Școala Gimnazială „Sfântul Silvestru”

„Intrarea profesorilor e un pic înfricoșătoare, mai ales că noi, de obicei, nu avem acces pe acolo. Mai întâi e o ușă înaltă de vreo trei metri, cu grilaj. În dreapta ei, pe zidul școlii, e o placă de marmură comemorativă în care se spune că școala noastră e veche de peste 100 de ani. După ce treci de poartă, intri într-un holișor întunecos, cu câteva trepte acoperite de o mochetă vernil. În urmă cu doar doi ani, pe pereții holului erau steaguri – cel tricolor și cel al partidului – și fotografii înrămate cu pionierii școlii noastre, din diferite generații. Mai era și un desen cu un porumbel alb, sub care scria „PACE“.
Acum nu mai e nimic, doar pereții goi, de parcă ai intra într-o văgăună în munte. Urci treptele, mai deschizi o ușă și te pomenești chiar în inima școlii, în holul cel mare, cu podeaua de ciment, ca o tablă de șah, cu măsuța elevului de serviciu și cu secretariatul. Vreme de opt ani, cât am învățat în școala noastră, n-am intrat și nici n-am ieșit pe intrarea oficială decât de vreo cinci sau șase ori. În afară de profesori, pe aici veneau părinții noștri la ședințe. Intrarea elevilor se făcea printr-o micuță curte laterală, unde pe timpuri se ținea careul și se cânta imnul înainte de prima oră. Era o ușă, pur și simplu, fără hol, mochetă sau fotografii pe pereți. Iar curtea laterală semăna cu o curte de pușcărie, cu ziduri înalte, pe care nici măcar Tătaru Stelian sau Grozavu nu le puteau sări, și cu un singur culoar de acces, dinspre strada Oltarului, posibil fostă a Altarului, fiindcă ducea la biserica Silvestru.”