Strada Acvilei (fictivă)

„Casa în care stăteam nu era tocmai mare : o cameră, hol şi bucătărie la parter şi două dormitoare şi o baie la etaj. Avea zidurile jupuite şi nu m‑aş fi mirat dacă începea să intre apa prin acoperiş în iarna aceea. Unul dintre dormitoare avea un balcon mic, cu balustradă de fier ruginit, abia încăpeau pe el trei persoane. Tata o cumpărase chiar în ianuarie 1990 cu banii strânşi ca să‑şi schimbe Dacia veche. Strada Acvilei făcea parte din vechiul cartier Uranus, mare parte din el demolat. Excavatoarele lui Ceauşescu îşi beliseră dinţii şi în capul străzii Acvilei, dar acolo muriseră, ca nişte animale mari.
[...]
Odată ce ne-am mutat la casă, pe strada Acvilei, cu atât mai puţin ne-am văzut, cu atât mai puţin ne-am salutat, ne retrăseserăm cu totul în pozele cu Ceauşescu şi în bezna serilor în care se lua curentul pentru că se lucra la unitatea militară din Complexul Ghencea.
[...]
La Revoluţie tata a fost bătut la noi pe stradă, lângă şcoală, aproape de clădirea în care e azi Mega Image. Unii din cartier ştiau că lucrează în Ministerul de Externe şi au zis că e securist. Eu eram la două blocuri distanţă, am privit scena fără să intervin, parcă mai mult curios, deşi am simţit cum mi se înmoaie genunchii şi a trebuit să mă aşez pe jos. Încasam şi eu acele lovituri, aşa simţeam.
A luat pumni, picioare, l-au scuipat. Am ajuns acasă abia după o săptămână, pentru că după ce l-am văzut bătut am stat pe străzi, apoi la o colegă de liceu, împreună cu mai mulţi prieteni. Tata avea încă urme de lovituri pe faţă. I-a zis mamei că s-a luptat cu doi terorişti într-un bloc de la Orizont, că sângele de pe hainele sale nu fusese doar al său, ci, în mare parte, al răniţilor pe care i-a ajutat să se adăpostească în scări de bloc sau să ajungă la spital cu maşini oprite la ocazie.”