Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”

Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași este una dintre cele mai vechi și mai importante instituții de cultură din România, fondată în 1835 ca parte a Academiei Mihăilene. De-a lungul secolelor, a devenit un spațiu esențial pentru formarea literară, intelectuală și academică a Moldovei.

A fost biblioteca de studiu a generațiilor de scriitori ieșeni, de la junimiști la moderniști și contemporani și a servit drept spațiu de documentare pentru Eminescu, în perioada în care era revizor școlar și redactor la Curierul de Iași, de asemenea, folosită de Creangă, Alecsandri, Kogălniceanu, Iorga, Sadoveanu, Topîrceanu, în cercetările întreprinse. 

Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” este și depozitarul unor fonduri rare, manuscrise, ediții princeps și colecții care documentează întreaga istorie a literaturii române.

„Pentru citit mă duceam la Fundații. De regulă, ceream un teanc de volume, exasperând bibliotecarele, ce aruncau plictisite fișele într-un minilift, îl auzeam cum cobora la subsol, iar după un timp urca înapoi plin de cărți. Le zideau pe birou și așteptau să le văd. Nu anunțau, ca să nu deranjeze lectura. Îmi plăcea să am în față mai multe cărți, să mă uit repede, să răsfoiesc, dar mai ales să citesc notele. În subsolul paginilor puteai să găsești o a doua bibliotecă, neoficială, pitită acolo, subversivă de multe ori. Așa am dat de Calderón de la Barca și am aflat că Eminescu citise Viața e vis. La scurt timp, am scris pe geanta de școală el delito mayor del hombre es haber nacido. Mi se părea adevărul suprem.”

„Pe Veronica n-o întâlni în primele săptămâni ale sosirii lui la Iaşi. Din pricina greutăţilor începutului, a instalării lui şi a lui Miron Pompiliu într-o odaie de la Şcoala normală de la Trisfetite, unde era director Bodnărescu, şi a freneziei primului contact cu noua lui funcţie la Bibliotecă, nici nu se prea gândise la dânsa. O purtase cu el trei ani prin străinătate, nu se culcase şi nu se sculase o dată, fără să nu fi vorbit cu ea - şi iată că acum nu căutase să o întâlnească... Întreruperea studiilor în Germania o atribuise dorului de a o vedea; de abia acum îşi dădu seama că se înşelase.”

„O dată cu primele sloate de toamnă, când şi fulgii de zăpadă nu se îndură să cadă ca să nu se murdărească, noroiul începu a se aşterne şi pe viaţa lui Eminescu. Maiorescu se resemnase în faţa situaţiei. Voise să facă dintr- însul un profesor universitar şi nu ieşise decât un bibliotecar; dar mai era şi un poet, un mare poet. Cum pricepea condiţiile speciale, nu-i arătase nicio nemulţumire. Nu-i trebui însă mult lui Eminescu ca să facă experienţa vieţii publice. Crezându-le mai în calea trăsnetelor, ocolise situaţiile înalte; preferase să se adăpostească într-un colţ, unde să nu-l tulbure nimeni. Se înşelase; tocmai posturile mici sunt mai expuse furtunilor.
Se pusese, de altfel, pe lucru chiar de la început; setea lui de absolut concepuse pe dată planuri mari, reforme îndrăzneţe; dintr-o bibliotecă, în care nu se rătăceau decât şcolari fugiţi de la şcoală ori cititori de romane sentimentale, el voia să facă o bibliotecă modernă cu cărţi rare şi cu întregul aparat al erudiţiei apusene. Lucra şi ore suplimentare la alcătuirea unui catalog, iar când prietenii de la balamuc, îl îndemnau să-şi mai astâmpere zelul şi să mai lase lucrul pe seama altora, el le răspundea cu dispreţ:
Ştiu că suntem o ţară, unde fiecare porunceşte câinelui şi câinele pisicii şi pisica şoarecului, iar domnul şoarec îşi atârnă porunca de coadă, iată că, în ciuda tradiţiei locului, eu n-o să poruncesc nimănui ci o să fac totul singur.
Putea să facă totul singur, dar nu să şi schimbe obiceiurile ţării. O intrigă politică i se înnodă repede în jur; ura faţă de junimişti se răsfrânse şi asupra lui, iar un aventurier bucovinean manevra să-i ia locul. Harţa de fiecare zi ameninţarea de a fi scos din post, îl umplu de amărăciune şi-l făceau să ocolească lumea. Se mută de la balamuc, într-o odăiţa mizeră, ca de obicei. Pe la Veronica a mai fost, negreşit, şi din nevoia de a compara realul cu idealul, în speranţa ascunsă de a le putea cândva contopi. Speranţă zadarnică; divorţul între cele două femei se săpa tot mai adânc.”