Stradă

„Pe Calea Victoriei, o doamnă bătrână, dar de familie bună, ținea un magazin de mobilier și obiecte naționale. [...] S-a adresat bătrânei doamne, propunându-i să facă amândouă tovărășie. Una aducea magazinul cu chiria plătită, alta un transport de marfă modernă și serviciul de „directoare”. 
Cu puținii bani pe care i-a obținut de acasă, cu bunăvoința prietenilor de la Berlin, i s-au dat o seamă de obiecte de artă în comision. La început o garnitură de biurou, de nuc placat cu lac modern cafeniu, alt birou cu plăci groase de stejar sprijinite pe alte două ca un paralelipiped culcat. Etajere mici, asimetrice, scăzând ca treptele, capricios... biblioteci cubice, de arțar placat și lăcuit, tot cu rafturi asimetrice...
Pe urmă lămpi ca zarurile mari, mate și nu mai știu ce statuete, subțiate, stilizate. [...]
Succesul a fost neîntârziat, și-au primit comenzi mai ales pentru bănci. Au botezat magazinul: „La Arta Decorativă”.(E drept că au început cam în același timp cu un pictor modernist).”

„Mai târziu, din pricină că transportul costa foarte scump și mai ales se sporise vama, d-na. T. a adus un specialist din Germania pentru preparatul placajului de lemn; i-a dat ca ajutoare câțiva lucrători de la Tg.-Mureș, și au instalat pe șoseaua Iancului, un atelier de mobilă și obiecte moderne.
[...]
Acum avea cele mai diverse modele și realizări, pe principiul dispariției oricărui ornament înflorat și al geometriei, chiar în asimetrie, căci luxul sta numai în prepararea și calitatea lemnului.
Paturi-divane joase, cu o singură tăblie la căpătâi, placată, fără nici un fel de zorzoane, alte paturi-divan, cu niște lăzi geometrice la un capăt, pe care se puteau pune vase moderne și statuete stilizate, iar înăuntru așternutul. Fotolii ca niște cuburi scobite liniar, sau scaune simple ca acelea țărănești, dar din lemn placat, dădeau, o impresie de lux nou. Un paralelipiped, pe el o placă mare patrată, era o masă de sufragerie. Lămpi, sfeșnice de birou, făcute din arcuri negre simple, sau lămpi de tavan, în loc de lustre, cu niște cutii de sticlă mari, mate. Covoare colorate împărțite geometric și asimetric împreună cu draperii de culoare întregeau totul.”

Nora locuiește într-un bloc modernist cu 6 etaje, cu lift și portal de sticlă.

„Se simțea bine în casa din bulevardul Dacia, în acea cameră albă de la al șaselea etaj, mobilată cu lucruri alese de ea și cumpărate cu răbdare din economii eroice.[...]
Îi plăcea mai ales lampa cu abajur sub care se refugia ca să citească seara, o lampă cu picior înalt, ca un mic felinar de interior, care arunca un cerc alb de lumină și lăsa tot restul casei într-o penumbră protectoare. [...]”

După prima noapte petrecută alături de Paul percepția asupra locului familiar îi este alterată:

„Se apropie de fereastră și aruncă o privire spre stradă, dar tresări nemairecunoscând priveliștea ei de fiecare dimineață, imaginea familiară a Bulevardului Dacia, curtea maiorului de peste drum, farmacia din colț, stația de taximetre - lucruri vechi care o întâmpinau în fiecare zi, la ridicarea oblonului, parcă pentru a-i spune, prin nemișcarea lor, că nimic nou nu s-a întâmplat de aseară, în lume.
Ca și cum cineva ar fi schimbat în timpul nopții lentilele acestui ochian, prin care arunca dimineața întâia privire asupra lumii, avea acum, înaintea ei, alte imagini ce se substituiseră parcă, peste noapte, vechiului peisaj cunoscut. De unde răsărise, la distanțe cu care ochii ei nu erau obișnuiți, această mică lume necunoscută: piața rotundă de jos, firmele albastre ale băcăniei din colț, depoul de benzină, cu cele două pompe roșii, fixate la marginea trotuarului, ca două imense sifoane metalice, chioșcul de ziare, castanii cu ramurile subțiri, înghețate?”

"Într-o seară, era în parcul Filipescu, pe o mică stradă în semi-cerc, desprinsă din strada Sofia, ca un fel de curte interioară - Paul găsise automobilul albastru în fața unei case cu obloanele trase, dar prin care străbăteau dungi striate de lumină. Trecuse din întâmplare pe acolo, venind de la sanatoriul Saint-Vincent, unde avea un prieten bolnav, dar automobilul lui Ann îl oprise din drum.

Mai bine de două ore rămăsese fixat acolo, rezemat de botul mașinii. Avea impresia că dincolo de ferestrele acelei case, sunt umbre care se mișcă.
I se părea că aude pași, șoapte, râsete chiar - și că pe urmă se depărtau. Era ca și cum din când în când, cam la un sfert de oră, cineva venea la fereastră, să vadă dacă el mai e acolo, dacă n-a plecat încă. Într-un târziu îi trecu prin minte un lucru absurd: să sune și să întrebe de Ann."

„Pe Sfinții Apostoli, dincolo de Apolodor, tresărise, zărind la câțiva pași de el, un lucru cu totul neașteptat: agățată băiețește de gratiile unei porți de fier, peste care treceau, înalte, câteva crengi de liliac, o fată se lupta să rupă o creangă. Paul se opri locului, de teamă să nu o sperie și se ascunse după un felinar, de unde putea privi, fără să fie văzut.[...]
Paul o recunoscu fără greutate pe Ann, dar îi venea greu să creadă că este ea. Înălțată în vârful pantofilor, pe parapetul de piatră, cu o mână agățată de gratiile porții, cu cealaltă se lupta să rețină creanga de liliac prea înaltă. Foile tailleurului se ridicau mai sus de genunchi, doi genunchi rotunzi, delicați, de adolescentă.
Strada era goală, dar dintr-o clipă într-alta putea trece cineva, dacă nu chiar proprietarul prădat. Creanga cedă în sfârșit, o creangă mare cu buchete dese, violete. Fata sări pe trotuar fără grabă, fără emoție, se scutură ușor pe mâneci, își luă poșeta, privi în sus pe stradă și pe urmă, cu creanga de liliac în brațe, cu capul ei blond ascuns în flori - doar fruntea ridicată puțin deasupra lor - porni în sus, bravă, cu pasul ei mic, decis.”

„Hainele de le avea se cam hărtăniseră de atâta purtare. Au mers la târguială împreună, luând Griviţa de la un capăt la altul. [...] Aici, altă lume: strada largă, nepavată, mişuna de căruţe ţărăneşti cu coviltire înalte, încărcate cu mături, oale smălţuite, pahare străvezii de sticlă şi borcane de lut, deasupra cărora moţăiau copiii lângă femei în fuste lungi. Camioane cu osii de fier hurducăiau pringropile drumului. Căruţaşii spătoşi suduiau caii năduşiţi şi-i loveau năprasnic cu bicele. Alături alergau maşinile pline vârf cu precupeţi veniţi de la Găieşti şi Piteşti. Deasupra automobilelor, în paporniţe, ţipau curcani şi porci legaţi cu frânghii. Larma îţi lua auzul. Priviră prăvăliile aşezate una lângă alta: cojocarii cu galantarele pline de căciuli de miel, albe, brumării şi negre; ceasornicării, hăinării din pragul cărora te trăgeau de mânecăvânzătorii, strigând şi lăudându-şi marfa; pielării având de vânzare bocanci cu tălpile numai ţinte şi potcoave; cofetării cu geamurile pline deacadele şi prăjituri cu fistic verde; tutungerii, fierării şi manufacturi.”

„Griviţa era plină de oameni. Pe drumul atunci pietruit, pe care-l uda primăria cu stropitoarele, treceau în galop caii bine ţesălaţi, înhămaţi la trăsuri noi. Vizitiii băteau clopotele, să se dea lumea la o parte. Pe pernele albastre de catifea, şedeau răsturnaţi cu plăcere negustori pricopsiţi, lângă nevestele sau ibovnicele lor, cu vestele închise la mai mulţi nasturi, arătându-şi inelele groase de aur.
[...]
Prostimea făcea loc, vizitiii pocneau din bicele lungi şi subţiri, caii călcau mândri piatra cubică. Trecătorii se salutau unul pe altul, cu plecăciuni mari. Se uita cârciumarul. Calea negustorilor se schimbase. Pe părţi se sădiseră pomi tineri, tei şi castani, cu tulpini subţiri, săpaţi cu grijă la rădăcini! Se înălţaseră case noi, cu câte două caturi, tencuite frumos, cu balcoane plinede iederă. O umbră plăcută plutea deasupra trotuarelor. Glasul mulţimii acoperea această larmă de sărbătoare.”

În încercarea de a-și spăla vinovăția pentru amantlâcul cu tânăra Voica din Drăgășani, Stere își scoate soția la plimbare în lume. Cu toate acestea, ieșirea din mahala - prin zonele puțin mai înstărite și efervescente ale orașului, Calea Negustorilor (Grivița), Gara, Buzești - devine un prilej pentru a-și cântări propria condiție, cu un amestec de invidie, admirație și inadecvare față de lumea bogată din jur.

„Şi trecură mai departe spre Buzeşti, unde ştia cârciumarul o grădină de vară de avea bere şi mititei. Cum se însera, nu mai aveai loc. Numai oameni cu bani. Se aşezară la o masă, cerură câte ceva, cu economie, priviră împrejur. Stere se uită la femeile de la mesele vecine şi parcă atunci deschise ochii asupra lumii. Altfel arătau. Frumoase, subţiri, vesele, împodobite şi tinere. Pe mâinile lor străluceau brăţări şi inele de aur. Se jucau cu mărgelele de la gât şi beau din paharele aburite. Se uită şi la a lui. Lina avea pe faţă o oboseală abia ascunsă, şi rochia ei, făcută cu luni în urmă, şedea rău pe trupul slăbit. Năduşise la subsuori şi nu spunea nimic. Sorbea numai berea rece şi înţepătoare, fericită puţin, abia gustând din friptura proaspătă adusă de chelner.”

„Spre Calea Văcăreştilor era un târg înghesuit între două străzi murdare, unde se desfăceau lucruri de furat. Acolo nu te întreba nimeni de unde ai cămăşile de mătase sau hainele scumpe de dril. Dughenile gemeau de asemenea marfă. Veneau oamenii săraci să se înţolească şi luau mai ieftin costumul. Întrebau, puneau banii pe masă, plecau. Gheorghe ajunsese mai înainte. Îl aşteptase pe Nicu la staţia de tramvai. Merseră apoi la domnul Goldenberg. Intrară în nişte odăi mici şi întunecoase. Mirosea urât, a resturi râncezite de mâncare. În fundul prăvăliei era atelierul, o cameră înaltă, fără geamuri, luminată de becuri galbene, murdărite de muşte.
[...]
Desfăcură geamantanele cu o cheie potrivită şi scoaseră lucrurile furate. Erau vreo douăsprezece cămăşi, două costume de haine, o perechede pantofi, aşezaţi pe şanuri, batiste şi izmene, o perie de cap şi nişte sticluţe cu parfumuri. Negustorul trăgea cu coada ochiului spre intrare, să nu dea cineva peste ei.
- Ce dai, jupâne? întrebase codoşul.
Domnul Goldenberg se mai strâmbase, zisese ca totdeauna că ei or să-l bage în puşcărie şi, în cele din urmă, le făcuse preţul.”

Un loc prin care Tinuț trece des, uneori voit, alteori pentru că greșește drumul,  mai ales când pleacă de la școală și le conduce pe prietenele sale. 

„În fine, tipa de engleză era în concediu de naştere, aşa că după dirigenţie ne-am strâns rapid catrafusele şi am pornit-o în formaţia obişnuită: eu cu Hari, cu Ina şi cu Dana. Le conduceam pe Drumu' Sării, până la capătu' lui 88, de unde Hari lua tramvaiu' încă două-trei staţii, eu luam un 88 până la mine, pe Panduri, Dana mai avea puţin de mers pe jos şi Ina stătea chiar acolo, în intersecţie.”

Aici locuia bunica lui Tinuț, unde el a stat o perioadă și pe care o vizita des. Tot aici, în același bloc, stătea și Roxana, o fată cu care Tinuț se vedea în clasa a opta. 

„De când stăteam cu ai mei, pe Panduri, mă obişnuisem şi eu să zic „din vale”, da' înainte, până într-a cincea, am stat chiar în vale, la bunică-mea, adică în ultimu' bloc de pe dreapta, de pe Eroilor, acolo unde cotesc troleibuzele s-o ia spre Operă.
[...]
Până într-a cincea a trebuit să stau la bunică-mea şi am învăţat la 150, pe Elefterie, fiindcă maică - mea a făcut naveta.
[...]
Normal că mă jucam numai cu Cipri, fiindcă la bunică-mea era bloc de pensionari; n-aveam copii.
[...]
Pe scară, la bunică-mea, ei una, Ro… – da' aia fusese într-a opta; dă-o dracu'! Adică eu eram a opta; bagaboanta era mai mare, a unşpea, parcă, sau a zecea şi-i căşunase pe mine că mă ştia de mic, de când stăteam h bunică-mea. Mă tot invita pe la ea, cică „la iarbă verde” [...] Mă duceam chipurile în vizită la bunică-mea, da', sanchi, cu bunică-mea stăteam juma' de oră, după care urcam la doi, lai Roxana, şi – demenţă! – plecam de-acolo tumefiat, că mai avea şi nişte ţâţe cât capu' meu de mari. Până la urmă m-am plictisit şi nu ştiu ce s-o fi ales de ea, fiindcă de-atunci n-am mai văzut-o, da' era tare, nene; aia, dacă punea mâna pe tine… aoleo!”

La ziarul Universul, cu câteva zile înainte de Crăciun un valet anunță pierderea unui portofel care nu conținea nici bani, nici acte, ci „altceva” aparent mult mai prețios, iar recompensa oferită este foarte mare. 

„- Și stăpânul meu, stăpânul lui, vreau sã zic, oferă bună recompensă. Locuim nu departe de biserica Icoanei, pe strada Teilor, casele cele noi la care s-a lucrat toată vara.”

Anunțul apare în ziar sub forma: „S-a pierdut un portmoneu din piele de căprioară în zona Teilor-Clemenței. A se adresa…“ și îi intrigă și pe gazetari care se miră că „recompensa e de trei ori mai mare decât de obicei” și pe Nicu care pornește în căutarea portofelului.

Cele două străzi menționate, Teilor și Clemenței, se numesc azi Vasile Lascăr și, respectiv, C.A. Rosetti. 

Stabilirea personajului doctorului Margulis o face chiar fiica lui, în cheie ironică:

 „Îmi place să citesc în trăsură. Mama mă ia la rost, papà, care nu uită nici în familie că-i Domnul doctor Leon Margulis, medic primar cu cabinet în str. Sf. Ionicã nr. 8, „în dosul Teatrului Național“, zice că-mi stric ochii și-o să nasc copii cu vederea slabă.”

Într-un episod de o sfâșietoare nostalgie, Pantazi i se confesează nararorului, povestindu-i viața si copilăria lui de bucureștean.

„Pentru aceasta ne vom întoarce în București, deoarece de felul meu sunt bucureștean; lumina zilei am văzut-o pe Podul-de-pământ, în casele părintești din fața Viișoarei. De viță sunt însă străin: și aici, întremându-se deodată, glasul îi se polei parcă de trufie...sunt grec.
[...]
Și când, la moartea [mătușii] ne-au rămas casele cele mari cu paraclis de la Cișmeaua-roșie, tot mama a fost care n-a voit să ne mutăm în ele, zicând că pe Podul-de-pământ, sau de pastramă, după porecla veche, era mai frumos. Avea poate dreptate: între Sfântul-Constantin și Sfântul-Elefterie, de la Giafer la Pricopoaia, acolo unde azi stăpânește păragina, se ținea grădină de grădină, numai pomi roditori, liliac, bolte de viță. Mușețelul și nalba năpădeau curțile, pretutindeni leandri, rodii, lămâiță, la ferestre se înghesuiau ghivecele de garoafe, de mușcate, de cerceluși, de indrușaim de șiboi. Iar dincolo, peste gârlă, închizând zarea, se împânzea, scăldat în verdeață, dealul Cotrocenilor!”

 Naratorul se alătură prietenilor într-un birt din strada Covaci unde urmau să își petreacă seara, prilej cu care aflăm în detaliu despre viața și firea fiecăruia dintre ei. Seara începe lent și posomorât deși treptat se destinde, ba chiar mai degenerează în câte o ceartă sau discuție tensionată pe care o aplanează cu șampanie, ocheade către femeile de la mesele vecine și tot felul de spirite.

„Birtul ales pentru acea seară fiind tocmai în Covaci, luai o birjă, lucru cuminte, de oarece, la sosirea mea, ceilalți mosafiri erau la a doua țuică, iar oaspetele la a treia.
[...]
„Pantazi porunci încă un rând de țuici. Dar voia bună ce ne urarăm, ciocnind, lipsea cu totul. Mă temui să nu adorm iar. In sala unde grosolana petrecere negustorească pornise să se înfierbânte - era într-o Sâmbătă - masa noastră avea aerul unui ospăț de înmormântare. Borșul cu smântână și ardei verde fu sorbit în tăcere. Nici unul din meseni nu ridica ochii din taler. Pirgu, îndeosebi, părea frământat de o mâhnire neagră. Ași fi deschis eu vorba dacă lăutarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptuos și trist, aproape funebru.”

Finalul serii este cu adevărat memorabil, la ieșirea din birt cei patru tovarăși au parte de o scenă neașteptată având-o ca protagonistă pe Pena Corcodușa, a cărei apariție dezlânată, frizând grotescul simbolizează exact trecutul apus, decăzut, lipsit de glorie. Pena este cea care îi fixează pe cei patru într-o cheie ironică a declinului și a decăderii când le strigă printre bolboroseli: „Crailor! Crai de Curtea-veche”, făcându-l pe narator să se întrebe „Vorbise prin ea oare altcineva, de altă dată - cine știe?” iar despre Pantazi să remarce că „această zicere uitată, demult scoasă din întrebuințare, nimic pe lume nu cred să-i fi putut face Iui Pantazi atâta plăcere. I se luminase fața, nu se mai sătura de a o rosti.”

Dintr-o întâmplare cum numai în romane există, Pantazi care ajunsese falit din cauza risipei, descoperă că era cea mai apropiată rudă a unui unchi de curând decedat și pe care nici măcar nu îl cunoscuse personal. Moștenește întreaga lui avere considerabilă precum și casa din Mântuleasa în care se mută punând pentru totdeauna capăt vieții de desfrâu pe care o dusese în Cișmeaua-Roșie. Mai târziu găsește testamentul unchiului, rătăcit printre scândurile unui vechi scrin și află că unchiul lăsase „întreaga sa avere mișcătoare și nemișcătoare Eforiei spitalicești.”

„Eram poftit să fiu de față Ia ruperea peceților, puse de cu seară la posomorâta lui locuință din Mântuleasa. Nu mi-ași fi închipuit să poată cineva, oricât de sgârcit, trăi într-o asemenea sărăcie. Am stat nepăsător cât a ținut cercetarea, afară de o clipă de vie uimire când s-a deschis namila de dulap de fier și nu din pricina comorilor dintr-însul ci pentru că printre ele zărisem paftalele ce i le dasem în ajun Iui nenea Scarlat să Ie zălogească. Ieșiră apoi la iveală și polițele mele toate; un teanc gros. Ei, ce să-ți spun mai mult? - au scotocit și au scorbolit peste tot, au puricat fiecare petec de hârtie; de diată însă nici urmă, așa că, la ceasul tocmai pe care îl sorocisem să fie acela al sfârșitului meu, mă vedeam pus, ca ruda cea mai de aproape a ucisului în stăpânirea uriașei sale averi.”

„La câțiva pași de Podul-Mogoșoaei, într-o uliță singuratică, în umbra unei bătrâne grădini fără flori, se ridică, neprimitoare și posomorâtă, o casă veche. Eram unul din rarii privilegiați ce treceau pragul acelei bogate locuințe unde, până în cel din urmă ungher, se restrângea, sever, sufletul stăpânului. ÎI găseam în odaia lui de lucru, lăcaș de liniște și de reculegere, în care nimic nu pătrundea din lumea dinafară. În acea încăpere, căptușită cu postav de fața iascăi și înconjurată peste tot de dulapuri ferecate în pereți, cu geamurile perdeluite, câte neuitate ceasuri m-a ținut, pironit în jilț, convorbirea oaspelui.”

„Virginia era femeia ideală, soţie perfectă şi amantă ispititoare. Fără pretenţii, fără capricii, respectâdu-şi soţul pe cât îl iubea, avea încredere oarbă în inima şi în viitorul lui. Voia să-i fie tovarăşă adevărată şi sprijin în lupta vieţii. Tatăl ei îi trimitea lunar o sumă, ca să nu aibă nevoie să ceară nimic bărbatului, să nu-i fie o povară ci numai bucurie cum a fost şi părinţilor ei de când a deschis ochii şi până s-a înstrăinat. După un an, când Virginia a fost înstrăinată întâia oară şi când chiriile ajunseseră la cifre astronomice, bătrânul i-a cumpărat, în strada Pietăţii, o casă gospodărească, arătoasă şi la preţ convenabil  Primul copil a fost băiat, Virginiu, al doilea, peste doi ani, o fetiţă, Ioana. Bătrânul Stoica venea greu la Bucureşti chiar la fata lui cea mai iubită. Îi era frică de Capitală ca de o Sodomă. De când au apărut însă nepoţii, găsea dese pretexte să se repeadă să-i vază.”

Bănuielile lui Ion Ionescu se confirmă atunci când pornește în urmărirea doamnei Belcineanu că „dacă d-na Belcineanu iese de acasă pe jos, la nouă seara şi ia o maşină de piaţă, în loc să-şi utilizeze limuzina particulară, înseamnă  că merge la o vizită pe care nu trebuie s-o ştie nici servitorii ei cei mai devotați.” Pornind cu un alt taxi în urma ei, Ionescu parcurge o bucată amplă din București.

„Cu ochii mereu înainte Ionescu şopti şoferului „la dreapta” când ajunseră în Bulevardul Carol, pe urmă nu mai trebui să spuie nimic căci goana continuă drept pe bulevard, prin Piaţa Brătianu, tăind Calea Victoriei, pe Bulevardul Elisabeta, prin Piaţa Kogălniceanu... Abia înainte de Facultatea de drept mai trebui să spuie iar „la dreapta” ... La biserica Sf. Constantin maşina cenuşie opri brusc şi d-na Belcineanu coborî. Ionescu însă şopti iar „la dreapta” şi trecu înainte pe str. Elena. Lângă biserică văzu foarte bine că d-na Belcineanu, după o mică şovăire, continuă calea pe jos, pe strada Elena, în vreme ce maşina cenuşie pornea înapoi pe Calea Plevnei...
- La stânga ! strigă Ionescu ajungând la încrucişarea cu strada Progresului şi adăogînd apoi la prima casă: Opreşte!
Plăti. Aşteptă pe loc până ce maşina porni goală pe strada Progresului spre Cişmigiu, pe urmă el se întoarse pe strada Elena. În a treia casă pe stânga stătea Pahonţu.
Cele două ferestre ale apartamentului erau luminate discret şi cu perdelele lăsate.
Strada era tăcută. Cîteva felinare de gaz aerian făceau ici-colo pete anemice de lumină. Din loc în loc, pe ambele părţi, castanii bătrâni cu trunchiurile groase și crăcile încă despuiate păreau nişte paznici de noapte bătrâni şi adormiţi. Ionescu se strecoră subt un castan, lipindu-se de trunchiul scorburos. Peste drum ferestrele lui Pahonţu clipoceau gălbejite. Pe trotoar zări silueta d-nei Belcineanu apropiindu-se şi apoi oprindu-se la uşa unde a vorbit el înainte de amiază cu femeia. O văzu apăsând pe butonul soneriei, iar peste o clipă, dispăru înlăuntru de parcă cineva ar fi pândit chiar lângă uşă să-i deschidă imediat.”

Menționăm că Strada Elenei pare din descriere să corespundă actualei străzi Sfântul Constantin.

„Pahonţu rămase singur şi puţin înduioşat ca și când l-ar fi năpădit amintirile vieţii burgheze cu fericirea ei blândă şi caldă pe care nici o zguduire n-o poate tulbura. Farmecul trecutului îi apărea cu atât mai dulce cu cât viaţa lui prezentă era mai singuratecă şi mai zbuciumată...
N-a putut rezista mai mult de două săptămîni la hotel unde zgomotul şi gălăgia îl ţineau într-o încordare nervoasă insuportabilă. Şi-a găsit în strada Elena un mic apartament pe care şi l-a împodobit cu toate cele trebuincioase pentru odihnă. Avea numai un dormitor, o odaie de lucru cu biblioteca redusă (mare parte o lăsase la Virginia), camera de baie şi un foarte mic hall-vestibul, cu intrarea direct din stradă. O femeie angajată anume venea de două ori pe zi, la ore fixe să îngrijească de curăţenie. Aici îşi petrecea Toma timpul liber. [...] De la redacţie spre casă trecea prin Cişmigiul care, în decorul de iarnă, uneori avea aspecte polare. Strada lui era curată, asfaltată liniştită, puţin dosnică, cu trotuarele străjuite de castani şi salcâmi bătrâni.”

Încercarea lui Ionescu de a demasca infidelitatea Cristianei Belcineanu îl transfornă pe Ion Ionescu în detectiv. Acesta mai întâi se interesează de locuința lui Pahonțu apoi își dă seama că e mai simplu să o urmărească pe Cristiana Belcineanu, motiv pentru care se și înființează în zona unde locuiește spionând ore întregi și așteptând să poată porni pe urmele ei. 

„Pe la cinci după-amiazi, când începea să amurgească, Ionescu plecă spre casa Belcineanu, pe jos, ca să nu ajungă prea devreme. Pe Bulevardul Brătianu se abătu Ia o farmacie, ceru voie să telefoneze şi chemă ziarul România, interesându-se dacă Pahonţu e la redacţie. Era acolo... Îşi continuă drumul şi sosi în strada Dumbrava tocmai când se îngâna bine ziua cu noaptea, cum a dorit, socotind că o întâlnire între cei doi nu poate fi decât foarte secretă şi deci nocturnă.
În faţa casei staţiona o limuzină luxoasă. Ionescu, fără nici o şovăire se adresă şoferului care dormita la volan:
- Asta e casa Belcineanu, domnule ?
- Da, da, asta ! tresări şoferul.
- D-ta eşti şoferul dumnealor? 
- Nu, eu sunt la domnul general Teleman şi aştept pe cucoana care e în vizită aici, răspunse şoferul bucuros de conversaţie ca să-şi mai alunge plictiseala. 
[...]
Se plimbă de câteva ori dintr-un capăt al străzii până-n celălalt pentru orientare. Atât spre Piaţa Polonă, cât şi la colţul cu strada Vlaicu erau staţii de automobile. Schimba mereu trotoarul ca să nu atragă atenţia, deşi strada era foarte puţin frecventată, încât în prima jumătate de oră abia încrucişă câţiva trecători şi două-trei trăsuri. La casa Belcineanu însă nici o mişcare. Numai câteva ferestre luminate priveau întunericul ca nişte ochi cercetători.
Ionescu se uită la ceas subt un felinar. Opt şi jumătate. Era hotărât să aştepte până la zece. Peste vreun sfert de oră, pe când se afla tocmai în capul străzii spre Piaţa Polonă, întorcându-se înapoi, văzu o siluetă de femeie ieşind din casa Belcineanu şi pornind pe trotuar spre strada Vlaicu. Îşi inchipui că o fi vreo servitoare, dar se luă după ea întinzând paşii. O ajunse, recunoscu pe d-na Belcineanu și o întrecu, fără însă a se mai depărta încât îi auzea bine din urmă paşii mici şi grăbiţi. La colţul străzii, la staţia de maşini, Ionescu se opri ca şi când ar fi şovăit dacă să ia sau nu o maşină. În acest timp sosi şi d-na Belcineanu şi se urcă in primul automobil. Atunci se sui şi el în maşina următoare, dar aşteptă ca cealaltă să se depărteze puţin şi apoi spuse şoferului s-o ia înainte.”

Salonul lui Akim este locul unde Gogu Vrabete este rege, toată lumea îl cunoștea și admira iar el putea să se desfășoare ca o vedetă de prim rang: „venea când dansul era-n toi, fix între piesa 4 și 5, maximum de rafinament în ce privește protocolul. Știa sã-și vândã marfa. O seară de dans fãrã Gogu Vrabete era de neimaginat.”

„Se ducea la salonul lui Akim înțolit în costum cenușiu la două rânduri, cu dungulițe subțiri ca firul pânzei de păianjen. Un trandafir înfipt în rever. [...] Odată ajuns la salonul Akim, îl imita pe Bogart dându-se jos din Packard. Îi plăcuse scena din film la nebunie. Portiera întredeschisă, întâi apărea pălăria. Punea talpa și se strecura afară, după ce privea lung prin parbriz. Un minut cât să observe lumea strânsă pe trotuar că a sosit. Iată-l sub firmamentul „Salon de dans“ — litere albastre verzi violet, alături de o pereche îmbrățișatã pe un afiș înalt cât felinarul. Difuzoarele date la maximum zăpăceau strada. 
Cavaleri și domnișoare, intrați înăuntru! zbiera un grăsan. Să vezi cea mai tare orchestră, acordeon, ghitară, contrabas, pian Steinway, la tobe Sergiu Malagamba. Băuturi fine la discreție, sifon la gheațã, pateurile maestrului Zigu. La intrare câțiva duri îl recunoșteau. Se dădeau în lături plini de respect.”

Aflăm mai târziu în roman cum Gogu s-a „bătut” în tango-uri cu Jean Glonț-Cairo ca să își păstreze supremația de cel mai bun dansator. De fericire a plecat spre casă dansând pe străzi și visând la o carieră strălucită: „Eu, Gogu Vrabete, din salonul de dans Akim din Piața Matache Măcelaru, Calea Griviței nr. 78! Visa la o carieră de dansator de tango. S-a dus acasã dansând prin ploaie. Se vedea culegând aplauze, poza pe afiș. În mahala vor auzi de el la radio, o să-i citească toți numele în jurnale.”

Conu Rache și naratorul deapănând amintiri povestesc cum „la colț, unde se taie Calea Moșilor cu bulevardul, pe dreapta, cum mergi spre Pache, e o cârciumã.
- Îi zicea: la Niță. [...]
- Păi, era mahala armenească acolo.
- Am apucat-o. Între cireșii înfloriți se afundau sub acoperișuri grele de țiglă, vechi case cu pridvor, parcă pustii. Rar, la portițe, ieșeau, sfioși, copii fără sânge în obraz, cu ochi mari și negri, sprâncenați și triști, să privească, așa cum făceam și eu, de la fereastra locuinței mătușei mele din capul străzii Vântului, amețitoarea mișcare de pe podul Târgului-de-Afară. În fața cârciumii cu pricina, pe bulevard, era un fel de ruină care s-a dărâmat în urmă: hotelul Athena.”

„Coborau pe Bulevardul Elisabeta spre Cișmigiu și schimbau cuvinte întâmplătoare despre orice le ieșea în cale, jucându-se cu vorbele cum s-ar fi jucat cu bulgării de zăpadă. Se opreau să vadă fotografiile la cinematografele din drum, să citească cu glas tare afișele, să se mire de fructele fabuloase ce se vedeau în lăzi cu vată în vitrina unui magazin din colț. Râsul Adrianei suna distinct și se lovea parcă de aerul rece, ca de un clopot de sticlă.
Era în stradă o sonoritate, limpede, netă, așa cum trebue să fie pe culmi de piatră, iarna: vorbele treceau prin aer materiale, sunetul tramvaielor rămânea undeva suspendat în văzduh, șueratul gardistului era lung ca un lanț de ghiață căzând pe piatră. Adriana înfruntând gerul își lăsă jos gulerul mantoului de blană, ca să prindă, pentru curata bucurie a urechii, acel joc de sunete albe.”

„Bine e să fii pensionar, așa-și zicea nenea Iorgu Calbac în fiecare zi de mai multe ori.[...] Rămas văduv, nenea Iorgu a dat mobila și ce mai avea prin casă Măriei, fiica sa mai mică, care se măritase după un șef de stațiune, și n-a păstrat pentru sine decât un pat, un dulap pentru haine și albituri, o masă de brad, trei scaune și un cuier. Atât îi era lui destul pentru ietăcelul pe care l-a luat cu chirie în fundul curții unei case din dosul Cișmigiului. [...] Dacă timpul e frumos, iese apoi la plimbare prin Cișmigiu, câteodată chiar la Șosele, iar dacă plouă, se duce în Piața Mare și umblă de ici până colo, ca să se dumerească asupra prețurilor, vechea lui slăbiciune.
Masa și-o ia la un birt economicos, apoi se-ntoarce acasă și trage un pui de somn, iar pe la patru se duce la cafenea, unde stă de vorbă cu prietenii săi, tot pensionari ca dânsul. Stă la o cafeluță până pe înserate, când iese și mai face o plimbare de la Piața Episcopiei până la colțul bulevardului și înapoi, o dată, de două ori, fie chiar și de trei ori, apoi se-ntoarce acasă și-și ia gustarea de cină [...]”

„Casa avea subsol şi parter şi o fâşie de curte asfaltată cu poartă de fier împletit spre stradă și în fund cu grădiniță. Zugrăvită de curând galben-cenuşiu, culoare despre care Rosmarin aflase dela un arhitect prieten că e mai durabilă şi rezistă bine la intemperii, se deosebea de celelalte clădiri din Strada Transilvaniei prin faţada încărcată abondent cu ornamente de gips. Ferestrele subsolului, deopotrivă de late cu cele dela parter dar numai pe jumătate de înalte aproape atingând nivelul trotoarului cu marginile de jos, trecătorii curioşi ar fi putut observa ce se petrece înlăuntru dacă doamna Rosmarin n'-r fi avut grije să tapeteze geamurile interioare cu hîrtie imitând sticla lăptoasă.
Dintre camerele subsolului, amîndouă la stradă, una era a bunicii, iar cealaltă sufrageria de toate zilele pe care Mircea și Liana o porecliseră în deridere „living room”, fiindcă de fapt familia mai mult aici își trăia traiul: aici mâncau, afară de când aveau mosafiri străini, aici se odihneau şi tăifăsuiau şi plănuiau toată ziua, în jurul bătrânei mese rotunde cu vre-o duzină de scaune ieftene vopsite roșu sânge.
[...]
Parterul era împărţit ca și subsolul. Deasupra sufrageriei de toate zilele se afla salonul, alături de sufrageria cea bună cu masă lungă de stejar pentru douăsprezece persoane, scaune de piele cu speteaza înaltă, bufet şi servantă moderne, joase şi, pe pereţi, câteva naturi moarte, pînze originale, cumpărate dela Alcalay mai ieftin decât reproducerile. Deasupra pivniţei era dormitorul cu patul dublu de nuc, vechiu, solid, cu dulapuri şi scrinuri, cu uşa secrelă la odaia de baie.”

în zadar

„mâine voi duce la anticariat o carte de mircea vulcănescu
pe care n-am deschis-o niciodată
am răsfoit-o nițel
ca să știu ce pierd
cum îmi sărăcesc
ființa și spiritualitualitatea tipic românească
se pare că mircea vulcăneascu a iubit
poporul român așa cum se iubea interbelic
bombastic agresiv patetic
și-a amestecat propriul destin în cel nației
a semnat tot ce trebuia semnat
dar n-a avut o Hannah Arendt să-l facă celebru
ce-mi pasă mie de cariera lui de subsecretar de stat în guvernul Antonescu
cine sunt eu să-l judec când în adolescență am dat foc la un arici
amintire care-mi biciuie neuronii
ce treabă am eu cu cei care vor să-i dărâme statuile, să schimbe numele de străzi și de
licee fără statui
pentru mine mircea vulcănescu e o stradă din bucurești unde am dat două concerte
într-un bar numit zadar
locul gol din biblioteca va fi ocupat imediat de un alt destin
nimeni nu se răscolește în morminte, așa cum ne place să spunem
în scris și verbal
adio mircea, n-o să aflu niciodată care este dimensiunea românească a ființei
am călătorit prea mult ca să-mi pese de așa ceva
m-ai fi urât pentru că folosesc nefiresc de multe cuvinte în engleză
dar cu banii de pe cartea ta o
sa-mi iau o
merdenea”

„Casa în care stăteam nu era tocmai mare : o cameră, hol şi bucătărie la parter şi două dormitoare şi o baie la etaj. Avea zidurile jupuite şi nu m‑aş fi mirat dacă începea să intre apa prin acoperiş în iarna aceea. Unul dintre dormitoare avea un balcon mic, cu balustradă de fier ruginit, abia încăpeau pe el trei persoane. Tata o cumpărase chiar în ianuarie 1990 cu banii strânşi ca să‑şi schimbe Dacia veche. Strada Acvilei făcea parte din vechiul cartier Uranus, mare parte din el demolat. Excavatoarele lui Ceauşescu îşi beliseră dinţii şi în capul străzii Acvilei, dar acolo muriseră, ca nişte animale mari.
[...]
Odată ce ne-am mutat la casă, pe strada Acvilei, cu atât mai puţin ne-am văzut, cu atât mai puţin ne-am salutat, ne retrăseserăm cu totul în pozele cu Ceauşescu şi în bezna serilor în care se lua curentul pentru că se lucra la unitatea militară din Complexul Ghencea.
[...]
La Revoluţie tata a fost bătut la noi pe stradă, lângă şcoală, aproape de clădirea în care e azi Mega Image. Unii din cartier ştiau că lucrează în Ministerul de Externe şi au zis că e securist. Eu eram la două blocuri distanţă, am privit scena fără să intervin, parcă mai mult curios, deşi am simţit cum mi se înmoaie genunchii şi a trebuit să mă aşez pe jos. Încasam şi eu acele lovituri, aşa simţeam.
A luat pumni, picioare, l-au scuipat. Am ajuns acasă abia după o săptămână, pentru că după ce l-am văzut bătut am stat pe străzi, apoi la o colegă de liceu, împreună cu mai mulţi prieteni. Tata avea încă urme de lovituri pe faţă. I-a zis mamei că s-a luptat cu doi terorişti într-un bloc de la Orizont, că sângele de pe hainele sale nu fusese doar al său, ci, în mare parte, al răniţilor pe care i-a ajutat să se adăpostească în scări de bloc sau să ajungă la spital cu maşini oprite la ocazie.”

„Întorcându‑se acasă, satisfăcut şi nesatisfăcut, Geo a oprit maşina pe marginea drumului, pe una din străduţele întunecate din spatele fostei poşte Puişor. Trebuia să se masturbeze, să elimine parte din dorinţă. A oprit motorul, a stins luminile cu totul, a cercetat în tăcere împrejurimile, privind pe geamuri, şi‑a desfăcut cureaua, moment în care şi‑a dat seama că nu poate s‑o facă în maşina asta perfectă. Şi totuşi, trebuia. A lăsat scaunul pe spate, s‑a relaxat respirând amplu de câteva ori, parcă urma să servească pentru game, set şi match, dar când a început procedura eliberatoare, mijind ochii, a văzut prin parbriz, în dreapta oglinzii retrovizoare, peste creasta blocurilor de la şosea, turla Catedralei Mântuirii Neamului.”

„Locuiam în strada Amzei, unde aveam o cameră la etajul al IV-lea, într-o clădire veche, cu o puzderie de chiriași, de toate profesiile. Cele trei etaje erau închiriate la diverse familii, iar în cel de-al patrulea, compus din vreo zece camere înșirate ele o parte și de alta a unui culoar, locuiam noi. [...] Noi eram mai multi studenți, care stăteau câte doi și chiar trei în cameră, afară de mine, care n-aveam nici un tovarăș. [...] Odăile mansardei erau închiriate, afară de una singură, aflată lângă camera mea.”

Puține dintre vechile clădiri de pe Calea Moșilor mai există azi și încă și mai puține se apropie oarecum de descrierea Svetlanei în REM și ar putea servi drept inspirație pentru spațiul imaginat de autor.

„În ziua aia m-am târât de-a lungul Căii Griviței, efectul anestezicului începuse să treacă și durerea ascuțită, ca un punct înțepător, apoi ca o lamă care-mi trecea prin uter m-a făcut să încetinesc ritmul. Mi se părea că miros a sânge, că toată strada se îmbibase de izul măruntaielor răscolite cu chiureta, nu mă puteam gândi decât că poate Mariana n-o sterilizase ca lumea. O transpirație rece mi-a făcut fleașcă bluza, cred că afară erau aproape 40 de grade dar eu tremuram din toate încheieturile, orice adiere de vânt mă făcea să mă scutur și mai tare. Avusese dreptate Mariana, trebuia să iau tramvaiul 64, m-ar fi lăsat chiar la noi în stație, dar numai gândul de a mă așeza pe banca de lemn și de a suporta hurducăielile de pe linia aia nenorocită m-a îngrozit [...]. Casele din jur clocoteau în aerul vălurit, zidurile lor galbene, sfărâmicioase, se lichefiau în soarele turbat, îmi amintesc că, deși mărginită de copaci înalți, strada era un deșert orbitor, fără început și fără sfârșit.”

„Lumina veche din fotografii: e greu de crezut că n-a fost întotdeauna așa, că n-a fost dintotdeauna acolo. Că în grădina unei case albe, cu arbuști uriași de ricin în față, Cehov se plimba prin aceeași lumină, proaspătă, ca tine azi, pe bulevardul Elisabeta, în timp ce coborai spre Cișmigiu. Îmi place să folosesc expresia asta, deși nu e cine știe ce coborâre. Panta ușoară din dreapta Casei Armatei, pe lângă Teatrul Mic și fosta grădină Capitol, cu frigul de mormânt umed care e întotdeauna acolo, din cauza clădirilor desfăcute ca niște cavouri proaspăt tencuite, nu e un deal, nu e o vale, dar mie îmi place să-mi amintesc că Bucureștiul avea dealuri, coline, și străzi făcute din trepte. Îți spun că nici măcar când a fost făcută fotografia lumina nu era asta, de acum, că totul e efectul peliculei, al hârtiei învechite, poate puțin și al nostalgiei tale.”

„Joia trecută, 21 mai, neavând treabă, mă plimbam încet pe Calea Victoriei, pe la șapte seara, privind la forfoteala aceea de calești, birji, automobile - ce mulțime! ce eleganță! ce belșug!... cum rar se vede chiar în orașele cele mai prospere - și mă gândeam: cine or fi aceia care au scornit de la o vreme că-n țară e sărăcie, că s-a scumpit traiul și că suntem amenințați de o criză agricolă? ce moftangii!
Pe când gândeam așa, iacătă, dau piept în piept cu amicul meu Costică Parigoridi - care, contrariu felului său cunoscut de toți, are acum aerul unui om prea puțin vesel.”

„Dar, într-o bună zi, nu pot să-mi dau seama în urma căror împrejurări, Lixandru s-a dus la rabinul din Calea Moşilor şi i-a spus: „Dumneata poate că nu mă mai recunoşti. Eu sînt Lixandru, prietenul lui Iozi. Şi vreau să ştiu ce s-a întîmplat cu Iozi, şi pentru asta am venit la dumneata. Dacă ar fi trăit Iozi, l-ai fi învăţat demult ebraica. Am venit la dumneata să mă înveţi pe mine, aşa cum l-ai fi învăţat pe Iozi.”Rabinul n-a răspuns nimic, ci l-a privit aşa multă vreme pe gînduri. Pe urmă i-a spus: „Bine, am să te învăţ. Să vii la mine în fiecare dimineaţă, un ceas înainte de a merge la şcoală şi în fiecare după-amiază, un ceas înainte de a apune soarele.” Aşa s-a făcut că Lixandru a început să înveţe ebraica şi, cum era un băiat inteligent şi silitor, în doi ani, cînd şi-a luat bacalaureatul, ştia atît de bine, încît traducea din cărţile Vechiului Testament, cum ar fi tradus dintr-unul din poeţii lui. Căci am uitat să vă spun că Lixandru, care încă din şcoala primară era visător şi se arăta aplecat spre poezie, în liceu nu mai făcea decît asta: citea pe poeţi.”

Leana este un personaj enigmatic, ce apare și în nuvela În Curte la Dionis, cântăreață în cârciuma de pe Popa-Soare, și despre care aflăm din conversația cu Zaharia Fărâmă că: „mie îmi spun oamenii Leana, dar numele meu e altul. Pentru păcatele mele m-a pedepsit Dumnezeu să cînt prin cîrciumi, dar n-am fost crescută pentru asta. Şi acum cînt la «Floarea Soarelui»-, aici, lîngă şcoala dumitale.”

Deși este în mod evident epicentrul tărâmului fantastic țesut de Zaharia Fărâmă în declarațiile lui, strada Mântuleasa este prea puțin invocată în mod direct de către acesta, poveștile lui se învârt în perimetrul adiacent format din străzile Popa-Soare sau Pache Protopopescu, Moșilor, Obor. 

„— În orice caz, reluă ea după ce-şi umplu iarăşi paharul, eşti un om norocos. Căci nu bănuieşti ce surpriză îţi pregătisem pentru noaptea asta. Nici cu gîndul nu gîndeşti! adăugă, izbutind din nou să zîmbească. Ne aşteaptă afară o limuzină şi plănuisem să ne plimbăm, după ora trei, cînd, după spusa dumitale, coboară Dumnezeu pe pămînt, să ne plimbăm amîndoi pe strada Mîntuleasa.
Ca să-mi arăţi şi mie şcoala dumitale şi cîrciumile şi casele cu pivniţe adînci...
— S-o vedeţi vara! izbucni deodată Fărîmă, cu o neobişnuită fervoare în glas, s-o vedeţi cu vişnii şi zarzării încărcaţi...”

Mai târziu într-un alt interogatoriu care pare că se petrece într-un alt timp, ofițerul de Securitate îl admonestează pe Fărâmă, punând la îndoială veridicitatea declarațiilor lui:

„— Săriţi de la Calomfir şi Arghira la Dragomir şi vara lui. Marina, fără să pomeniţi decît în treacăt despre Mîntuleasa... Fără să-şi dea seama, Fărîmă începu să-şi frece nervos genunchii. 
— Tot ce-aţi spus, şi aţi repetat-o de mai multe ori, este că Arghira a căsătorit pe Zamfira cu un om de la curte, Mîntuleasa, şi le-a dat locul pe care s-a tăiat mai tîrziu strada cu acelaşi nume. Este posibil să vă amintiţi atît de puţin tocmai despre această familie, mult mai aproape de dumneavoastră decît familia boierului Calomfir şi a lui Dragomir Calomfirescu?
— N-am ştiut niciodată prea mult despre familia Mîntuleasa, se scuză Fărîmă pierind ochii. Vedeţi, pentru mine, numai şcoala conta, şi ce era în jurul şcolii — casele, grădinile, grădinile de vară...
[...]
— Aş vrea să vă mai întreb ceva, tot în legătură eu Mîntuleasa. Cînd aţi văzut-o pentru ultima oară pe tovarăşa Vogel, v-a vorbit ceva de Mîntuleasa? Sau, poate, de strada Mîntuleasa? adăugă după o scurtă pauză. 
Fărîmă zîmbi visător.
— Nu numai că mi-a vorbit, spuse cu o greu stăpînită mîndrie, dar îmi pregătise chiar o surpriză, şi anume: să ne plimbăm amîndoi cu limuzina, după trei dimineaţa, pe strada Mîntuleasa, că să-i descopere şi dînsa farmecele... Evident, i-am spus că acum, în pragul iernii, nu prea erau multe de văzut. Am poftit-o să vină s-o vadă cînd înfloresc zarzării, sau cînd se coc vişinele şi se rumenesc caisele.”

Misterul interesului pe care îl are Securitatea pentru poveștile lui Zaharia Fărâmă este elucidat odată cu dezvăluirea făcută de ofițerul de Securitate despre planurile subsecretarului de stat Vasile Economu de a fura rămășițe ale tezaurului polonez ascuns în Pădurea Pasărea. Deconspirat, subsecretarul se sinucide, iar relatările ofițerului aruncă parțial lumină asupra întregii enigme. 

„[...] Economu era unul din puţinii care ştiau că în pădurea de la Paserea fusese îngropată, în toamna lui 1939, o parte din tezaurul polonez, dar, mai ales, era singurul care ştia, de asemenea, că mai rămăseseră acolo, nedescoperite, mari cantităţi de aur şi bijuterii; numai aşa se explică, spun, de ce Economu s-a hotărît să transporte pe ascuns, într-o noapte, această comoară în pivniţa casei lui din strada Calomfirescu, casă pe care a rechiziţionat-o astă primăvară. [...] Cu puţine săptămîni înainte, sub pretextul apei care ar fi început să izvorască în pivniţă, pretext pe care l-a împrumutat din povestirile dumneavoastră, Economu a adus cîţiva lucrători câre-i erau devotaţi şi a săpat o ascunzătoare în fundul pivniţei, în care trebuia să fie depozitate aurul şi bijuteriile de la Paserea. [...]
Nu ştiu în ce măsură tovarăşa Vogel s-a lăsat ademenită de acest plan, dar e totuşi surprinzător că se hotărîse să vă plimbaţi împreună, după ora trei, exact în noaptea în care trebuia transportat tezaurul de la mînăstirea Paserea în strada Calomfirescu, adică la doi paşi de stradă Mîntuleasa. Şi nu e mai puţin surprinzător că, aflînd întîmplător că a fost descoperit, Economu se sinucide în biroul lui la 1.25, iar numai cîteva minute în urmă tovarăşa Vogel este chemată la telefon de o sursă străină şi este informată că o parte din cartierul Mîntuleasa va fi izolat şi cercetat de către serviciile speciale, şi astfel renunţă la plimbarea proiectată.”

Venind de la prima iubită (Una), absorbit de gânduri, Pavel nu își dă seama când ajunge în cartierul celeilalte fete, Ghighi. În timpul conversației Pavel pendulează între absent și prezent dând răspunsuri la nimereală sau surprinzător de amănunțite.

„— Dacă ai ști cât te-am așteptat? Unde ai stat până acum?
— Strada Grigore Alexandrescu.
[...]
Apoi îi fu ciudă că a vorbit, și încercă s o întrebe repede altceva; să afle, de pildă ce-a făcut toată ziua, la ce s-a gândit, dacă s-a gândit la el.
O ascultă aproape fără să o audă. Atât timp cât vorbea ea, era în siguranță, putea fi absent oricât ar fi simțit nevoia.
— Tu ce ai făcut? 
Îi povesti corect, cu amănunte, o zi imaginară; cum s-a dus îndată după dejun în strada Grigore Alexandrescu, și șeful era plecat, dar pe birou și-a găsit lucrul și a lucrat până la șase.”

După ce se cinstesc toată seara la Corso, grupul de amici „steteau încă, în fața cafenelei nehotărându-se ce să facă.” Unii se hotărăsc să plece acasă, alții se hotărăsc să dea o raită pe la un bordel, apoi la o cârciumă „La Oituz” și pornesc pe jos pe Calea Victoriei discutând diverse picanterii din viețile altora. 

„— Mie mi-e somn. Care merge în direcția B-dul Pake, că-l duc cu mașina? Se hotărî Dobridor și Eleazar să-l însoțească până la Statuie. Ceilalți porniră în jos, pe Calea Victoriei. 
Îndată ce se depărtă mașina, Emilian se repezi la Ilieș.
— Bine mă, prostule, era să i-o spui în față că-l înșală nevasta.
— Va să zică e adevărat?! exclamă Ilieș fericit. Mă, și eu care mă trudeam să aflu!
Începu să râdă mai tare, la brațul lui Emilian.
— Va să zică, acuș, noaptea, în timp ce Octav era cu noi, ea, Vally... Ai dracului!
Râdea fericit. Emilian îl ațâță, povestindu-i amănunte la ureche.
— Spune mai tare, vorbi Lazarovici, să auzim și noi.
Anicet simți deodată cum îl copleșește pofta aceea caldă de vulgaritate, de mocirlă și aburi. Băuse mult, era acum vorbăreț și fericit. Se gândi numaidecât la David și la fratele său Petru. Să-l ducem pe Dav la femei, ce magnific final! Începu să râdă și el, gros și sincer. Să cunoască dragostea, realitatea ! Aci mă Davide să te văd, în bordel mă, față’n față cu dragostea.
— Am o idee, le spuse. Mergem la tipografie la David, și-l luăm și pe el la dame!
— Extraordinar, aplaudă Emilian, extraordinară idee!...
[...]
Dar de ce e atât de extraordinar? întrebă Lazarovici.
— Cum, tu nu știi că Dragu e virgin? se miră Emilian. Cum, mă, e la tine în redacție, și nu știi?
— El e corector de noapte, răspunse oarecum plictisit Lazarovici, nu e în redacție. Când vine pe la noi, stă puțin și nu vorbește aproape cu nimeni.
Dar acum înțeleg eu, continuă, mai luminos, acum înțeleg de ce scrie Dragu pamflete... Freud, tot Freud săracul!...”

Seara de beție continuă, Pavel și prietenii lui după ce mai beau un vermut la Bar Automat, își continuă drumul spre tipografia redacției unde lucra amicul Dragu. 

„Până la tipografie, Ilieș acostă toate femeile. Emilian nu-și găsea astâmpăr de bucurie; țipa, scuipa vitrinele, și se opri în fața lăptăriei de pe Bulevard ca să urineze. Libertate, libertate! Jos burghezii, jos bătrânii, jos masca! Ilieș îl aplauda. Lazarovici începu să-i expună lui Anicet planul societății viitoare. Morală sexuală reformată, credințele oficiale abolite, egalitate de drepturi și inegalitate de responsabilități. Un inginer, de pildă... Anicet nu-l asculta. Grăbi pasul să-l ajungă pe Emilian.
În fața tipografiei, cei trei rămaseră în curte iar Emilian porni repede pe scări tocmai sus, la etajul al cincilea, să-1 caute pe David.”

Manifestațiile studențești s-au desfășurat în jurul axei reprezentate de Calea Victoriei, Emilian rememorând scene de o violență cumplită suprapuse cu zvonuri și povestiri despre abuzuri și acte de sadism atât din partea forțelor de ordine cât și a protestatarilor. Pentru Emilian sunt un declanșator puternic de ură, revoltă și dorință de retaliere, deșteptând în el aceeași cruzime și transformându-l la rândul lui în agresor. 

„Jandarmii, în Martie anul trecut, luptele acelea cu studenții la Cercul Militar, în fața Universității, pe Calea Victoriei... Furia cu care loveau, în oricine, în femei, în studente... Biata fată căzuse pe trotuar, și locotenentul a lovit cu cizma între picioare. Cineva spunea că fata nu avea chiloți, și desgolirea aceia în mijlocul mulțimii șarjată a părut monstruoasă și comică în acelaș timp. Un sex răsturnat, în plină stradă, între jandarmi și mulțime... Își aduce aminte furia care l-a cuprins auzind episodul acesta, ura cu care privea orice militar pe stradă, orice coloană de jandarmi.
[...]
Plutoanele acestea izvorând de pretutindeni, încercuind manifestația spre Calea Victoriei, pătrunzând în pas alergător în massele blocate din jurul statuiei — dau un aspect de revoluție, o tensiune violentă, stenică, iritantă. Nu mai poate rămâne pe loc. Își face drum spre Bulevardul Academiei, cu gândul să urce în sus până la Pasagiul Imobiliara și să treacă în Calea Victoriei. Aude că studenții au pătruns în fața Palatului, că în fața Teatrului s-au baricadat din nou, ca la 1907. 
Dar nimeni nu știe nimic precis. Sunt funcționari veniți de la lucru, haimanale, cucoane, băieți de liceu, câțiva studenți care încearcă să ajungă masele blocate. Vorbesc toți, comunică, înjură jandarmii, huiduiesc pe ofițeri. O studentă a murit acum un ceas în beciurile Prefecturii, unde a fost siluită de doisprezece agenți. Studenții sunt bătuți până la leșin în curte, în închisoare. Au fost atacați cu bombe de gaz axifisiant. Au prins un ofițer și l-au linșat în Cișmigiu. Sergenții sunt bătuți de public. Un gardian are craniul spart. Argetoianu e vândut jidanilor și lorga și-a pierdut mințile. Altminteri ar fi putut împiedeca acest măcel... Ascultă toate zvonurile acestea, și mânia îl cuprinde, îl înăbușă.
[...]
Imaginația e covârșită de explozii, de violuri, de asasinate. Mai ales de umiliri. Studenți legați și bătuți... Lucrul acesta îl înebunește, îl face sa urle. Legați și bătuți... Și deodată, din nou acel sunet de bocanci; căști de jandarmi, țipete... Fug toți, stâlciți între ziduri, refugiindu-se în curți, în case. [...] Toate acestea i s-au părut, mai târziu, atât de stupide și de inutile Dar acum, parcă deșteptate la o viață și mai violentă de către țipătul acela necontenit și lugubru al Atelierelor — imaginile revin, se leagă una de alta, se dilată, ajung ireale, mustesc ura, precipită sângele într-un ritm tot mai vorace, tot mai bolnav.”

După ce își petrece seara la Una acasă Pavel se hotărăște să plece pentru că „nici n-aș putea sta în casă pe un timp ca ăsta, cu mizeria asta de sirenă țiuind într-una...
Ei îi fu frică.
— Dar să nu te duci și tu...
Lui Anicet îi veni să râdă.
— Unde să mă duc?... Știi că am refuzat întotdeauna să fiu martir... Am să merg pe stradă; cred că asta nu mă va împiedeca nimeni s’o fac... E și asta o libertate...
[...]
Pe stradă, Pavel Anicet începu să-și înțeleagă neliniștea care îl pătrundea ascultând sirena de la Ateliere: își amintea de clopotele Mitropoliei, în timpul războiului, vestind aeroplanele. Era o neliniște ciudată, ca într-un vis; i se părea ireal sunetul acela necurmat. Parcă ghicea o așteptare surdă și spaimă în aer. Ceva care schimbase deodată parfumul străzilor, gustul acela de déjà vu déjà conu al Bucureștiului. Părea un oraș nou, părea că pietrele și arborii încep să tresară. Fereștrile luminate respirau cu teamă în ger. Începuse să se facă frig. Trotuarul răsuna metalic, asemenea unui oraș strein, vast, făcut din ciment și oțel.
Își vârî mâinile în palton și grăbi pasul. O presimțire; are să se întâmple ceva, are să se schimbe ceva. Ce ciudat București, ce oraș nou, uluit, înspăimântat... Dacă s-ar stinge luminile, ar respira altfel; ca în 1916; aceleași vestiri sinistre, aceeași panică. Și totuși oamenii trec liniștiți pe stradă; sau poate mi se pare mie, poate îmi închipui toate acestea pentrucă am vorbit cu Una. Vine Revoluția!...”

„Ajunsesem acum în bulevardul Take Ionescu și lumina becurilor mi se păru crispantă; pară s-ar fi luptat sălbatic cu albeața zăpezii. Am avut sentimentul că ajung într-o zonă nouă, unde intimitatea noastră devenea mai precisă din cauza trecătorilor, a mașinilor, a reclamelor colorate. Toată viața aceasta din afara noastră ne apropia parcă mai mult. Drumul pe care-l făcusem pe străzile luminate căpăta acum un sens secret, ca și cum ne-am fi întors dintr-o plimbare intimă. [...]
- Unde stai? îndrăznii eu s-o întreb.
Îmi numi un bloc de curând construit pe bulevardul Brătianu. Eram aproape. Fără să-mi dau seama, am grăbit pasul. [...]
Am ajuns. Așteptam cu groază să văd portarul descuind și poftindu-ne în ascensor. Dar ușa era deschisă. Am împins-o tăcut, emoționat deodată. 
- Eu stau la etajul III, îmi spuse.
[...]
A doua zi Mavrodin se întoarce la Ileana acasă după ce cu o seară plecase după un sărut în fața ușii și descoperim prin ochii lui interiorul apartamentului ei. 
"- Mi-a deschis foarte repede, am avut impresa că mă aștepta, că așteptase acolo, lângă ușă. [...] Mi-am scos încet paltonul și am intrat. O cameră mare, lungă, cu fereastra spre bulevard. Se vedeau bine reclamele luminate și se auzea zgomotul surd al tramvaielor. M-am dus repede la fereastră - cum fac, de altfel, în orice odaie streină în care intru - și am privit în jos. Zăpada părea mai murdară de aici, așa cum se amestecau luminile și farurile automobilelor. Apoi m-am întors și am cercetat mai bine odaia. O etajeră neagră, cu cărți, cele mai multe nemțești. Câteva covoare scumpe, divanul foarte sobru, dintr-un lemn vișiniu. Pe pereți, mai multe gravuri și desene. M-a impresionat nespus puritatea aproape nefeminină a odăii.”

Încă entuziasmat de întâlnirea din seara anterioară cu Ileana și de sărutul furat în scara blocului, Mavrodin se plimbă pe străzi într-o stare de melancolie și incertitudine. 

„Am plecat pe la trei și jumătate neștiind ce am să fac, odată ajuns în stradă. Am ieșit în Calea Victoriei și mi s-a părut pustie, murdară. Am luat-o agale spre Poștă fără nici un chef. M-am oprit în fața unui chioșc cu ziare, ca să privesc câteva magazine ilustrate. [...] În dreptul Cercului Militar, am luat-o pe bulevard îndreptându-mă spre Cișmigiu. Parcă mi-era și mie teamă de amurgul care se apropia [...] în cele din urmă m-am predat tristeței aceleia crepusculare a iernilor marilor orașe.”

„Alexandru plecă pe la ceasurile cinci să-şi vadă prietenul. Petru Anicet locuia într-o casă veche şi mică, la sfîrşitul străzii Mătăsari. In faţă era o grădină neîngrijită, cu o cişmea legată cu cîrpă, ca să nu picure continuu. Trei odăiţe scunde, mirosind a lemn ud şi a bucătărie, într-una, cea-care da în curtea din dos, Petru îşi aşezase pianul, patul şi cărţile rămase de la fra,te-său. (O bună parte fuseseră vîndute, laolaltă cu mobila, îndată după moartea lui Pavel, cînd au trebuit să se mute aici.[...]
În dosul casei se întindea o curte largă, noroioasă, cu un grajd aproape surpat, pe care d-na Anicet îl închiriase totuşi unui căruţaş din mahala. În fund, lîngă gard, erau cîţiva vişini şi gutui crescuţi sălbatec, printre bălării şi floarea soarelui. Mai la o parte, o movilă de cărămizi sparte, tablă ruginită şi moloz, rămasă de la dărîmarea hanului vechi — pe care crescuseră buruieni.
[...]
Strada era caldă, prăfuită. Crezuse că îl va găsi pe Petru acasă, dar îi deschise d-na Anicet.[...] Îl pofti în antreu; o odaie cu podeaua puţin surpată, anevoie ascunsă de covoare. Cîteva scaune cu spetează aurită şi pernă de catifea, roase, schiloade. În fund, lîngă fereastră (şi aici era un geam spart, lipit cu hîrtie verde, decolorată de soare), o canapea în acelaşi stil, acoperită cu o învelitoare albă, prăfuită. Lui Alexandru i se părură mai mizere, mai triste, resturile acestea de mobilă elegantă. Nu le mai văzuse de astă toamnă. Umezeala, sărăcia, le măcinau mai repede decît şi-ar fi închipuit.”

Vădastra, care împarte cu locotenentul Băleanu apartamentul închiriat de la un diplomat, probează într-o seară uniforma de ofițer găsită în odaia lui pe care o inspecta adesea. Este atât de cucerit de aspectul său "marțial" încât nu poate rezista tentației și pleacă la o plimbare prin oraș, cosumat în militar. 

„Intru în bloc. Miroase a vinete coapte, gătește cucoana de la unu. Fiu-său, Vorbălungă, îmi iese în cale:
- Ieșim la luptă, Sahib?
Scoate mobilul și mi-l pune la maxim pe Zelea Codreanu: ... iar pe vrăjmașii noștri, îi vom privi în ochi! Ni se vor întinde paharele de ademenire, iar politicianismul, prin mii de mijloace, va voi să ne facă trădători. Vor curge cuvintele mieroase și promisiunile, minciunile și calomniile... Vor încerca dezbinarea noastră, vor curge deopotrivă asupra noastră amenințările și ura. Vom fi prigoniți...
- Ce zici? îi sclipeau ochii lui Vorbălungă. Stătea în poziție de drepți cu mobilul în mâna întinsă, de parcă-l prezenta la raport.
- S-a dus vremea aia, zic.
- Fii serios. Poporul o să se ridice – cât să mai suportăm? Mor copiii în sate, mor bătrânii, ne-a prins foamea din urmă!
El trage spre 140 de kile. Zic:
- Nu vezi că nu mai are nimeni chef de luptă?
- Am și pentru asta ceva, se ambalează el și-mi pune alt discurs.”

„Pe când eram mult mai tânãr mã îndrãgostisem de Natalie Wood

(chiar şi acum cred cã dintre toate actriţele

ea meritã cel mai mult dragostea mea)

Îmi dau o notã bunã

cã nu m-am amorezat de B.B. sau, Doamne fereşte, de Marilyn.

ruşinea asta n-am pãţit-o.

Dar Natalie Wood e foarte onorabil.

O iubeam pe Natalie Wood,

ne plimbam serile împreunã în zona Tunari-Dorobanţi-Dionisie Lupu,

o ţineam dupã umãr iar ea mã ţinea dupã mijloc

mai ales toamna era foarte frumos.

Nu-i pãsa cã eram în uniformã de liceu.

„Mircea, îmi spunea, Mircea,

eşti minunat,

eşti tot ce o intelectualã şi-ar putea dori.“

„Şi tu, pisicuţo, eşti minunatã.“

Umblam printre frunzele veştede, nimeni nu ne-nţelegea,

eram prea sensibili, prea diferiţi…

„Natalie, îi spuneam,

o, Natalie, Natalie, Natalie

ce frumos este numele tãu…ştii, Natalie,

acum nu sunt nimic,

pe când tu eşti celebrã, ai o filmografie în spate,

dar am sã muncesc, Natalie, ai sã vezi,

am sã câştig bani…“

Şi serile de toamnã erau aşa triste

şi ochii mari ai frumoasei mele aşa adânci…

Apoi a-nceput sã fulguiascã

şi tramvaiele fãceau flacãrã verde la contactul cu firele ude

trecuserã ani,

aveam deja glorie, banişi femei

publicasem la Paris şi la Chicago

mã mai duceam la „Cantemir“ doar din obişnuinţã, din sentimentalism.

Serile mã aştepta Natalie

la poarta liceului, în minusculul ei Porsche

cu care ne-nvârteam extrem de încet pe strada Profetului pe caporal Troncea

şi iar pe Viitor.

Ţin minte cã într-o searã

a oprit maşina lângã trotuar

şi-a aprins o ţigare în întuneric,şi cu vocea ei senzualã

(dar rãguşitãşi îndureratã atunci)

mi-a mãrturisit cã mã înşelase cu un bãrbat. „Mircea, trebuia,

trebuia sã îţi spun,

n-am fi putut continua altfel. Ştii,

n-am vrut nici o clipã sã mã culc cu Robert

dar e atât de insistent… blonzii ãştia-s cumpliţi…

dar crede-mã, Mircea, crede-mã cã tot tu rãmâi cel mai bun…“

Am iertat-o.

Ce nu se iartã unei depravate

se iartã unei femei superioare.

„Înşalã-mã cu fapta, dar nu cu gândul“, atât i-am spus.

Apoi am plecat în armatã.

La Cristi Teodorescu venea aproape sãptãmânal Daniela.

La Mera venea actuala lui soţie.

Pânãşi lui Romulus i-a venit o datã cineva.

Natalie nu m-a vizitat niciodatã.

Duminicile stãteam ca un pãcãlici la corpul de gardã

şi priveam cum alţii îşi sãrutã iubitele,

cum le apucã mânuţele peste masã…

La curãţitul armamentului citeam pe furiş „Cinema“,

decupam tot ce era despre ea, despre Ea.

Zece ani n-am maiştiut nimic despre ea. Viaţa ne-a despãrţit.

Când, acum vreo sãptãmânã, cãutând benzi de magnetofon,

pe cine vãd la „Discul de cristal“, pe lângã Lipscani?

Natalie, Natalie era din nou în România!

Dar cât de îmbãtrânitã… N-am vrut sã-i vorbesc

şi am plecat înainte sã mã vadã (afarã o aştepta

spãlãcitul de Redford, cu Cadillacul)

Nu, supele reîncãlzite sunt fade.

Nu, Natalie,

ai ales, de-acum mergi pe drumul tãu.

Şi totuşi de ce, când m-am întors la vilã,

cele 17 camere mi s-au pãrut goale?

Prin geamul îngheţat mi-am privit multã vreme piscina

în care plutea o frunzã moartã…”

„A continuat drumul pe Șoseaua Ștefan cel Mare până la primul gang. A intrat prin el și s-a îndreptat spre trotuarul din stânga. Pentru că deja mă observase, de frică, am decis să rămân în spate, pe trotuarul din dreapta. Astfel, puteam să observ din timp dacă intră într-o scară de bloc sau dacă se oprește undeva. Dincolo de blocurile turn de pe Ștefan cel Mare, părea o altă lume. Printre blocuri, ici, colo, câte o casă și pe marginea străzii, copaci. Era verde și liniște. Nebunia orașului era blocată de blocurile mari, ce apărau ca un zid al unei fortărețe cartierul. Cred că mai fusesem o dată pe strada aceea cu taxiul, într-o noapte. Cu toate că locuiam în zonă de mai bine de cinci ani, nu mersesem niciodată pe străzile lăturalnice, nu intrasem niciodată în cartierele păzite de blocurile înalte de la șosea. Aici părea altă lume. Totuși, îmi era greu să o urmăresc de pe trotuarul meu. Trebuia să mă strecor printre mașinile parcate și oamenii ce se îndreptau grăbiți spre stația de metrou. Deodată, am observat cum se uită spre reclama luminoasă albastră a unui magazin pe care scria cu alb Non Stop. Te rog, Doamne, să nu se oprească. Dacă intră acolo, o să mă observe când iese. Dar nu s-a oprit. Și-a văzut de drum mai departe. Privea spre fiecare fereastră pe care o întâlnea pe drum, parcă sperând să vadă pe cineva, să salute. Dar nu era nimeni la geam. La unul dintre blocuri, la parter, geamul era deschis și am putut zări o bătrână ce se plimba prin cameră. S-a uitat și ea și mi s-a părut că zâmbește. Însă nu s-a oprit să salute. Și-a continuat drumul zâmbind. M-am mai uitat încă o dată pe fereastra apartamentului și bătrâna nu mai era de văzut. Și, pentru o secundă, am pierdut-o din vedere. Fix când a cotit stânga pe prima stradă. Pentru o fracțiune de secundă, am tresărit panicat, dar mi-am dat seama imediat unde s-a dus. Am mărit viteza și am dat să traversez strada. Inima îmi bătea nebunește. Îmi era teamă că nu o să văd în ce scară de bloc se oprește. 
M-am trezit din transă când m-a claxonat o mașină. Nici nu realizasem că începusem să traversez fără să mă asigur. Am întins mâna spre mașină și mi-am cerut scuze față de șofer. Era agitat și mă înjura gesticulând în toate felurile. „Scuze! Nu are rost să te enervezi! Nu s-a întâmplat nimic.“ Asta l-a aprins și mai tare. „Bă! Asta calcă, nu fute! Asigură-te când traversezi, în pula mea de țăran prost!“ Nu mă enerva faptul că mă înjura. Avea toate drepturile. Îmi era teamă că hărmălaia pe care o face o să-i atragă ei atenția, o să se întoarcă să vadă ce se întâmplă și atunci o să mă vadă. Dar am avut noroc și de data asta.
Am lăsat mașina să plece, m-am uitat în stânga și în dreapta și am traversat. Am hotărât din nou să rămân pe trotuarul de vizavi și am urmărit-o până când a intrat în ultima scară. Am observat de pe geamul ușii de la intrare că s-a oprit să se uite în cutia poștală. A dispărut dincolo de o altă ușă. Strada Baniței. Trebuie să țin minte.” (Stalker)

„Camera era mică și înghesuită. Pe mijloc era un birou masiv din lemn, acoperit cu o coală de hârtie, lipită pe margini cu scotch. Foaia era înnegrită de jeg, praf și scrum de țigară, ruptă din loc în loc și mâzgălită cu tot felul de lucruri pe care domnul Dan și le nota. Pe birou era o scrumieră mare de lemn, plină cu chiștoace și scrum, un pachet de țigări mereu aproape gol, o brichetă dintr-aia de aragaz, un caiet pe care domnul Dan își trecea cine și ce a plătit și chitanțierul. De-o parte a biroului era scaunul pe care stătea el, care cândva fusese tapițat cu catifea roșie. Acum, din catifeaua aia mai erau câteva sfori, care brăzdau buretele de pe șezut, și ăla ros și jegos. De partea cealaltă, era o canapea roșie. Îmi imaginez că fusese acoperită cu aceeași catifea. Acum era mai mult maro, pete de roșu vedeai doar pe partea exterioară a brațelor și pe lângă picioare. Era acoperită cu păr de pisică. Când mă poftea să iau loc, mă așezam ca domnișoarele din perioada Renascentistă, pe un colț, încercând să intru în contact cu o suprafață cât mai mică.
Pe jos era plin de piese, motorașe, fiare și alte mizerii păstrate. Fiecare avea o poveste și era acolo cu un scop precis: să demonstreze că s-a făcut o investiție. De la becuri arse până la motorul cazanului de căldură, piese de la lift, un vechi panou de control sau  găleți cu var. La fiecare întâlnire a noastră, când mă prindea că îmi fixez privirea pe ceva din cameră, îmi spunea povestea acelui obiect. „Acum cinci ani, am schimbat cu totul cazanul de căldură. Nu se mai putea. Cât să mai meargă, era din ’36. Nu ne-au mai dat cei de la gaze aviz pe el. Tot General Electric. Știți cum era blocul ăsta? Erai cineva dacă locuiai aici. Acum mă rog de ei să dea banii la întreținere. Și mulți sunt plecați. Degeaba zice soția de chiriași, ei plătesc la timp, nu ca ceilalți.“ Pereții erau acoperiți de afișe. Postere cu reclame la parfum, restaurante ori diferite mezeluri. Nu știu de unde le avea, dar cu siguranța nu erau de pe vremea când lucra în domeniu. Domnul Dan se prezenta ca arhitect, cu toate că lucrase în domeniu doar doi ani.” (Domnul Dan)

„Se făcuse deja tîrziu, se întunecase de-a binelea cînd ieșiseră de la Papillon. Nu mai fusese demult în crîșma asta – se schimbase, nu-i mai spunea mare lucru. [...]
O pornise încet pe Mătăsari, se gîndea chiar să meargă pe jos pînă acasă, nu putea să-i facă decît bine după cît băuse. Nu rezistă tentației de a face un ocol pe Bîlciului, strada aceea îngustă pe care nici nu intră mașinile, dintre Mătăsari și Agricultori. O mai fi vreuna așa în București? [...] Ajuns în dreptul bisericii de la intersecția cu Carol, se uită cu coada ochiului, jenat (dar de ce, în definitiv?), la fetițele care ieșiseră deja la muncă. [...] Mai aruncă o privire în spate și trecu decis strada, continuînd pe Mătăsari către Ferdinand, unde spera să găsească un non-stop de la care să-și ia țigări, apoi tot pe străduțe, prin spatele blocurilor, spre Vaselor, ca mai departe să traverseze Moșilor și să intre pe Făinari: voia să meargă numai printre case, prin ce era în imaginația lui de îndrăgostit de „strada Mîntuleasa” orașul adevărat.”

„Din bulevard, coti la dreapta pe Mătăsari, pe lângă biserica proaspăt renovată după incendiu – durase mult, dar arăta bine așa albă, înconjurată de pomi și de flori. Copacii din curțile caselor vechi și coșcovite aveau, într-adevăr, frunze ruginii, dar încă nu căzuseră, pe jos era curat. Își aruncă din mers ochii spre intrarea Constantin Stăniloiu (cine-o fi fost?), îi plăceau casele, dar n-avea rost s-o parcurgă, clou-ul ei era magnolia imensă din fața conacului din capăt, probabil cea mai mare și bogată din câte știa el în București, o admira întotdeauna primăvara, era un ritual.”

„Ajuns în Matei Voievod, o luă la stânga, prin fața UNATC-ului, se abținu cu greu să nu se oprească vizavi, la Papillon, pentru o bere și-o votcă (mică), evită în ultima clipă un rahat de câine încă aburind (oameni nesimțiți!), traversă și intră pe Inișor, încercând să se dumirească dacă mai există vreo limbă în care același cuvânt să denumească fecalele și un dulce foarte gustos și iubit. Ce diferență față de delight! Rahat simplu, așa se numea cel obișnuit, sticlos, din copilăria lui. Cel care se punea în cozonac și-n cornulețe, atunci când n-avea bunică-sa nuci în casă. Ar fi putut merge înainte pe Inișor până în Țepeș Vodă, stradă nu urâtă, dimpotrivă, însă cam lungă și prea circulată, odată pornit pe ea nu-i era limpede unde ajunge (dar ce grabă ai, domnule?), așa că preferă să cotească pe Duzilor.”

„Textul de mai jos mi-a fost oferit de Garoflid, care l-a sustras de la Majoresku de acasă, la o întâlnire a Junimii. Din ce zice Garoflid, Majoresku l-a plătit cu bani grei (1300 de franci), crezând că îi e destinat lui Rosetti, der berüchtigte Frosch, după cum îl numește Emin, când îl acuză de comunism. Senzația mea, însă, e că pe zgârcitul de Majoresku îl interesează mai mult felul în care arată hârtiile, care par tipărite și alta nu. Cum-necum, am copiat textul și i-am poruncit lui Garoflid să-l ducă înapoi la Majoresku acasă, căci n-aș vrea ca junimiștii să-și dea seama că am acces la secretele lor, mai ales acum, când Emin înnebunește conform planului stabilit cu Peter, când Societatea Carpații e pe cale de a fi interzisă, și când Galli, directorul de la LʼIndépendence Roumaine, e la doi pași de exil, pentru motivul stupid că nu e român împământenit.”

„Sediul Căii Drepte e într-o casă veche, cu scări de marmură, coloane groase, și ferestre adânc îngropate în ziduri. La etaj e o loggia umbrită de un ulm, în curte sunt trandafiri cățărători și o magnolie, iar în spate e un havuz, ascuns de tufe de Buxus pitic. Doar întâmplarea face ca vizavi de sediu să se afle Banca Tranzit, unde Max e CEO, drept care Calea Dreaptă trimite fotoreporteri la intrarea în Parcul Ioanid, ca s-o țină sub observație. Vin nume sonore acolo: Anderco, liberalul, Oli-Papainoage, partenerul de afaceri al lui Max, ba chiar și Rușinaru, candidat la postul de viceguvernator BNR și, totodată, fiul unui ex-director de bancă sub comuniști. Doru îi întâmpină în hol pe Louise și pe Bismut.”

„Se făcea că era în Delea Veche, la birtul lui Gaftoi, ca să guste faimoșii lui cârnați prujnici cu trujbe murate. Deodată, în ușă apare un alergător de la brandar Canta, și-i spune: „Sieur Canta se scuză că nu vorț primi mura devreme.” Emin își dă seama că pentru Canta venise de fapt, și se ridică, zicându-i lui Gaftoi că se întoarce la cină. „Iertare,” face alergătorul, „dar sunteți așteptat cu masa întinsă.”
[...]
Asta așa e, căci, nu mai departe de ieri, surprinsese o discuție între Emin Sanderval, Chibici și Bánnfy (ei, da!), la birtul lui Gaftoi din Delea Veche. Stăteau sub bolta de viță, se afionaseră și vorbeau fără grijă, crezând că-n jur sunt doar mitocani, numai că Trică, înțolit ca un parlagiu, făcea pe bețivul și trăgea cu urechea la ei.”

„Max și prietenii lui au închiriat un birou cu vedere spre Universitate, la mansarda clădirii de la Coada Calului – au acolo computere, telefoane, topuri de hârtie, un frigider. E vorba de trei camere lungi, înguste, dispuse de-a lungul unui culoar arcuit, o baie cu cabină de duș, și o chicinetă; cea din urmă dă spre rondul de la Universitate și spre grădina Palatului Suțu.”

„Pe Eremia Grigorescu, colț cu strada Columb, e un restaurant cu circuit închis. Are trei saloane, pereți lambrisați, tapiserii de epocă (baluri, partide de vânătoare), și un separeu retras, dosit într-un bovindou. În separeul cu pricina obișnuiau să cineze patru bărbați: unul era în floarea vârstei, ceilalți erau mai degrabă bătrâni. A trecut un an de când cei patru nu s-au întâlnit; azi însă n-au avut încotro și au cinat din nou împreună.
„Politica ne-a despărțit, politica ne-a adus înapoi la aceeași masă!” observă Vuia.”

decât să rămân plecat mai bine mă-ntorc în timp

„în viitor toți oamenii citesc recitesc scriu și rescriu poezie

doar așa pot descoperi și redescoperi algoritmul liric

înaintând curajoși prin noaptea hipoglicemică

trecută prezentă și viitoare

strălucitoare și rece

protejați de membranele de supraviețuitori

acolo sub membrane e cald și e bine

moaltea e moale

nu-i așa, copii

răul și răutatea și amorțeala limbii

interdicțiile și urgența prezentului continuu

soarele explodând sinucigaș în cupola Catedralei Mântuirii Neamului (CMN)

(așa văd eu de pe Cobălcescu 41, de la etajul 5)

sirenele inundând spațiul comunicării publice

(așa aud eu de pe Cobălcescu 41, de la etajul 5)

(eu)

trag în folie de plastic tot ce a mai rămas frumos în jurul nostru

și mai ales în interiorul nostru

așa îmi trăiesc eu completitudinea din viitor

printr-o micime ca un fel de greață interstițială spațială care mi trece

dacă mă duc să mă fac singur de rușine

vă spun asta pentru că în viitor există o singură problemă:

de ce au ajuns atât de scurte re-încarnările

pe vremuri aduceau carne o dată pe lună acum într-o lună ești deja re-încarnat

poate nici carne nu mai vrei să mănânci deloc poate că nu mai ai nevoie de carne: primul om este AI-ul lui Dumnezeu

cu toții știm asta în viitor

toate vorbele au devenit deja fapte

cuvintele adrese de corespondență”

„la urban greeks

am dat de geeks

exact cum îmi place mie

era în plină pandemie

dar ei țineau deschis

tapetați cu declarații

făceau big biznis

în timp ce alții

boși cu vicii

se dezinfectau

cu ochii-n burtiere digi

pe-atunci am început

să-mi repet mantre de vegani

și simultan

spăsit să mă-ndestul’

cu vită-pui-curcan

și nici dom’ manolescu

cu ochi de extraterestru

locuind peste drum de gyroserie

nu voiam să mă știe

de amator de junk food

că odată

fusesem capabil să asud

până sus

la el

la ultimul etaj

în bloc cu lift cu cablaj

doar până la penultimul

cu 50 kg de istorie literară

și o vertebră toracică precară

țin minte

tuna și fulgera afară

nu și-n sufletul președintelui nemaiapus

care mihok doar atât mi-a spus

surâzând binedispus

am scris și-am scris

cu gândul

să stea-n picioare

și iată că stă

lasă două de opritoare

până termini de descărcat

avea aer de eremit

și chipul ușor

descărnat

și asta mi-a amintit

să cer de la geek

în pită mai puțină carne

căci nu întotdeauna de foame

coboram la el

creol efeb fibros

cu cozoroc și ochi de abanos

ci fiindcă-mi rămăsese-n minte gestul când

la souvlakiul meu preparând

a-ngenuncheat în făină

n-avea el nicio vină

că nu-ncăpea de patronii

care pe tejghea

își converteau în euro mental

ronii

geekboy

cu mască ffp2

sper că azi ești dus în lume

și băiat deștept

n-ai așteptat să te afume

pe rotisorul cu balade

cum nici pe mine nu m-ai lăsat atunci s-aștept

afară-n 45 de grade”

„în casa aceasta mi-ar plăcea să trăiesc

aici mi-aș aduce părinții

undeva într-o curte pe strada Doicești

să ne mai cânte noaptea câte un greier

și tocmai în acest moment

când torn laptele în ceașca de cafea

la o masă nouă de lozie

pe terasa noului meu job

lumea lor din pulovăre găurite

se destramă încetișor

de fapt, sunt foarte bine asigurată în București

am un loc la cimitirul catolic

nișă concesionată la crematoriul din vitan-bârzești

două locuri la ghencea, militar și civil

și tu glumești că nu mai scap de fotbal nici în mormânt

iar când îți spun că te iubesc ca pe un meci de fotbal

iar tu îmi spui că mă iubești ca pe un film rusesc

morala e să nu ne supărăm

pentru că știm ce ne place

în orașul acesta atât de frumos și încă atât de străin”

„La ora aia, la București, Miha refuza să se mute la Corbeanca, continua să stea în apartamentul din Pantelimon, cu vedere spre Mănăstirea Mărcuța. Într-o zi, Beguma s-a dus la fiică-sa fără s-o anunțe, și a găsit în sufragerie un tip. Nu era dezbrăcat, dar nici prea departe: avea chiloți Versace, la fel ca Saon.”

„Era pe vremea lui Cuza. Rosetti publicase în «Românul» un articol fulminant. Se aștepta sa fie arestat și «Românul» suprimat. Ședea cu locuința pe strada Academiei, peste drum de Rașca, birt și cafenea la modă pe atunci. Rașca, ceh de origină și fanatic republican, profesa ideile cele mai înaintate, și, firește, se închina lui Rosetti.”

(Din nuvela CA Rosetti)

„VETA: Apoi zău nu știu ce s-o mai alege de dumneata. Bărbatu-meu sufere grozav de gelozie și e în stare a fi capabil să te omoare.
RICĂ (speriat): Să mă omoare!
VETA: Deja alaltăieri seara ai avut noroc de ți-a tăiat drumul câinii și nu te-a lăsat să intri în ulița noastră. Aminteri, dumnealui s-a suit repede sus, a deșteptat pe Chiriac...
RICĂ: Chiriac!
VETA: Da, tejghetarul nostru, și au ieșit amândoi, unul pe maidan și altul pe la poartă ca să te prinză în uliță. Încă Chiriac luase și levorverul; dar până să iasă ei, dumneata fugiseși...
RICĂ (îngrijat): Levorverul!... Madam, vă rog binevoiți a-mi da drumul d-aici de urgență...
VETA: Ei! Știi că-mi place! Ce! Te țiu eu? Du-te, ușa-i deschisă; du-te repede, și bagă de seamă la poartă să nu dai piept în piept cu dumnealui, că de-acum încolo trebuie să se întoarcă acasă. Apucă pe maidan și ieși devale spre Antim. Bagă de seamă să nu te întâlnești cu bărbatu-meu, că te cunoaște, și cum te-o vedea, zău! Te umflă.”

„A chemat îndată un samsar și i-a spus să-i găsească fără zăbavă o pereche de case frumoase, cu încăperi multe pentru stăpâni, musafiri și slugi, la aer curat, cu grădină și fântână-n curte, cu pimnițe, bucătării, spălătorii, cu grajduri și șoproane, în sfârșit cu toate câte trebuiesc pentru așezarea cuviincioasă a unui negustor chiabur. La vreo câteva zile, casele erau și dereticate cu tot dichisul - niște case mari în mahalaua Negustorilor; și slugi peste slugi, și cai la grajd, și calești în șopron...”

„evita contactul cu oamenii

și ținea în casă o

droaie de pisici

oamenii o porecliseră Pisicăreasa

cu timpul

începuse să miroasă și

să se comporte ca o pisică

nu-şi mai plătea lumina și gazele

când a luat-o ambulanța de la Obregia

lumea s-a strâns ca la circ

în fața blocului

ea a trecut printre vecini

a scrâşnit din dinţi

apoi a

mieunat”

„șase

era numărul

copiilor Ginei

și când se jura îi enumera

pe toți șase

pe Rumburak Nuți Cacacio Adi Mița și Oaie

din munca ei

ținea toată familia

pentru că Romică

era mai mereu fără serviciu

de la ea cumpărai flori

dacă te duceai la vreo cununie sau botez

de la ea auzeai cele mai mișto

blesteme și înjurături

la nici 45 de ani a făcut cancer la sân

după moartea ei Romică

a plecat la muncă

în Anglia

copiii mai mari

au vândut casa

și fiecare s-a

risipit pe unde a putut”

„era un cetățean

despre care nu se putea spune nimic rău

soț iubitor angajat exemplar

președinte de bloc

vara cu familia la Neptun iarna la Predeal

în zilele obișnuite salutând vecinii la costum

cu servieta lui maronie în care își ținea pachețelul pus de soție așa că atunci

când a venit Miliția să-l aresteze nimeni nu a crezut că e posibil ca tocmai el

să fi furat din fondurile fabricii I.M.G.B. atâta bănet

doar bătrâna de la parter a remarcat plină de înțelepciune:

bărbații...”

„era

cea mai cultă femeie din bloc citea cărţi groase

avea lentile groase

îşi privea vecinii de sus lumea îi spunea Doamna fusese profă

la liceul industrial I.M.G.B. și era mândră de asta

când a plecat cortegiul spre biserică doi foşti colegi şuşoteau

a murit Doamna Fute-Bine”

„pentru el realitatea a fost mereu o afacere complicată

un faliment

asta a şi făcut ca existenţa lui să pară o ratare exemplară

pentru cei care încă se mai raportează la superstiţia reuşitei

avea lungi perioade în care părea că nu mai participă la

propria viaţă funcţionar obscur scriitor bovaric histrion

sau căzut în melancolie celibatar înrăit

procreația a fost mereu scoasă din ecuație

nicio urmă pe zăpada asta murdară

obişnuia să spună

ca să-şi justifice neutralitatea”

„Îşi aprinse o ţigară şi se aplecă peste fereastră. Gina se juca cu Bobo în grădina de lângă bloc. Îi arunca un băţ şi câinele i-l aducea sprinten înapoi. Bravo, Bobo, bravo, iubitu’ lu’ mama! îl încuraja femeia. Fi-ţi-ar cotarla… Auzi mobilul Ginei vibrând pe masa din bucătărie. Azvârli ţigara pe geam, îşi trase un scaun şi apucă nerăbdător telefonul. Nu era spitalul. Primise Gina un mesaj. « Vă reamintim că joi, 6 aprilie, ora 10:30, vă așteptăm pentru vaccinul de 15 luni la sediul nostru din Strada Ion Brezoianu nr. 52. Vă rugăm confirmați programarea accesând linkul...». 15 luni? Cum adică 15 luni, Gino? Cam cât înseamnă asta, un an, un an și-un pic?! Simţi cum îl trec toate căldurile. Ăsta-i câine bătrân? Ăsta n-o să ne chinuiască mult? Păi futu-ţi javra mă-tii, lasă că… Telefonul vibră din nou.”

Din povestirea „Autostrada Soarelui”

„când ne-am despărțit prima dată eu am luat-o la stânga, pe icoanei, tu ai ținut-o drept înainte. în buzunarul hainei îmi simțeam degetele lipite. mă gândeam că e prea devreme să am un copil. defapt nu gândeam, ci strada își freca bordurile de coapsele mele. îmi împingea sânii în texturile tencuielilor. respira prin rigole direct în plămânii mei. își făcea loc în mine cu un fel de tupeu, în fața căruia cedam, înaintând încet pe străduțe întortochiate, până în piața rosetti.
acolo piatra statuii devenea fosforescentă.”

„și autogara miroase a tei în seara asta

la fel cum miros toate obiectele din proximitatea parcului

carol bună dimineața porumbei mi-ai scris și atunci cred că

s-a oprit ploaia pe bulevardul constantin brâncoveanu ceasul

meu e acum pe mâini bune poți să-l recuperezi când vii

#legacy #poetry #expirat #vodka doar la o lectură a lui teo

dună îl vezi pe andrei zbîrnea bând rose bună dimineața

porumbei cum ați dormit am avut ușa încuiată la cameră nu am

cotrobăit prin debara bună dimineața porumbei tavanul stă să cadă nu

te pot lăsa să mai stai aici data viitoare când vii bună dimineața

porumbei orașul se desface ca un evantai într-un bazar turcesc

un pictor

gruzin s-a închis într-o mansardă caricaturile nu ne vorbesc despre

globalizare un

regizor armean bună dimineața porumbei și

asumarea sexualității în anii ’50 bună dimineața porumbei bună

dimineața emir kusturica bună dimineața jazz”

„De la etajul 10, de câte ori ies să fumez o țigară-n balcon, văd lumea ca-n palmă, Calea Victoriei întreruptă de vârfurile blocurilor-turn, ultimele case rămase în picioare spre Buzeşti, cu cariatidele mâncate de apa ploilor, singurul plop stingher care se mai întinde ca un semn de exclamație şi se pierde, uneori, în norii rozalii ai asfinţitului. Nu reuşesc, când mă plimb spre Piaţa Buzeşti, să-l găsesc, e ca şi cum el n-ar exista decât de aici, de la fereastra mea, o pată de verde care se destramă în vânt. E atât de singur în deşertul de beton, că-mi vine să mă duc şi să-l scot din peticul lui de pământ ca să-l plantez în balcon. Ar fi mai puţin stingher, lângă floarea de hârtie şi cei câţiva cactuşi, ca un străin într-un tren plin de necunoscuţi, dar nu ca un călător singur în deşert.”

În jurul anilor 1700 zona Mântuleasa de azi purta numele de „Mahalaua Popii Drăgușin”

„O pâclă căzuse grea peste Bucureşti, sufocând turlele bisericilor care deveniseră lucioase ca acoperite cu solzi de peşte. Rotocoale de ceaţă tot treceau peste oraş, din zori de zi, în graba lor de a ajunge-n marginea lumii, de unde se prăbuşeau în gol. Pe drum nu trecea nimeni, părea că şi lătratul înfundat al câinilor sau cântecul păsărilor din pomii livezilor era purtat de graba cenuşie. Sub clopotul de ceaţă tăceau toate, ca și cum timpul nu cursese niciodată pe uliţele Bucureştilor, şi doar încremenirea domnise aici, cuprinzând în braţele ei liniştitoare oameni, case, animale. Lumea se făcuse mică-mică, sub paharul de sticlă fumurie aşezat peste mahalaua Popii Drăgușin, şi nici Stanca nu era altceva decât un punct pe harta mişcătoare a zilei.
[...]
Câini erau și-aici, în mahalaua Popii Drăgușin, atâția că lumea, tot trecând și rupând nuiele din gardul livezii, ca să se apere de ei, îl lăsaseră rar de tot, iar limba ascuțită a bucureștenilor scornise imediat o vorbă și pentru asta: ai rupt din gardul Mântulesei, adică ai luat de unde oricum nu mai era nimic. O foloseau în cele mai diverse ocazii și nu se mai săturau de ea, multă vreme, până când oamenii au uitat și de gardul livezii, și de Mântuleasa, care a devenit și ea un nume din cele fără chip, cum erau atâtea în București.”

„Când a coborât în stradă, pe Elena Mangâru a izbit-o mirosul aspru de fum, dar nu era cel al frunzelor arse toamna prin grădini, nici cel dulceag, dezgustător, pe care-l simţise în septembrie, când zepelinul ca o imensă bilă de metal turtit apăruse parcă de nicăieri traversând cu uruitul sec fâşia de cer care se-ntindea deasupra Căii Victoriei. În timp ce asfaltul i se năruia sub picioare, două lucruri i-au trecut prin minte cu claritatea şi calmul unor gânduri oarecare, dintr-o seară de vară petrecută pe o terasă de la mare: pivniţele, pivniţele din Mântuleasa, atât de adânci, cu piatra lor solidă, roşie, căscate ameninţător, ca nişte guri de pământ, aşa cum le văzuse cu o seară în urmă, şi cum pantoful de piele fină, de culoarea castanelor când abia se desfac din coajă, aterizase uşor, ca purtat de o boare primăvăratică, undeva în dreapta, şi rămăsese aşa, cum stătuse probabil în vitrina de la Galeriile Lafayette, pe faldurile de mătase din vitrine. Instinctiv, a întins mâna să-l ridice, dar şi-a dat seama că era mult mai departe decât i se păruse, culcată cum era, o ciudată iluzie optică îl făcuse să pară mult mai aproape, de aceeaşi parte a gropii negre care se lăţea din marginea bordurii pe care o simţea intrându-i dureros în coaste. A închis
ochii şi-a simţit în nări mirosul de carne arsă, de pământ amestecat cu sânge, propriul parfum Guerlain şi altceva, mult mai respingător, poate mirosul fricii pe care-l emanau corpurile din jur. Fusese primul lucru pe care şi-l amintise acasă, când îi povestise totul lui Petru, întâi cu seninătate, de parcă ar fi fost povestea altcuiva, apoi printre lacrimi, nu zgomotul asurzitor, nu şuieratul pe care cei răniţi se plângeau că încă îl mai aud în somn. Pentru ea, fusese un film mut, cu personaje care se mişcau haotic, într-o sală cuprinsă treptat de întuneric, unde singurul lucru pe care-l simţea cu certitudine era mirosul. Dar nu era cel de acum, cu siguranţă, şi Elena grăbi pasul, de parcă ar fi putut s-o ajungă din urmă.
[...]
În aer era ceva aspru şi dureros, ca în anotimpurile de trecere, un regret şi o speranţă care se amestecau. Elena plecase de dimineaţă de acasă hotărâtă să meargă la şcoală, apoi pe Calea Victoriei, la Au Bon Goût, pentru o probă, dacă prăvălia mai era deschisă. Multe se închiseseră, împreună cu cafenelele şi Teatrul, din a cărui piaţă dispăruseră muscalii, lumea însă încă mai circula pe marele bulevard. Altădată, pe vremea asta căuta să cumpere primele crizanteme, îi plăcea mirosul lor sec, înţepător şi nu i se părea că au nimic mortuar, dimpotrivă, erau dintre florile cele mai longevive şi nici ploaia de petale care aterizau pe covor când se treceau n‐o deranja, era ceva senin în moartea lor, inofensiv, în cursul firesc al lucrurilor. Pe la prânz, se amesteca deja cu lumea care curgea pe Cale, dinspre Ateneu, şi se gândea ce dezolant era acum bulevardul în care pulsa de obicei inima oraşului, când auzi huruitul surd. Avea auzul foarte fin, foşnetul abia audibil al unei foi de hârtie o aducea imediat pe eleva care încercase să copieze la catedră, în chicotelile tuturor. [...]
Bombele nu loveau ziua, de obicei. Aproape că se îndoieşte că a auzit ceva şi totuşi impresia de mai devreme o urmăreşte, ca şi cum o insectă minusculă i‐ar traversa pielea, n‐o vede, dar ştie că e acolo. Zgomotul e deja propria lui amintire, undeva în trecut, între firma elegantă, scrisă cu litere aurii, a croitorului Iacob Perntz şi clădirea îngustă a unei cofetării. Şi pe urmă, nimeni în jur nu pare să fi auzit nimic, zgomotul de tocuri şi fojgăiala fustelor de stofă uşoară, copiii de mână cu bonele, mirosul de parfum amestecat cu praf. Aude undeva în spate o voce de fată stâlcind o frază franţuzească şi instinctul o face să se întoarcă. Dar în spate lumea s‐a estompat dintr‐odată, e aproape întuneric şi uruitul a devenit acum asurzitor. Nimeni nu fuge, toţi rămân pe loc şi se uită la zepelinul care a acoperit soarele. Are ceva din eleganţa unui mare animal marin, cum trece lent pe deasupra oraşului. Ceva fascinant, hipnotic, încât un copil mai mic râde şi întinde o mână spre cer, ca şi cum ar vrea să apuce o jucărie.
Pentru câteva clipe, Elena se gândeşte că, dacă zgomotul motoarelor n‐ar umple aerul, ar fi linişte cum nu e niciodată pe Calea Victoriei, ca înainte să se taie strada, înainte să existe oraşul, când noaptea luminau doar stelele şi cântau cosaşii şi vântul de câmpie. Dar zgomotul există, şi Elena caută din ochi un adăpost. Prima explozie se aude atât de aproape, că avea senzaţia că totul s‐a terminat. Vede clar cum împrejur aterizează resturi umane, o bucată de corp învelit în stofă bleumarin de lână, un pantof din piele, care pare foarte aproape, se gândeşte la un moment dat să‐l recupereze, al cui o fi, un pantof din piele delicată, maronie. Se mai aud explozii, încă una, şi apoi încă trei, la distanţe egale de timp, i se pare, dar nu se mai poate ridica.”

„Strada Corabia era pustie, de-a lungul bordurilor se întindeau mormane înalte de frunze uscate, parcă rămase din toamna trecută. Casa de modă era undeva pe la mijlocul ei, într-o clădire de la sfârşitul secolului trecut, albă, cu două rânduri de colonade subţiri care îi încadrau intrarea, făcând-o să se simtă de parcă intra într-un templu grecesc miniatural, adaptat arhitecturii din jur. Şi, într‐adevăr, uneori, când ieşea, se simţea ca o vestală, văzându‐se deja, cu ochii minţii, drapată în mătasea lucioasă a unei fuste de un verde cenuşiu, cu dungi abia vizibile, un fel de irizaţii aurii.
De hotărârea asta avea să dea dovadă şi în lunile următoare, când, plecând de la Casa de Modă de pe strada Georges Clemenceau, de unde o lua pe Sofi, se îndreptau spre Calea Victoriei să caşte gura pe la vitrine, în cele câteva ore de libertate pe care şi le permiteau amândouă. Îl găseau mereu în faţa clădirii cu încăperi luminate de lustrele de cristal, cu mâinile în buzunarele pardesiului care‐i venea ca turnat, cu stofa moale pe care o simţise de atâtea ori mângâindu‐i palmele. Nu mai simţea însă nimic, de ca şi cum altcineva locuia acum în trupul care fusese cândva al ei, amorţit, pietrificat. Bucureştiul nu era nimic din ce se aşteptase să fie.”

„Când Elena pusese ochii pe maidanul de lângă școală, Mântuleasa arăta ca o stradă dintr-un oraș mic de provincie, mărginită cum era de castani și duzi, cu casele pierdute în verdeața grădinilor întinse. Elenei îi dădea un sentiment de liniște, cum nu mai avea nicăieri în Bucureștiul în care automobile cu motoare asurzitoare începuseră să străbată în goană bulevardele. Îi plăcea s-o traverseze de la un capăt la celălalt, oprindu-se puțin la biserica mică de sub tei, în pridvorul ei decorat cu frunze de acant, și să privească fresca ștearsă, cu Leviathanul care-i înghite pe păcătoși, îngerii cu două rânduri de aripi și grădina Raiului, cu arborii exotici și șarpele primordial împletindu-se în jurul Pomului Cunoașterii. Îi plăcea plimbarea asta, aerul transparent-verzui al străzii umbrite de castani înalți, duzi și tei care aproape-și uneau coroanele pe deasupra ei, dându-i impresia că se mișca printr-un uriaș acvariu, un tunel de vegetație și petice de lumină tremurătoare. Era un aer vechi, un miros rămas acolo din alt timp. Ca și cum strada era protejată de un imens ecran de sticlă care conservase acolo mirosurile din secolele trecute. Trecând prin aerul apos, vara Elena se gândea că în fond nu știau nimic despre orașul în care trăiau, în afara unei istorii convenționale învățate la școală și a câtorva povești care circulau printre locuitori. Dar despre adevărata lui istorie nu știau nimic, Bucureștiul avea memoria scurtă, nu înregistra decât anumite figuri și întâmplări, nu pe cele mai însemnate, nici pe cele mai interesante, cel mult mici anecdote și uneori nume pe care nimeni nu mai știa să le asocieze unor fețe. Chiar lângă biserică, era un maidan pe care încă se aruncau gunoaiele și buruienile creșteau înalte ca pe câmp, întărindu-i impresia că strada creștea cumva anapoda, înăuntrul orașului și totuși în afara lui, prelungindu-se și într-un alt timp, despre care Elenei i se părea că nu se mai știe mare lucru, și într-un alt oraș, altul decât Bucureștiul pe care-l putea vedea oricine. Unul în care cu siguranță războiul nu putea ajunge, pentru că pur și simplu nu era acolo. În capătul dinspre cartierul evreiesc, când ieșea în Calea Călărașilor, tresărea uneori uimită de zgomotul tramvaiului care își hurduca îngrozitor călătorii sau de strigătele vânzătorilor ambulanți. Acolo, în colț, era un chioșc de ziare, proprietarul avea doi copii mici care se jucau mereu la umbra unui oțetar care părea să crească direct din asfalt. Într-o zi chemaseră un fotograf, erau toți
îmbrăcați cu hainele de duminică, priveau fix în lentila aparatului, încremeniți, doar cei doi copii, pentru o secundă, se uitaseră la doamna elegantă care traversa repede bulevardul în rochia de culoarea vinetei coapte, și exact atunci se declanșase diafragma.”

„Cu un an înaintea războiului, Elena ceruse Primăriei, într-o scrisoare pe care o gândise împreună cu Petru, încă trei sute de metri de teren, care despărțea de fapt locul lor de curtea școlii, și provenea din exproprierea episcopului Partenie. Primăria voia să lărgească curtea școlii, iar grădina de pe terenul episcopului părea oricum să continue, natural, mica livadă a școlii. Directorul acesteia, Athanasie Lipatti, avea o casă în stânga școlii, și se gândise că mica grădină ar fi continuat perfect curtea acesteia, mai ales că de ani de zile era un loc părăsit, folosit drept groapă de gunoi de cei din cartier. Primăria ar fi trebuit să aprobe lărgirea, nu avea nici o îndoială. Când însă oamenii tocmiți de Elena începuseră săpăturile pentru fundația casei, dăduseră curând peste boltele mari, de cărămidă roșie, ale unei pivnițe. Săpaseră multă vreme, și parcă nu mai ajungeau la podeaua bătută și ea în piatră a pivniței roșii. Era atât de largă, cu atâtea încăperi separate și cotloane, că făcea practic imposibilă construcția casei oricum ai fi încercat s-o așezi în cei șase sute de metri ai proprietății. Arhitectul și constructorul au invitat-o să coboare în pivniță, pe scara de lemn improvizată, și Elena a simțit cum o înconjoară răcoarea lor umedă. Contrar așteptărilor, aerul nu era închis și mucegăit, pivnița părea bine aerisită și cărămida roșie, subțire, se păstrase aproape perfect, era netedă și fără  porozități. Stielman a lăudat manopera meșterilor, veche probabil de două secole, și s-a întrebat ce fusese în tot acest timp pe bucata asta de pământ, era limpede că niciodată nu se putuse săpa fundația unei case.
[...]
Acum, în pivnița care părea fără sfârșit, atât de adâncă încât de unde se aflau, după ce coborâseră pe scara improvizată, Elena, arhitectul, inginerul și directorul școlii stăteau într-o altă lumină decât cea de afară, cernită, piezișă, care aluneca în fâșii, în forme ciudate care se decupau la îmbinarea boltelor de cărămidă roșie. Elenei i se părea că, dacă ar fi înaintat cu toții prin tunelul care li se deschidea întunecat în față, ar fi mers multă vreme așa, până ar fi dat în strada Paleologu sau, cine știe, și mai departe. Pentru o clipă, avu un sentiment ciudat, că săvârșiseră un lucru nepermis, un fel de impietate, răscolind măruntaiele pământului care acum se răzbuna, nepermițând săparea temeliei casei.
[...]
Ieși din pivnița de lângă școală cu senzația că totul era pierdut și nu puteau face altceva decât să vândă. Când Stielman îi spuse că mai era o șansă, că, dacă Primăria accepta să le mai dea o bucată de pământ din grădina episcopului, putea întoarce casa cu fața de la stradă și s-o așeze pe lung, modificând puțin planul inițial, nu-i veni să creadă. Atunci pivnița putea fi astupată și transformată din nou în grădină, și casa avea să fie așezată cu spatele la școala Mântuleasa, perpendicular pe linia străzii.”

„Au început să sape din nou în primăvară, la câțiva metri distanță de locul unde săpaseră prima oară, în latura dinspre școală. Au săpat până au dat de peretele exterior al pivniței, Elena și-a amintit roșul incredibil de bine păstrat al cărămizii subțiri. Vederea pământului umed, plin de rădăcini, răscolit de lopețile oamenilor i-a făcut rău. Câteva zile a venit diminețile să urmărească munca oamenilor. De la moartea lui Petru, nu mai suporta să stea ziua în casa goală, încă distrusă din noaptea bombardamentului. Cum cererea depusă, din nou, în primele zile ale primăverii fusese aprobată de primărie, curtea se
lărgise cu câțiva metri buni și casa putea fi ridicată în afara perimetrului pivnițelor roșii. Locul arăta cu totul altfel acum, strada era și ea alta. Elena aștepta să înflorească cei șapte castani din fața școlii, era momentul ei preferat din an pe strada Mântuleasa. 
[...]
Casa a început să crească odată cu venirea verii. Din cauza pivnițelor, n-a putut fi aliniată paralel cu școala, zidul mergea pieziș, de parcă arhitectul greșise când trasase planul construcției. Din curte, se vedea prin frunzișul care tremura în vântul ușor de iunie turla bisericii, peste acoperișurile caselor de vizavi. Elenei i se părea că strada se schimbase mult, deși nu trecuse atâta timp, pe mijlocul ei treceau uneori automobile moderne, cu vopseaua strălucitoare, conduse de tinere femei acoperite până în pământ de halate maronii, cu pălăriile înfășurate într-un voal des. Goneau spre Calea Moșilor, lăsând în urmă strada învăluită într-un praf auriu care se reașeza lent pe trotuare, pe frunzele copacilor și pe hainele trecătorilor. Orientată cu spatele spre școală, de-a lungul curții ei, casa avea un perete cu o fereastră înaltă spre stradă, o intrare largă, cu evantaiul de sticlă care apăra treptele mari, late și un mic peron de piatră. Grădina ocolea peronul, într-un L care se prelungea mult în spatele casei, într-o porțiune sălbatică, pe care încă creșteau oțetarii vechiului maidan. Uneori, când intra pe stradă dinspre Calea Călărașilor, Elena vedea calcanul cenușiu, ca un zid mort înălțat strâmb în mijlocul unei grădini. Dar curând vegetația a crescut atât de înaltă, încât aproape îl acoperea.”

Locul în care Nora Iuga tăriește de peste 60 de ani, care dă și titlul minunatului său jurnal neterminat „Titan. Apartamentul 290”. 

„Cred că v‑am mai spus că locuiesc pe Liviu Rebreanu, la numărul 29. În Titan, apartamentul 290.”

„Nu știu cine sună acum la interfon, în blocul în care locuiesc de mai bine de 60 de ani... și mă întrerupe!”

„Era un lucru la mintea cocoşului că cine stă pe Băiuț, adică în Drumul Taberei, ţine cu Steaua. In afară de Filip şi de mine, n-am mai auzit de nimeni - şi mai erau şi boşorogii, şi mai era şi Şchiopu Bărbosu - care să nu aibă ceva de împărţit cu l-a trimis tovarăşa, ci cocoţat pe ceea ce noi numeam atunci cazemată (un garaj de beton, lăsat de izbelişte), bălăngănindu-şi picioarele în gol şi privindu-mă mustrător pentru prima oară. Nu, nu ai dreptul să dai în Cristos. El nu ştia nimic pe-atunci de zborurile lui din înserare, nu ştia nici măcar de Bau-Bau sau de Luminiţa şi, mai ales, nu avea nicio idee cum că un taur care stă la ţară prea mult se poate întoarce pe aleea Băiuț un băiat ca oricare altul.”

„Începusem școala și alergam ca bezmetica pe bulevardul Elisabeta, citind afișele de cinema, oprindu-mă pe la vitrine, mai ales la bomboneria cea nouă, vizavi de Hotel Princiar. [...] Și mă mai opream pe la parfumuri, treceam cu indiferență pe lângă liceul "Lazăr", de unde adeseori răzbătea câte o trompetă, încât ajungeam acasă mereu cu întârziere și o găseam pe mama pachet de nervi, cu masa pusă și aperitivele pe jumătate duse. [...]
Eram la masa de prânz, iar Noni pusese deja ciorba în farfurii. Tata își ridicase ochelarii de pe frunte [...] și-am auzit-o pe mama spunând:
- Să știți că am închiriat mansarda, partea dinspre bulevard, pe șase luni. 
[...]
Toată viața noastră se derula în acea casă, în care totul părea simplu și nesfârșit. La parter erau magazinul de pălării și croitoria tatălui meu. La etajul întâi aveam salonul, bucătăria, băile și alte încăperi, pentru musafiri. Dormitoarele ocupau etajul al doilea, iar la mansardă aveam două apartamente pentru închiriat.
[...]
În ziua aia mi-am făcut lecțiile, am răsfoit dicționarul la fereastră, cu intuiția că începe alt timp, cu descoperiri colosale, care aveau să mă scoată din plăcerile de atunci, legate în primul rând de fereastra camerei mele și de bulevardul Elisabeta. Puteam să număr toate mașinile care treceau, respectiv într-o oră număram până la patruzeci de automobile, fără să pun la socoteală tramvaiele sau trăsurile. [...]”

Banala și aglomerata șosea Ștefan cel Mare este în Orbitorul lui Mircea Cărtărescu un fel de axis mundi, locul unde se mută, copil fiind, după ce primii ani i-a trăit așa cum el însuși povestește „de la naştere până la doi ani – pe Silistra, o stradă de mahala din cartierul Colentina; de la doi la trei ani – la bloc, în Floreasca, lângă un garaj; de la trei la cinci ani – la vilă, tot în Floreasca, dar pe o frumoasă şi tăcută alee cu nume de compozitor italian. Apoi, în Ştefan cel Mare, în marele bloc lipit de Miliţie.”

De-a lungul romanului Orbitor (Aripa Stângă) cartierul, șoseaua, blocul, sunt iar și iar recreate din memoria subiectivă:

„Înainte să se construiască blocul de vizavi şi totul să devină ecranat şi irespirabil, priveam nopţi întregi Bucureştiul de la tripla fereastră panoramică a camerei mele din Ştefan cel Mare. Fereastra reflecta de obicei mobilierul sărac al încăperii, un dormitor de lemn gălbui, o toaletă cu oglindă, câteva plante, aloe şi asparagus, în ghivece de argilă, aşezate pe masă. Lustra cu abajururi de sticlă verzuie, unul dintre ele ciobit de mult timp. Spaţiul galben al camerei devenea şi mai galben adâncindu-se în uriaşa fereastră, iar eu, un adolescent ascuţit şi bolnăvicios, în pijama rufoasă şi cu un fel de vestă lăbărţată deasupra, stăteam toată după-amiaza aşezat cu fundul pe lada de la studio, privind în ochi, ca hipnotizat, reflectul meu din oglinda străvezie a ferestrei.
[...]
Mă mutasem în blocul din Ştefan cel Mare la vârsta de cinci ani, şi imensitatea scărilor, gangurilor şi etajelor lui îmi dăduse câţiva ani un vast şi straniu teren de explorare. M-am întors de multe ori acolo, în realitate şi-n vise, sau mai curând într-un continuum realitate-halucinaţie-vis, fără să ştiu vreodată de ce viziunea acelui bloc lung, cu opt scări, cu faţada mozaicată de ferestre panoramice, cu magazinele magice de la parter: mobila, electrocasnicele, atelierul de reparat televizoare ― m-a umplut mereu de emoţie. Niciodată nu pot vedea zona aceea a şoselei cu un ochi liniştit. 
[...]
De nenumărate ori în visele mele mi-a apărut scara blocului din Ştefan cel Mare, unde ne-am mutat pe când aveam cinci ani şi câteva luni, într-o toamnă lăptoasă care măcina marea construcţie încă plină de schele şi cofraje de beton. Blocul se ridicase pe terenul viran din faţa morii "Dîmboviţa" şi era lins permanent de vînturile ude şi reci ce veneau dinspre lacul Tonola, lângă care se afla Circul.
[...]
Apărea în poemele mele mama, păşind pe şoseaua Ştefan cel Mare, mai înaltă decât blocurile, răsturnând camioanele şi tramvaiele, strivind cu tălpi uriaşe chioşcurile de tablă, măturând trecătorii cu fusta ei ieftină de diftină. Se oprea în dreptul ferestrei triple a camerei mele, se ghemuia şi privea înăuntru. Toată fereastra se umplea de marele ei ochi albastru, de sprinceana ei încruntată, care mă umplea de teroare.
[...]
Ţinea minte primele zile după ce se mutaseră la bloc, în Ştefan cel Mare. Veneau din Floreasca, de la vila unde intra şi ieşea pe fereastră, unde trecea pe străduţa din faţă o maşină poate la o oră o dată, unde până toamna târziu tufele de plante ornamentale şi gărduleţele vii rămâneau verzi, pline de boabe negre şi roşii, otrăvitoare. Şi deodată, în octombrie, se mutaseră în blocul încă-n construcţie, cu schele pe faţadă, cu liftul neinstalat încă şi, în loc de balcon, doar cu o platformă de ciment întinsă afară, de-a lungul sufrageriei şi bucătăriei, fără balustrada de fier şi sticlă armată ce avea să fie montată mai târziu. Blocul i se păruse gigantic, nesfârşit de lung, întins de la castelul Miliţiei până la Aleea Circului, cu ganguri din loc în loc, sinistre şi-ntunecoase, în care se deschideau scările. La-nceput totul i se păruse înfricoşător. O ţinea minte pe mama lui, în prima seară, când acoperise geamul din camera dinspre moară cu hârtie albastră şi stătea doar în furou pe patul fără nici un fel de aşternut, în camera altfel complet goală, cu pereţii nezugrăviţi. Şi celelalte camere erau goale şi albe. Lui Mircişor, care avea atunci cinci ani, i se păruseră neobişnuit de mari. La bucătărie abia ajungea cu creştetul până la marginea chiuvetei. Din primele zile ieşiseră la cumpărături, mai mult ca să tatoneze dezolantele împrejurimi. Căzuse prima zăpadă, era ceaţă şi totul părea pustiu, amar, dureros. Şoseaua pietruită era zguduită mereu de câte-un tramvai ce zdrăngănea din toate geamurile şi clopoţea ca nebunul. Vizavi erau garduri negre, putrede, de după care se zăreau acoperişuri, hornuri şi fumuri. Mergeau parcă ore-n şir de-a lungul blocului, ale cărui vitrine de la parter erau încă goale, cu câte-un mare X de vopsea pe geamurile lor, şi deodată blocul se termina şi un spaţiu uriaş, înzăpezit, se-ntindea-n ceaţă până-n locul unde trebuia să fie circul, dar unde nu se zărea decât o-nsăilare de linii cenuşii.”

„[...] atât de ciudat! ― era drumul către naşii mei, la Maica Domnului, unde ne ducea tot un tramvai, dar numai câteva staţii, după care trebuia să intrăm într-o stradă de mahala, mereu plină de noroaie, cu garduri vopsite dement în roz şi azur şi verde, ca să-ajungem, la capătul unui drum nesfârşit, la casa în formă de vapor. Deasupra acestui nou traseu neural cerul avea o cu totul altă înfăţişare: era o pătură de lichid înmiresmat, cu vaste recife de corali, cu crini de mare legănându-se-n curenţi primăvăratici, filtrând aerul îngheţat prin bronhiile ca nişte pene, cu bancuri de peştişori sclipind în soare şi schimbându-şi brusc direcţia, toţi odată, la cine ştie ce înfoiere a norilor...
[...]
Bucureştiul era atunci, pentru mine, o stea de mare luminoasă, cu centrul în casa noastră şi cu braţe întinse către casa mătuşii Vasilica din Dudeşti-Cioplea, a naşei din Maica Domnului, către fabrica de covoare din Colentina, către alimentară, braţe mai lungi sau mai scurte, mai intense sau mai pale, între care nu era decât frică, absurd, vid asemeni celui din somn sau de dinainte de naştere. De vreo două ori mai trecusem pe Silistra şi recunoscusem tulburat fostul centru al stelei de mare, acum un mic punct pâlpâitor, îndepărtat şi aproape ostil.”

Aici locuiește copilul Mircea alături de părinții lui și tot aici mama lui țese covoarele fantastice, recreate suprarealist de memoria subiectivă a copilului și care culminează cu intrigantul covor tridimensional. 

Ajunsă la București cu o poveste cumplită și încercarea de a-și repara viața și pe a fratelui ei, Matilda, enigmatica femeie a cărei poveste o aflăm în partea a doua a romanului Zavaidoc, închiriază o cameră pe strada Boteanu și încearcă să își pună viața în ordine, întâmpinând obstacol după obstacol. 

„Am ajuns în strada Boteanu, Aflred a plătit mașina și-am coborât. Clădirea era impozantă și avea mai multe intrări, între care una aproape dosnică: o ușă îngustă, camuflată de un arțar. Cu siguranță, acolo fusese o cușetă de portar sau un depozit. O cameră mai mică nici n-am văzut, dar costase exact cât puteam să ofer. Înăuntru era un pat îngust și un lavoar. În schimb, fereastra era destul de largă și dădea în grădină. Pe acolo aruncam ligheanul cu apă, pe acolo săream ca să ajung la closet, Cam asta era tot.”

Încercând să atragă atenția necunoscutei brunete care îi picase cu tronc și pentru că ratase o posibilă conversație cu ea, aceasta îndepărtându-se deja cu trăsura, Lucu recurge la un gest epatant pentru a-i atrage atenția. 

„Stătu o clipă înfipt pe loc, ca în fața unui prăpăd neașteptat. Trăsura se depărta încet de tumultul pieței de-a lungul străzii Wilson, tăcută, aproape pustie. Numai studenții opriți lîngă afișele multicolore ale Oficiului de Turism își cu însuflețire zgomotoasa lor pălăvrăgeală. Ghemuită pe vine, lîngă zid, în fața coșului ei cu flori, țiganca îi urmărea cu privirea, fumînd și scuipînd meditativ printre dinți.  N-a fost un gînd: ca un erete Lucu Silion se năpusti spre ea, îi smulse coșul, apucîndu-l de mîner, îi strigă ceva la repezeală și porni în goană după birjă. În cîteva salturi o ajunse și, trecînd în stînga atelajului, sări pe scară și apăru ca un pirat la abordaj. Necunoscuta dădu un țipăt abia scîncit; birjarul simțind o greutate nouă care îi apleca trăsura într-o parte, întoarse capul, dar, văzînd ce se petrece, nu găsi cu cale să oprească, pe cînd Lucu, zăpăcit și stîngaci, revărsă troianul ruginiu al crizantemelor la picioarele călătoarei. Fără zăbavă, fără un cuvînt, sări apoi pe asfalt. Birja, caii și birjarul își văzură de drum, și Lucu, oprit în mijlocul străzii, cu coșul gol în mînă, rămase locului, plin de speranță, pînă ce totul dispăru după colț. Necunoscuta nu întorsese capul.”

„Dragoş Montani îşi verifică ceasul. După ce terminase discuţia cu profesorul Eliade, o luase prin Cişmigiu şi timpul trecuse fără de veste. Era şase şi douăzeci. Mai avea doar zece minute până la ora la care trebuia să se întâlnească cu fratele său. Privi încă o dată spre porumbeii care ţopăiau cuminţi pe asfalt în căutarea firimiturilor de pâine aruncate de trecători şi spre oamenii care se plimbau liniştiţi pe alei. Era o seară frumoasă. Se hotărî să pornească spre locul stabilit. Ieşi din Grădina Cişmigiului şi o luă agale în sus, pe Bulevardul Elisabeta. Mergea încet, fără să se grăbească şi, involuntar, ochii îi alunecară spre clădirile înţesate de reclame multicolore de toate felurile, aflate de o parte şi de alta a bulevardului. Era un adevărat dezmăţ de nuanţe şi imagini. Şi de mesaje, multe dintre acestea fiind însă doar nişte rime făcute „la minut“, cam puerile, după gustul lui. „Pivniţele Poenaru – bucurie în tot anu“. Afişul se referea la o cramă. „Ciocolata Berindei – o mănânci oriunde vrei“, zâmbea din alt poster o fată care-şi ascundea „comorile“ cu care o dăruise natura în spatele unei uriaşe tablete maronii pe care o ţinea în braţe. „Solavici de te îmbracă, lumea toată te remarcă“, îl asigurau, din altă imagine mare cât două etaje, un grup de tineri şi tinere echipaţi în costume de baie. Şi tot aşa…”

Pe Câmpineanu locuia Camil Petrescu în perioada în care Cella Serghi a avut o relație afectiv intelectuală cu scriitorul, între 1927-1936 și, în aceeași clădire, locul unde se țineau întîlnirile cenaclului Sburătorul. „De câte ori urcam scările care duceau la mansarda lui Camil, pe Câmpineanu, mă opream o clipă în fața ușii care, de zece ani, așteptam să se deschidă.”

Pe strada Sfântul Constantin, lângă Cișmigiu au locuit și creat mai mulți dintre scriitorii ai perioadei interbelice și membri ai cenaclului Sburătorul. La numărul 13A au locuit Theodor Mănescu, scriitoarea Ticu Archip și criticul de artă Petre Oprea. 
Despre casa scriitoarei Ticu Archip Cella Serghi scrie: „Casa ei era ea. Adunase  icoane multe și vechi, covoare valoroase. Tablouri, vase japoneze, Galle-uri enorme, cărți bine alese și frumos legate. Am întâlnit acolo scriitori, critici, oameni de cultură și de artă.”
Mai sus pe stradă la numarul 31A este casa lui Felix Aderca și a Sandei Movilă și chiar peste drum se mută însăși Cella Serghi, la nr 24, după cum avea să noteze în memorii: „Am urcat două etaje ale unei case vechi, pe strada Sf Constantin , in apropierea Cișmigiului, fără să știu că peste cinci ani mă voi muta peste drum.”

„Urcau încet pe strada Şelari şi, în afara paşilor lor care răsunau uşor pe asfalt, niciun sunet nu tulbura liniştea perfectă. Trecură pe lângă un orologiu stradal decorat cu multe lambriuri de lemn şi Dragoş văzu că mai era un pic şi se făcea miezul nopţii. Instinctiv, se uită în sus. Stelele erau tot acolo, pe bolta cerului, strălucind dincolo de acoperişurile clădirilor.”

„Ieşise ultimul om din sală, el ― nicăieri. Cu siguranţă, a luat-o înainte şi mă aşteaptă. Dar unde? Unde să-l găsesc în fluviul uman care curgea pe bulevardul Elisabeta? Hotărât, destinul n-a admis să rămânem împreună... Atunci, pentru ce ne-a pus, cu două ore înainte, pe unul în faţa celuilalt? Ce noimă avea această reîntâlnire fără finalitate? Ah, eram nervoasă, nu ştiam ce să cred şi, mai rău decât atât, nu ştiam nici ce să fac... îmi venea să plâng de ciudă şi, dacă aş fi fost undeva, singură, plângeam în lege.”

„M-am uitat lacom la fotografie şi nu mă săturam privind-o: înaltă, mlădioasă ca o trestie, cu părul şi ochii negri. Surâdea, şi pe faţa ei se lăsase o lumină, totuna cu farmecul. Parcă fusese într-adins creată pe gustul meu. O ciudă mare m-a răscolit ca o revoltă: de ce nu sunt eu Grig acela?… Aş fi iubit-o mult, aş fi făcut orice pentru ea. Nu e puţin lucru să te iubească o cântăreaţă celebră ca Alina. Te-ar invidia toţi prietenii şi cunoscuţii, iar celelalte fete ar crăpa de ciudă. Când voi ajunge student, voi face pe dracu-n patru să devin iubitul unei actriţe celebre, ca să mă plimb la braţ cu ea pe Calea Victoriei.”

„— Numai de-am găsi camere la otel! Şi numai de-ar sosi mai repede vagonul cu mobile, să ne putem aranja casa…!

„Această aşa-zisă capitală, această aşa-zisă cetate fără nimic de cetate în ea a trăit şi trăieşte într-un veşnic azi fără un ieri, fără un mâine. Nu ştie ce înseamnă „strânge bani albi pentru zile negre!” E un oraş de „ce-am avut şi ce-am pierdut!” Care cum izbuteşte a împrumuta câteva sute de lei se aruncă într-o birjă ori într-un taxiu şi strigă şoferului sau birjarului: „Înainte!… Dă-i drumul înainte, oriunde!” Ce suflet să aibă un asemenea târg şi cetăţenii unui asemenea târg? Urbanism, arhitectură, monumente, muzee?… Simbolul nu e Calea Victoriei, tenia aceasta de stradă lungă-prelungă şi strâmbă, cotită, sucită, corcită, unde toţi îşi vântură o viaţă tot aşa de strâmbă, cotită, sucită, corcită?… Când trec şi îi văd pe toţi, şi mă văd printre dânşii la fel cu dânşii, atunci nu pot suporta oamenii, portul lor, vorba lor, năravurile lor, căci mă recunosc în ei. Îmi stă în gâtlej mâncarea, mi-e coclită gura şi mi-s strepeziţi ochii.”

„― Eu cînd mă duc la teatru o fac numai pentru piesă.
Nu-mi displăcu riposta, dar nu eram omul care să dezarmeze de la cea dintîi săgeată fontă. Am reluat:
― Înţeleg, ţi-e frică de gura lumii. La teatru s-ar putea să întîlnim pe cineva cunoscut.
M-a privit aşa de nedumerită, de parcă-i vorbeam o limbă pe care n-o cunoştea.
― În acest caz ne întîlnim altundeva. De pildă la Şosea!
S-a înseninat dintr-o dată. I-am surprins chiar un zîmbet sfios în colţul gurii. Mi-a spus pe un ton voios, degajat:
― Mda, la Şosea e mai convenabil. Mi-ar plăcea însă un loc retras.
[...]
Nu ştiu de ce, dar cu celelalte fete nu mi-au trecut deloc prin minte asemenea gînduri. Probabil pentru că nu le dădeam nici o importanţă. Repet: îmi părea rău că Mihaela se dăduse pe brazdă atît de repede. Acum nu-mi rămînea altceva de făcut decît să-i cer întîlnirea de rigoare. Aş fi putut s-o capăt adineauri, cînd o sărutasem. Nu-i nimic: îi voi scrie. Şi i-am scris că o aştept în seara aceea la Şosea, în dreptul Bufetului. N-am adăugat un cuvînt mai mult. La ce bun?
Ce nevoie mai era acum de poezie? Am aruncat biletul în cutie şi, odată cu el, maldărul de scrisori pe care mi le înapoiase.”

„Dacă Titi era afabil, dar reţinut, Aurica, dimpotrivă, arăta faţă de Felix din ce în ce mai multă familiaritate. În fiece zi după orele cinci, Aurica se îmbrăca pretenţios în bluze albe şi foi negre, minuţios plisate, şi se pudra pe faţă în chip bătător la ochi, carminându-şi prea tare pomeţii slabi ai obrajilor, ceea ce în acea epocă se socotea încă scandalos. Mergea pe Calea Victoriei străbătând mereu cu repeziciune şi cu repetiţie acelaşi itinerariu, care cuprindea circular amândouă trotuarele. Ea spera în acest chip o aventură, care însă întârzia să se întâmple. O singură dată, un elev de şcoală militară, indus în eroare de ţinuta ei, se luă după ea şi o urmări până acasă.
[...]
Odată, trecând pe Calea Victoriei, Aurica se întâlni cu Felix şi-l invită numaidecât să o întovărăşească în circuitul ei. Ba chiar îl rugă, la un moment dat, să-i dea braţul, fiindcă nu se cădea, spunea ea, să zică lumea că merge cu un bărbat străin. Felix cerceta acum strada cu multă circumspecţie, ca să n-o mai întâlnească, însă într-altă zi fu iarăşi prins şi trebui să ocolească de câteva ori Calea Victoriei, agăţat de braţul Aurichii, ca un câine de un lanţ scurt. O trăsură luxoasă trecu pe lângă ei, şi o mână le făcu un mic semn.”

„Din această pălăvrăgeală a lui Stănică, Felix fu nevoit să constate că unele lucruri nu erau lipsite de adevăr. Mergea pe stradă cu un coleg de facultate, când deodată acesta îl trase repede de braţ.
— Vino-ncoace, să ne ascundem colo în gang. Trece în colţ proprietarul meu, căruia nu i-am plătit chiria pe luna asta.
Se aflau pe bulevardul Elisabeta, pe porţiunea dinspre Cotroceni. Felix aruncă ochii şi zări pe moş Costache, care o lua în direcţia Căii Plevnei. Întrebă mirat:
— Acela e proprietarul? Dar bine, este unchiul meu, Costache Giurgiuveanu.”

„Georgeta putea foarte bine observa manevrele lui Stănică, dar nu dădu niciun semn că le vede, ci privi numai din când în când cu simpatie la Felix. Stănică se dădu jos în centru, sub un motiv oarecare; iar fata ceru să fie dusă acasă. Şedea pe bulevardul Elisabeta, în preajma Cişmigiului. Felix nu mai avea niciun scrupul, şi, puţin ameţit de vin, nu s-ar fi dat înapoi de la o aventură nocturnă. Totuşi nu era lămurit asupra calităţii sociale a fetei. Nu putea fi decât o curtezană, se înţelege, dar şi aici sunt grade nesfârşite. Georgeta părea prea fină, ca să nu se teamă că face o grosolănie pretinzând să se urce la ea sus. Coborâră în faţa unei case cu două caturi înalte, îndeajuns de elegantă. „Hotărât, îşi spuse Felix, fata nu e o profesionistă oarecare a dragostei.” Georgeta privi în sus spre etaj, şi zise, fără preciziuni:
— Aici stau!”

„Ulița Mântuleasa pornește din Ulița Târgului de Afară, numită mai nou Calea Moșilor și se termină în Calea Călărașilor. De-o parte și alta, case cu împrejmuiri largi, grădini și livezi peste care plutesc miresme de tămâie dinspre biserica Mântuleasa, de unde se înalță cântări cerești. Lăcașul bisericesc își primise numele de la jupânesele Maria și Stanca, respectiv, sora și soția răposatului Manta Cupețu, după moartea căruia donaseră sume mari de bani pentru construirea în stil brâncovenesc a unei biserici în formă de cruce, ctitorită de Grigore al V-lea Alexandru Ghica. În jurul bisericii s-a păstrat aceeași ambianță îngemănată cu slăvi și cântări îngerești redate, în primii ani ai veacului XX, de preotul Bratu, susținut de tonalitățile grave ale grămăticului Iane, zugravul bisericii. Fusese o vreme când la București, întocmai ca în așezările din Balcani, bisericile constituiau inima unui cartier, iar comunitățile din jurul lor, impresionate de cânturile bisericești, se simțeau mântuite.
Popor credincios, înzestrat cu simțul religios, românii iubesc asemenea cântări, căci altfel cum ar putea fi deslușită istoria generațiilor de credincioși cu sufletul plin de măreția apusă a Byzantionului? Aproape de ulița Mântuleasa, câteva repere, parte din poveste: spitalul doctorului Șuțu de pe strada Plantelor 9, unde fusese răpus Mihai Eminescu și, puțin mai încolo, Școala de băieți, cu doi castani bătrâni în față care dau o tentă liniștită și misterioasă locului. Stă mărturie o imagine sepia, printre puținele rămase din acele vremuri. La fel și fotografiile care fixează în carnea timpului imagini ale caselor cu vitralii, construite în stil brâncovenesc, case vagon cu copertine în formă de scoică la intrare, garduri metalice cu ornamente, porți cu clanță în formă de sfinx, curți largi cu grădini multicolore, livezi, paradisuri cu fructe parfumate cu miez dulce. 
Locuitorii, majoritatea negustori, un buchet multicultural – români, armeni, greci, bulgari, sârbi, albanezi, aromâni – dețin prăvălii și dughene pe Ulița Târgului de Afară. Ferită de zgomote, de ropotele cailor înhămați la birje și căruțe, adăpostită de coroanele castanilor, pe ulița Mântuleasa rar se aud strigăte și ziceri ale vânzătorilor ambulanți, cu excepția bătrânului oltean cu cobilița care vinde zarzavaturi pentru mâncăruri și ciorbe și ale iaurgiului renumit pentru laptele covăsit. Uneori, își fac totuși apariția vânzătorul de gaz și florăreasa ochioasă, al cărei domeniu e pe strada Traian. În casa de la numărul 25 pe care o închiriază, Nikolaki speră că toate se vor rândui după dorințele lui. Cu timpul, intenționează s-o cumpere. După mutare, își aduce-aminte de vorbele pe care mama Mina i le spusese când ieșise pe poarta casei și plecase spre București: Băiete, ai grijă, fii blajin ca hulubul și ager ca șarpele. Chiar dacă banii n-au miros, nu minți și nu înșela, oricât de ispititor ar fi.”

„Se întunecase. Din pricina camuflajului, nici o lumină. Erau şase ore de când aşteptam. Băieţii care mi-au adus bagajele nu mai voiau să aştepte. Locuiau foarte departe şi trebuiau să prindă tramvaiul.
— Cu ce se ocupă tatăl tău? îl întreb pe cel mare ca să mai treacă timpul.
— E portar la blocul cu ceas de pe Calea Victoriei.
— Va să zică stai într-un bloc?
— Pe dracu!. Ce, încăpem toţi acolo? În pat doarme tata, mama şi puştii… Unul de doi ani, altul de şapte… Şi arătând spre prietenul lui: dorm cu Mitică la garaj.”

„— Pe Şoseaua Iancului, acolo e garaju, îmi explică Mitică, şi bombănind: e târziu, rămânem fără tramvai…
— Nu stai cu părinţii?
— De când a născut mama, dorm la garaj, tata e şofer… Are un Buick mare, albastru. Noi îl ajutăm să cureţe maşina. Dormim lângă Buick amândoi.”

„Pe tavă erau adunate fructele tradiţionale. Băieţii s-au apropiat sfiicioşi şi au apucat cu mâinile ce au putut. Când am ajuns şi eu, nu mai erau pe tavă decât vreo cinci nuci şi o smochină. Le-am luat, mulţumind politicos doamnei.
Casierul ne-a vestit, lângă poartă:
— O sută de lei!
La o casă mare, de pe strada Batiștei, am găsit lanţul pus la uşă. La alta, s-a stins de asemenea lumina, cum am strigat noi, entuziaşti:
— Bună dimineaţa la Moş-Ajun!
Poprişan a luat atunci preşul de fier şi l-a târât prin toată curtea, zvârlindu-l peste gard.”

„Plecăm în grupuri. Filimon povesteşte anecdote şi băieţii râd zgomotos, ca să-i facă plăcere. În faţa porţii ne despărţim în trei cete. Băieţii mondeni se îndreaptă către Calea Victoriei.
Noi, actorii, nu ne îngrijim de lecţii.”

Sânziana și mama ei vizitează apartamentul somptuos al avocatului Mario Sidalgo, situat pe strada Mântuleasa, fiind impresionate de rafinamentul decorului:

„Prin Gicu Panţâru i-a fixat Mamei o oră când să meargă la el acasă pentru discutat în amănunt cauza. Mama s-a-mbrăcat în fusta neagră şi-n bluza croşetată, de bumbac, văpsită-n foi de ceapă, toaleta ei de gală, pe mine m-a-mbrăcat în uniformă, ne-am pus pardesiele, adică ea lodenul gri, iar eu factotum-ul meu de pluş verde, confecţionat din draperia de la Naşa, şi-am pornit-o pe jos spre avocatul Mario Sidalgo. Stătea ca la un sfert de ceas de noi, pe strada Mântuleasa, într-un bloc superb, cu un peron ca de catedrală, cu uşi de cristal şi de fier forjat la intrare, tot numai marmură colorată, în hol şi pe scări, bloc de mare lux. Uşa apartamentului ne-a deschis-o femeia de serviciu, îmbrăcată-n negru, cu boneţică şi cu şorţuleţ alb scrobit, ca la marile case. Nu văzusem pân-atunci şi nici de-atunci încoace n-am văzut apartament de bloc mai spaţios şi mai luxos şi-n care să fie-adunate-atâtea lucruri de preţ şi aşezate cu atât rafinament ca la Mario Sidalgo.”

Doctorul Murgu pleacă cu un taxi spre Șerban-Vodă după ce Sânziana îi dezvăluie cine este tatăl real al Anei, un moment marcat de o profundă stare de grație:

„[...] Sânziana îl conducea pe doctorul Murgu spre ieşire. În uşă, doctorul îi întinse mâna, dar Sânziana îi spuse merg până jos. Pe scară nu schimbară nici un cuvânt. Deşi nu era prima oară când îl conducea până-n stradă, doctorul Murgu fu sigur că ceva neobişnuit se petrecea cu Sânziana şi că prima lui impresie nu-l înşelase. Îl cuprinse o stare de nelinişte. Parcă sunt o pasăre care presimte ploaia. Extraordinar cum mă-ncarc eu cu electricitatea celor din jurul meu, mai ales când….
Domnule doctor, doctorul Pavel Vlas este tatăl Anei, îi spuse Sânziana fără să-şi mişte privirea de la ochii lui albaştri, de parc-ar fi vrut să-i facă această comunicare pe calea tuturor simţurilor.
Îi întoarse spatele şi dădu să intre-n bloc. Din mers, doctorul Murgu îi apucă o mână pe care-şi apăsă buzele fără s-o sărute. Închise ochii şi stătu aşa o vreme pe care n-ar fi ştiut s-o măsoare în timp convenţional.
Timpul fericirii, timp fără durată, gândi el, simţind o căldură-n tot trupul.
Cât de frumoşi suntem când spunem adevărul. Azi am înţeles ce-nseamnă să fii cuprins de-o stare de graţie.
Du-mă, du-mă-n Şerban-Vodă, îi spuse doctorul Murgu şoferului de taxi, şi oftă. Du-mă-n Şerban-Vodă…”

Sânziana menționează disprețuitor că doctorița Lucreția Jorda este, în realitate, fata unui cizmar din colțul Moșilor, în ciuda aerelor sale de mare doamnă:

„Doamnă doctor, nu v-am văzut la incinerarea profesorului Marin, i se-adresă Sânzienei doctoriţa Lucreţia Jorda.
N-am fost, doamnă doctor, răspunse Sânziana, în timp ce-şi scotea fişele din birou.
Se pare că cei care-au lucrat direct cu profesorul Marin nu prea l-au regretat.
Nici n-aveau de ce, răspunse pe-un ton foarte sec Sânziana, apucându-se de lucru.
Nu prea nutrea mare simpatie pentru cele două colege cu care-mpărţea încăperea. Pe doctoriţa Jorda, femeie frumuşică, simpatică, atrăgătoare, bunicică profesional, i-o scoseseră de la inimă aerele de mare cucoană pe care-aceasta, fata cizmarului Bleandă, din Cercului colţ cu Moşilor, se găsea datoare să şi le dea din cauza căsătoriei cu doctorul Jorda, dintr-un neam cu şase generaţii de mari doctori în spate, el însuşi medic remarcabil. Datorită acestui mariaj, Lucreţia căreia biată mă-sa-i zicea Lucreţă, mamă nu-nţelegea ce sunt alea ouă-n tigaie, nu-nţelegea aproape nici o expresie neaoşă ori cuvânt pe care, deşi dicţionarele nu-l menţionează, îl ştie tot omul, şi multe şi mărunte, care trebuiau s-o arate ca pe-o fiinţă de-o mare fineţe şi de-o mare delicateţe. Nici nu-ţi vine să crezi că-n zilele noastre mai poate cineva să facă pe idiotul în halul ăsta. Nu-mi închipuiam că azi cineva mai poate fi complexat de originea lui modestă, încât s-ajungă-n halul de snobism al lui madam Joardă pe numele adevărat, căci acest nobil Jorda nu este decât o reminiscenţă a vicisitudinilor pe care le-a cunoscut ortografia noastră. Cealaltă colegă de spaţiu şi de temă de cercetare, madam profesor Gorea, proastă cu ştaif, nevastă de decan om de mare nivel ştiinţific decanul găsea că nu este de demnitatea ei să stea de vorbă, ca de la om la om, decât cu-o altă nevastă de profesor, de la hematologie aceea, şi cu-o fiică de profesor, de la streptococ, asta din urmă. Deşi în sufletul lor nu se puteau suferi, madam Jorda şi cu madam Gorea freiau totuşi acest verb franţuzesc făcea parte din vocabularul activ al Lucreţiei dintr-un fel de solidaritate de clan a nevestelor de bărbaţi mari. Adaptându-se perfect mediului înconjurător, Sânziana le răspunsese cu-o indiferenţă nesimulată, fiindcă cele două colege nestârnindu-i nici un interes deosebit n-o făceau deloc să sufere: una cu ifosele, cealaltă cu tăcerea ei superioară. Sânzienei i se părea mult mai interesant să stea de vorbă cu laborantele şi cu femeile de decât cu Lucreţia Jorda şi cu Tamara Gorea, a căror conversaţie, pentru ea, nu mai avea nimic imprevizibil.”

Pe această stradă se afla prăvălia tatălui lui Sandu Haimovici, specializată în șepci, pălării, umbrele și uniforme școlare. Ulterior, Sandu a preluat afacerea de familie după finalizarea studiilor comerciale.

„Iar tu-mi prezinţi feţele pe care ţi le-a arătat viaţa la anumite momente, cu acele fiinţe care făceau parte din ele. Să ştii că nu l-am uitat pe Mario Sidalgo. Pentru mine, până la Mario Sidalgo, ovrei era…. Cine mai era?
Ovrei erau şi Berta, Sandu şi Marcel Haimovici, de la etajul I, din casa noastră din Cercului. Sandu făcuse liceul comercial şi-apoi preluase prăvălia lui taică-său, şepci, pălării, umbrele şi uniforme şcolare, de pe Şelari. Berta învăţase la Notre-Dame, apoi se-apucase de meseria maică-sii: pălării, bascuri, paruri, corsete, într-o prăvălioară cochetă, uşă-n uşă cu prăvălia lui Sandu. Bătrânii Haimovici, părinţii lui Sandu, se-aveau bine cu toţi vecinii de prăvălie, dar mai ales cu Herşcovicii, părinţii Bertei, cu care erau în vizită, cu care petreceau sărbătorile, cu care mergeau la iarbă verde, Haimovicii simţindu-se foarte onoraţi de prietenia familiei Herşcovici, fiindcă madam Herşcovici era ovreică spaniolă, dintr-un neam nobil, silită de lipsa de zestre să se mezalieze cu Herşcovici, evreu galiţian.”

„17 martie 1933, seara
Citesc Femmes amoureuses de D.H. Lawrence.
E același stil ca în toate cărțile lui. Din câte am citit, mai slab ca în celelalte cărți.
Astăzi dimineață am ieșit în grădină cu cartea mea. Era tare frumos: soarele călduț de primăvară, cerul albastru fără cea mai mică pată, un cer care nu îngăduie ochilor să privească în altă parte. De atâta frumusețe, Doamne, inima parcă mi se în​călzește puțintel. Uiți totul câtă vreme soarele strălucește astfel.
Acum nu mai am răbdare să citesc, nu mai am chef să rămân acasă. Vreau să rătăcesc pe străzi gălăgioase, singură printre trecători indiferenți. De ce? Mă-ntreb întruna de ce?
De câtva timp sunt în așteptarea unei întâmplări, a unei întorsături în viața mea. E o simplă aprehensiune? E numai o dorință de ceva nou?”

Jeni Acterian străbate strada Lipscani pe o vreme de vifor pentru a cumpăra cadouri și jucării:

„Luni, 23 decembrie 1940
Când m-am trezit, am constatat un vifor cumplit afară. În mod obișnuit n-aș fi ieșit pe o astfel de vreme, dar m-am gândit că Lucica [Vasiliu] are să interpreteze poate într-un fel sau altul nevenirea mea la întâlnire după scena de aseară. Mi-am confecționat la repezeală un „capuchon“ și am înfruntat intemperiile, armată cu două pulovere sub palton. La Cartea Românească n-am găsit decât cărți proaste. Am întâlnit-o pe Lucica și ne-am dus după jucării, apoi prin Lipscani după diverse. La Hachette am găsit Le bruit et la fureur de Faulkner. I-am cumpărat-o lui Al[ice Botez].”

Strada Lăpușneanu prinde viață sâmbăta, într‑un amestec de mirosuri tari, culori stridente și personaje pitorești, iar baronul de Vax devine figura carnavalescă a orașului, un negustor‑actor care transformă trotuarul într-o scenă și trecătorii într-un public amuzat și ușor sedus:

„Sâmbăta însufleţise Iaşul, mai ales strada Lăpuşneanu: treceau parfumuri violent proaste şi mătăsuri colorate intens ca acadelele din borcanele cofetăriilor periferice.
Flori mirositoare pentru duduci costisitoare! Cumpăraţi, cumpăraţi, domni galanţi şi cavaleri berbanţi! Baronul de Vax vă porunceşte să fiţi galanţi şi eleganţi dacă vreţi să fiţi berbanţi! Tiu vio, ma belă damă?
Cu ghete de lac, ghetre albe, mănuşi albe, trandafir alb la butoniera smochingului şi monoclu cu şnur lat pe o faţă de gorilă ţigănească, baronul de Vax cum singur se intitula îşi plasa florile cu o impertinenţă în glas şi gesturi calculat negustorească pentru publicul de sâmbătă. În timpul săptămânii se adresa individual trecătorilor, cu călcâile lipite şi jobenul plecat: Măria-voastră, nu vreţi…”

Un portret tandru și duios al lumii din care vin părinții lui Mircea, iar fragmentul surprinde, cu o nostalgie caldă, felul în care Catinca și conu Mihăiță poartă în ei Iașul ca pe o pierdere dureros de vie: un oraș‑grădină, domestic, blajin, unde aerul, prietenia și ritmul vieții aveau o simplitate fericită pe care prezentul nu o mai poate întoarce:

„Şi acum regreta. Regreta aerul curat ca apa din pivniţă pentru dulceţile de vară; regreta belşugul de verdeaţă care transformă unele cartiere ieşene într-un fel de livezi în care casele-s un fel de stupi mai mari; regreta priveliştea dealurilor Galatei şi Cetăţuiei, şi căsuţa bătrânească singura ei zestre cu ceardac, grădină şi amintiri, din strada Palladi; şi vaca de la care avea lapte bun pentru sănătatea lui Mircea; şi accentul moldovenesc al prieteniei de acolo; şi liniştea Iaşului, şi ieftinătatea lui…”

Monica și Dănuț, rămași în Iașiul golit de vacanță, se plimbă pe străzi lăturalnice pentru a scăpa de ochii autorității militare. Rătăcesc împreună prin Sărărie, într-un peisaj de stele, scări, ogrăzi și ulițe care coboară spre vale ca niște vâsle uitate:

„Trâmbiţile mobilizării în noaptea de august. Dănuţ venise în permisie de la Şcoala militară. Tuns, slăbit, timid şi taciturn, ca în copilărie, în uniforma grea de constrângeri.
În anul acela nu plecaseră la Medeleni. Olguţa era la Govora cu domnul Deleanu, Dănuţ la Şcoala de artilerie din Bucureşti. Mai apăsător ar fi fost pustiul la Medeleni decât la Iaşi.
Noaptea de august, cu privirea ei de căprioară gonită… Se plimbase cu Dănuţ pe străzi lăturalnice, unde nu erau agenţi de-ai comenduirei, nici coşmarul galonat, care-i dădea lui Dănuţ spasmul salutului.
Rătăciseră amândoi în ţinutul de stele şi umbrare al Sărăriei, din care pornesc străduţe laterale spre vale, ca nişte vâsle putrezind în voia apei unui port părăsit. Erau îmbrăcaţi aşa cum se sculaseră de la masă: Monica cu capul gol, Dănuţ fără capelă şi fără sabie. Se coborâseră pe scări, trecuseră prin ogradă, ieşiseră pe stradă mână-n mână, ca îndrăgostiţii de la ţară, şi porniseră prin Iaşi ca printr-o odaie familiară, cu stelele pe cer ca o sulfină pe dulap, cu siluetele caselor întunecate ca nişte mobile de nuc şi de stejar, cu luminile potolite şi blajine ca luciri de candelă subt iconare.”

Dimineața ieșeană, obișnuită cu tăceri catifelate, este brusc sfâșiată de huruitul harabalelor primăriei, coborând în goană de pe dealul Sărăriei:

„Dis-de-dimineaţă somnul ieşenilor tresare, tresaltă şi se cutremură. Bucureşteanul, care de la cinci dimineaţa doarme într-un urlet organizat, distribuit în toate ungherele Capitalei cu felurite nuanţe de intensitate ar dormi înainte, fără să-i pese de bâzâitul de bondar în grabnică traiectorie. Dar ieşeanul răsfăţat o noapte întreagă în tăceri de undă submarină saltă cu bătăi de inimă indignat. Cine-i tulbură liniştea fără cută a somnului de dimineaţă care e pentru somn ceea ce caimacul e pentru cafeaua turcească? Cine-i învârte la ureche această uriaşă huruitoare de Moşi? Cine? Harabalele primăriei. Din dealul Sărăriei, vreo douăzeci-treizeci de harabale, la care-s înhămate cele mai jalnice gloabe, gunoi al rasei cavaline, se revarsă la vale, de-a dura, în goană hurducată şi dârdâită, fiindcă-i pantă; căci pe drum drept, gloabele lehametei de-abia ar putea urni harabalele goale. Conducătorii acestor vehicule sunt tinere haimanale, veseli derbedei, cu faţa roză şi muc de ţigară în colţul gurii: sfârc impertinent al buzei de jos, ţinând loc de musteaţă; cu un bici care e o vargă cu şfichi de sfoară putredă, ridicat spre cer cu gest imperial de sceptru; cu faţa mânjită ca a homarilor, haine peticite şi chiot haiduceşte ţuguiat.”

Dealul Sărăriei rămâne inima tulburării matinale a Iașului, dar tot Sărăria este și locul unde zgomotul se stinge:

„Iaşul reintră cardiac în somnolenţa-i de basm; idealurile albăstresc pe zări surâsuri de liliac şi stânjenei; colbul cade din nou pe uliţele sale; tăcerea se coace în soare ca pânea în cuptor, aşteptând noaptea care o va deschide viorie cu roza petunie a lunii.
Mult va mai ţine coşmarul harabalelor municipale? se întreabă ieşenii somnului etern. Desigur că nu. Oraşul e sărac, şi cu sau fără harabale, trăieşte în murdăria sa ca Veneţia între lagune şi ca volumul în anticărie. Într-o zi, gloabele primăriei vor deceda. După război şi gloabele s-au scumpit,. aşa că Iaşul va scăpa de gloabe. Harabalele vor rămânea anatomic în grajdurile din dealul Sărăriei. Atunci abia, capitala Moldovei va avea liniştea caselor bătrâneşti, unde servitorii fac grijitura de dimineaţă în vârful picioarelor desculţe, sau n-o fac de loc, ca să nu tulbure liniştea boierilor.”

Mircea și Dănuț străbat Calea Victoriei plină de lume, printre femei îmbrăcate în tonuri de toamnă și parfum de benzină, grăbindu-se spre o explicație amânată, în timp ce orașul îi înghite în ritmul lui grăbit și solemn:

„Mircea şi Dănuţ călcau apăsat, cu ochii în pământ.
Calea Victoriei era neagră de lume ca un tedeum într-o mitropolie, dar mirosea a benzină şi a parfumuri. Femeile căpătaseră farmecul de toamnă. Erau frumoase cum sunt femeile în doliu din pricina stofelor închise, cu obraji mai albi şi ochi mai gravi. Voaletele le puneau pe ochi brumă mahometană. În ciorapii negri de mătasă, picioarele căpătau o înduioşătoare fragilitate. Toate femeile purtau mănuşi de piele, cenuşii sau castanii, care fac din amintirea mânilor goale de astă-vară o proaspătă pată de lumină, cum e ovalul alb din podul palmei înmănuşate. Unul după altul, Dănuţ în frunte, Mircea în urmă, păşeau pe marginea trotuarului, laolaltă cu oamenii grăbiţi, împroşcaţi de semnalele răguşite ale automobilelor. Păreau că se grăbesc să ajungă la Academie pentru studii absorbante. Lăsară în urmă şi somnolenta instituţie. Mircea gâfâia. Totuşi, îl urmă pe Dănuţ de aproape, hotărât să provoace explicaţia mult aşteptată.”

Portretul lui Mircea, cu delicatețea unui desen renascentist și sfiala unui suflet care roșește ușor:

„Chipul lui Mircea avea conturul delicat şi zâmbetul ciudat în colţul gurii, al unor desenuri de Vinci. Părul brun, pieptănat cu cărare la o parte, îşi înclina şuviţele răsfirate pe o frunte dreaptă ca o înălţare. Linia obrajilor se subţia spre bărbie, suptă parcă de zâmbetul necontenit zâmbet? care concentra faţa în jurul buzelor subţiri. Şi subt frunte, osteniţi de genele prea grele, ochii negri aveau evlavia gravă a ochilor deprinşi să se închine la icoane în biserici nalte şi întunecoase.
Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude oricine…
Fiindcă roşesc uşor!
Şi se roşi din nou, fiindcă era adevărat.
La revedere, Mircea! îi strigă Herr Direktor, urcându-se în automobil. Spune-i lui Dan să nu m-aştepte la masă. Dacă vreţi vă trimit maşina să vă plimbaţi.
Nu, mulţumesc… M-aşteaptă acasă.
Şi ca să nu-l mai vadă ochii străbătători ai lui Herr Direktor, se ghemui pe un fotoliu de paie, la adăpostul balustradei cu trandafiri.
Huruiala claxonului silueta abrupt drumul automobilului spre Calea Victoriei.
Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude oricine…”

Herr Direktor îi zugrăvește lui Dănuț mirajul Bucureștiului — licee „ca-n povești”, duminici la Șosea și călătorii în străinătate:

„Dănuţ trase cu coada ochiului la Olguţa, dar întâlni numai ochii trişti şi miraţi ai Monicăi.
De-acuma înainte ai să ai pantaloni lungi, cu dungă! Auzi, Dănuţ? Pantaloni lungi. Aşa cum poartă tata şi cu mine. Ce mai vrei?
Dănuţ începu să asculte.
Ce se-ntâmplă însă: noi cu toţii vrem ca tu să ai parte în viaţă de ce-i mai bun şi ce-i mai ales… Şi fiindcă la Iaşi nu sunt licee de samă, am dori să urmezi liceul la Bucureşti. În capitala ţării, Dănuţ! Să stai într-un oraş cu regele! Duminica te scot din internat, şi după ce tragem un… o masă grozavă la Enescu unde-ai să comanzi tu ce-ţi trece prin cap ne trântim într-o trăsură cu doi cai negri şi facem o plimbare la Şosea… Şi să ştii, Dănuţ, muscalul care l-oi alege eu întrece caleaşca regelui! Hei-hei! Săracul rege! Noi înainte, picior peste picior, şi el în urma noastră… Ştii tu că moşu Puiu se pricepe!… Şi la anul după ce-i învăţa tu bine, ca să nu-l faci de râs pe moşu Puiu facem amândoi o plimbare în străinătate. Când cu trenul, când cu vaporul!… Şi când ţi-i întoarce, vorbind atâtea limbi străine, rămâne Olguţa cu gura căscată, glumi Herr Direktor, făcând cu ochiul Olguţei. Vra să zică, Dănuţ, iaca ce-ţi propune moşu Puiu: ori rămâi la Iaşi într-un liceu dărăpănat unde vin toţi desculţii şi nespălaţii, într-un liceu cu uniforme urâte ori vii la Bucureşti cu moşu Puiu, la un liceu ca cele din poveşti, în oraşul în care stă regele, în oraşul în care, duminicile, o ducem numai într-o petrecere, şi de unde, când vine vacanţa, hop în tren şi tot înainte… Acuma tu gândeşte-te şi alege… Tu ştii cum e bine şi ce vrea moşu Puiu. Hotărăşte.
Hai, Monica. Noi n-avem ce căuta aici.
Uşa pocni… Herr Direktor aprinse o havană… Dănuţ îşi roti privirea prin odaie… Domnul Deleanu privea plafonul încruntat, ca şi cum acolo sus ar fi fost zugrăvită vânzarea lui Isus.”

„Sammy se gîndea la astfel de lucruri în momentul în care intra pe strada I.C. Brătianu, dinspre Biserica Botezătorului. La început nu băgă de seamă agitația din josul străzii, undeva în fața lui. Dacă ar fi fost mai prezent, încă ar fi putut face cale-ntoarsă.
Fu smuls din gînd de un fluierat dintr-acelea de stînă, născut din contorsionarea măiestrită a limbii și nu din vreun țignal ca la meciurile de fotbal. Sammy privi cu surpindere la soldatul ce fluiera și care îi făcu semn cu mîna, imperativ, ca și cum ar fi spus „da, da, despre tine e vorba!”, apoi o porni în pas alergat spre el.
În acel moment, Sammy s-a oprit. Și-a privit, din reflex, ceasul de la mînă. Soldatul venea hotărît, legănînd o pușcă veche, din răzbelul trecut. „Colonelul a aflat de noi!” - fu primul gînd al tînărului și această ipoteză îl anestezie pe loc. Înfipt în mijlocul trotuarului, așteptă pînă ce soldatul ajunse aproape. Trăgîndu-și sufletul, acesta adăstă cîteva momente, privindu-l pe Sammy concentrat, de parcă i-ar fi numărat firele de păr de pe obrazul neras. Sammy îl privea și el - soldatul, măslinos la față, puțin la trup și cu două capete mai mic decît Sammy, părea chiar mai tînăr, nu era limpede dacă avea 20 de ani împliniți.”

„Cînd au ajuns în dreptul lor, au cotit la stînga și au continuat să coboare. Coloana care îi aștepta s-a pus în mișcare îndată ce au trecut și gărzile care îi mînau din urmă. Aceștia le-au ordonat și celor care veneau acum după ei să ridice mîinile, așa că fetița a trecut în brațele tatălui, care a luat-o cu o mînă, în timp ce pe cealaltă o ținea ridicată.
A început numaidecît să numere pe degete:
_Unu.
_U-nuuu, a zis fetița după el și a apropiat palma de gura lui.
_Ce vine după unu?
_Doi-iii.
_Corect, doi. Și după doi?
_Doi-iii, a zis fetița din nou.
_Nu doi, trei.
_Tei-iii.
_Așa, trei. Și după trei?
Fetița a ridicat din umeri. N-avea încă doi ani.
_Patru.
_Patuuu, a zis ea, dar mai mult pentru ea, și a început să își sugă degetul mare.
_Terminați cu asta, a zis atunci ofițerul. Fără semne cu mîinile, că te pun s-o ridici și pe cealaltă, ai înțeles?
Bărbatul a dat din cap. Fetița își pusese fruntea pe umărul lui. Ținea și ea o mînă în aer și, din cînd în cînd, o lovea pe mama ei peste antebraț cu ea. Ar fi vrut să o facă să lase brațele jos.
În afară de cîte un scîncet de durere, care străbătea mulțimea pînă acolo, în spate, nu se auzeau decît pașii tîrșîiți ai oamenilor. Se îndreptau spre gară, în fața căreia se vedeau alți oameni, dar nu se înțelegea dacă erau vii sau morți.
_Vezi? Ne trimit undeva, nu ne împușcă, i-a șoptit atunci copilului, uitînd pentru o secundă că soției voia să-i spună asta.”

„Hagen spusese adevărat. Adresa pe care le-o dăduse, era departe, iar casa părea într-adevăr foarte veche. O poartă de lemn într-un zid cenușiu, închisă cu drugi mari de fier, ca o poartă de cetate, rămase surdă la toate bătăile lor. S-ar fi spus că nimeni n-a mai trecut din timpuri străvechi, acel prag. Frau Adelle Bund nu era acasă, sau nu voia să răspundă.
[...]
Pe toată strada, figuri uimite apăreau la ferestre, neștiind ce se petrece. O fetiță din vecini îi întrebă de peste drum, pe cine caută.
— Nu locuiește nimeni aici? întrebă Paul.
— Ba da, dar... 
Fetița nu termină răspunsul și fugi repede în casă, probabil ca să spună mai departe lucrurile de necrezut care se întâmplau la numărul 26. Poarta se deschise totuși în cele din urmă, dar numai pe jumătate. O femeie bătrână îmbrăcată în negru, îi opri din prag să intre, cu o privire aspră care spunea de la început: nu!
Paul îi întinse plicul lui Hagen și ea îl desfăcu, ținându-i mereu afară, în fața porții, și ridicând spre ei, din când în când, o privire bănuitoare, ca și cum i-ar fi confruntat cu cele scrise în scrisoare.
«Mai bine vă găseați de dormit în altă parte» zise ea în sfârșit, hotărându-se totuși să-i primească înăuntru.
Mergea înaintea lor, întâi printr’o curte interioară, în care răspundeau câteva ferestre oblonite, apoi printr’un lung culoar întunecos. întreaga casă părea nelocuită. Nu se auzea de nicăeri nici un zgomot, nici o șoaptă. Femeia se opri în fața unei uși și încercă în întuneric câteva chei, până ce reuși s-o deschidă. Era o cameră mare, înghețată, cu mobile greoaie, pline de praf. «De când nu s’au mai deschis ferestrele aici» gândi Nora.
Frau Adelle Bund înțelese probabil gândul vizitatoarei. « Trebue să aerisesc și să fac focul. N-am știut că veniți. Aici nu vine nimeni». Obloanele erau toate închise, intrare, cu drugi de fier.
— Noi lăsăm ruksacurile și ne ducem, spuse Nora. Dumneata, dacă ne dai o cheie de la poartă, nu trebue să ne aștepți. Ne întoarcem târziu.
Voia să iasă cât mai repede de acolo, să se vadă din nou afară, dincolo de acele ziduri reci.
[...]
La ieșirea din biserică, găsiră un Brașov de noapte, potolit, cu luminile stinse, cu străzile pustii. Sașii, ieșiți de la concert, mergeau spre case în grupuri tăcute. Orașul recăpăta aspectul lui de burg provincial, cu Biserica Neagră în mijloc, ca o imensă orgă. În strada Prundului îi aștepta o dublă surpriză: o Frau Adelle îmbunată și o casă primitoare, amândouă schimbate prin miracol în câteva ore. Focul ardea de multă vreme în cămin și poate că numai el izbutise să înduplece inima femeii și dușmănia lucrurilor. Nora nici nu privise bine acele mobile mari de stejar fumuriu, care în primul rând i se păruseră, odată cu gazda, ostile. Le descoperea abia acum, severe încă și totuși prietenoase. Pretutindeni erau covoare și cărți. Intr’un colț un pian și caiete de muzică. Le răsfoi cu mirare: Schumann, Brahms, Schubert.”

„În noaptea de 9 spre 10 septembrie, la orele două și douăzeci de minute a avut loc o explozie la Galeria Europa, sală de expoziție a Uniunii Artiștilor Plastici. Deflagrația a pulverizat geamurile și a împrăștiat sculpturile din metal expuse la o distanță de până la 10 metri. Două mașini aflate pe strada Mureșenilor, care au trecut peste metalele ajunse pe carosabil au intrat în coliziune. În urma accidentului nu au existat victime.”

„Într-o zi a trecut pe Moșilor Vechi, iar de sub asfalt ieșea un dud, nu foarte tânăr. După cum arăta, se luptase câțiva ani cu betonul. Venea de sub o clădire de al cărei zid se lipise, încăpățânându-se să stea vertical” 

„Ludwig, în ce-l priveşte, locuise pe Strada Hirscher, într-un apartament închiriat la etajul întâi al unei case micuţe şi a descris şi el mobilele pictate cu bujori roşii, lemnăria, dantelată la colţuri, spătarul scaunelor cu inimioară decupată, podelele de scândură date cu ceară şi ferestrele pline de muşcate albe şi roşii.”

„Din tot ce fusese vizavi n-a rămas în picioare, stingher, decât bradul. Dar așa, fără o curte cu două intrări în care să te poți ascunde, nu-l mai puteam socoti al nostru și nici el nu mai părea să-și găsească locul în lume. Străpungea cerul acuzator. Își aștepta sfârșitul. Biserica Sfântu Ioan avea acum un enorm zid orb, însă, o altă biserică din apropiere, de la bulevard, fusese dărâmată. Casa noastră, împreună cu toate casele de pe partea numerelor cu soț, a rămas în picioare, dar a continuat să transpire încă mulți ani, iar de pe partea cealaltă au dispărut vreo opt numere cu soț. Deocamdată acolo era un mare gol și nu știam cu ce avea să fie umplut. Pentru prima dată casa noastră vedea cu ochii ei parcul orașului.”

„Era în timpul războiului, în ’43, și în anul ăla, ca un avertisment, s-a petrecut o tragedie în celălalt hotel construit de el, în ăla mic, Aro Sport. [constructorul hotelului era soțul personajului Maia, n.r.]
Știam unde e. Aro Sport era chiar pe strada noastră, dar pe partea numerelor fără soț, în capătul dintre 7 Noiembrie și avea trei etaje. Întunecos, cu camere de o parte și de alta a unui coridor lung, și o singură baie, la capătul coridorului pentru toate. Era un hotel foarte ieftin, în care înnoptezi și pleci a doua zi. Nu părea deloc să fie frate cu Aro cel frumos.”

„Episodul ăsta îl povestea cel mai bine Maia, care venea în vizită în casa noastră aproape în fiecare zi și cu care toți îmi spuneau că semăn la ochi, gene și sprâncene. Panica, graba plecării de-acasă cu o valijoară gata pregătită, fuga spre pădure erau evocate cu detalii atât de comice, încât noi, care nu ne temeam de bombele americane, ne prăpădeam de râs. Aici era pomenită și prăbușirea Vilei Kertsch, la capătul dinspre parc al Străzii Republicii. Numele ne era cunoscut (știam chiar cum să-l scriem) de sub Tâmpa, unde era un apeduct făcut după planurile și sub coordonarea lui Christian Kertsch, Inginerul șef al orașului.”

„De aceea, când am început să găsesc aproape în fiecare zi o bancnotă pe jos pe 1864, am crezut că e un test al lui Viorel, care număra și monedele de un ban din cutia metalică în care fuseseră biscuiți de la Lidl. Eram sigură că mă aștepta după o mașină, să vadă dacă ridic cei 50 de lei. Am trecut pe lângă ei, deși toată ziua mi-am imaginat cum i-aș fi cheltuit. Nimeni nu pierdea atâția bani. Sigur era o capcană. Timp de mai multe zile a apărut bancnota, în locuri diferite de pe 1864. Seara, la cină, mă uitam mândră la Viorel, scârbită de încercările lui de a mă prinde cu bancnota și de felul în care sugea măduva din oase. O vreme nu am mai văzut-o și am zis că s-a potolit. Numai că, într-o dimineață, mâna mamei nu mi-a mai dat obișnuiții cinci lei și nici prin haine nu i-am găsit. Lângă curtea cu iederă de pe strada pustie mă așteptau zece lei. M-am gândit că Viorel a schimbat momeala, dar și că poate sunt fraieră și nu e niciun test. I-am luat, i-am ridicat deasupra capului și am continuat să merg spre școală repetând robotic A pierdut cineva zece lei? Doar Darius, cu care m-am întâlnit pe altă stradă, mi-a spus că sunt ai lui. În visele tale, prostule, i-am răspuns, am băgat-o în buzunar și am cheltuit-o cu sete la magazinul din curtea școlii.
Au urmat alte zile cu alte bancnote de zece lei, dar aveam succes doar când nu mai era nimeni pe stradă. Oamenii din fața mea mi-o luau înainte, iar cei din spatele meu pretindeau că ei au pierdut-o, iar eu nu le puteam spune că sunt niște nesimțiți mincinoși și că asta e bancnota mea magică de pe 1864. Nu m-am îmbogățit cu timpul, așa cum credeam că voi face, fiindcă satisfacția de a găsi bancnota îmi potolea pornirile de a-i cere mamei bani, așa că s-a obișnuit să nu-mi mai dea.”

„Strada Strigăturii e teritoriul lui Cătălin, singurul puști din cartier care a fost la școala de corecție. Are o cicatrice pe bărbie și scuipă la cinci metri. Când vă vede, folosește niște cuvinte pe care nu le-ați mai auzit: Ia uite-le pe Lindic și Spermă! Ați venit să vă fut? Tu te înroșești, chiar dacă nu știi ce înseamnă. Intuiești că e de rău și vrei să fugi. E  de ajuns să treacă mama pe lângă tine când răsună cuvintele astea în aer și ți-o iei de parcă tu le-ai pronunțat. Dar Tatiana nu se înroșește. Se apleacă după un șobolan cu burta plesnită, îl apucă de coadă și îl rotește spre Cătălin, căruia îi e frică de mortăciuni. Sunteți în pericol doar când mașinile cartierului n-au mai călcat niciun animal, ceea ce nu prea se întâmplă.”

„– Unde te duci? îi simt respirația pe gât și mâna sub fund, trăgându-mă în sus, ca atunci când eram mică și Toma mă suia pe cal. Nu vrei să mai stai cu mine?
Scap punga. Doi biscuiți se rostogolesc pe asfalt. Mintea, de parcă ar vrea să amâne inevitabilul, îmi arată că poate transforma o secundă într-o oră. Imagini și informații se desfășoară într-o succesiune a lui prea târziu. Mai întâi văd sprayul meu cu piper, care stă atât de bine așezat în buzunarul lateral al rucsacului de acasă, din camera mea, de lângă birou. Îmi amintesc și în ce direcție era îndreptat atunci când am plecat și am hotărât că un drum până la brutărie, în propriul meu cartier, la vârsta mea, la zece dimineața, e cât se poate de safe. Mi-l amintesc pe Viorel, autospeciala lui, proiecția de intangibilitate care m-a ocrotit în timpul liceului și de care, până acum, ca femeie adultă, credeam că nu mai am nevoie. E mai puternic decât mine. Îmi dau seama din încordarea mâinii care mă frământă și a celei care mă ține. Îmi înghit greața. Nu mă va ajuta să supraviețuiesc. Dar rușinea, pe ea nu o alungă nici măcar frica care îmi îngheață picioarele. E o ceapă ale cărei straturi nu se mai termină. Descojesc rușinea dorinței ca Viorel să mă protejeze și dau de rușinea că propriul meu tată nu mă poate proteja, apoi că Tatiana nu mă poate proteja, că iubitul meu nu mă poate proteja, că mama nu mă poate proteja, că societatea nu mă poate proteja și apoi, sub toate astea, găsesc rușinea că am nevoie de protecție și că nu mi-o pot acorda singură. Îmi e teamă că, dacă-i dau un cot, nu-l va durea suficient, nu-mi va elibera brațul, nu voi putea fugi, mă va împinge în desișul ăsta blestemat căruia ar trebui să-i dau foc anual. Își va lăsa greutatea pe mine și îmi va distruge orice șansă să mă pot împăca cu propriul corp. Nici nu s-a întâmplat și știu deja că nu mă voi putea ierta și că sunt ultima proastă să cred că eu sunt responsabilă de răul care se abate asupra mea, că l-am atras eu cumva, poate m-am îmbrăcat în ceva care invita, poate n-am fost atentă cum mi-am risipit amabilitatea. Trebuie să fiu vinovată, e o chestiune de cum, nu de dacă. Nu contează că port pantaloni uzați de trening și un tricou de casă, că îmi feresc privirea și am un mers de lasă-mă-n pace. O mișcare, constituția mea, vocea au complotat în a-i semnala unui bărbat că merit și că pot fi supusă voinței lui.”

„Iau scaunul în spate și încep să-mi număr pașii. Mă liniștește. Ai fi spus că tata, care mi-a arătat vreo două decenii că nu se poate schimba, m-ar fi pregătit pentru a accepta că nici iubita mea nu se va schimba. Și nu e chiar așa de greu de acceptat că cineva care-ți face tot timpul rău nu se va schimba, dar cum rămâne cu cei care-ți fac destul rău, dar și o cantitate deloc neglijabilă de bine? Câte aspecte ale vieții trebuie să priviți diferit tu și iubita ta până când sexul nu mai este suficient pentru a umple crăpăturile? Dacă în doi ani ea mi-a spus că ține la mine de 22 de ori și că mă iubește de două ori, mi-a gătit de 13 ori, s-a asigurat că nu mi-e frig de opt ori, mi-a luat două cadouri, m-a ascultat răbdătoare de 19 ori, a râs neprefăcut la glumele mele de 239 de ori, a arătat curiozitate reală pentru interesele mele de 14 ori și a vrut să-mi dau drumu-n gura ei de 213 ori, dar, în același timp, s-a întristat de 22 de ori când i-am spus că nu cred în Dumnezeu, a fost sadică în 79 de momente în care aș fi avut nevoie să fie caldă, nu a citit nicio carte pe care i-am dăruit-o, a insistat de 67 de ori să-mi vorbească despre divinități, deși i-am spus că sunt ateu, și-a arătat dominanța asupra mea și a fost rece de fiecare dată când am ieșit cu alți oameni, în 52 de momente în care am avut mici succese m-a privit mai mult ca pe o competiție decât ca pe un partener, deși nu m-a înșelat, a acceptat cel puțin zece cadouri din partea altor bărbați fără a le spune că e într-o relație. Cât valorează un gest din care scazi alt gest? Cum faci calculul?
Deja la pasul 293 nu mai pot, dar mă forțez să-l fac și pe 294 fiindcă mă simt mai bine dacă numărul e par. Scaunul e greu, dar măcar am pe ce să mă odihnesc, așa că-l las în mijlocul trotuarului, mă așez pe el și-i reglez înălțimea exact cum îmi place. Vremea florilor din pământ a trecut. Au rămas doar cele desenate cu markerul pe semnele de circulație. Cocoșul metalic din grădina cu lalele pestrițe primăvara nici nu apucă să se învârtă de șase ori, că deja o văd pe Gabriela prin pelicula subțire de ceață care s-a lăsat. A mers repede. Mi-ar fi plăcut să întârzie câteva săptămâni. E îmbrăcată în paltonul roșu, cu model scoțian, iar fiecare pas pe asfalt trimite o undă de șoc în buclele roșcate care saltă câte patru centimetri în aer. În timp ce o aștept pe scaun să parcurgă acești ultimi 30 de metri, simt pentru prima oară că energia ei sexuală nu mai are putere asupra mea. Stau cu coatele pe genunchi și cu mâinile împreunate de parcă întreaga stradă e biroul meu. Faptul că nu mă ridic o neliniștește și o face să ezite.
– Deci? mă întreabă în final.
– Tata mi-a vândut lucrurile pe băutură și-acum refuză să se-ntoarcă acasă. Zice că vrea să trăiască pe străzi, să nu-mi mai distrugă viața.
24. Pentru a 24-a oară s-a uitat la mine când i-am spus ceva grav ca și cum i-aș fi adus la cunoștință că am rămas fără cuburi de gheață în congelator.”

„M-am îmbrăcat cu cele mai bune haine pe care le aveam și am luat-o spre muncă prin Centrul Vechi. Acest cuib al mizeriei capitaliste mi-a folosit la un singur lucru în viață. Oricând era nevoie să știu dacă m-am îmbrăcat frumos sau dacă m-am asortat cum trebuia, nu-mi rămânea decât să trec prin el. Fetele plătite să atragă turiștii sunt niște critici de modă mai buni decât Maurice. Dacă mă invitau măcar două-trei să intru să consum, însemna că m-am îmbrăcat bine sau cel puțin ca un turist. Dacă își întorceau privirea la o secundă după ce ținuta mea le-a insultat retina, era clar că arătam ca un sărac. Nu că aș fi avut vreo problemă cu asta, dar acum aveam ceva de dovedit. Superficialitatea șefei care îmi stabilise destinul putea fi plesnită doar de o altă formă de superficialitate care s-o facă să înțeleagă că nu mai avea niciun fel de putere asupra mea.”

„Ați luat-o pe Dedulești. Cartierul era învăluit în clarobscurul unui apus pe sfârșite. Mergeați încet, în tăcere. Tatiana ținea țigara între degetul mare și arătător. Sufla fumul pe nări, ca pentru a-și opri cuvintele pe care voia să ți le spună. Fetele, s-a auzit de pe o alee ascunsă de două grădini. Ia uite, v-a spus nea Zbârnea, și și-a scos pula prin deschizătura pantalonilor de pijama în carouri. Stătea acolo, lângă o tufă de caprifoi, și o decalota ca pe o tumoră mică și dureroasă. Cealaltă mână era vârâtă într-unul din buzunarele vestei lui de pescar, de parcă se pregătea să scoată un cârlig și să agațe momeala. Nu mai construiai case în care nea Zbârnea să se strecoare, dar nici nu te simțeai încă femeie, deși corpul tău asta îi spunea. Tatiana te-a luat de mână și te-a tras spre bătrân. Lui parcă nu-i venea să creadă că n-ați fugit, că n-ați zbierat, că nu l-ați acoperit de scârbă. Ai încercat să stai pe loc, dar Tatiana te-a tras puternic. Bătrânul se uita când la prietena ta, când la tumoră, de parcă o implora pe una să se aproprie și pe cealaltă să crească. Tatiana s-a așezat chiar în fața lui, tu ai rămas mai în spate. S-a lăsat pe vine și a privit tumora care parcă începuse să asculte, să pulseze și să crească. Bătrânul a început să răsufle greu de anticipare. Tatiana a tras un fum lung, l-a suflat peste pantalonii bătrânului și a strivit vârful roșu al țigării de vârful vinețiu al tumorii. Bătrânul a scos un țipăt de animal săgetat și a vrut s-o plesnească, dar una din mâini proteja rana, iar cealaltă se blocase în vestă. Tatiana a izbucnit în râs, te-a luat de mână și ați fugit.”

„Îți dă o palmă la fund, în joacă. La fel o fac și colegii tăi, care au observat războiul pe care îl porți cu propriul corp și s-au oferit să te ajute. Ți-l pălmuiesc zilnic, ți-l pedepsesc, poate vor convinge carnea să se retragă de unde a venit. Până și tocilarii o fac, cei cărora dacă le-ai adresa un cuvânt, s-ar uita în jos. Pare că toți băieții ți-au separat personalitatea de corp. Într-un moment, le dai să copieze tema la franceză și vă coalizați împotriva scorpiei care nu vă slăbește cu conjugările, în următorul, îți apucă sânul de parcă e o minge antistres. Îți pălmuiesc fesele ca pe o darabană dintr-un clip cu manele. Le sucești mâna, îi plesnești, îi zgârii, îi prinzi cu Tatiana și îi înghesui într-un colț. Nu le pasă. Suportă orice. Nu înțelegi. Ce se petrece cu ei? Ce forță îi face atât de masochiști? Ai vrea să-ți tai cu un cuțit excrescențele și să le pui pe catedră. Luați-le, strângeți-le, bateți în ele până se stropșesc, numai lăsați-mă în pace!”

„Strada Timpului șerpuia prin centrul Bucureștiului și era îngustă și lungă, așa că am mers câteva minute bune până când am ajuns la numărul 77. În fața noastră s-a ivit o casă impunătoare, dar veche și părăginită. Cândva fusese gălbuie, însă acum avea o culoare ștearsă, pământie. Tencuiala era crăpată și deasupra ferestrei largi de la primul etaj se zărea cărămida. Casa era înaltă, cu un etaj și mansardă, și avea o curte mică în față și pe una din laturi. Gardul de fier forjat care o înconjura era ruginit și cu vopseaua crăpată. Pe cutia poștală, cu ușița atârnând într-o rână, se distingea numărul 77.”

„Obraznicu' - sau Obrăznicuțu' - rămâne cel mai indescifrabil personaj din galeria pisicilor îndrăgostite de curtea din strada dr. Tomescu. Nu vine niciodată pe terasa din spatele casei ca să mănânce, ci ca să asiste flegmatic la prânzul altui pisoi. Se instalează în fotoliul de răchită și urmărește, cu un aer ușor disprețuitor, mâncatul pofticios al confratelui care se nimerește să fie acolo.”

„Aveam opt sau nouă ani, iar Strada Ostrovului (între Ferentari, Pieptănari și Drumul Găzarului) era scăldată în dulce-abulica lumină de aprilie, către vremea prânzului, în tăcerile zumzăite de gâze și aburite de miresmele (sau miasmele, depinde de meniul zilei) ieșite pe hornurile mahalalei. Mişu trăgea la aghioase mai ceva ca Spiridonul lui Titircă, tolănit pe acoperișul de carton gudronat al garajului dinspre stradă, mirifica peșteră a copilăriei mele, doldora de scule, undițe, instrumente și ustensile de pescuit & reparat sau construit orice.”

„Stăteam mizerabil cu banii pe vremea aceea și nu o s-o uit niciodată. La fel cum n-o să uit după-amiaza caniculară în care mă târam prin Lipscani spre stația de metrou de la Piața Unirii, asudat și în preleșin. Am trecut pe lângă un magazin de animale de companie, pe locul de azi al hotelului Tania Frankfurt, și am văzut în vitrina lui un exemplu de cruzime pasivă care mi-a uscat gâtul pe loc. 
Într-o cușcă lăsată în plin soare, o pisică agoniza lent și neputincios, cu blana peticită și cu o expresie de disperare mută. Era o perioadă când îmi amanetam destul de des inelul de familie ca să-mi pot plăti facturile. Cum făcusem deja operațiunea, trebuia găsită altă soluție pentru salvarea animalului.”

„Căutarea mea s-a întrerupt după circa vreo săptămână, când, pe la două noaptea, îmi urmam ritualul de colindare a străzilor din jurul Foişorului de Foc, chemând în crescendo „Zița, Zița". O fereastră dintr-o casă cu hochparterre s-a deschis brusc și o voce groasă, sincopată de somn, mi-a strigat, de s-a auzit până-n capătul străzii Zece Mese: «Dacă vrei să te f..., vino-ncoace și taci dracului odată!»”