Mihai Radu

„Mădălina mi-a dat telefoane disperate să ne întâlnim. Ca de obicei, mi-a propus să ne vedem la Starbucks, la Plaza România. Era locul duminicilor noastre în vremea în care formam o familie şi o creşteam pe Lavinia.
Am ajuns mai devreme la mall şi m-am mai plimbat. Eram puţin nervos din cauză că nu reuşeam să mă conectez nici la dezastrul propriu, dar nici la excitarea generală care se simţea cum creşte în jur odată cu apropierea sărbătorilor. Imaginea lui tata întins în pat, cu tuburile alea de oxigen la cap, ca nişte rezervoare de rachetă, de parcă urma să decoleze în spaţiu: bătrânul muribund trimis să colonizeze Marte, zburând călare pe cariciul ăla de rachetă alături de miliardarul Bezos.
[...]
Mallul Plaza România rămăsese locul nostru de întâlnire şi după ce am divorţat. Acolo, în sufletul lui de azbest şi vată de sticlă, când îşi va da sfârşitul, acest mall va şti că noi doi l-am iubit. Era un mall mic, era vechi, fusese renovat, însă după aceea cu atât mai mult amintea parcă de faptul că ceva era prăbuşit iremediabil. Mallul ăsta fusese infestat de mirosul cartierului – pentru că, orice s-ar zice, un cartier e o maşinărie care roade şi roade din realitatea din jurul său. El nu avea puterea celorlalte malluri din oraş, mai noi, mai mari, care ţineau blocurile la distanţă. Clădirile noi de birouri din jur îl dominau, iar mai încolo hipermarketul Cora părea un monstru nepăsător.
Mi se păstrase credinţa că în acest mall sunt multe gravide. Gravidele cu feţele lucioase şi ochi luminoşi, posedate de orbirea speciei, treceau ca hipnotizate pe culoare. Wow, ce combinaţie, lumina albicioasă de mall cu pielea gravidelor! Nu ştiu cum naiba, dar le vedeam pretutindeni în mall.
Sâmbăta şi duminica, în holul principal de la parter, se ridica o scenă mică şi apăreau nişte clovni, prinţi, prinţese, iar părinţii îşi aduceau acolo copiii mici, de doi, trei, patru ani. Se cânta, se dansa, se umflau baloane din acelea lungi pe care o fată pricepută le înnoda creând din ele câini, pisici, săbii şi puşti şi ce mai voiau copiii.
[...]
Prima oară când veniserăm în mall fusese în al doilea weekend după inaugurare. Am luat-o pe Lavinia în căruciorul bleumarin primit de la naşii ei de botez. Lavinia nu împlinise un an. Mădălina era îngrijorată, încordată:
— Dacă e totuşi prea mică pentru atâţia oameni, pentru înghesuială, oare ce boli circulă?
Am vrut s-o fac să râdă atunci, folosind atitudinea birocratică şi vocea de film documentar:
— Aglomeraţiile umane, chiar şi cele vesele, pot ascunde lucruri nebănuite.
Mădălina nu a râs însă, ne-am pierdut şi noi în aglomeraţia umană, contribuind cu fericirea noastră mică de atunci la trepidaţia generală.”

„Eram internat în Spitalul de Urologie de pe Panduri cu o infecţie puternică la rinichi, venită aşa, de nicăieri, şi a cărei durere aveam impresia că o să-mi smulgă partea de jos a corpului. Am stat trei săptămâni internat, la început cu febră din ce în ce mai mare şi fără să reacţionez la tratament. Corpul mi se prăbuşea, cădea zi de zi şi nu ştiam dacă această cădere se va opri pe lumea asta sau dincolo de ea.
Există mereu o asistentă care, atunci când eşti externat din spital, îţi zice: „Aţi fost foarte aproape să…“. Am avut-o şi eu pe a mea. Au băgat tot felul de sonde în mine, iar în delirul infecţiei mă asemănam unui câmp petrolifer.”

„În vara lui ’77, pe 2 iulie, o ţineam pe Mădălina de mână, îmbrăcaţi în şoimi ai patriei, iar Nicolae şi Elena Ceauşescu ne mângâiau pe cap. Fuseserăm acei copii de companie ai regimului, acele animăluţe emoţionate, mângâiate pe cap.
I-am aşteptat pe soţii criminali în poarta Şcolii 59, într-o căldură îngrozitoare, aveam palmele transpirate, Mădălina devenise rozalie în obraji, tovarăşa învăţătoare Mirela Dinică ne mai stropea cu apă pe faţă din când în când.
La un moment dat am simţit în tot corpul vuietul venirii tovarăşului preşedinte, liniştea şi zgomotul apariţiei sale cu Tovarăşa alături. În spatele nostru, şcoala cea nouă mai că nu scâncea de plăcere. Tata făcea poze cu aparatul lui Leica, de care era atât de mândru, Mădălina mă strângea de mână tare şi o simţeam lângă mine împietrită, ţeapănă ca betonul noii şcoli.
Strada Vlădeasa, deşi umbrită de copaci, fierbea toată. Eu şi Mădălina la şapte ani, la finalul clasei întâi, eram Carmenuţa şi Bogdănel. Bineînţeles că şi tata şi părinţii Mădălinei puseseră vorbe la directorul şcolii astfel încât noi doi să fim cei care îi întâmpină pe dictator şi pe tâmpita lui soţie. Făceam parte dintr-un grup de patru perechi de copii: şoimi ai patriei, pionieri, elevi de gimnaziu şi olimpici. Arca Ceauşismului era gata să-şi îmbarce perechile de animăluţe.
Mădălina a leşinat la nici un minut în urma trecerii lor, aşteptaserăm acolo în picioare mai mult de trei ore, iar cu o zi înainte făcuserăm repetiţie într-o căldură la fel de mare. Da, repetiţie pentru stat în picioare şi repetiţie pentru încordarea optimă a atenţiei şi pentru dilatarea optimă a pupilei, ca nu cumva să simtă ceva dizgraţios familia Ceauşescu în palma ei conducătoare.”

„Casa în care stăteam nu era tocmai mare : o cameră, hol şi bucătărie la parter şi două dormitoare şi o baie la etaj. Avea zidurile jupuite şi nu m‑aş fi mirat dacă începea să intre apa prin acoperiş în iarna aceea. Unul dintre dormitoare avea un balcon mic, cu balustradă de fier ruginit, abia încăpeau pe el trei persoane. Tata o cumpărase chiar în ianuarie 1990 cu banii strânşi ca să‑şi schimbe Dacia veche. Strada Acvilei făcea parte din vechiul cartier Uranus, mare parte din el demolat. Excavatoarele lui Ceauşescu îşi beliseră dinţii şi în capul străzii Acvilei, dar acolo muriseră, ca nişte animale mari.
[...]
Odată ce ne-am mutat la casă, pe strada Acvilei, cu atât mai puţin ne-am văzut, cu atât mai puţin ne-am salutat, ne retrăseserăm cu totul în pozele cu Ceauşescu şi în bezna serilor în care se lua curentul pentru că se lucra la unitatea militară din Complexul Ghencea.
[...]
La Revoluţie tata a fost bătut la noi pe stradă, lângă şcoală, aproape de clădirea în care e azi Mega Image. Unii din cartier ştiau că lucrează în Ministerul de Externe şi au zis că e securist. Eu eram la două blocuri distanţă, am privit scena fără să intervin, parcă mai mult curios, deşi am simţit cum mi se înmoaie genunchii şi a trebuit să mă aşez pe jos. Încasam şi eu acele lovituri, aşa simţeam.
A luat pumni, picioare, l-au scuipat. Am ajuns acasă abia după o săptămână, pentru că după ce l-am văzut bătut am stat pe străzi, apoi la o colegă de liceu, împreună cu mai mulţi prieteni. Tata avea încă urme de lovituri pe faţă. I-a zis mamei că s-a luptat cu doi terorişti într-un bloc de la Orizont, că sângele de pe hainele sale nu fusese doar al său, ci, în mare parte, al răniţilor pe care i-a ajutat să se adăpostească în scări de bloc sau să ajungă la spital cu maşini oprite la ocazie.”

„Am reîntâlnit-o pe Mădălina într-o noapte de iunie în 1994, pe terasă la Argentin. Ieşisem din Club A şi cred că nu ştiam încotro s-o apuc. Era toată zâmbitoare şi mult mai sigură pe ea decât o ştiam.
Am vorbit puţin în stradă, m-a întrebat dacă m-am apucat de o facultate, i-am zis că mă piş pe ea de facultate, am mers la masa la care stătea cu alţi amici şi am băut până dimineaţa, când m-a privit prin ochelarii ăia cu lentile groase şi mi s-a părut o ţâţoasă chioară foarte excitantă. I-am şi zis, iar ea a râs şi m-a bătut cu palma pe umăr, un fel de «Stai liniştit, bă, băiatule, e altă lume, iar noi suntem alţi oameni!»“.

„Şoseaua Trafic Greu e un canal rece oricât de încinsă ar fi vara, gardul de beton şi zidurile fostelor clădiri comuniste îl fac un spaţiu de tranzit neprietenos, mediu care conţine senzaţia electrică de crimă neelucidată, Geo merge aproape de gard, gândindu‑se că nu are nimic de mâncare acasă şi că e constant indispus din cauza ştirilor cu vacanţe, cu oameni care pleacă şi tot pleacă în vacanţe zi de zi.
[...]
Odată, tot aici, pe Trafic Greu, a murit.
Cu doi ani în urmă, tot într‑o noapte, doar că atunci era toamnă târzie, ploioasă, un cer aşezat cu curul pe oraş. L‑ a lovit o maşină pe trecerea de pietoni. A trecut mai departe, nici gând să oprească, duminică seara, nimeni pe stradă. A crezut că va muri şi a constatat cu mirare şi oarecare respect faţă de sine că era liniştit. Nu simţea nimic, nici o durere, iar în cap era linişte ca într‑un muzeu. Un foşnet, atât.
S‑a ridicat, nu păţise nimic, miraculos, avea doar câteva zgârieturi.
— Această experienţă îmi va schimba viaţa, şi‑a zis şi s‑a dus glonţ la sala de jocuri, a pierdut toţi banii pe care îi avea în buzunar.”

„Întorcându‑se acasă, satisfăcut şi nesatisfăcut, Geo a oprit maşina pe marginea drumului, pe una din străduţele întunecate din spatele fostei poşte Puişor. Trebuia să se masturbeze, să elimine parte din dorinţă. A oprit motorul, a stins luminile cu totul, a cercetat în tăcere împrejurimile, privind pe geamuri, şi‑a desfăcut cureaua, moment în care şi‑a dat seama că nu poate s‑o facă în maşina asta perfectă. Şi totuşi, trebuia. A lăsat scaunul pe spate, s‑a relaxat respirând amplu de câteva ori, parcă urma să servească pentru game, set şi match, dar când a început procedura eliberatoare, mijind ochii, a văzut prin parbriz, în dreapta oglinzii retrovizoare, peste creasta blocurilor de la şosea, turla Catedralei Mântuirii Neamului.”