Ia uite, v-a spus nea Zbârnea, și și-a scos pula prin deschizătura pantalonilor de pijama în carouri. Stătea acolo, lângă o tufă de caprifoi, și o decalota ca pe o tumoră mică și dureroasă. Cealaltă mână era vârâtă într-unul din buzunarele vestei lui de pescar, de parcă se pregătea să scoată un cârlig și să agațe momeala. Nu mai construiai case în care nea Zbârnea să se strecoare, dar nici nu te simțeai încă femeie, deși corpul tău asta îi spunea. Tatiana te-a luat de mână și te-a tras spre bătrân. Lui parcă nu-i venea să creadă că n-ați fugit, că n-ați zbierat, că nu l-ați acoperit de scârbă. Ai încercat să stai pe loc, dar Tatiana te-a tras puternic. Bătrânul se uita când la prietena ta, când la tumoră, de parcă o implora pe una să se aproprie și pe cealaltă să crească. Tatiana s-a așezat chiar în fața lui, tu ai rămas mai în spate. S-a lăsat pe vine și a privit tumora care parcă începuse să asculte, să pulseze și să crească. Bătrânul a început să răsufle greu de anticipare. Tatiana a tras un fum lung, l-a suflat peste pantalonii bătrânului și a strivit vârful roșu al țigării de vârful vinețiu al tumorii. Bătrânul a scos un țipăt de animal săgetat și a vrut s-o plesnească, dar una din mâini proteja rana, iar cealaltă se blocase în vestă. Tatiana a izbucnit în râs, te-a luat de mână și ați fugit.”