Unitate școlară

„…Ploua, ploua. Eu îmi cumpărasem cărţi multe după bacalaureat. În mansardă, singur, citeam. „Cea dintâi toamnă” gândeam eu. Şi zâmbeam.
…Cel dintâi curs, în amfiteatrul „Maiorescu”, ascultat lângă fereastră, înciudat de amurgul prea sângeriu şi de mâna vecinei mele, prea albă, prea caldă… Jos, pe bulevard, treceau oameni care nu ne cunoşteau profesorii. Gândul acesta stupid mă împiedica să înţeleg elogiul filosofiei ca supremă încoronare a activităţii pământenilor. Domnul vorbea rar, clar, obositor de clar şi de rar. La sfârşitul orei, duduile îşi potoleau enervarea închizând şi deschizând genţi suspecte. Erau şi dudui care luau note. Aveau urechile mari, părul adunat sălbatec deasupra cefei palide. Zăream tineri cu atitudini de gânditori la congres. Frunţile descoperite, sprâncenele încruntate, obrajii rezemaţi în pumn.”

„Mă gândesc, însă, la primăvara care a trecut fără să mă rănească. Primăvara pe care am petrecut-o, toată, la bibliotecă. După-amiezi dulci şi înserări liniştite, ou cerul însângerat, care se coborau în bibliotecă, întristând. Şi eram acolo singur sau cu Marcu, şi vedeam perechi, şi vedeam studente, şi eu mă gândeam la facultate, şi mă gândeam la limba greacă pe care va trebui s-o învăţ şi care îmi va istovi ochii şi anii cei mai frumoşi…
Şi erau atâtea gânduri, şi simţeam atât în suflet, şi nu aveam cui să le destăinuiesc. Atunci poate sufeream mult, dar eu îmi spuneam că nu sutar, ci că aceasia e fericirea: singurătatea.
[...]
Am râs, l-am sărutat. Prietena Nişkăi era mică, fină, cu ochi mari şi limpezi, luminată, cu fruntea albă sfârşită sub părul strâns la ceafă. Am cunoscut-o la bibliotecă, în faţa unei colecţii de reviste filologice, alături de Bibi, care se gândea la Andrei. Aproape s-a roşit când mi s-a prezentat, în ziua filtrată prin ferestre reci, mi s-a părut cea mai firească şi mai autentică fecioară. Avea umeri cald arcuiţi, braţe albe, gesturi blajine. Fruntea şi ochii îi zâmbeau. Buzele ascultau întotdeauna.”

„Intrarea profesorilor e un pic înfricoșătoare, mai ales că noi, de obicei, nu avem acces pe acolo. Mai întâi e o ușă înaltă de vreo trei metri, cu grilaj. În dreapta ei, pe zidul școlii, e o placă de marmură comemorativă în care se spune că școala noastră e veche de peste 100 de ani. După ce treci de poartă, intri într-un holișor întunecos, cu câteva trepte acoperite de o mochetă vernil. În urmă cu doar doi ani, pe pereții holului erau steaguri – cel tricolor și cel al partidului – și fotografii înrămate cu pionierii școlii noastre, din diferite generații. Mai era și un desen cu un porumbel alb, sub care scria „PACE“.
Acum nu mai e nimic, doar pereții goi, de parcă ai intra într-o văgăună în munte. Urci treptele, mai deschizi o ușă și te pomenești chiar în inima școlii, în holul cel mare, cu podeaua de ciment, ca o tablă de șah, cu măsuța elevului de serviciu și cu secretariatul. Vreme de opt ani, cât am învățat în școala noastră, n-am intrat și nici n-am ieșit pe intrarea oficială decât de vreo cinci sau șase ori. În afară de profesori, pe aici veneau părinții noștri la ședințe. Intrarea elevilor se făcea printr-o micuță curte laterală, unde pe timpuri se ținea careul și se cânta imnul înainte de prima oră. Era o ușă, pur și simplu, fără hol, mochetă sau fotografii pe pereți. Iar curtea laterală semăna cu o curte de pușcărie, cu ziduri înalte, pe care nici măcar Tătaru Stelian sau Grozavu nu le puteau sări, și cu un singur culoar de acces, dinspre strada Oltarului, posibil fostă a Altarului, fiindcă ducea la biserica Silvestru.”

„De după o perdea de plopi uriași, se ivește liceul, vechi de trei sferturi de veac, majestos și frumos ca nici un alt liceu din țară! Oare nu el mi-a adăpostit opt ani de zile: micile griji și necazuri, îndoielile de dragoste, intrigile copilărești, naivele aventuri, primele versuri furate orelor de curs și dăruite iubitei cu generozitatea unui prinț indian!
Zugrăvit alb, iar la feresterele de sus, cu un brâu de cărămidă aparentă vopsită în albastru ca cerul, coloarea noastră, a lăzăriștilor, coloarea dragă a șepcilor noastre, coloare de care eram mândri, blazonul nostru de nobleță școlară, lăudat cu ifose de mușchetar la fiecare prilej... coloare care a iscat multe scandaluri și bătăi între noi și elevii altor licee, pe cari îi ironizam în primul rând pentru coloarea liceului lor.”

„În vara lui ’77, pe 2 iulie, o ţineam pe Mădălina de mână, îmbrăcaţi în şoimi ai patriei, iar Nicolae şi Elena Ceauşescu ne mângâiau pe cap. Fuseserăm acei copii de companie ai regimului, acele animăluţe emoţionate, mângâiate pe cap.
I-am aşteptat pe soţii criminali în poarta Şcolii 59, într-o căldură îngrozitoare, aveam palmele transpirate, Mădălina devenise rozalie în obraji, tovarăşa învăţătoare Mirela Dinică ne mai stropea cu apă pe faţă din când în când.
La un moment dat am simţit în tot corpul vuietul venirii tovarăşului preşedinte, liniştea şi zgomotul apariţiei sale cu Tovarăşa alături. În spatele nostru, şcoala cea nouă mai că nu scâncea de plăcere. Tata făcea poze cu aparatul lui Leica, de care era atât de mândru, Mădălina mă strângea de mână tare şi o simţeam lângă mine împietrită, ţeapănă ca betonul noii şcoli.
Strada Vlădeasa, deşi umbrită de copaci, fierbea toată. Eu şi Mădălina la şapte ani, la finalul clasei întâi, eram Carmenuţa şi Bogdănel. Bineînţeles că şi tata şi părinţii Mădălinei puseseră vorbe la directorul şcolii astfel încât noi doi să fim cei care îi întâmpină pe dictator şi pe tâmpita lui soţie. Făceam parte dintr-un grup de patru perechi de copii: şoimi ai patriei, pionieri, elevi de gimnaziu şi olimpici. Arca Ceauşismului era gata să-şi îmbarce perechile de animăluţe.
Mădălina a leşinat la nici un minut în urma trecerii lor, aşteptaserăm acolo în picioare mai mult de trei ore, iar cu o zi înainte făcuserăm repetiţie într-o căldură la fel de mare. Da, repetiţie pentru stat în picioare şi repetiţie pentru încordarea optimă a atenţiei şi pentru dilatarea optimă a pupilei, ca nu cumva să simtă ceva dizgraţios familia Ceauşescu în palma ei conducătoare.”

„Trebuie să ştiţi că Lixandru plecase din Bucureşti în toamna lui 1916 în retragere şi cînd s-a reîntors, în 1918, băiat de vreo şaisprezece-şaptesprezece ani, a intrat în clasa a VI-a, la Liceul „Spiru Haret", că dăduse cîteva clase în particular, la Iaşi.”

„Trec însă prin perioada „Dădă“, acest băiat cu un an mai mare și ochelari de Harry Potter – așa se poartă în 2001 –, care joacă fotbal în pauze și care, prin liceu, va cânta într­o formație dance cu un hit minor pe Atomic TV. Îmi place să mă holbez la el jucând fotbal, în timp ce toate fetele suspină după prietenul lui blond și mult mai comercial. Îmi place să stau în fund pe cutia pa­noului de electricitate din curtea școlii, în blugii mei strânși pe șolduri și largi la glezne (le spuneam „găleată“), cu aceleași picioare lungi bălăngănindu-­se în aer, cu fața plină de coșuri și o tunsoare cu breton, care îmi evaporă stima de sine. Mă uit la el de parcă nu e atât de departe de viața mea. De parcă nu e exclus să se întâmple ceva. Apoi scriu în jurnal, ca și cum ar scrie una dintre prietenele mele, fetele cu vieți normale și părinți normali.”

„[...] când mă gândesc la prima zi de facultate, o zi chiar impor­tantă, mi­e greu să­-mi amintesc detalii.
Aveam emoții. Mi­-am dorit foarte tare să intru, m-­am certat cu mama, care voia să dau la Arhitectură. M­-am impus, am intrat la buget, dar eram singura de la mine din clasă care mergea la Jurnalism.
Când am ajuns acolo, la deschidere, îl știam doar pe Alex, un fost coleg de generație, pe care l­-am urmat până la Jeg – legendara și răposata terasă din curtea complexului studențesc Leu din București, unde se adunau în anii 2000 studenți de la Jurnalism, Psihologie și Politehnică.
Noi, șase rătăciți din aceeași grupă, culeși de Alex după cine știe ce standarde, reuniți la aceeași masă pentru o cafea la doi lei. Eram patru fete și doi băieți, fiecare din alt colț al țării, fiecare cu altă muzică în mp3 player, uniți doar de sictirul specific vârstei față de orice în­semna profesori, bibliografie învechită și examene din teorie.
Nimeni nu era mai sictirit ca Răzvan.”

„Radu G. Țeposu lucra la Complexul sportiv Tei. Și ce-i trece lui prin minte? A inventat un cenaclu nou: „Pupăza din Tei”. L-a făcut cu dezastrul Rapidului în minte: multidisciplinar. Adică și poezie, dar și arhitectură, și teatru, și alte arte. Ne-am mutat acolo cu cățel și purcel. Se pare că era mai puțin supravegheat. Prima parte cred că îi plictisea de moarte pe turnători. Chestii tehnice, statistici, istoria artei. Așa că ajungeau extenuați la partea a doua și li se încețoșa mintea. Acolo a citit Mariana Marin (Madi) poeziile ei de forță.”

„Însă uite că Mircea Martin înființase alt cenaclu, cu o nouă generație, puși și puștoaice, Simona Popescu, Cristi Popescu, Horia Gârbea, Hanibal Stănciulescu și mulți alții. Ședințele se țineau la etajul trei al Facultății de sociologie, la clubuul Universitas, pe Schitu Măgureanu. Poposeam din când în când pe acolo, mult mai rar. Îmbătrâneam, sărisem de 30 de ani și… Și tot acolo au avut loc două întâmplări pe care le pot povesti. Era prin anii ’87-’88, când se oprea lumina. La „Universitas”, citea poetul Sergiu Radu Ruba. Sergiu era orb și urmărea cu degetele coala acoperită cu scriere Braille. La un moment dat, să fi fost 9 seara, se stinge lumina. Noi, liniștiți, în întuneric, Sergiu, urmărind liniile – cu vocea lui domoală. Și numai ce se deschide ușa sălii și intră un tip cu lanternă. Era paznicul. Încerc și acum să îmi imaginez ce a fost în mintea lui când a văzut, la lumina chioară, mulți năuci tăcuți și pe unul citind fără să se chiombească.”

În povestirea Cărămida cele două studente bat întregul cartier Tei la pas în căutarea unei cărămizi pe care să o încingă, să o îmbibe cu oțet și cu aburul rezultat să întrerupă o sarcină neplanificată. 

„Trecusem acum în clasa a II-a primară, la şcoala din strada Mântuleasa. Era o clădire mare, robustă, străjuită de castani, cu o curte vastă în spate, în care ne jucam în timpul recreaţiilor. Directorul avea un băiat cocoşat, student la medicină, cu care ne întâlneam adesea pe drum. El a observat cel dintâi că eram destul de miop şi a încercat să mă înveţe cum să citesc fără să-mi obosesc ochii. Citeam şi acum ce-mi cădea sub mână, pentru că biblioteca tatei îmi era interzisă.”

„Mă consolam pe maidane. Venise vara, terminasem şcoala primară şi, în aşteptarea examenului de intrare în liceu, pe care trebuia să-l dau în septembrie, eram cu desăvârşire liber. Jucam oină, fie în strada Călăraşi, fie pe maidanul Primăriei, acolo unde, cu un an mai înainte, se aflau tunurile antiaeriene. Era un loc viran uriaş, lângă statuia Brătianu, pe care se depuseseră blocurile de piatră necesare clădirii aripii noi a Facultăţii de Litere. Construcţia fusese întreruptă de război, dar în pivniţele ei nesfârşite, în care se zvârliseră nenumărate căruţe cu nisip şi se depuseseră cărămizile şi sacii cu var, aveam să pătrund în curând o dată intrat în liceu. Ani de zile, pivniţele acelea misterioase, schelăriile acelea şubrede de sub care izbucneau şobolanii aveau să constituie unul din universurile mele secrete. Împreună cu câţiva dintre noii prieteni pe care mi-i făcusem în liceu, le-am explorat, cu emoţie, până în ziua când ne-a surprins o razie organizată de poliţie împotriva vagabonzilor.”

Jeni Acterian dorește să devină studentă la Universitatea din București pentru a obține libertate și posibilitatea unei burse la Paris:

„28 august 1933
În anul ce vine va trebui să dau două clase odată spre a-mi putea lua bacalaureatul. Vreau cu orice preț ca în anul viitor, la toamnă – dacă nimic catastrofal nu se va produce –, să fiu studentă în litere și filozofie la Universitatea din București. Titlul acesta de studentă înseamnă pentru mine: libertate,
prieteni și prietene, amuzament și îndeosebi muncă spre a putea căpăta o bursă. Paris. Şi pe lângă toate acestea, singurătate și tot ce implică acest cuvânt când ai posibilitatea să n-o utilizezi. Da, scumpa mea, totul e perfect, dar dacă n-ai trecut exame​nele? Ce te faci? [...].”

Ea participă la cursuri ținute de profesori precum „Profesorul” Nae Ionescu, P.P. Negulescu sau Mircea Florian:

„9 ianuarie 1936
Nu știu cât e ceasul exact, dar trebuie să fie cel puțin 2. Nu pot dormi și pace. M-am zvârcolit ore întregi și acum m-am sculat să scriu puțin. Poate-mi trece. Nu pot adormi și mâine dimineață am seminar la Florian, la ora 8. Trebuie să găsesc o soluție.
Soluția am găsit-o. M-am dus în bucătărie și am mâncat o tartină cu unt și un măr, care, spre norocul meu, a avut efect strașnic. Asta la 2 noaptea, Doamne D-zeule! Şi-acum: To bed”

„11 decembrie 1936
[...] 
Profesorul nu și-a reluat cursul în ziua de 9, după cum mă așteptam. De data asta e pentru săptămâna viitoare, când va fi pentru după Crăciun, așa cum am prezis. Ieri, după ce ne-a anunțat servitorul iară că nu ține, propunea cineva ca atunci când o veni să nu mai meargă nimeni, că prea trage chiulul. Numai că el e în stare să-și ție cursul cu foarte multă seriozitate în fața sălii goale.”

„Luni, 10 octombrie 1938
La Facultate. Nu s-a mai anunțat nici un examen. În schimb, m-am ciocnit de Nistor care m-a luat pe sus la Mariana K[lein] Am umblat apoi toți trei pe străzi, Nistor făcând bancuri, Mariana enervându-se de ele și eu… Trecut iar pe la facultate unde m-a întâmpinat salutul bleg zâmbăreț al lui Bagdasar. Apoi l-am lăsat pe Nistor, care cam vroia să rămână cu mine, și m-am dus cu Mariana prin Cotroceni să-și ia o carte. [...]”

„20 decembrie 1938
Deunăzi eram la Facultate la ora 9 dimineața, așteptând cu resemnare ora de curs a lui A[nton] D[umitriu]. Stăteam de vorbă cu Nistor și, în afară de noi, erau presărați prin amfiteatru vreo 20 de studenți. Se făcuse deja 9 și un sfert și ne întrebam tocmai ce i s-o fi întâmplat punctualului nostru logician, când s-a deschis ușa și a apărut un individ cu o căciulă pe cap și niște hârtii în mână. S-a așezat foarte liniștit în fotoliul profesoral, și-a pus căciula pe masă și a început să vorbească. Noi înghețaserăm. Ne-au trebuit câteva secunde ca să ne dăm seama de situație. Din cele spuse de individ, reieșea că își deschidea cursul. Spunea niște lucruri istorico-bibliografice. Se scula din când în când și zgâria la tablă un nume de autor sau de oraș, cita în franțuzește din Napoleon și pe urmă traducea etc. etc. etc. De câte ori se întorcea la tablă să scrie, noi râdeam ca nebunii cu batistele la nas și făceam semne unuia să-i spună că probabil greșise adresa. La un moment dat însă Nistor și cu mine ne-am dat seama că individul nu era de fapt prost deloc și că situația era deci [cum] nu se poate mai penibilă pentru el. Am încercat deci să le facem semne studenților, care afectau niște aere foarte atente și unii se făceau chiar că iau note. Era însă inutil. Intraseră toți în joc și făceau un haz nebun. A fost o scenă de comedie americană, și bietul om a vorbit în fața atentei asistențe care bufnea de râs, de câte ori întorcea spatele, timp de 40 de minute. Când a intrat omul de serviciu să clarifice situația, a fost un moment de grea tensiune. Noi eram sugru​mați de râs, dar de-o impecabilă gravitate. Nu pot însă descrie larma ce a urmat ieșirii lui.
* La 2 ½ seminar la Florian. Stat între Ion [Frunzetti] și Tecucianu și râs de referenta „nepoata din flori a lui Liard“, cum o botezase T., „nepoată“ care avea o mare preferință pentru cuvântul „inectulabil“, care probabil la ea acasă însemna „ineluctabil“.
La 4 mers la Vianu.
Azi, o zi înzăpezită, dar pentru prima oară fără ger.”

Experiența studentei Jeni Acterian la examenul de licență:

„26 octombrie 1940
Sâmbătă mi-am întrerupt iar „jurnalul“. Imposibil să-l țin regulat. Nu sunt om disciplinat, nici harnic. Peste acest fapt nu se poate trece. Chiar cât am scris n-am scris zilnic. Le completam o dată pe săptămână, din memorie.
Am dat scrisul la licență săptămână asta. Marți: Istoria Filozofiei cu Posescu și A[nton] Dumitriu. Mi-au dat „Originile idealismului platonic“.
Era și Giza D[umitriu]. Tot amabilă și lingușitoare. Adică mai. Probabil din cauza „D-nului Director“. M-a așteptat să termin și am intrat într-o cofetărie.
Joi: Logica cu Anton Dumitriu, evident, pe primul plan. Posescu făcea figurație. Anton a insistat să scriu despre „Raționamentul matematic“. S-a uitat tot timpul să vadă ce scriu și a mers până la a înțelege greșit ce scrisesem și a se contrazice cu mine pe o chestiune în care nu încăpea discuție. Preaiubita-i
consoartă a dat și ea examen. M-a așteptat iar și am mers din nou într-o cofetărie. Stat până pe la 9. Era frig, urât și-mi începuse un guturai groaznic. Luni am oralul la Logică și Istoria Filozofiei. Ieri mi-a fost atât de rău încât n-am citit nimic. M-am dus la mama la sanatoriu și-am luat buline tot timpul.
[...]
E aproape comică licența mea. „Aproape“ e benign, de altfel. Este ridicolă de-a binelea. Din cauza răcelii și a guturaiului, îmi vâjâie capul și urechile. Din cauza indispoziției, am o stare de oboseală groaznică și crampe în burtă.
E sâmbătă seara și luni la 11 am două examene. Ar trebui să citesc toată Logica lui Goblot, căci n-am citit nici un tratat de logică pentru licență, și să revăd și puțin dintr-o istorie. Când? De altfel mă gândesc la Negulescu (e cumsecade, săracul, dar tare e superior și mumificat) și-mi dau seama că e inutil. E atât de convins de stupiditatea intrinsecă a tuturor studenților, încât simți sub ochii lui că devii cum crede el că ești. Asta în cazul în care nu ești astfel, căci dacă ești în original așa (ceea ce din nenorocire se poate afirma pentru majoritatea studenților, deci tot Negulescu are dreptate), atunci probabil că nu simți nimic.”

Herr Direktor le cere părinților să-l vadă pe Dănuț ca pe un băiat, nu ca pe un copil:

„Dragii mei, începu Herr Direktor, ştergându-şi monoclul cu batista, ca pentru o luptă cu ochii, fiindcă a venit vorba de Kami-Mura şi fiindcă a sunat ceasul plecării…
Deja?
Dacă nu mă daţi voi afară mă dă toamna… Şi cum spuneam, fiindcă se apropie plecarea, aş vrea să limpezim o chestie care mă preocupă serios. Ce intenţii aveţi voi cu privire la Dănuţ?
Cum? E foarte simplu, răspunse repede doamna Deleanu. Îl dăm la liceu.
Şi?
Punct.
Grăbită mai eşti la puncte!
Nu văd unde vrei s-ajungi?
Îndată… La ce liceu vreţi să-l daţi?
La Liceul Internat.
Intern?
Vai, Grigore! Se poate una ca asta! Dănuţ intern?… Extern, fireşte.
Iorgule, tu n-ai nimic de spus?
Eu sunt de acord cu Alice. Chestia-i limpede ca apa.
De loc!… Ce vrâstă are Dănuţ?
Unsprezece ani; nu ştii?
Perfect. Vra să zică e băiat.
Copil.
Nu, nu! Băiat. Şi nenorocirea e că pentru tine va fi mereu copil.
E natural. Sunt mama lui.”

Mircea primește o telegramă semnată de fetele de la Humpel, iar gluma copilăroasă a Olguței îl exasperează:

„Şi, în sfârşit într-o dimineaţă era în preajma vacanţei de Crăciun intrând în clasă, Mircea se minunase de tăcerea solidară a camarazilor săi. Tonel îl întimpinase în faţa băncilor, întinzându-i solemn telegrama pe care i-o predase portarul.
MIRCEA BALMUŞ, elev cl. VIl-a modernă, Liceul Lazăr.
Slavă ţie stârpitor al creioanelor nefaste în mânile profesorilor. Stop. Unite în sobor te proclamăm sfântul Hardtmuth al şcolarilor de ambe-sexe
Urmau iscăliturile mai tuturor elevelor pensionatului Humpel din Iaşi, cu a Olguţei în frunte.
M-m-mă H-h-hardtmuth, t-te s-s-s-sfinţiră f-f-fetele! Z-z-ziceţi, mă!
Hardtmuth sus răsare Ca o taină mare Hardtmuth luminează Şi adeverează…
Etc.…
Ura! Ura! Ura!
Îi venise să plângă de exasperare în faţa râsetelor cu accent şi gest de crâşmă. Profesorul intrase curmând delirul.
Şi-n recreaţie după o oră de surdă enervare Mircea luase la o parte pe Dănuţ.
Ce copilăroasă-i sora ta! … Poţi să-i scrii din partea mea că am să-l rog pe Moş Crăciun să-i aducă o păpuşă şi o minge… ca să aibă cu ce se juca.”

Rodica vine la Medeleni pentru băi de soare, iar Olguța organizează totul astfel încât prietena ei, educată la Humpel și foarte pudică, să nu se simtă stingherită:

„Atunci se întâmpla un eveniment foarte ciudat, numit de unii învăţaţi coincidenţă: aşa cel puţin îl caracteriză doamna Deleanu. Rodica, robusta camaradă de râs a Olguţei, avu şi ea nevoie de băi de soare. Şi ea nervoasă, şi pentru ea marea… agasantă, muntele… pluvios. Deci, Rodica sosi la Medeleni, unde soarele era vacant şi instalaţia complectă.
Mamă dragă, înţelegi, eu ca eu, dar Rodica se jenează… E fată ruşinoasă! Educată la Humpel!
Doamna Deleanu rămase dincolo de ziduri. Dar tot vigilentă. Olguţa organiză băile de soare în consecinţă. Dimineaţa, când plecau la tenis, ambele paciente luau câte un halat de baie, conţinând rândul de haine respectiv, în afară de cel îmbrăcat. În permanenţă, două bluze şi două rochii spânzurau pe marginea rogojinei, vizibile, ca un steag frivol.
Mamă dragă, pantalonii nu pot să-i pun în evidenţă! Înţelegi, educaţie de la Humpel!”

Pridvorul se umple de profesori și eleve de la Humpel, iar Olguța îi prezintă pe fiecare într-o suită de portrete comice:

„Încetul cu încetul, pridvorul se umpluse de eleve de la Humpel şi de profesori şi profesoare. Unii, cunoscuţi mai demult, din scrisorile Olguţei, alţii inediţi.
Profesorul de geografie, care spunea Olguţa n-avea nevoie la explicaţie de globul pământese, fiindcă-l purta cu el: un pântec predestinat la aşa ceva. Ecuatorul era reprezentat prin lanţul de ceasornic; Polul Nord, prin chelia capului.
Nici când se-ntorcea cu spatele la tablă, spunea Olguţa, elevele nu pierdeau din vedere harta continentelor, fiindcă şi dinapoiul lu domnu Jelea era afectat geografiei, prin rotunjime, continentele cârpiturilor şi arhipelagul petelor. În timpul verii, însă, globul pământesc nu se ridica de pe scaun. Elevele nu pierdeau nimic. Batista lu domnu Jelea tot geografică era, batista propriu-zisă reprezentând mările, restul, uscatul. La finele săptămânei, mările dispăreau, înghiţite de uscat.
Şi profesoara de gimnastică, Lucia locotenent Enache.
Un, doi! Un doi! Un, doi! Pieptul, Ştefănescu! Un, doi! Un, doi! Gambele, Maican! … Drepţi! Deleanu, nu se mişcă-n front! Musca! În front nu-i muscă, Deleanu! E-n ureche, domnişoară. Musca ţeţe. Vorba Deleanu! N-ai limbaj de Humpel! Un, doi, un doi… Bate talpa. Simte-te, domnişoară! Nerv! Nerv! … Ah! cum mă agasaţi!…
Şi Dacia Robu, vergină din clasa opta, cu bust şi voce forte, specializată în recitări la producţii de fine de an: Nunta Zamfirei. De la început vedeai că Dacia are sentiment. Ea nu spunea Nunta Zamfirei ca mine şi ca dumneata, care nu ştim să vibrăm în faţa poeziei, începând cu titlul. Îţi dădeai seamă că emiţând cuvântul nuntă, Dacia vedea o nuntă. De asta buzele ei căpătau un accent virginalisim, devenind mici, micuţe, mititele, ca atunci când faci bezele. Sala era câştigată. Dar a cui era nunta? Aici e aici! Nu a Marandei, nici a Ruxiţei, nici a Vetei! Nunta era a Zamfirei. Sala afla imediat acest eveniment. Dacia declama: Zaaam-firei… Sala simţea fiorul, zis irezistibil. Şi palpita în ochii tuturora auditorul se compunea mai ales din mame scânteia aceea entuziastă a marilor noutăţi fericite: cum ar fi, de exemplu, Unirea Principatelor. Parcă auzeai dialogul mut al celor din sală: Nu ştii? Se mărită Zamfira! Eeei! … Se mărită Zamfira! Hei! Se mărită Zamfira! He-hei! Se mărită Zamfira! Elelei! Se mărită Zamfira!”

Dănuț traversează o zi sufocată de mizeria tribunalelor ieșene, în timp ce primăvara răspândește liliac peste oraș:

„Aşadar, mâne dimineaţă, Dănuţ imberb ca un adolescent cu chip de fată, suspect de tinereţă auditoriului matur, care vede în musteaţă un testimoniu cerebral trebuie să împrumute de la incomparabil virilul Todiriţă, din ale sale plăci de gramofon, o placă între plăci, şi să-i dea drumul cu gura căscată în emisiune, şi să asculte, pe deasupra, din gura sa ieşind, vorbele cu ciorapi roşi ale lui Todiriţă.
Pe mâni te speli cu aspră perie şi cu săpun, torni şi alcool şi eşti curat. Pe dinţi te freci cu periuţa gras fardată de pastă dentifrice, gura ţi-o clăteşti cu apă fenicată sau oxigenată şi eşti dezinfectat.
Dar buzele buzele mârşăvite într-o Judecătorie de ocol, într-un decor de crâşmă de rohatcă, în faţa mahalalei care pute şi ascultă pe bănci cu ce le speli, cu ce le arzi?
Între timp, prin micile grădini ale Iaşului, primăvara răstoarnă proaspete buchete de liliac.
La amiază, după inhalaţiile judecătoriei de ocol şi după taciturnul dejun în doi cu doamna Deleanu, porneşte spre Curtea cu juri, care e instalată în localul Şcoalei primare Gheorghe Asachi.
Curtea cu juri e pusă între santinele ca un cuvânt în ghilimete, fiindcă o clădire nu poate fi arestată. La portiţa de intrare, un comisar asudă, cu şapca pe ceafă şi ţigara, scobitoarea sau scuipatul între dinţi. Face baie de soare. Sui treptele cu sonoritate de recreaţie şcolară şi cu miros de latrină tot şcolară. În ograda şcolii se joacă vrăbiile. Juraţii se plimbă pe coridoare, necăjiţi ca părinţii cu odrasle repetente. În sala de şedinţă, mirosul rău e un solist care-şi acordă instrumentul în surdină. Curând îşi va calma stridenţele de fanfară municipală.”

Deși plin de elevi, Liceul Lazăr pare amuțit, lăsând să se audă doar zgomotele orașului:

„Deşi plină de şcolari, vasta clădire a Liceului Lazăr din Bucureşti amuţise. Din ea nu s-auzeau decât zvonurile de-afară: gemătul lung al tramvaielor; vociferările ritmice ale oltenilor cu zarzavaturi, fructe şi cărbuni; şi în răstimpuri, prin flacăra albă a verii, corul crud şi anarhic al vrăbiilor din Cişmigiu.”

Herr Direktor propune ca Dănuț să fie internat provizoriu la Școala Luterană din București, lăudând disciplina germană, sporturile obligatorii și mediul care, paradoxal, l-ar face pe băiat și mai român printre „nemțișori”:

„Rămasă singură pe câmpul de luptă, doamna Deleanu îşi muşcă buzele strângându-şi batista în mână.
.? o privi Herr Direktor prin monoclul din nou pus.
Grigore, vorbeşte precis, fără ocol. Ce propui?
Slavă Domnului!… Pe Dănuţ mi-l daţi mie… Staţi, nu vă alarmaţi! Pe Dănuţ îl daţi pe mâna mea.
Precis, nu aşa.
Precis: îl dau intern la o şcoală din Bucureşti la care, vom vedea. Vorbesc principial… Şcoala Luterană, de pildă. Asta la început, provizor. L-aş da acolo numai din pricina sporturilor. La nemţi sportul e obligator. Şi mediul e destul de românesc… Unde mai pui că, în contact cu nemţişorii, Dănuţ va deveni patriot din clanul românilor de-acolo: tot teatrul social în mic, plus sporturile. Ce ai de zis?”

„Înființată în 1872, prin decret regal, Școala Fiilor de Militari era condusă de colonelul Tăutu, care-i primi în biroul său elegant, situat la primul nivel al clădirii. Îi explicară ce doresc, prezentându-i și o recomandare din partea colonelului Timofte, șeful regimentului de infanterie din Bacău. Dimitrie nu se dezminți și ținu să sublinieze cât de mult își dorește băiatul lui să urmeze o carieră militară și să se pună în slujba țării sale. Tăutu nu-l lăsă să se întindă la vorbă și chemă un cadet căruia îi porunci scurt:
_Fii bun și condu-l pe tânărul Vasiliu la cazarmă, unde să îl încredințezi sergentului Măcriș. Spune-i că e transferat la noi, și știe el ce are de făcut mai departe. Domnule Vasiliu, băiatul e pe mâini bune și ne vom ocupa să devină un ostaș de nădejde. Fii fără griji! Și îi întinse mâna, semn că întrevederea se încheiase.”

„— Tata-mare a fost cel mai bun gimnast de la Şaguna, din generaţia lui, ne povesteau cei mari.
Şaguna, ştii probabil, e primul gimnaziu românesc de băieţi din Ardeal, mai târziu la rivalitate cu Meșotă, rivalitate despre care tata, meşotist, ne tot vorbea, deşi el, băiat frumuşel, nu era cu siguranţă un „tocilar” pe-atunci, era mereu îndrăgostit şi îşi scria neliniştile, ca Nenea Ionel odinioară, întrun Jurnal, ascuns la sfârşitul caietului de latină."