Adina Popescu

„Odată, m-am urcat cu Anton pe bloc, ca să vedem eclipsa totală de Lună. [...] Și m-a tras după el spre margine. Pașii noștri scârțâiau pe pietriș. Am ajuns la un metru de balustrada de ciment, care chiar și mie îmi ajungea doar până la mijloc. I-am strâns mai tare mâna lui Anton. Apoi, am survolat Bucureștiul.
— Uite, în față, Foișorul de Foc… e mai înalt decât blocul nostru.
— Cât de înalt?
— Nu mult. Dar acum vreo 50 de ani era cea înaltă clădire din București. Ca să poată să vadă pompierii unde-s incendiile.
— Aha.
Știam Foișorul de Foc, trecusem de nu știu câte ori pe lângă el, dar nu-i acordasem niciodată vreo importanță. Vizavi era chioșcul de unde luam cu mama covrigi calzi. Iarna, ne frigeam mâinile pe șir.
— Și acolo, în dreapta, e 23 August, stadionul… îl vezi?
Aiurea, nu vedeam nimic. Totul era scufundat în beznă.
— Dar blocurile din partea aia de unde sunt? am arătat eu niște luminițe din zare, ce păreau să alcătuiască un vapor.
— Păi, acolo cred e Mihai Bravu… sau Pantelimon.
— Și Berceni?
Era pentru un mine un cartier la fel de îndepărtat ca un alt oraș.
— Berceni nu se vede de aici… Suntem prea departe. Hai dincolo, să vezi Calea Moșilor!
Am făcut înconjurul terasei și am regăsit Calea Moșilor dreaptă, nouă, cu blocurile ei la fel, cu felinare portocalii, așa cum o știam. Frumos!
— Și acolo, în capăt, Bucurul… îl vezi?”

„Mă ia de mână și mă duce într-un loc unde s-a adunat multă lume. Nu văd nimic, dar Anton, care are un metru optzeci, vede. Își tot ițește capul pe deasupra celorlalți, iar eu nu aud decât un huruit. E
mult praf, încep să tușesc.
- Ai văzut?! îmi strigă Anton ca să acopere zgomotul. Mută biserica Olari!
Nu văd nimic. Cum pot să văd printre picioarele oamenilor?
Mă ridică și mă pune pe umeri. Acum văd biserica înclinată într-o parte, de zici că se scufundă,
încă puțin și dispare de tot, într-o mare de praf.
- Vezi? strigă Anton de sub mine. O mută pe șine.
Nu pot să văd șinele și cred că mă păcălește. Că doar biserica nu e tramvaiul 21, ca să meargă pe șine…
Atunci, ceva scrâșnește și biserica începe să se miște, să înainteze prin praf, ca un vapor. Vine spre noi.
- De ce au mutat biserica? am întrebat în seara aia.
- Ca să construiască blocurile noastre, a zis Anton.”

„Cel mai minunat magazin din lume este Magazinul Universal de la Bucur Obor. El se află la parterul și la primul etaj al unui bloc înalt cât un zgârie-nori, cu care se încheie, de fapt, Calea Moșilor. Acesta e blocul Bucur, care are chiar și 14 etaje. Când mergem pe Calea Moșilor și privim în zare, tot timpul îl vedem cum se profilează măreț pe cer.
Magazinul Bucur Obor e un magazin unde găsești de toate – are mercerie, covoare, rechizite, pantofi, bibelouri, Alimentara, jucării, Fortuna, Pescărie, confecții, articole de menaj, Auto-MotoVelo-Sport, electronice și electrocasnice, farmacie, perdele, ciorapi, artizanat, sticlărie, iar la etaj are haine din blană foarte scumpe și vulpi pe care să ți le pui la gât.”

„Prin toamnă, la începutul clasei a III-a, am fost la recoltat castane. Și sarcina asta a fost ușoară, pentru că pe strada școlii noastre – strada Oltarului, care începea din Calea Moșilor și se sfârșea la clopotnița bisericii – creșteau numai castani. Doar ce ieșeam din școală și dădeam cu șutul la castane. Într-o oră de sport, am mers cu toții în curtea mică, cea din fața atelierului de practică, am adunat doi saci și am depășit norma, de ne-a lăudat chiar și tovarășa Vameșu.”

„Intrarea profesorilor e un pic înfricoșătoare, mai ales că noi, de obicei, nu avem acces pe acolo. Mai întâi e o ușă înaltă de vreo trei metri, cu grilaj. În dreapta ei, pe zidul școlii, e o placă de marmură comemorativă în care se spune că școala noastră e veche de peste 100 de ani. După ce treci de poartă, intri într-un holișor întunecos, cu câteva trepte acoperite de o mochetă vernil. În urmă cu doar doi ani, pe pereții holului erau steaguri – cel tricolor și cel al partidului – și fotografii înrămate cu pionierii școlii noastre, din diferite generații. Mai era și un desen cu un porumbel alb, sub care scria „PACE“.
Acum nu mai e nimic, doar pereții goi, de parcă ai intra într-o văgăună în munte. Urci treptele, mai deschizi o ușă și te pomenești chiar în inima școlii, în holul cel mare, cu podeaua de ciment, ca o tablă de șah, cu măsuța elevului de serviciu și cu secretariatul. Vreme de opt ani, cât am învățat în școala noastră, n-am intrat și nici n-am ieșit pe intrarea oficială decât de vreo cinci sau șase ori. În afară de profesori, pe aici veneau părinții noștri la ședințe. Intrarea elevilor se făcea printr-o micuță curte laterală, unde pe timpuri se ținea careul și se cânta imnul înainte de prima oră. Era o ușă, pur și simplu, fără hol, mochetă sau fotografii pe pereți. Iar curtea laterală semăna cu o curte de pușcărie, cu ziduri înalte, pe care nici măcar Tătaru Stelian sau Grozavu nu le puteau sări, și cu un singur culoar de acces, dinspre strada Oltarului, posibil fostă a Altarului, fiindcă ducea la biserica Silvestru.”

„Căutăm un tunel. Școala asta a aparținut de biserică atunci când era școală de popi, așa că trebuie să existe un tunel secret care să facă legătură între școală și biserica Silvestru. E logic. Și e din Cireșarii.

[...] În noaptea aceea, am visat tunele secrete. Tunele lungi și întortocheate, care sfredeleau burta orașului, întâlnindu-se toate dedesubtul Căii Moșilor și transformându-se într-un sigur tunel nesfârșit, în care se auzea clopoțelul și corul de la biserică.”

„Baletul e de două ori pe săptămână, miercurea și vinerea, și se ține la Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei, de pe strada Viitorului, aproape de Piața Galați. E o casă veche, cu două etaje, care seamănă un pic cu fosta mea grădiniță de pe Dacia. În fiecare încăpere a casei se întâmplă câte ceva, e un zumzet continuu de șoimi și de pionieri din tot sectorul 2. Parcă suntem cu toții într-un stup.
[...] aștept ca tovarășa profesoară să ajungă în dreptul meu. 
N-o să scap și de data asta, mai bine mă aplec, flexez, întind.
- Spatele drept și pieptul în față! Un’, doi, trei, patru…
Jap! îmi trosnește o linie peste picioare. Mă doare și încep să plâng fără zgomot.
Așa era la Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei, puteau să facă din tine orice, chiar și balerină!”

„— Cum te cheamă pe tine?
— Popescu Adina, hî! am răspuns prompt, așa cum mă învățase mama să fac în caz de pierdere, rătăcire sau răpire. Și stau pe Calea Moșilor număru’ osutăoptzeci, bloc douăzeci, etajul unu…”

„Duminică, merg cu Anton în Herăstrău. El mi-arată păsări, copaci, flori, iar Casa Scânteii se vede mare, dincolo de lac. Acolo lucrează el. Eu mă tot gândesc la tovarășa Dușa și la faptul că mi-a zis să fiu Veronica. Ne întoarcem acasă cu autobuzul. În autobuz, cânt un cântec de la grădiniță. Anton îmi zice: — Nu mai cânta, că-i deranjezi pe oameni! O tanti zice: — Lăsați-o, domnule, să cânte! La ce vremuri trăim… lăsați copilul să cânte!”

„Acum, noi locuim împreună cu bunica, pe strada Știrbei Vodă, într-un bloc dărăpănat. Anton spune că blocul a prins multe cutremure, iar la următorul mai mare, o să cadă. Lui Anton îi e frică să mai stea aici. Și mamei îi e frică de bunica.”