Psihologic

„Era ora 12 şi jumătate poate. Mătuşa ei sta înspre strada Olari. Am pornit-o alături pe jos. Am ajuns poate pe la două, în faţa casei mătuşii ei... dar parcă n-ar
fi observat că am ajuns, am trecut înainte, apoi de vreme ce se crease un precedent, după vreo sută două de paşi, ne-am întors şi pe urmă iar, până Ia ceasul trei şi ceva. Poate că nici unul, pentru nimic în lume, nu ar fi cerut însă celuilalt să mai rămâie.”

„Am luat-o în jos, spre dreapta, cu toată căldura, să văd cum se dărâmă casele pentru deschiderea bulevardului Brătianu. Eram nerăbdător, căci nu fusesem pe acolo din ajun. Casei din dreptul străzii Regale, îi ridicaseră acoperișul și rămăsese acum, așa, cu pereții tapetați între care fusese viața de familie, de s-ar fi putut uita cineva de la etajul casei Visante să vadă înăuntru, ca într-un corp omenesc, deschis pe masa de operație.
Negreșit, mobilier nu mai era, dar albastrul tapetului închisese scene de viață: iubire, necazuri, nașteri, vizite; era întreagă soba la gura căreia stătuse desigur, vreo femeie gânditoare, alăturea era soneria mică în perete. Și acum era un gol de nămiază până în adâncurile luminoase, arzătoare ale cerului.”

Doamna T. reușise să își consolideze afacerea cu magazinul de mobilă și decorațiuni datorită căreia își obținuse independența și respectul unei comunități care apela la ea adesea pentru idei de amenajări interioare. 

„Când se mira cineva că o femeie atât de frumoasă ca ea, se ocupă atât de mult de magazin, rămânea totdeauna pe gânduri.
- Munca aceasta înseamnă pentru mine independența, banii câștigați îmi dau dreptul să fiu eu însămi, să cumpăr cărți și lucruri frumoase, să nu fiu jignită de proprietar și să fiu scutită de oferte necuviincioase.
Avusese norocul ca întreprinderea să realizeze câștiguri foarte frumoase, încât după doi ani, mai împrumutând bani, izbutise să clădească în Parcul Filipescu, înspre Calea Dorobanților, o casă mică, dar foarte modernă, cu două apartamente de închiriat, în afară de cel mic oprit pentru ea.”

Fin cunoscător și pasionat de muzica clasică Sandu poate fi adesea găsit la un concert și încearcă să o atragă și pe Dania în lumea fantastică a muzicii. 

„Mini intră la Ateneu. Era o staţie de odihnă. Sala cea mare de intrare, cu clarobscurul ei perpetuu, cu acea răcoare de galerie subterană parcă, îi plăcea, hall-ul pustiu da o impresie de vastitate şi aula străjuită circular de statui mari adăpostea un parc sacru de marmore şi bronzuri. Mini nu se oprea, îi plăcea să treacă printre ele, ca printr-un locaş familiar.
Scările se desfăşurau majestuoase, cu autenticitatea marmorei şi se opreau în marginea coridoarelor banale, care deserveau sălile lăturalnice de expoziţie. Săli burgheze, cu vederea deschisă spre oraş.

Pinacoteca se ascundea ermetică după pilaştri, dosnică ca un mizantrop. Mini intră la întîmplare. Tocmai constata cu jale prezenţa unei aceleiaşi acuarele litografice, reprodusă în sute de variante, când fu salutată de însuşi doctorul Rim, plin de graţie. Ce căutau acolo? se întrebară reciproc. Căutau ceea ce lipsea deocamdată: pictură bună.”

„Luasem masa la restaurantul de pe strada Regală, în grădină, cu doi scriitori.  Am mâncat tot timpul, enervat, feluri de mâncare sălcie, am băut apă călduță și leșioasă, vin cu gust de limonadă. Toate acestea, pentru că n-am avut curajul să declar celor doi scriitori, cu care sunt prieten de altfel, că eu nu pot sta la altă masă decât la ceea la care sunt obicinuit, că nu mă pot înțelege cu alt chelner decât cu cel care mă slujește de obicei. Unii cred că ăsta e un început de manie (cum mi se spune), oricum mi-a fost frică să le spun celor doi că nu-mi place să schimb masa la restaurant, căci ar fi zâmbit indulgent și zâmbetul acesta indulgent mi-ar fi tăiat toată pofta de mâncare.”

„Mă acoperă praful, când mă îndrept spre strada Batiște. [...]
Strada e pustie și înaintea mea e un singur drumeț, o foaie albă de hârtie, care luată de vânt se târăște cu pași mărunți de șoarece, încercând întâiu parcă să traverseze, dar se lovește de muchea trotuarului, cu care aleargă apoi paralel departe, pe urmă spre capăt, unde strada ocolește puțin, saltă ca o gâscă încercând să zboare. Dintr‑acolo vine cu grabă întinsă un automobil cu geamantane aşezate ca nişte turnuri oblice alături de şofer [...] Și nici prietenii mei nu sunt acasă. [...] La întoarcere, puțin amărât, descopăr și rețin toate casele care au geamurile astupate cu hârtie albastră. Casa din colț are obloane moderne cu lame paralele, care se ridică și se lasă ca la birourile americane.”

„Pe lângă strada Plevnei și Bulevard e o curte lungă cât o stradelă și acoperită, cu etaje adăogate, cârpit fiecare cu scărițe de lemn strâmbe. Sunt locuințe studențești și menajuri boeme.
La cișmeaua din curte e noroi pentru că toată ziua trebuie să vie lumea să ia apă. Cutia cu gunoaie, enormă, e în față și alături de ea câteva căruțe de lemne, așa că toată casa pare un tren de marfă cu tenderul înainte.”

„Emy, uite aici alăturat 5000 de lei. [...] Nici nu-ți trece prin bap de unde-i am. Încercasem în zece locuri să obțin un gir pe o poliță... A fost imposibil...
[...]
Când, ieri, l-am. întâlnit mergând pe jos, pe Calea Victoriei, pe Nae Gheorghidiu... De zece ori m-am luat după el și de zece ori am renunțat, convins că mă refuză... La un moment dat, s-a întâlnit cu o doamnă cu care a stat în loc, mai sus de Biserica Albă, poate un sfert de oră... Dacă nu aș fi venit până acolo, aș fi renunțat... Parcă avem tetanos, așa eram de încordat și nehotărît totuși... În fața porții lui, după ce am traversat, ca să am aerul că viu din față și că ne întâlnim întâmplător, l-am salutat.”

Mai întâi zădărnicită de vreme, apoi de un motor gripat, plecarea anunțată la gazete a lui Fred spre Capetown are loc până la urmă într-o dimineață geroasă, cu puțini martori și cu o decolare dificilă de pe iarba aerodromului interbelic Băneasa. De la distanță este urmărit de femeia vieții lui, formidabila doamnă T. a cărei prezență discretă la aerodrom, într-o „mașină de piață închisă” îi ridică moralul într-un mod neașteptat. Cu toate astea, repetatele întârzieri, stângăcii, precum și alura funebră a aerodromului înghețat pun în perspectivă finalul tragic al eroului chiar dacă nu la această plecare. 

„În afară de inginer și vreo trei mecanici, de fratele meu, de un căpitan care reprezenta Aero-CIubul pentru omologare, mai erau sora mea și vreo trei ofițeri piloți. Aeroplanul fusese scos din hangar și adus până în lumina lămpii fotoelectrice. Globurile electrice din fața hangarelor, din cauza aerului puțin cețos, rece, dădeau o lumină difuzată, reverberată, de parcă iluminau cavouri aliniate.
[...]
De la o vreme, am băgat de seamă o mașină de piață închisă, izolată de celelalte mașini cu care veniseră cei prezenți, și m-a pătruns de odată fiorul unei bănueli... Am ghicit, am văzut cu o putere de dincolo de mine, nu știu, dar am deslușit pe perna din fund ca o arătare, un chip de femeie.
[...]
Din pricina încărcăturii nu mă pot desprinde. Merg interminabil pe iarbă. Trag furios manșa, nici un răspuns. Mă cuprinde deznădejdea că nu voi putea decola. Întorc înverșunat, reiau terenul de la capăt și aștept ca avionul să-mi ceară singur, să-l decolez. Gata, hangarele cad în jos, orizontul se desface... Noroc... Am și pornit spre sud.”

Aerodromul este locul unde Fred se antrenează dar și unde își garează avionul personal, un Berguet pe care-l repară, întreține și transformă singur. 

„Zoream acum antrenamentul, căci vream să plec, cât timpul era favorabil, spre Capetown. Toate încercările din vară eșuaseră și a trebuit să aduc noui transformări Breguetului, schimbând rezervorul, care nu putea lua decât 4000 de kilograme de benzină — când eu aveam nevoie, ca să încerc și un record mondial de distanță, de peste 8000 de kg. — și aducând unele modificări trenului de aterizare. Zborurile de antrenament erau foarte obositoare, mai ales din cauza discuțiilor și a intrigilor, de la aerodromul militar, unde îmi aveam adăpostit avionul...
[...]
Faptul că dispun de un avion al meu, faptul că am utilajul aerodromului la dispoziție, faptul că am libertatea oricărei inițiative, îndurerează ca un memento social, pe cei oropsiți, care nu-și pot oferi, la preț bun de glorie, nici măcar viața.”

„Acum luna apusese și era răcoare. Fereastra foarte mare, mai mult decât dublă, era mereu luminată. Vila, modernă de tot, se distingea albă, umbroasă, cu linii geometrice și balcoane dreptunghiulare. Fereastra era ca „un far" în noapte, spre câmpul dinspre Floreasca, înspăimântător de plină de viață, la etajul al doilea, ultimul, căci nu erau decât două.
— Crezi că e cineva înăuntru ?
— Nu știu, dar câtă vreme e lumina aprinsă nu-mi vine să plec... Poate că e un bărbat, poate că, singură, citește.
[...]
În clipa aceea, s-a mișcat o umbră la fereastră. S-au ridicat storurile și a apărut ea... S-a rezemat în coate pe chenar, și-a aprins o țigară.
Am tremurat de coincidența țigărilor, căci parcă ar fi știut ce vorbim noi, parcă ar fi continuat, apărând dintre culise, scena noastră... Era îmbrăcată într-un chimono alb, de mătase care lucea în lumină și саге-i înfășa bustul oblic. Apusese luna... era în spre zori un întuneric pufos acum, cețos... Era cu neputință ca ea să ne vadă în șanț... îmi venea totuși să urlu, exasperat, de acolo de jos: „te iubesc" și să fug apoi în noapte... După ce a sfârșit țigarea, a plecat de la fereastră, și fără să lase storurile, a stins lampa.”

„Pe Calea Victoriei, o doamnă bătrână, dar de familie bună, ținea un magazin de mobilier și obiecte naționale. [...] S-a adresat bătrânei doamne, propunându-i să facă amândouă tovărășie. Una aducea magazinul cu chiria plătită, alta un transport de marfă modernă și serviciul de „directoare”. 
Cu puținii bani pe care i-a obținut de acasă, cu bunăvoința prietenilor de la Berlin, i s-au dat o seamă de obiecte de artă în comision. La început o garnitură de biurou, de nuc placat cu lac modern cafeniu, alt birou cu plăci groase de stejar sprijinite pe alte două ca un paralelipiped culcat. Etajere mici, asimetrice, scăzând ca treptele, capricios... biblioteci cubice, de arțar placat și lăcuit, tot cu rafturi asimetrice...
Pe urmă lămpi ca zarurile mari, mate și nu mai știu ce statuete, subțiate, stilizate. [...]
Succesul a fost neîntârziat, și-au primit comenzi mai ales pentru bănci. Au botezat magazinul: „La Arta Decorativă”.(E drept că au început cam în același timp cu un pictor modernist).”

„Mai târziu, din pricină că transportul costa foarte scump și mai ales se sporise vama, d-na. T. a adus un specialist din Germania pentru preparatul placajului de lemn; i-a dat ca ajutoare câțiva lucrători de la Tg.-Mureș, și au instalat pe șoseaua Iancului, un atelier de mobilă și obiecte moderne.
[...]
Acum avea cele mai diverse modele și realizări, pe principiul dispariției oricărui ornament înflorat și al geometriei, chiar în asimetrie, căci luxul sta numai în prepararea și calitatea lemnului.
Paturi-divane joase, cu o singură tăblie la căpătâi, placată, fără nici un fel de zorzoane, alte paturi-divan, cu niște lăzi geometrice la un capăt, pe care se puteau pune vase moderne și statuete stilizate, iar înăuntru așternutul. Fotolii ca niște cuburi scobite liniar, sau scaune simple ca acelea țărănești, dar din lemn placat, dădeau, o impresie de lux nou. Un paralelipiped, pe el o placă mare patrată, era o masă de sufragerie. Lămpi, sfeșnice de birou, făcute din arcuri negre simple, sau lămpi de tavan, în loc de lustre, cu niște cutii de sticlă mari, mate. Covoare colorate împărțite geometric și asimetric împreună cu draperii de culoare întregeau totul.”

„În cele din urmă m-am hotărît s-o aștept la ieșirea din magazin. Bănuiam că nu are să închidă deloc, dar îmi ziceam că tot va merge la masă. Așteptarea asta a fost una din cele mai grele din viața mea. Mi se părea că toată lumea știe ce aștept, rezemat de bara galbenă din vitrina unei drogherii vecine, dar nu chiar din fața magazinului, și credeam că toți mă compătimesc și mă găsesc ridicol.
[...]
Abia pe la 2 și jumătate a ieșit. [...]
M-am urcat în mașina lăsată pe str. Sf. Ionică și am pornit după ea, încet, hotărît să provoc în dreptul ei o încurcătură, care să mă oprească în loc. Nu era prea greu în ajunul acesta de An Nou.
Am oprit pe dreapta în dreptul Pasajului român, deși îmi veneau mașini în față. Am coborît și i-am ieșit înainte. 
— „Sărut mâinile”... și tremurând aproape... „La mulți ani”.

Puiu Faranga ascultă în sanatoriul în care este internat descrierea în amănunt a înmormântării soției sale, Madeleine, pe care tot el o sugrumase.

„Descrise coroanele, dricul urmat de zece preoți și un episcop, doi miniștri, cinci diplomați și tot ce au Bucureștii mai select… Peste șaptezeci de cupeuri și automobile au întovărășit pe pauvre Madeleine până la Bellu unde acum se odihnește în cavoul familiei Faranga, alături de mama lui Puiu…”

(Scena 9, În căutarea Bucureștiului Literar pierdut, Raul Ștef)

„Între librăria Humanitas Kretzulescu și librăria Anthony Frost e o ușă pe care n-a observat-o niciodată. A trecut pe acolo de multe ori și n-a văzut-o sau a văzut-o, dar a uitat-o imediat, pentru că a intuit că duce spre ceva abandonat.[...] În vara asta, ușa de fier e deschisă larg, lipită de perete și, contra unui bilet nu foarte ieftin, invită oamenii înăuntru, la Art Safari. „Luchian și Independenții”, o expoziție care a adus o sută treizeci de opere din douăzeci de muzee și colecții private. 
[...]
Dar nu pentru Art Safari a venit Sonia, ci pentru ușa aceea deschisă, ocazie rară. Aici a funcționat, până pe 22 decembrie 1989, Centrul de Informatică și Documentare a Direcției Securității Statului, locul de unde se ascultau convorbiri și se intercepta corespondența, dar și unde era torturați disidenții politici și opozanții regimului. De la anumite ferestre se vede bine sediul CC al PCR și celebrul balcon unde și-a ținut Ceaușescu ultimul discurs, balcon care acum e parte dintr-un circuit turistic.”

Înfometat și obosit, Ioan Ozun urmărește din dreptul librăriei Alcalay o discuție ușor tensionată între două fete alintate.

„- Lasă că ajungem acasă şi mai vorbim noi, domnişoară! ameninţă Ana.
   - Sigur că o să ajungem. Şi sigur că o să mai vorbim... Eu nu-s ca tine sa stau înţepată toată ziua, fiindcă m’a respins un domn cu căciula brumărie.
Ana o fulgeră cu privirea. Sabina nepăsătoare, începu să desghioace coaja unei castane, muşcând din fructul făinos, parfumat şi cald.
În aerul aspru al iernei, mirosul era însă mai aţâţător. Ion Ozun care asistase la scenă rezemat de vitrina librăriei Alcalay, simţi o năvalnică ameţeală împăinjenindu-i privirea.
[...]
Se uită cu ciudă la copila în sweterul alb de lână, cu patinele atârnate pe braţ şi cu obrazul îmbujorat de frig.[...] Vedea numai o odraslă alintată de oameni sătui şi o înglobă în aversiunea lui de flămând.”

„Mădălina mi-a dat telefoane disperate să ne întâlnim. Ca de obicei, mi-a propus să ne vedem la Starbucks, la Plaza România. Era locul duminicilor noastre în vremea în care formam o familie şi o creşteam pe Lavinia.
Am ajuns mai devreme la mall şi m-am mai plimbat. Eram puţin nervos din cauză că nu reuşeam să mă conectez nici la dezastrul propriu, dar nici la excitarea generală care se simţea cum creşte în jur odată cu apropierea sărbătorilor. Imaginea lui tata întins în pat, cu tuburile alea de oxigen la cap, ca nişte rezervoare de rachetă, de parcă urma să decoleze în spaţiu: bătrânul muribund trimis să colonizeze Marte, zburând călare pe cariciul ăla de rachetă alături de miliardarul Bezos.
[...]
Mallul Plaza România rămăsese locul nostru de întâlnire şi după ce am divorţat. Acolo, în sufletul lui de azbest şi vată de sticlă, când îşi va da sfârşitul, acest mall va şti că noi doi l-am iubit. Era un mall mic, era vechi, fusese renovat, însă după aceea cu atât mai mult amintea parcă de faptul că ceva era prăbuşit iremediabil. Mallul ăsta fusese infestat de mirosul cartierului – pentru că, orice s-ar zice, un cartier e o maşinărie care roade şi roade din realitatea din jurul său. El nu avea puterea celorlalte malluri din oraş, mai noi, mai mari, care ţineau blocurile la distanţă. Clădirile noi de birouri din jur îl dominau, iar mai încolo hipermarketul Cora părea un monstru nepăsător.
Mi se păstrase credinţa că în acest mall sunt multe gravide. Gravidele cu feţele lucioase şi ochi luminoşi, posedate de orbirea speciei, treceau ca hipnotizate pe culoare. Wow, ce combinaţie, lumina albicioasă de mall cu pielea gravidelor! Nu ştiu cum naiba, dar le vedeam pretutindeni în mall.
Sâmbăta şi duminica, în holul principal de la parter, se ridica o scenă mică şi apăreau nişte clovni, prinţi, prinţese, iar părinţii îşi aduceau acolo copiii mici, de doi, trei, patru ani. Se cânta, se dansa, se umflau baloane din acelea lungi pe care o fată pricepută le înnoda creând din ele câini, pisici, săbii şi puşti şi ce mai voiau copiii.
[...]
Prima oară când veniserăm în mall fusese în al doilea weekend după inaugurare. Am luat-o pe Lavinia în căruciorul bleumarin primit de la naşii ei de botez. Lavinia nu împlinise un an. Mădălina era îngrijorată, încordată:
— Dacă e totuşi prea mică pentru atâţia oameni, pentru înghesuială, oare ce boli circulă?
Am vrut s-o fac să râdă atunci, folosind atitudinea birocratică şi vocea de film documentar:
— Aglomeraţiile umane, chiar şi cele vesele, pot ascunde lucruri nebănuite.
Mădălina nu a râs însă, ne-am pierdut şi noi în aglomeraţia umană, contribuind cu fericirea noastră mică de atunci la trepidaţia generală.”

„Eram internat în Spitalul de Urologie de pe Panduri cu o infecţie puternică la rinichi, venită aşa, de nicăieri, şi a cărei durere aveam impresia că o să-mi smulgă partea de jos a corpului. Am stat trei săptămâni internat, la început cu febră din ce în ce mai mare şi fără să reacţionez la tratament. Corpul mi se prăbuşea, cădea zi de zi şi nu ştiam dacă această cădere se va opri pe lumea asta sau dincolo de ea.
Există mereu o asistentă care, atunci când eşti externat din spital, îţi zice: „Aţi fost foarte aproape să…“. Am avut-o şi eu pe a mea. Au băgat tot felul de sonde în mine, iar în delirul infecţiei mă asemănam unui câmp petrolifer.”

„În vara lui ’77, pe 2 iulie, o ţineam pe Mădălina de mână, îmbrăcaţi în şoimi ai patriei, iar Nicolae şi Elena Ceauşescu ne mângâiau pe cap. Fuseserăm acei copii de companie ai regimului, acele animăluţe emoţionate, mângâiate pe cap.
I-am aşteptat pe soţii criminali în poarta Şcolii 59, într-o căldură îngrozitoare, aveam palmele transpirate, Mădălina devenise rozalie în obraji, tovarăşa învăţătoare Mirela Dinică ne mai stropea cu apă pe faţă din când în când.
La un moment dat am simţit în tot corpul vuietul venirii tovarăşului preşedinte, liniştea şi zgomotul apariţiei sale cu Tovarăşa alături. În spatele nostru, şcoala cea nouă mai că nu scâncea de plăcere. Tata făcea poze cu aparatul lui Leica, de care era atât de mândru, Mădălina mă strângea de mână tare şi o simţeam lângă mine împietrită, ţeapănă ca betonul noii şcoli.
Strada Vlădeasa, deşi umbrită de copaci, fierbea toată. Eu şi Mădălina la şapte ani, la finalul clasei întâi, eram Carmenuţa şi Bogdănel. Bineînţeles că şi tata şi părinţii Mădălinei puseseră vorbe la directorul şcolii astfel încât noi doi să fim cei care îi întâmpină pe dictator şi pe tâmpita lui soţie. Făceam parte dintr-un grup de patru perechi de copii: şoimi ai patriei, pionieri, elevi de gimnaziu şi olimpici. Arca Ceauşismului era gata să-şi îmbarce perechile de animăluţe.
Mădălina a leşinat la nici un minut în urma trecerii lor, aşteptaserăm acolo în picioare mai mult de trei ore, iar cu o zi înainte făcuserăm repetiţie într-o căldură la fel de mare. Da, repetiţie pentru stat în picioare şi repetiţie pentru încordarea optimă a atenţiei şi pentru dilatarea optimă a pupilei, ca nu cumva să simtă ceva dizgraţios familia Ceauşescu în palma ei conducătoare.”

„Casa în care stăteam nu era tocmai mare : o cameră, hol şi bucătărie la parter şi două dormitoare şi o baie la etaj. Avea zidurile jupuite şi nu m‑aş fi mirat dacă începea să intre apa prin acoperiş în iarna aceea. Unul dintre dormitoare avea un balcon mic, cu balustradă de fier ruginit, abia încăpeau pe el trei persoane. Tata o cumpărase chiar în ianuarie 1990 cu banii strânşi ca să‑şi schimbe Dacia veche. Strada Acvilei făcea parte din vechiul cartier Uranus, mare parte din el demolat. Excavatoarele lui Ceauşescu îşi beliseră dinţii şi în capul străzii Acvilei, dar acolo muriseră, ca nişte animale mari.
[...]
Odată ce ne-am mutat la casă, pe strada Acvilei, cu atât mai puţin ne-am văzut, cu atât mai puţin ne-am salutat, ne retrăseserăm cu totul în pozele cu Ceauşescu şi în bezna serilor în care se lua curentul pentru că se lucra la unitatea militară din Complexul Ghencea.
[...]
La Revoluţie tata a fost bătut la noi pe stradă, lângă şcoală, aproape de clădirea în care e azi Mega Image. Unii din cartier ştiau că lucrează în Ministerul de Externe şi au zis că e securist. Eu eram la două blocuri distanţă, am privit scena fără să intervin, parcă mai mult curios, deşi am simţit cum mi se înmoaie genunchii şi a trebuit să mă aşez pe jos. Încasam şi eu acele lovituri, aşa simţeam.
A luat pumni, picioare, l-au scuipat. Am ajuns acasă abia după o săptămână, pentru că după ce l-am văzut bătut am stat pe străzi, apoi la o colegă de liceu, împreună cu mai mulţi prieteni. Tata avea încă urme de lovituri pe faţă. I-a zis mamei că s-a luptat cu doi terorişti într-un bloc de la Orizont, că sângele de pe hainele sale nu fusese doar al său, ci, în mare parte, al răniţilor pe care i-a ajutat să se adăpostească în scări de bloc sau să ajungă la spital cu maşini oprite la ocazie.”

„Am reîntâlnit-o pe Mădălina într-o noapte de iunie în 1994, pe terasă la Argentin. Ieşisem din Club A şi cred că nu ştiam încotro s-o apuc. Era toată zâmbitoare şi mult mai sigură pe ea decât o ştiam.
Am vorbit puţin în stradă, m-a întrebat dacă m-am apucat de o facultate, i-am zis că mă piş pe ea de facultate, am mers la masa la care stătea cu alţi amici şi am băut până dimineaţa, când m-a privit prin ochelarii ăia cu lentile groase şi mi s-a părut o ţâţoasă chioară foarte excitantă. I-am şi zis, iar ea a râs şi m-a bătut cu palma pe umăr, un fel de «Stai liniştit, bă, băiatule, e altă lume, iar noi suntem alţi oameni!»“.

„Şoseaua Trafic Greu e un canal rece oricât de încinsă ar fi vara, gardul de beton şi zidurile fostelor clădiri comuniste îl fac un spaţiu de tranzit neprietenos, mediu care conţine senzaţia electrică de crimă neelucidată, Geo merge aproape de gard, gândindu‑se că nu are nimic de mâncare acasă şi că e constant indispus din cauza ştirilor cu vacanţe, cu oameni care pleacă şi tot pleacă în vacanţe zi de zi.
[...]
Odată, tot aici, pe Trafic Greu, a murit.
Cu doi ani în urmă, tot într‑o noapte, doar că atunci era toamnă târzie, ploioasă, un cer aşezat cu curul pe oraş. L‑ a lovit o maşină pe trecerea de pietoni. A trecut mai departe, nici gând să oprească, duminică seara, nimeni pe stradă. A crezut că va muri şi a constatat cu mirare şi oarecare respect faţă de sine că era liniştit. Nu simţea nimic, nici o durere, iar în cap era linişte ca într‑un muzeu. Un foşnet, atât.
S‑a ridicat, nu păţise nimic, miraculos, avea doar câteva zgârieturi.
— Această experienţă îmi va schimba viaţa, şi‑a zis şi s‑a dus glonţ la sala de jocuri, a pierdut toţi banii pe care îi avea în buzunar.”

„Întorcându‑se acasă, satisfăcut şi nesatisfăcut, Geo a oprit maşina pe marginea drumului, pe una din străduţele întunecate din spatele fostei poşte Puişor. Trebuia să se masturbeze, să elimine parte din dorinţă. A oprit motorul, a stins luminile cu totul, a cercetat în tăcere împrejurimile, privind pe geamuri, şi‑a desfăcut cureaua, moment în care şi‑a dat seama că nu poate s‑o facă în maşina asta perfectă. Şi totuşi, trebuia. A lăsat scaunul pe spate, s‑a relaxat respirând amplu de câteva ori, parcă urma să servească pentru game, set şi match, dar când a început procedura eliberatoare, mijind ochii, a văzut prin parbriz, în dreapta oglinzii retrovizoare, peste creasta blocurilor de la şosea, turla Catedralei Mântuirii Neamului.”

Vlădescu leagă greu conversația cu Pavel Anicet, distant și înstrăinat de grupul lui de amici. „Răspunsurile seci și oarecum indiferente ale lui Anicet îl intimidau pe Vlădescu, îi paralizau pofta lui de vorbă, de comuniune facilă dar continuă. Aproape că simțea o malaise în vecinătatea unui prieten tăcut.”

„— I-ai mai văzut pe băieți? întrebă Anicet.
— Ne vedem mereu, pe la unii, pe la alții. Joile suntem cu toți la Corso. De ce nu vii? Sunt toți acolo, discutăm, râdem...
— N-am avut timp. O sumă de chestii de aranjat. Lucru mult la Șef. Apoi, fratele meu...
— Vino diseară, dacă ai vreme. Sus la Corso ne amuzăm bine... Sau, ai vreun rendez-vous?!”

Mai târziu în solilocviul pe care îl ține pentru sine în timp ce rătăcește pe străzi măcinat de gânduri și emoții amestecate, Pavel își mărturisește că nu va face față unei întâlniri cu oameni la Corso: 

„La Corso se întâlnesc toți, astă seară; vor discuta probabil cazul lui Teodoru. [...] Se va discuta, se va râde stupid. Vlădescu, Lazarovici, poate și Emilian cu Ciutanu, și vor fi și femei, fără îndoială, femeile culte ale cercului. N-am să rezist; e prea mult pentru mine.”

Pentru ca mai apoi să îl regăsim între amicii lui spunând degajat:

„— Care îmi plătește mie consumația, adică vinul? întrebă Anicet așezându-se la masă, între Emilian și Vlădescu. Mi-e o sete grozavă... 
— Ai umblat prea mult, vorbi Eleazar, de aia ți-e sete. N-ai nici o grijă, ți-o plătesc eu.”

În „Bucureștiul lui Mircea Eliade” Andreea Răsuceanu vede această dublă existență a lui Pavel Anicet ca pe un traseu bipolar pe care Pavel îl parcurge în mod repetat nefiind întâmplătoare amplasarea celor două adrese (Una, în zona centrală, Ghighi spre periferia pe care o asociază mizeriei și ratării).

„Deși Pavel suferea de câte ori se întâlnea în aceeași zi cu cele două femei, rareori se putea înpotrivi tentației de a se duce la Ghighi după ce se despărțea de Una. Voința lui nu conta în asemeni prilejuri; era aproape un destin întâlnirea, un chin care se cerea împlinit; și dacă lupta împotriva gândului care îl îndemna în strada Salcâmilor după ce pleca din strada Tell, asta o făcea mai mult pentru a-și întârzia vizita, a o scurta deci.”

Venind de la prima iubită (Una), absorbit de gânduri, Pavel nu își dă seama când ajunge în cartierul celeilalte fete, Ghighi. În timpul conversației Pavel pendulează între absent și prezent dând răspunsuri la nimereală sau surprinzător de amănunțite.

„— Dacă ai ști cât te-am așteptat? Unde ai stat până acum?
— Strada Grigore Alexandrescu.
[...]
Apoi îi fu ciudă că a vorbit, și încercă s o întrebe repede altceva; să afle, de pildă ce-a făcut toată ziua, la ce s-a gândit, dacă s-a gândit la el.
O ascultă aproape fără să o audă. Atât timp cât vorbea ea, era în siguranță, putea fi absent oricât ar fi simțit nevoia.
— Tu ce ai făcut? 
Îi povesti corect, cu amănunte, o zi imaginară; cum s-a dus îndată după dejun în strada Grigore Alexandrescu, și șeful era plecat, dar pe birou și-a găsit lucrul și a lucrat până la șase.”

După ce se cinstesc toată seara la Corso, grupul de amici „steteau încă, în fața cafenelei nehotărându-se ce să facă.” Unii se hotărăsc să plece acasă, alții se hotărăsc să dea o raită pe la un bordel, apoi la o cârciumă „La Oituz” și pornesc pe jos pe Calea Victoriei discutând diverse picanterii din viețile altora. 

„— Mie mi-e somn. Care merge în direcția B-dul Pake, că-l duc cu mașina? Se hotărî Dobridor și Eleazar să-l însoțească până la Statuie. Ceilalți porniră în jos, pe Calea Victoriei. 
Îndată ce se depărtă mașina, Emilian se repezi la Ilieș.
— Bine mă, prostule, era să i-o spui în față că-l înșală nevasta.
— Va să zică e adevărat?! exclamă Ilieș fericit. Mă, și eu care mă trudeam să aflu!
Începu să râdă mai tare, la brațul lui Emilian.
— Va să zică, acuș, noaptea, în timp ce Octav era cu noi, ea, Vally... Ai dracului!
Râdea fericit. Emilian îl ațâță, povestindu-i amănunte la ureche.
— Spune mai tare, vorbi Lazarovici, să auzim și noi.
Anicet simți deodată cum îl copleșește pofta aceea caldă de vulgaritate, de mocirlă și aburi. Băuse mult, era acum vorbăreț și fericit. Se gândi numaidecât la David și la fratele său Petru. Să-l ducem pe Dav la femei, ce magnific final! Începu să râdă și el, gros și sincer. Să cunoască dragostea, realitatea ! Aci mă Davide să te văd, în bordel mă, față’n față cu dragostea.
— Am o idee, le spuse. Mergem la tipografie la David, și-l luăm și pe el la dame!
— Extraordinar, aplaudă Emilian, extraordinară idee!...
[...]
Dar de ce e atât de extraordinar? întrebă Lazarovici.
— Cum, tu nu știi că Dragu e virgin? se miră Emilian. Cum, mă, e la tine în redacție, și nu știi?
— El e corector de noapte, răspunse oarecum plictisit Lazarovici, nu e în redacție. Când vine pe la noi, stă puțin și nu vorbește aproape cu nimeni.
Dar acum înțeleg eu, continuă, mai luminos, acum înțeleg de ce scrie Dragu pamflete... Freud, tot Freud săracul!...”

Seara de beție continuă, Pavel și prietenii lui după ce mai beau un vermut la Bar Automat, își continuă drumul spre tipografia redacției unde lucra amicul Dragu. 

„Până la tipografie, Ilieș acostă toate femeile. Emilian nu-și găsea astâmpăr de bucurie; țipa, scuipa vitrinele, și se opri în fața lăptăriei de pe Bulevard ca să urineze. Libertate, libertate! Jos burghezii, jos bătrânii, jos masca! Ilieș îl aplauda. Lazarovici începu să-i expună lui Anicet planul societății viitoare. Morală sexuală reformată, credințele oficiale abolite, egalitate de drepturi și inegalitate de responsabilități. Un inginer, de pildă... Anicet nu-l asculta. Grăbi pasul să-l ajungă pe Emilian.
În fața tipografiei, cei trei rămaseră în curte iar Emilian porni repede pe scări tocmai sus, la etajul al cincilea, să-1 caute pe David.”

În 1933, în plină criză economică (Marea Depresiune care afectase puternic și România) izbucnește unul dintre cele mai tensionate episoade din perioada interbelică - greva muncitorilor de la Căile Ferate. Nemulțumiți nu doar de condițiile suboptime de lucru dar și de măsurile draconice impuse de guvern care le afectau veniturile și așa meschine, lucrătorii de la CFR au intrat în grevă. Protestele au degenat rapid în ciocniri violente cu jandarmii și au dus la moartea a 7 persoane. Evenimentul a fost exploatat intens de către regimul comunist care începuse să se contureze, aceștia folosindu-se pentru propagandă de imaginea tânărului Vasile Roaită, ucis în timpul revoltelor. 

O conversație încordată dintre David Dragu și Lazarovici anunță izbucnirea revoltelor precum și impactul pe care îl au asupra vieților tinerilor din roman. 

„— Nu cred că are să-ți dea voie noaptea asta, vorbi celălalt. Ai aflat că s-au arestat sute de comuniști, în toată țara, iar la atelierele C.F.R. lucrătorii sunt în grevă?....
Vorbind, Lazarovici descoperea iarăși febra lui comunistă, tensiunea care ar fi trebuit să-l străbată necontenit în ultimele zile și pe care publicarea cărții o neutralizase. Acum, că avea pe cineva lângă el, căruia îi vorbea și pe care încerca să-l emoționeze, insurecția lucrătorilor devenea din nou o realitate vie, o întâmplare care îl interesa direct.
— Ce-mi pasă mie de comuniști? răspunse Dragu. Am eu destule mizerii pe capul meu. De fapt, sunt un tip asocial. Înțeleg comunitatea altfel decât D-stră, socialiștii și comuniștii. Deaceia și spun că sunt asocial, căci judec societatea prin experiența mea, strict personală. Și acum, când experiența asta mă sufocă în limitele ei, mai pot oare să mă gândesc la alții, chiar la oameni împușcați?”

Mai târziu, în episodul violului, Emilian, susținător al lucrătorilor greviști, este întrerupt și speriat chiar de sunetul sirenei care anunța revoltele de la Atelierele CFR.

„[...] Se auzea un sunet depărtat și totuși foarte viu, prezent pretutindeni; un semnal de uzină, un strigăt de panică, neîntrerupt, metalic, dârz, ca un țipăt de moarte, ca o chemare în ajutor. Începu să tremure; semnalul de la Atelierele C. F. R. Sunt închiși acolo, probabil se luptă, și eu... O scârbă cumplită de sine; nici nu îndrăzni să întoarcă ochii spre pat. [...] Găsi revolverul, îi încercă piedeca și îl ascunse bine în buzunar, acoperindu-l cu batista. Făcu toate acestea grăbit, ca și cum s-ar fi simțit urmărit, spionat de cineva. [...] În curte, signalul neîntrerupt, de fabrică în incendiu, de la Ateliere, se auzea mai puternic, mai iritant. Asta îl încurajă și îl emoționă. Acum să vedem, acum... Au să fie acolo jandarmi, armată, poliție. Probabil o șarjă în stradă, asupra trecătorilor. Dar și noi suntem mulți...”

Emilian își amintește de manifestațiile studenților care cu un an înainte de revoltele lucrătorilor CFR fuseseră reprimate cu o violență cumplită de către armată și jandarmerie. Pentru Emilian întâmplările acelea cu impact devastator păreau un prilej pentru forțele de ordine să își pună în act pulsiunile de agresivitate și sadism și devin justificarea pentru ura mocnită pe care acesta o are împotriva lor.

„Îi e complect indiferent cine face revoluția: comuniștii, socialiștii sau naționaliștii. Ceia ce îl interesează, este gestul revoltei, curajul de a ieși în stradă și a lovi, a ucide. Singurul sens pe care îl mai poate da vieții este acesta, al revoltei și responsabilității, al împotrivirii contra ticăloșiilor și murdăriilor din jurul lui.
[...]
...Locotenentul care lovește cu cizma... Jandarmii care calcă trecătorii în picioare... Mâinile acelea osoase și grele, mâini de gardieni publici, șarjând cu bastoanele de cauciuc; studenții încolonați în fața Facultății de Drept. Stă lângă statuia lui Asaki, îngrămădit de mulțime, ridicat pe grilaj ca să poată vedea mai bine ce se întâmplă. Și deodată un grup de soldați cu arma în mână aleargă spre Statuia Brătianu, în flanc; zgomotul acela de bocanci, panica pe care o provoacă înaintarea în pas alergător, lumea care fuge, fără motiv, fără să înțeleagă ce se întâmplă, așa, numai pentru că aude urale în fața Universității și vede venind soldați cu arma în mână. Se retrage spre dreapta, prins de mulțime. Un căpitan oprește pe soldați și elevii teteriști, iar doi jandarmi îi conduc în grădinița de alături, unde se mai află strânși încă vreo două duzini, înconjurați de un pluton.
— Și la cel dintâi gest de fugă, trageți!”

Manifestațiile studențești s-au desfășurat în jurul axei reprezentate de Calea Victoriei, Emilian rememorând scene de o violență cumplită suprapuse cu zvonuri și povestiri despre abuzuri și acte de sadism atât din partea forțelor de ordine cât și a protestatarilor. Pentru Emilian sunt un declanșator puternic de ură, revoltă și dorință de retaliere, deșteptând în el aceeași cruzime și transformându-l la rândul lui în agresor. 

„Jandarmii, în Martie anul trecut, luptele acelea cu studenții la Cercul Militar, în fața Universității, pe Calea Victoriei... Furia cu care loveau, în oricine, în femei, în studente... Biata fată căzuse pe trotuar, și locotenentul a lovit cu cizma între picioare. Cineva spunea că fata nu avea chiloți, și desgolirea aceia în mijlocul mulțimii șarjată a părut monstruoasă și comică în acelaș timp. Un sex răsturnat, în plină stradă, între jandarmi și mulțime... Își aduce aminte furia care l-a cuprins auzind episodul acesta, ura cu care privea orice militar pe stradă, orice coloană de jandarmi.
[...]
Plutoanele acestea izvorând de pretutindeni, încercuind manifestația spre Calea Victoriei, pătrunzând în pas alergător în massele blocate din jurul statuiei — dau un aspect de revoluție, o tensiune violentă, stenică, iritantă. Nu mai poate rămâne pe loc. Își face drum spre Bulevardul Academiei, cu gândul să urce în sus până la Pasagiul Imobiliara și să treacă în Calea Victoriei. Aude că studenții au pătruns în fața Palatului, că în fața Teatrului s-au baricadat din nou, ca la 1907. 
Dar nimeni nu știe nimic precis. Sunt funcționari veniți de la lucru, haimanale, cucoane, băieți de liceu, câțiva studenți care încearcă să ajungă masele blocate. Vorbesc toți, comunică, înjură jandarmii, huiduiesc pe ofițeri. O studentă a murit acum un ceas în beciurile Prefecturii, unde a fost siluită de doisprezece agenți. Studenții sunt bătuți până la leșin în curte, în închisoare. Au fost atacați cu bombe de gaz axifisiant. Au prins un ofițer și l-au linșat în Cișmigiu. Sergenții sunt bătuți de public. Un gardian are craniul spart. Argetoianu e vândut jidanilor și lorga și-a pierdut mințile. Altminteri ar fi putut împiedeca acest măcel... Ascultă toate zvonurile acestea, și mânia îl cuprinde, îl înăbușă.
[...]
Imaginația e covârșită de explozii, de violuri, de asasinate. Mai ales de umiliri. Studenți legați și bătuți... Lucrul acesta îl înebunește, îl face sa urle. Legați și bătuți... Și deodată, din nou acel sunet de bocanci; căști de jandarmi, țipete... Fug toți, stâlciți între ziduri, refugiindu-se în curți, în case. [...] Toate acestea i s-au părut, mai târziu, atât de stupide și de inutile Dar acum, parcă deșteptate la o viață și mai violentă de către țipătul acela necontenit și lugubru al Atelierelor — imaginile revin, se leagă una de alta, se dilată, ajung ireale, mustesc ura, precipită sângele într-un ritm tot mai vorace, tot mai bolnav.”

După ce își petrece seara la Una acasă Pavel se hotărăște să plece pentru că „nici n-aș putea sta în casă pe un timp ca ăsta, cu mizeria asta de sirenă țiuind într-una...
Ei îi fu frică.
— Dar să nu te duci și tu...
Lui Anicet îi veni să râdă.
— Unde să mă duc?... Știi că am refuzat întotdeauna să fiu martir... Am să merg pe stradă; cred că asta nu mă va împiedeca nimeni s’o fac... E și asta o libertate...
[...]
Pe stradă, Pavel Anicet începu să-și înțeleagă neliniștea care îl pătrundea ascultând sirena de la Ateliere: își amintea de clopotele Mitropoliei, în timpul războiului, vestind aeroplanele. Era o neliniște ciudată, ca într-un vis; i se părea ireal sunetul acela necurmat. Parcă ghicea o așteptare surdă și spaimă în aer. Ceva care schimbase deodată parfumul străzilor, gustul acela de déjà vu déjà conu al Bucureștiului. Părea un oraș nou, părea că pietrele și arborii încep să tresară. Fereștrile luminate respirau cu teamă în ger. Începuse să se facă frig. Trotuarul răsuna metalic, asemenea unui oraș strein, vast, făcut din ciment și oțel.
Își vârî mâinile în palton și grăbi pasul. O presimțire; are să se întâmple ceva, are să se schimbe ceva. Ce ciudat București, ce oraș nou, uluit, înspăimântat... Dacă s-ar stinge luminile, ar respira altfel; ca în 1916; aceleași vestiri sinistre, aceeași panică. Și totuși oamenii trec liniștiți pe stradă; sau poate mi se pare mie, poate îmi închipui toate acestea pentrucă am vorbit cu Una. Vine Revoluția!...”

„— Numai de-am găsi camere la otel! Şi numai de-ar sosi mai repede vagonul cu mobile, să ne putem aranja casa…!

„Această aşa-zisă capitală, această aşa-zisă cetate fără nimic de cetate în ea a trăit şi trăieşte într-un veşnic azi fără un ieri, fără un mâine. Nu ştie ce înseamnă „strânge bani albi pentru zile negre!” E un oraş de „ce-am avut şi ce-am pierdut!” Care cum izbuteşte a împrumuta câteva sute de lei se aruncă într-o birjă ori într-un taxiu şi strigă şoferului sau birjarului: „Înainte!… Dă-i drumul înainte, oriunde!” Ce suflet să aibă un asemenea târg şi cetăţenii unui asemenea târg? Urbanism, arhitectură, monumente, muzee?… Simbolul nu e Calea Victoriei, tenia aceasta de stradă lungă-prelungă şi strâmbă, cotită, sucită, corcită, unde toţi îşi vântură o viaţă tot aşa de strâmbă, cotită, sucită, corcită?… Când trec şi îi văd pe toţi, şi mă văd printre dânşii la fel cu dânşii, atunci nu pot suporta oamenii, portul lor, vorba lor, năravurile lor, căci mă recunosc în ei. Îmi stă în gâtlej mâncarea, mi-e coclită gura şi mi-s strepeziţi ochii.”

„— Mergem să ne mişcăm puţin? Am câţiva prieteni aici, cărora nu le-am mai făcut de mult vizită!… rosti Leon Mătăsaru, prinzând braţul lui Ion Ozun.
Îşi făcură loc prin mulţime.
Amândoi plecară printre monumente şi cruci. După grilajuri se vedea pământ răscolit, cu răsaduri proaspete de flori. Dar cele mai multe morminte se aflau într-o mută şi mare uitare.
Aceasta nu împiedicase primăvara să îmbrace mesteacănii plângători într-o balansată şi încă diafană perdea de frunze mărunte. Iarba creştea viguroasă şi deasă. Flori sălbatice şi proletarizate săltaseră vânjos printre scaieţi. Era în acest ţinut tăcut al morţilor o victorioasă irupţie a vieţii vegetale.”

„La palat ceasul arăta unsprezece, Se întoarse grăbit, ca un om care şi-a amintit ceva, ca să nu pară că hoinăreşte fără nici o ţintă precisă după ce străbătuse de şase ori acelaşi drum. În faţa hotelului „Continental” se hotărâse să intre şi să se încălzească în hol.

„Bătrânul se născuse, trăise şi aştepta să moară în acest Bucureşti, despre al cărui trecut scrisese o istorie în trei tomuri; nepotul său acum sosea din viaţa vastă şi însorită a câmpurilor.
[...]
Vezi tu! mie Calea aceasta a Victoriei îmi apare întotdeauna ca un arbore. (Nu râde! Te-am prevenit că e o idee de bătrân!) Un arbore cu rădăcina în Lipscani şi în întortochetura aceasta stufoasă de străzi vecine, cu bănci, case de schimb, zarafi, angrosişti cu magazine mereu primenite şi până seara golite. De aici îşi pompează tot oraşul sucul vieţii. Banii şi belşugul. Substanţa şi podoabele. Ceea ce-i îndestulează nevoile lacome sau numai deşertăciunea… Tulpina îmi pare că e tot traiectul de aici, de la Poştă şi Casa de depuneri până la Capul Podului. Precum vezi, e o tulpină cam deşirată şi îndestul de strâmbă. Nu e un arbore rectilin şi aerisit. Dar pe scoarţa acestei tulpine mişună toate gâzele: şi cele urâte, şi cele plăcute ochiului; şi cele cu aripi, şi cele care se târâie; şi cele care adună, şi cele care risipesc!… Iar acolo, în vârf, de la Capul Podului înainte, se întinde Şoseaua şi aleele răsfirate cu vile, frunzarul umbros pentru desfătarea îndestulaţilor. Mergi într-o zi cu soare ca aceasta: ai să găseşti vânturându-se o lume voioasă şi gureşă în cele mai frumoase straie şi în cele mai scumpe vehicule. E o fluturare de aripi irizate şi o întrecere de culori într-adevăr încântătoare… Însă un lucru e bine să iei aminte: dacă fluturii au ajuns acolo, sus, omizile lor şi-au hrănit şi îşi hrănesc încă viaţa de aici, de jos, de la rădăcina Lipscanilor, din bănci şi case de schimb, societăţi cu o jumătate de miliard capital sau tejghele mucede de zarafi, iar praful irizat de pe aripi şi toată amăgeala pentru ochi le cară ambalate în hârtie de mătase tot din vitrinele Lipscanilor mereu primenite. De aici şi-au supt viaţa, dar şi răul de care adesea mor… Înţeleg că eşti nerăbdător să porneşti într-acolo! zâmbi cărturarul bătrân.
— Ai înţeles bine, unchiule! recunoscu tânărul cu obraz bronzat şi cu dinţi de zăpadă.”