Interbelic

Ladima îl tachinează pe Fred Vasilescu:

„Într-o seară însă, eram la Elisée, mi-a spus așa, în bătaie de joc: „d-voastră snobii care urmați moda ..." Deși tonul era glumeț, nu era lipsit de puțină acreală. I-am spus atunci, foarte serios, mai serios decât se aștepta el: 
— lartă-mă, domnule Ladima, ce găsești d-ta, la modă, exagerat, în îmbrăcămintea mea ?
[...]
Dar costumele pe care le schimbi mereu?... parcă ești cucoană... La cinci după amiază : hai acasă să mă schimb.”

„O dată sau de două ori pe săptămână mergeam la bazinul de pe bulevard, la „Lido”. Se deschisese în anul acela. Şi iată, într-o zi, la un pas de mine, Alex. Şedea pe marginea bazinului, cu picioarele atârnând deasupra apei, lungi şi armonioase.”

Ștrandul Kiseleff, proiectat de arhitectul Marcel Iancu, a fost inaugurat în 1929 și reprezenta unul dintre primele ansambluri de arhitectură modernă din Capitală. A fost redenumit Ștrandul Tineretului după 1948 și reabilitat pentru o perioadă. După anii 2000 a fost abandonat. La vremea inaugurării era un punct principal de atracție fiind promovat drept cel mai mare bazin urban din Europa cu cea mai mare plajă artificială cu nisip (14.000mp) și 200 de cabine. 

„La Bucureşti, abia se deschisese ştrandul Kiseleff. Apariţia mea atrăgea atenţia. Lumea îşi petrecea vara mai mult la munte. Dar cei care se înapoiau de la mare şi, mai ales, de la Mangalia, se recunoşteau de departe şi trăiau încă multe zile, ca un ecou prelungit, vacanţa.”

„La cofetăria „Nestor”, unde ne-am dus în urmă, după expoziţie, ca să mai stăm de vorbă, şi-a desfăcut haina. Purta, dedesubt, o rochie de catifea de coton, neagră, în jurul gâtului avea un guleraş de dantelă albă. Era parcă mai frumoasă cu mai multă strălucire decât înainte. Avea poate un cap prea de păpuşă, sau mai curând de tânăr paj. Dar cu aceeaşi adâncime în privire, cu aceeaşi nelinişte, care mă făceau altădată s-o compar cu parfumul turburător al tuberozei.”

„Radu Comșa [...] își aruncă ochii la Capșa. Era ora aperitivului. Cafeneaua îngustă ca un vagon, gemea. Îi făcu Ioc, trăgându-se pe canapea, Titel Iliescu, care-i întinse mâna și se întoarse să continue discuția, cu un necunoscut cu barbă neagră și foarte creață, de oriental.
[...]
- Privește Ia masa Antantei! Ai zice că e Marele Consiulu Aliat.
La o masă din fund, un grup plecat pe o hartă, urmărea explicațiile unui domn pipernicit, slab, ras până la culoarea vineție a pielei, cu o pălărie imensă, dată pe ceafă. Arăta fără îndoială o mișcare decisivă de trupe, așa cum ar comanda-o el, căci atunci când sfârși, privi tovarășii triumfător, dându-și pălăria pe ceafă cu un bobârnac victorios: — Nemții erau pierduți.
Se aflau adunați gazetari cunoscuți, oameni politici, poeți cu și fără volume, actori cu faimă, tineri fără nici o îndeletnicire, micul parlament nelipsit la ora zece dimineața, la douăsprezece, la două, la șase, la opt seara: ora cafelei cu lapte, a țuicei, a șfarțului, a băuturilor răcoritoare.”

„— La Capșa! strigă Nory...
Mini avu o scurtă ezitare. Nu-i plăcea să intre în localuri publice, dar trebuia să se adăpostească. Cînd sosise atunci, pe iarna geroasă, în Cetate, dimpotrivă, era lacomă de zgomot, de mulţime.
Abia pripăşită, căuta locurile gălăgioase şi aglomerate, pentru a-şi ascunde şi apăra în ele timiditatea.
[...]
De la adăpost admira metropola care propăşea, ca pe o edificare de lux, în care oamenii puneau tot ce aveau în ei urban, ca instinct, inteligentă şi putere de muncă. Tot ce aveau în ei viu, şi bun şi rău. Nory ceru un schwartz, pe care Mini îl refuză, apoi reîncepu vorbăria. Privind prin geamurile largi, aburite de ploaie, lumea care se perinda, Mini nu o putea vedea desluşit şi atunci răsfrângea în afară chipurile vederei interioare. Identifica grupurile, perechile de trecători, cu fiinţele pe care le privea în panorama minţei, pe când Nory flecărea despre cunoscuţii lor.”

„La „Capşa”, în faţa chelnerului, m-a întrebat dacă vreau ciocolată cu brioşe sau ceai cu fursecuri. Eram obişnuită să mă uit pe listă, să comand ce e mai ieftin. Până la urmă, văzând că şovăi, domnul Cobadin a cerut şi ciocolată cu frişcă, şi brioşe, şi prăjituri, şi ceai, şi fursecuri.
[...]
- Vreau să fiu prietenul tău, protectorul tău. Cred că înţelegi.
Am simţit atunci în mine întreaga violenţă a tatălui meu şi am înţeles plăcerea cu care înjura şi trăgea palme. Am ridicat mâna, dar nu prea mult, deasupra mesei. Când mi-am dat seama unde mă aflu, m-am stăpânit. Dinţii mi-au scrâşnit. Mi s-a părut că aud oprindu-se în loc roţile unei maşini care derapează, sau care vrea să evite un accident.
[...]
- Ca să înţelegeţi nu ce gândesc, dar ce simt [...] imaginaţi-vă că vă aflaţi la masa de alături. Şi aici, la masa asta, un bărbat în vârstă îndrăzneşte să facă astfel de propuneri fiicei dumneavoastră [...] Închipuiţi-vă că aţi auzi cum îşi permite, în baza chimirului doldora, să vă insulte fata, să încerce s-o cumpere ca pe-o marfă!”

Istoric, biblioteca Socec era menționată pe strada Enei însă în Pânza de păinajen al Cellei Serghi, descrierea se apropie mai mult de sediul celebrei Librării Socec, cea mai mare din țară la vremea respectivă, aflată pe locul actualului Magazin Victoria (unde se aflaseră și Galeriile Lafayette) 

„- Deci tu erai intelectuala familiei.
- Descoperisem pe Splai, la câţiva paşi de Podul Izvor, biblioteca „Socec”. Aveam unsprezece ani şi citeam Ivette de Maupassant, Adolphe de Benjamin Constant, Elena de Bolintineanu.
- Ţi le recomanda bibliotecarul?
- Era o bibliotecară. Dar eu alegeam singură după fişier titlurile cu nume proprii: Don Carlos, Cidul.” 

(Conversația cu Paul Serghi, fost coleg de școală al fratelui ei și pretendent la mâna ei)

„Katia venea să mă ia în toate dimineţile şi făceam plimbări lungi pe jos, la Şosea, până la lacul Băneasa. Umblam cu acelaşi pas, fără să vorbim, fără să ne cunoaştem gândurile. Când ajungeam la lac, ne aşezam pe mal, Katia scotea ţigările şi îmi oferea şi mie. Fumam numai pentru plăcerea de-a vedea cum se ridică fumul. Era linişte, aer bun, aveam aceeaşi senzaţie agreabilă de echilibru şi mă odihneam cu aceeaşi plăcere ca după oboseala celor cincişase sute de metri pe care-i făceam la Balcic înot.”

„Dar chiar atunci am văzut peste drum, pe trotuar, un bărbat înalt, îmbrăcat cu haine negre, cu pantofi de lac, cu obrazul cadaveric. Semăna cu tata, dar parcă era spectrul lui. Aş fi vrut, cu inima strânsă, să mă duc să-l văd de aproape, să mă încredinţez că nu e tata. [...] Maşina a întors pe Şelari, apoi pe Lipscani. Am strigat să oprească. — Trebuie să cobor, neapărat!
[...]
Am coborât şi m-am întors pe Oituz. În acelaşi loc stătea acelaşi om. Ochii mei, miopi, nu mă ajutau să lămuresc nici daca e tata, nici dacă nu e. Era, totuşi, el. M-au înecat lacrimile.”

Părinții Dianei care locuiseră toată viața în chirie în case meschine sau insalubre.

„Locuiau acum într-o casă din cele vechi, de pe Gabroveni, în care se intră printr-un gang întunecos, murdar. Jos erau prăvălii, depozite de mărfuri, iar sus, birouri. O casă din cele unde există câte un ascensor care de ani de zile nu mai funcţionează, unde scara e putredă şi pereţii juliţi, cu miros de pivniţă, de mucegai. Aveau o cameră la etajul al treilea.”

Reluând motivul intelectualului citit, lucid, studentul Ștefan Gheorghidiu ține un seminar foarte reușit la Universitate atrăgând atenția și respectul profesorului și colegilor lui, dar având un rezultat contrar asupra soției mai degrabă intimidată de reușita lui. 

„În timpul acesta munca mea la Universitate mă pasiona şi fără îndoială că a fost cea mai rodnică din viaţa mea. Chiar în a doua jumătate a lui April, am avut o lucrare de seminar, care a fost o adevărată lecţie despre „Critica Raţiunii Practice”. Profesorul, foarte serios şi foarte pretenţios, obicinuia să lase pe catedră pe studentul care expunea lucrarea, iar el trecea în rândul auditorilor, în prima bancă. Noutatea era acum că, spre deosebire de toţi colegii mei, care-şi citeau lucrările, eu vorbeam timp de o oră despre tema dată, fără altceva dinainte decât o pagină cu note.
[...]
Cred că lectura a făcut impresie prin mobilitatea, aerul degajat şi claritatea expunerii. Nevastă-mea a fost până seara gravă şi tăcută. Faptul că fusesem tratat de profesor cu atâta deferenţă, măsurată, că timp de o oră fusesem pe catedră, obiectul privirilor unei săli pline, în care erau şi câteva studente, frumoase, necunoscute nouă, delà altă facultate probabil, sfiala admirativă u care eram felicitat de colegi şi de roiul de fete care mă înconjurase, la sfârşitul orei lângă catedră, o intimidaseră.”

„Ne luasem din dragoste, săraci amândoi, după rendez-vous-uri din ce în ce mai dese pe sălile Universităţii şi după lungi plimbări pe jos, prin toate cartierele pavate cu asfalt ale Capitalei, cari erau şi cele mai singuratece pe atunci.”

În perioada de câteva săptămâni în care Ela e bolnavă la mătușa ei acasă, Ștefan Gheorghidiu ruminează la posibilitatea unei împăcări, îi trimite flori, cărți și diverse persoane în chip de spioni (un „comisionar” sau pe sora lui).

„S-a făcut bine şi, peste vreo săptămână, ne-am întâlnit, către zece seara, pe Calea Victoriei, în dreptul cafenelei Capşa. Eu conduceam pe actriţă la teatru, ea era cu Anişoara şi bărbatu-său. Am salutat-o, mi-a răspuns zâmbind şi când, după zece paşi, am întors capul, am văzut-o oprită în loc, rezemată de bara vitrinei, urmărindu-ne cu aceeaşi privire de căprioară blondă, înjunghiată.”

„-  Să vezi ce frumos e Cişmigiul, mi-a spus Puiu a doua zi.
L-am luat de mână:
- Hai să vedem.
Ne-am plimbat prin toate aleile, apoi ne-am aşezat pe o bancă. I-am spus că sunt hotărâtă să mă sinucid.
"- Ceea ce mă sperie, Diana, nu sunt cuvintele tale nesăbuite, ci aerul liniştit cu care vorbeşti. Ce-i zâmbetul ăsta care vine de departe? Ce s-a întâmplat?
 - Nu ştiu, dar tare-aş vrea să se sfârşească! Viaţa nu e frumoasă, şi atunci...
[...]
- Tu ai atâta sensibilitate, Diana! Nu-nţelegi că merită să trăieşti pentru ca să vezi cum cad frunzele şi cum apar mugurii, pentru o zi în care e soare, pentru alta în care plouă?
Şi, o săptămână mai târziu, s-a sinucis Puiu.”

„Tremurasem, pînă cînd pledurile cu care mă învelisem m-au adus de la tremur la un fel de înţepenire. În vagon cu mine erau tot oameni îngheţaţi. Acesta era singurul lor semn de identitate.
Ca nişte manechine ne coborîsem în Gara-de-Nord. Eu, totuşi, aveam undeva în mine gîndul cald că am ajuns în port, că am atins pămîntul făgăduinţei şi că vin de departe, după atîţia alţii, să cuceresc viaţa, acolo unde pulsul ei bate mai bogat.
N-aveam domiciliu asigurat dar dădusem telegramă la un hotel. Pînă acolo a fost un parcurs nesigur prin ceaţa polară.”

„[...] Îmi revine cu amănunte casa în care am stat şi nu pot să uit cât am suferit de foame. Era pe strada Anton Pann, o casă în care se intra printr-un gang întunecos, lepros, într-o curte interioară, împrejmuită de case legate între ele, dar fără să semene una cu alta, de părea o mică mahala ascunsă de ochii lumii.”

După experiența locuințe insalubre în care au stat timp de 4 ani iar Diana nu avea curaj să invite pe nimeni la ea acasă, familia se mută în dependințele proprietății unor oameni înstăriți. 

„Mai întâi, curtea mare a proprietarilor. Casa lor. În fund, un gard şi curtea noastră, casa noastră. O săliţă şi trei odăi.
- Trei odăi?
-  Noi o să avem numai două. Mai mititele şi fără uşă între ele. Le încălzeşte aceeaşi sobă. O sobă de teracotă. De când vreau eu o sobă de teracotă! [...] Ei, şi nu v-am spus că avem o bucătărie, o minune! Casa e foarte veche, cam prăpădită. Dar bucătăria au clădit-o acum câţiva ani. E mare şi luminoasă.
[...]
Aveam să-mi dau seama curând că pentru toţi cei care locuiau în casa din faţă, noi nu eram decât chiriaşii din fund.”

„Era ora 12 şi jumătate poate. Mătuşa ei sta înspre strada Olari. Am pornit-o alături pe jos. Am ajuns poate pe la două, în faţa casei mătuşii ei... dar parcă n-ar
fi observat că am ajuns, am trecut înainte, apoi de vreme ce se crease un precedent, după vreo sută două de paşi, ne-am întors şi pe urmă iar, până Ia ceasul trei şi ceva. Poate că nici unul, pentru nimic în lume, nu ar fi cerut însă celuilalt să mai rămâie.”

Diana are dificultăți să își găsească loc de muncă, în ciuda diplomei de juristă, deoarece nevestele avocaților sunt geloase și nu le permit soților avocați să aibă secretare femei. 

„După multe stăruinţe, am izbutit să intru secretară la avocatul Gheorghiu, care tocmai divorţase. Locuia în blocul cel nou, clădit de curând pe Calea Victoriei, peste drum de cofetăria „Nestor”. Salariu nu plătea secretarilor, dar îi lăsa să câştige fiecare după abilitatea lui. „În tot cazul, pe fete nu le plătesc.” A zâmbit, lăsând loc echivocului.”

În același bloc, câteva etaje mai sus, Diana descoperă că locuia chiar crush-ul ei, Alex Dobrescu, într-o locuință aparent de rezervă, iar cei doi au o aventură extraconjugală pentru o vreme. 

Casa care se afla pe strada Melodiei, nr. 1, a fost cel mai simbolic loc pentru Eliade, unde a locuit timp de 12 ani:

„[...] Din fericire, ne rămăsese casa din Strada Melodiei. Foarte curând, am închiriat-o, şi noi cinci ne-am mutat definitiv în cele două odăi de la mansardă. Asta s-a petrecut în 1919, când aveam 12 ani. Eram obişnuiţi de altfel, pentru că trăisem acolo, mama şi cei trei copii, de când Bucureştiul fusese ocupat de trupele austro-germane şi casa întreagă fusese rechiziţionată. Mansarda aceea a avut o importanţă hotărâtoare în viaţa mea. Mi-e greu să mă închipui cel care am devenit mai târziu, cel care sunt încă şi astăzi, fără aceste două odăiţe scunde, vopsite cu var, cu ferestruici mărunte (una din ele rotundă ca la o cabină de vapor), cu o sobă de cărămidă nemaivăzută, căci avea gura într-o odaie şi trupul în odaia cealaltă. A fost marele noroc al adolescenţei şi tinereţii mele că am putut locui doisprezece ani acolo, că, mai ales, am putut locui ultimii cinci-şase ani singur.”


Casa se întindea pe trei străzi, Melodiei, Domniţei şi Călăraşi, având intrarea principală prin Melodiei, printr-o curte pietruită:

„Casa din Strada Melodiei nr. 1 a fost dărâmată prin 1934-35 şi pe locul ei s-a înălţat un bloc masiv cu cinci etaje. Grădina şi casa se întindeau pe trei străzi: Melodiei, Domniţei şi Călăraşi. Intrarea principală era prin Strada Melodiei. Intrai într-o curte pietruită; pe dreapta, se întindea grădina, pe stânga aripa nouă a casei, în care se pătrundea urcând câteva trepte de piatră apărate de o marchiză ca un evantaliu de sticlă. Dar pe acolo intrau doar oaspeţii, în timpul ocupaţiei ofiţerii austro-germani încartiruiţi, iar după război, chiriaşii. Noi, ca şi familia şi prietenii, urcam pe o altă scară, mai modestă, care ducea într-un coridor-galerie. În acest coridor se înşiruiau, spre stânga, baia, bucătăria, o odăiţă, care a devenit mai târziu odaia de culcare a părinţilor, şi sufrageria. Aceasta din urmă făcea parte din aripa nouă, care cuprindea un enorm salon, un birou, o odaie de musafiri şi două mari dormitoare. La dreapta coridorului, se deschidea o uşă care ducea într-un apartament separat, alcătuit dintr-o mare odaie pătrată şi o cameră de baie.”


Grădina era neobișnuit de mare, înconjurată de un gard cu grilaj de fier și tufe de liliac:

„Cele două aripi ale casei alcătuiau un unghi drept şi, între braţele unghiului, se întindea grădina, neobişnuit de mare pentru cartierul în care se afla, la câteva sute de metri doar de statuia Rosetti. Era înconjurată de un zid scurt de ciment, din care se înălţa grilajul de fier în formă de lance. Tufe de liliac, unele înalte şi dense ca un arbore, alcătuiau în colţul cel mai depărtat al grădinii, acolo unde Strada Melodiei se întâlnea cu Strada Domniţei, un fel de boschet. Apărate de o perdea, se aflau o bancă, scaune de fier, o masă.”


Sub aripa nouă a casei se aflau pivnițe adânci, iar într-o cameră de la subsol Eliade și-a instalat laboratorul:

„Când ne-am instalat în Strada Melodiei, reparaţiile încă nu se sfârşiseră. În odăile din aripa nouă, se zugrăveau pereţii, iar în sufragerie se schimba parchetul. Când mă întorceam de la şcoală, aveam întotdeauna lucruri noi de descoperit: o altă odaie proaspăt zugrăvită, alte mobile descărcate, lăzi şi lădiţe goale pe cale de a fi coborâte în pivniţă. Căci aici aveam două pivniţe. Una din ele se întindea sub aripa nouă. Era adâncă, cu nisip pe jos, şi era împărţită în mai multe încăperi. În primele trei, se ţineau lemnele, cărbunii, butoaiele cu vin şi murături. Dar, în fund, mai era încă o odaie, în care luminările pâlpâiau scurt şi se stingeau, pivniţă plină de mistere şi de spaime, pe care n-am cunoscut-o cu de-amănuntul decât mulţi ani în urmă.

Cealaltă pivniţă fusese împărţită în două, cea mai mare parte fiind transformată în subsol. În fund, era o cameră cu ciment pe jos, care servea drept spălătorie şi în care mi-am instalat mai târziu laboratorul. Avea o baie mare de zinc în care nu curgea decât apă rece. În ultimele clase de liceu, în după-amiezile de vară, când mansarda se încingea într-atât, încât nu mai puteam suporta arşiţa nici gol, coboram uneori aici şi mă înfundam, câteva clipe, în baia plină, îngheţată. Parcă m-aş fi zvârlit într-un lac dintr-o peşteră de munte.”

„Am luat-o în jos, spre dreapta, cu toată căldura, să văd cum se dărâmă casele pentru deschiderea bulevardului Brătianu. Eram nerăbdător, căci nu fusesem pe acolo din ajun. Casei din dreptul străzii Regale, îi ridicaseră acoperișul și rămăsese acum, așa, cu pereții tapetați între care fusese viața de familie, de s-ar fi putut uita cineva de la etajul casei Visante să vadă înăuntru, ca într-un corp omenesc, deschis pe masa de operație.
Negreșit, mobilier nu mai era, dar albastrul tapetului închisese scene de viață: iubire, necazuri, nașteri, vizite; era întreagă soba la gura căreia stătuse desigur, vreo femeie gânditoare, alăturea era soneria mică în perete. Și acum era un gol de nămiază până în adâncurile luminoase, arzătoare ale cerului.”

"Căuta locurile unde lumina n-ajunge. Se întorcea pe cheiul Dâmboviţei, oprindu‑se să privească de pe parapetul podurilor apa uleioasă şi lâncedă, în care şi peştii trebuie să se fi prefăcut în viermi. Râul bălos împotmolea cârpe şi stârvuri. Pe pantele malului, unde îndrăznea să dea colţul ierbii, cioburi de vase, tinichele mâncate de rugină, bucăţi de vată şi vertebre albe cu gratii de coaste, toate aduceau îndată aminte că dacă primăvara va fi purces poate undeva să plesnească mugurii şi să înverzească pajişti, aci e numai o rană purulentă care se deschide la soare.“

"Poate cea mai necruțătoare și morbidă [descriere a Dâmboviței] din literatura română." (Andreea Răsuceanu, Dicționar de locuri literare bucureștene) 

Familia lui Michi, bogată deși în pragul falimentului, este circumspectă în privința căsătoriei Dianei cu fiul lor, Michi. Diana nefiind de familie bună și neavând zestre știe că va fi întâmpinată cu ostilitate. 

„Şi am urcat treptele casei acoperite cu iederă, pe strada General Berthelot, oprindu-mă, după fiecare treaptă, să respir şi să întârzii clipa când aveam să dau ochii cu familia lui Michi. Îmi tremurau picioarele, ca pe vremea când traversam Piaţa Ovidiu, spre şcoala de lângă geamie, în prima zi de şcoală.
[...]
O jupâneasă, cu şorţul alb plisat şi cu un fel de scufie scrobită pe cap, gătită ca în anume filme şi piese de teatru, a venit să‑mi ajute să scot şoşonii. Mă aşteptam ca tatăl lui Michi să apară în uniformă, cu decoraţii.”

Doamna T. reușise să își consolideze afacerea cu magazinul de mobilă și decorațiuni datorită căreia își obținuse independența și respectul unei comunități care apela la ea adesea pentru idei de amenajări interioare. 

„Când se mira cineva că o femeie atât de frumoasă ca ea, se ocupă atât de mult de magazin, rămânea totdeauna pe gânduri.
- Munca aceasta înseamnă pentru mine independența, banii câștigați îmi dau dreptul să fiu eu însămi, să cumpăr cărți și lucruri frumoase, să nu fiu jignită de proprietar și să fiu scutită de oferte necuviincioase.
Avusese norocul ca întreprinderea să realizeze câștiguri foarte frumoase, încât după doi ani, mai împrumutând bani, izbutise să clădească în Parcul Filipescu, înspre Calea Dorobanților, o casă mică, dar foarte modernă, cu două apartamente de închiriat, în afară de cel mic oprit pentru ea.”

Fin cunoscător și pasionat de muzica clasică Sandu poate fi adesea găsit la un concert și încearcă să o atragă și pe Dania în lumea fantastică a muzicii. 

„Mini intră la Ateneu. Era o staţie de odihnă. Sala cea mare de intrare, cu clarobscurul ei perpetuu, cu acea răcoare de galerie subterană parcă, îi plăcea, hall-ul pustiu da o impresie de vastitate şi aula străjuită circular de statui mari adăpostea un parc sacru de marmore şi bronzuri. Mini nu se oprea, îi plăcea să treacă printre ele, ca printr-un locaş familiar.
Scările se desfăşurau majestuoase, cu autenticitatea marmorei şi se opreau în marginea coridoarelor banale, care deserveau sălile lăturalnice de expoziţie. Săli burgheze, cu vederea deschisă spre oraş.

Pinacoteca se ascundea ermetică după pilaştri, dosnică ca un mizantrop. Mini intră la întîmplare. Tocmai constata cu jale prezenţa unei aceleiaşi acuarele litografice, reprodusă în sute de variante, când fu salutată de însuşi doctorul Rim, plin de graţie. Ce căutau acolo? se întrebară reciproc. Căutau ceea ce lipsea deocamdată: pictură bună.”

„Luasem masa la restaurantul de pe strada Regală, în grădină, cu doi scriitori.  Am mâncat tot timpul, enervat, feluri de mâncare sălcie, am băut apă călduță și leșioasă, vin cu gust de limonadă. Toate acestea, pentru că n-am avut curajul să declar celor doi scriitori, cu care sunt prieten de altfel, că eu nu pot sta la altă masă decât la ceea la care sunt obicinuit, că nu mă pot înțelege cu alt chelner decât cu cel care mă slujește de obicei. Unii cred că ăsta e un început de manie (cum mi se spune), oricum mi-a fost frică să le spun celor doi că nu-mi place să schimb masa la restaurant, căci ar fi zâmbit indulgent și zâmbetul acesta indulgent mi-ar fi tăiat toată pofta de mâncare.”

„Mă acoperă praful, când mă îndrept spre strada Batiște. [...]
Strada e pustie și înaintea mea e un singur drumeț, o foaie albă de hârtie, care luată de vânt se târăște cu pași mărunți de șoarece, încercând întâiu parcă să traverseze, dar se lovește de muchea trotuarului, cu care aleargă apoi paralel departe, pe urmă spre capăt, unde strada ocolește puțin, saltă ca o gâscă încercând să zboare. Dintr‑acolo vine cu grabă întinsă un automobil cu geamantane aşezate ca nişte turnuri oblice alături de şofer [...] Și nici prietenii mei nu sunt acasă. [...] La întoarcere, puțin amărât, descopăr și rețin toate casele care au geamurile astupate cu hârtie albastră. Casa din colț are obloane moderne cu lame paralele, care se ridică și se lasă ca la birourile americane.”

„Pe lângă strada Plevnei și Bulevard e o curte lungă cât o stradelă și acoperită, cu etaje adăogate, cârpit fiecare cu scărițe de lemn strâmbe. Sunt locuințe studențești și menajuri boeme.
La cișmeaua din curte e noroi pentru că toată ziua trebuie să vie lumea să ia apă. Cutia cu gunoaie, enormă, e în față și alături de ea câteva căruțe de lemne, așa că toată casa pare un tren de marfă cu tenderul înainte.”

„Emy, uite aici alăturat 5000 de lei. [...] Nici nu-ți trece prin bap de unde-i am. Încercasem în zece locuri să obțin un gir pe o poliță... A fost imposibil...
[...]
Când, ieri, l-am. întâlnit mergând pe jos, pe Calea Victoriei, pe Nae Gheorghidiu... De zece ori m-am luat după el și de zece ori am renunțat, convins că mă refuză... La un moment dat, s-a întâlnit cu o doamnă cu care a stat în loc, mai sus de Biserica Albă, poate un sfert de oră... Dacă nu aș fi venit până acolo, aș fi renunțat... Parcă avem tetanos, așa eram de încordat și nehotărît totuși... În fața porții lui, după ce am traversat, ca să am aerul că viu din față și că ne întâlnim întâmplător, l-am salutat.”

Mai întâi zădărnicită de vreme, apoi de un motor gripat, plecarea anunțată la gazete a lui Fred spre Capetown are loc până la urmă într-o dimineață geroasă, cu puțini martori și cu o decolare dificilă de pe iarba aerodromului interbelic Băneasa. De la distanță este urmărit de femeia vieții lui, formidabila doamnă T. a cărei prezență discretă la aerodrom, într-o „mașină de piață închisă” îi ridică moralul într-un mod neașteptat. Cu toate astea, repetatele întârzieri, stângăcii, precum și alura funebră a aerodromului înghețat pun în perspectivă finalul tragic al eroului chiar dacă nu la această plecare. 

„În afară de inginer și vreo trei mecanici, de fratele meu, de un căpitan care reprezenta Aero-CIubul pentru omologare, mai erau sora mea și vreo trei ofițeri piloți. Aeroplanul fusese scos din hangar și adus până în lumina lămpii fotoelectrice. Globurile electrice din fața hangarelor, din cauza aerului puțin cețos, rece, dădeau o lumină difuzată, reverberată, de parcă iluminau cavouri aliniate.
[...]
De la o vreme, am băgat de seamă o mașină de piață închisă, izolată de celelalte mașini cu care veniseră cei prezenți, și m-a pătruns de odată fiorul unei bănueli... Am ghicit, am văzut cu o putere de dincolo de mine, nu știu, dar am deslușit pe perna din fund ca o arătare, un chip de femeie.
[...]
Din pricina încărcăturii nu mă pot desprinde. Merg interminabil pe iarbă. Trag furios manșa, nici un răspuns. Mă cuprinde deznădejdea că nu voi putea decola. Întorc înverșunat, reiau terenul de la capăt și aștept ca avionul să-mi ceară singur, să-l decolez. Gata, hangarele cad în jos, orizontul se desface... Noroc... Am și pornit spre sud.”

Aerodromul este locul unde Fred se antrenează dar și unde își garează avionul personal, un Berguet pe care-l repară, întreține și transformă singur. 

„Zoream acum antrenamentul, căci vream să plec, cât timpul era favorabil, spre Capetown. Toate încercările din vară eșuaseră și a trebuit să aduc noui transformări Breguetului, schimbând rezervorul, care nu putea lua decât 4000 de kilograme de benzină — când eu aveam nevoie, ca să încerc și un record mondial de distanță, de peste 8000 de kg. — și aducând unele modificări trenului de aterizare. Zborurile de antrenament erau foarte obositoare, mai ales din cauza discuțiilor și a intrigilor, de la aerodromul militar, unde îmi aveam adăpostit avionul...
[...]
Faptul că dispun de un avion al meu, faptul că am utilajul aerodromului la dispoziție, faptul că am libertatea oricărei inițiative, îndurerează ca un memento social, pe cei oropsiți, care nu-și pot oferi, la preț bun de glorie, nici măcar viața.”

„Acum luna apusese și era răcoare. Fereastra foarte mare, mai mult decât dublă, era mereu luminată. Vila, modernă de tot, se distingea albă, umbroasă, cu linii geometrice și balcoane dreptunghiulare. Fereastra era ca „un far" în noapte, spre câmpul dinspre Floreasca, înspăimântător de plină de viață, la etajul al doilea, ultimul, căci nu erau decât două.
— Crezi că e cineva înăuntru ?
— Nu știu, dar câtă vreme e lumina aprinsă nu-mi vine să plec... Poate că e un bărbat, poate că, singură, citește.
[...]
În clipa aceea, s-a mișcat o umbră la fereastră. S-au ridicat storurile și a apărut ea... S-a rezemat în coate pe chenar, și-a aprins o țigară.
Am tremurat de coincidența țigărilor, căci parcă ar fi știut ce vorbim noi, parcă ar fi continuat, apărând dintre culise, scena noastră... Era îmbrăcată într-un chimono alb, de mătase care lucea în lumină și саге-i înfășa bustul oblic. Apusese luna... era în spre zori un întuneric pufos acum, cețos... Era cu neputință ca ea să ne vadă în șanț... îmi venea totuși să urlu, exasperat, de acolo de jos: „te iubesc" și să fug apoi în noapte... După ce a sfârșit țigarea, a plecat de la fereastră, și fără să lase storurile, a stins lampa.”

„Pe Calea Victoriei, o doamnă bătrână, dar de familie bună, ținea un magazin de mobilier și obiecte naționale. [...] S-a adresat bătrânei doamne, propunându-i să facă amândouă tovărășie. Una aducea magazinul cu chiria plătită, alta un transport de marfă modernă și serviciul de „directoare”. 
Cu puținii bani pe care i-a obținut de acasă, cu bunăvoința prietenilor de la Berlin, i s-au dat o seamă de obiecte de artă în comision. La început o garnitură de biurou, de nuc placat cu lac modern cafeniu, alt birou cu plăci groase de stejar sprijinite pe alte două ca un paralelipiped culcat. Etajere mici, asimetrice, scăzând ca treptele, capricios... biblioteci cubice, de arțar placat și lăcuit, tot cu rafturi asimetrice...
Pe urmă lămpi ca zarurile mari, mate și nu mai știu ce statuete, subțiate, stilizate. [...]
Succesul a fost neîntârziat, și-au primit comenzi mai ales pentru bănci. Au botezat magazinul: „La Arta Decorativă”.(E drept că au început cam în același timp cu un pictor modernist).”

„Mai târziu, din pricină că transportul costa foarte scump și mai ales se sporise vama, d-na. T. a adus un specialist din Germania pentru preparatul placajului de lemn; i-a dat ca ajutoare câțiva lucrători de la Tg.-Mureș, și au instalat pe șoseaua Iancului, un atelier de mobilă și obiecte moderne.
[...]
Acum avea cele mai diverse modele și realizări, pe principiul dispariției oricărui ornament înflorat și al geometriei, chiar în asimetrie, căci luxul sta numai în prepararea și calitatea lemnului.
Paturi-divane joase, cu o singură tăblie la căpătâi, placată, fără nici un fel de zorzoane, alte paturi-divan, cu niște lăzi geometrice la un capăt, pe care se puteau pune vase moderne și statuete stilizate, iar înăuntru așternutul. Fotolii ca niște cuburi scobite liniar, sau scaune simple ca acelea țărănești, dar din lemn placat, dădeau, o impresie de lux nou. Un paralelipiped, pe el o placă mare patrată, era o masă de sufragerie. Lămpi, sfeșnice de birou, făcute din arcuri negre simple, sau lămpi de tavan, în loc de lustre, cu niște cutii de sticlă mari, mate. Covoare colorate împărțite geometric și asimetric împreună cu draperii de culoare întregeau totul.”

„În cele din urmă m-am hotărît s-o aștept la ieșirea din magazin. Bănuiam că nu are să închidă deloc, dar îmi ziceam că tot va merge la masă. Așteptarea asta a fost una din cele mai grele din viața mea. Mi se părea că toată lumea știe ce aștept, rezemat de bara galbenă din vitrina unei drogherii vecine, dar nu chiar din fața magazinului, și credeam că toți mă compătimesc și mă găsesc ridicol.
[...]
Abia pe la 2 și jumătate a ieșit. [...]
M-am urcat în mașina lăsată pe str. Sf. Ionică și am pornit după ea, încet, hotărît să provoc în dreptul ei o încurcătură, care să mă oprească în loc. Nu era prea greu în ajunul acesta de An Nou.
Am oprit pe dreapta în dreptul Pasajului român, deși îmi veneau mașini în față. Am coborît și i-am ieșit înainte. 
— „Sărut mâinile”... și tremurând aproape... „La mulți ani”.

„Prin faţa cafenelei „Corso” mă salutau unii şi alţii, ca şi când nimic deosebit nu se întâmplă în viaţa mea. Treceam prin faţa lui „Corso”, salutam şi surâdeam, probabil „fermecător”, ca de obicei. Ei vedeau numai atât: că trec prin fața cafenelei.”

Puiu Faranga ascultă în sanatoriul în care este internat descrierea în amănunt a înmormântării soției sale, Madeleine, pe care tot el o sugrumase.

„Descrise coroanele, dricul urmat de zece preoți și un episcop, doi miniștri, cinci diplomați și tot ce au Bucureștii mai select… Peste șaptezeci de cupeuri și automobile au întovărășit pe pauvre Madeleine până la Bellu unde acum se odihnește în cavoul familiei Faranga, alături de mama lui Puiu…”

(Scena 9, În căutarea Bucureștiului Literar pierdut, Raul Ștef)

„Era frumos adineauri în Cișmigiu, cu soarele ăsta metalic, alb, cu apa verde vegetal. Cu arborii fără frunze încă și goi ca o turmă de adolescenți la recrutare. Ce urâți sunt oamenii în pardesiurile lor întârziate, cu pălăriile roase de iarnă, cu surâsurile intimidate de soare, cu pașii grei, înnămoliți. I-am privit cum treceau și mi-a fost milă de inconștienta lor lipsă de grație.”

Într-un episod de o sfâșietoare nostalgie, Pantazi i se confesează nararorului, povestindu-i viața si copilăria lui de bucureștean.

„Pentru aceasta ne vom întoarce în București, deoarece de felul meu sunt bucureștean; lumina zilei am văzut-o pe Podul-de-pământ, în casele părintești din fața Viișoarei. De viță sunt însă străin: și aici, întremându-se deodată, glasul îi se polei parcă de trufie...sunt grec.
[...]
Și când, la moartea [mătușii] ne-au rămas casele cele mari cu paraclis de la Cișmeaua-roșie, tot mama a fost care n-a voit să ne mutăm în ele, zicând că pe Podul-de-pământ, sau de pastramă, după porecla veche, era mai frumos. Avea poate dreptate: între Sfântul-Constantin și Sfântul-Elefterie, de la Giafer la Pricopoaia, acolo unde azi stăpânește păragina, se ținea grădină de grădină, numai pomi roditori, liliac, bolte de viță. Mușețelul și nalba năpădeau curțile, pretutindeni leandri, rodii, lămâiță, la ferestre se înghesuiau ghivecele de garoafe, de mușcate, de cerceluși, de indrușaim de șiboi. Iar dincolo, peste gârlă, închizând zarea, se împânzea, scăldat în verdeață, dealul Cotrocenilor!”

După ce se mută la Cișmeaua Roșie, ca să uite de dezamăgirea extremă în amor pe care o suferise din cauza Wandei, Pantazi dă frâu liber la risipă și haos:

„Ca să mă amețesc, mă aruncai în vâltoarea vieții de petrecere și cu așa avânt că am speriat cu desfrâul și cu risipa Bucureștii. Vreme de un an, la Cișmeaua-roșie, unde mă mutasem, chefurile până la ziua albă s-au ținut lanț. Din ce era mai stricat, îmi făcusem o numeroasă curte: când plecam la vânătoare sau dam câte o raită pe la mănăstiri era cu un alai de cel puțin douăzeci de trăsuri încărcate cu vârf, bașca feciorii cu merindele și taraful meu de lăutari. E drept că n-a fost o singură dată ceva, cât de neînsemnat, care să fi lăsat de dorit, se întrecea o lume să-mi facă voile și să mă desfete; se mergea adesea cu zelul chiar prea departe: era de ajuns să spun peste zi că-mi place o femeie ca seara s-o găsesc la mine în așternut. Erau bărbați cari mi-aduceau nevestele și frați surorile. Dar mă ținea tare scump și ca să fac față la atâta cheltuială, după ce-am bătut la papuc ce moștenisem bani ghiață, am făcut datorii peste datorii.”

Pantazi primește de la „una din cele mai de ispravă mahalagioaice prietene cu mama” vestea că logodnica lui, Wanda, l-ar înșela cu „Fane al văduvei, zugravul, ăla care cântă cu armonica. De nu crezi, maică", adaogă ea, stai odată noaptea la pândă după unsprezece, să vezi singur cum își bagă hăndrălăul pe fereastră.”

Măcinat de bănuieli și de îndoială își lasă iubita acasă și contină drumul până la casele mătușii din Cișmeaua-Roșie unde se reculege.

„Am plecat împreună cu trăsura, pe dânsa am lăsat-o la ea acasă, iar eu am ieșit pe drumul Cotrocenilor, am ocolit jur-împrejur orașul și pe înserate m-am întors pe la Capu-podului la Cișmeaua-roșie. Am intrat în paraclisul demult părăsit, unde nu mai călcasem din copilărie, am aprins un muc de făclie rămas din alte vremuri și, cerând mijlocirea duhului Domniței Smaranda pe lângă Cel-de-sus, m-am cufundat în rugăciune.”

„Străin totuși nu era. A român nu semăna iarăși: prea vorbea frumos românește, la fel ca franțuzește, poate ceva mai cu greutate. Fusesem adesea vecini de masă, azi la unul din birturile de frunte, mâine pe prispa vreunei cârciumi. Mulțumire simțeam de câte ori îl aveam aproape, locul însă unde tristețea lui afla în mine un răsunet atât de adânc încât îl făcea să-mi pară un alt eu-însumi era Cișmegiul, Cișmegiul de atunci, singuratic și lăsat în sălbăticie.
Sub înalții copaci, în amurg, necunoscutul își plimba melancolia. El pășea grav, sprijinindu-se în bățul său de cireș, străbătea încet aleele fumând, oprindu-se uneori dus pe gânduri. Dar cari puteau fi ele ca, năpădindu-l, să-l miște până la lacrimi? Se înstelase de mult când, fără grabă, visătorul se îndura în sfârșit să plece. Mergea să cineze. Spre miezul-nopții se înființa iar la vreun loc de băutură unde sta cât mai târziu, până la închidere. Mai zăbovea apoi pe uliți întru așteptarea zorilor.”

„Se deschise vorba despre Curtea-veche căreia fără biserica cu turlă verde ce-i poartă numele i-ar fi pierit până și amintirea. Cu priceperea-i cunoscută, Pașadia ne înșiră cam tot ce se știa despre acele locuințe ale vechilor domnitori. Nimic de seamă pe cât părea. Ca întreg târgul, Curtea fusese arsă și rezidită de numeroase ori și trebue să fi acoperit o arie întinsă, rămășițe de temelii boltite găsindu-se în întreagă mahalaua, de pildă sub birtul unde ne aflam. Cum fusese Curtea era lesne de închipuit, semănând în mare cu mănăstirile, cu trupuri de clădiri multe pentru a putea sălășlui toată liota și țigănia, fără întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi și cârpeli, vrednică să slujească, în urâțenia ei, de decor ticăloșiei unei tagme stăpânitoare plămădită din toate lepădăturile venetice și din belșug altoită cu sânge țigănesc.
ÎI întrebai dacă nu în nestatornicia domniilor și în teama de năvăliri trebue căutată pricina că nu s-a durat și la noi măreț și trainic ca în Apus? Plăcerea nobilă de a zidi nu a lipsit unora din voevozi; Brâncoveanu bunioară ridicase pe întinsele lui moșii Curți bogate. Îmi răspunse că nu; iubirea de frumos fiind unul din privilegiile popoarelor de stirpe înaltă și printre acestea nu putea fi prenumărat și al nostru care n-a dat civilizației nimic.”

 Naratorul se alătură prietenilor într-un birt din strada Covaci unde urmau să își petreacă seara, prilej cu care aflăm în detaliu despre viața și firea fiecăruia dintre ei. Seara începe lent și posomorât deși treptat se destinde, ba chiar mai degenerează în câte o ceartă sau discuție tensionată pe care o aplanează cu șampanie, ocheade către femeile de la mesele vecine și tot felul de spirite.

„Birtul ales pentru acea seară fiind tocmai în Covaci, luai o birjă, lucru cuminte, de oarece, la sosirea mea, ceilalți mosafiri erau la a doua țuică, iar oaspetele la a treia.
[...]
„Pantazi porunci încă un rând de țuici. Dar voia bună ce ne urarăm, ciocnind, lipsea cu totul. Mă temui să nu adorm iar. In sala unde grosolana petrecere negustorească pornise să se înfierbânte - era într-o Sâmbătă - masa noastră avea aerul unui ospăț de înmormântare. Borșul cu smântână și ardei verde fu sorbit în tăcere. Nici unul din meseni nu ridica ochii din taler. Pirgu, îndeosebi, părea frământat de o mâhnire neagră. Ași fi deschis eu vorba dacă lăutarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptuos și trist, aproape funebru.”

Finalul serii este cu adevărat memorabil, la ieșirea din birt cei patru tovarăși au parte de o scenă neașteptată având-o ca protagonistă pe Pena Corcodușa, a cărei apariție dezlânată, frizând grotescul simbolizează exact trecutul apus, decăzut, lipsit de glorie. Pena este cea care îi fixează pe cei patru într-o cheie ironică a declinului și a decăderii când le strigă printre bolboroseli: „Crailor! Crai de Curtea-veche”, făcându-l pe narator să se întrebe „Vorbise prin ea oare altcineva, de altă dată - cine știe?” iar despre Pantazi să remarce că „această zicere uitată, demult scoasă din întrebuințare, nimic pe lume nu cred să-i fi putut face Iui Pantazi atâta plăcere. I se luminase fața, nu se mai sătura de a o rosti.”

Despre Pena Corcodușa aflăm mai multe cu prilejul scenei din fața birtului din Covaci unde toată lumea adunată ca la circ văd o făptură „beată moartă”, „bătrână și veștejită, cu capul desbrobodit și numai sdrențe toată, cu un picior desculț, ea părea, în turba-i cumplită, o făptură a iadului.” Trista poveste a Penei Corcodușa o aflăm de la Pantazi mai târziu în roman, „o istorie veche; o istorie de dragoste și nu de toate zilele. Era pe vremea răsboiului din șaptezeci-și-șapte.”

„Vardiștii îndepărtară bețiva. Pantazi intrase în vorbă cu o fetiță ce, zâmbind, își ațintise tot timpul asupra acelei triste priveliști a nemerniciei omenești uitătura vioaie și semeață, întrebând-o dacă știa cine era ticăloasa bătrână care acum se trântise în mijlocul podului, ca ursul, și nu mai voia să se scoale.
- E Pena Corcodușa, răspunse fetița. S-a îmbătat iar. Când e trează e cum-se-cade, dar dacă se ciupește, face urât. 
După ce-i strecură ceva în mână, Pantazi o mai descusu pe fată. Aflarăm că Pena trăia pe lângă Curtea-veche, sta la biserică la pangar, făcea treabă prin piață. Îndeletnicirea ei de căpetenie era să scalde morți. Fusese și la balamuc mai demult.”

„Că nu știu cum îi zicea străzii unde stăteau Arnotenii, nu trebue să pară ciudat: timp de o lună cât am fost de la ei nelipsit, nu mi s-a întâmplat nici să intru nici să ies decât prin fundul fără uluci al curții care răspundea pe cheul drept al Dâmboviței ceva mai în sus de Mihai Vodă. Era mai aproape și nu mă vedea nimeni.
[...]
Deschisă vraiște oricând oricui, casa lor, contopire de ospătărie și de han, de tripou, de bordel și de balamuc, era locul de întâlnire al lumei deochiaților și deșuchiaților timpului: jucătorii și cheflii de meserie, desdrumații, poticniții și căzuții, curățații rămași în vânt, chinuiții de pofta traiului fără muncă și mai presus de putere, gata de orice ca să și-o satisfacă, cei cu mijloace nemărturisite sau necurate, cei fără-de-căpătăi și cei afară din rândul oamenilor, unii foști în pușcărie, alții pe cale să intre și apoi femeile, mai respingătoare încă: bătrâne mucigăite la masa verde, somnoroase și arțăgoase, cu mâinile tremurând pe bani și pe cărți, tinere desmăritate cel puțin odată și de timpuriu borșite de avorturi și de boale, la pândă după vânat și ferindu-se de chiul și între ei și ele de tot felul și schimbătoare întovărășiri și nade, desbinări și dușmănii.
[...]
Ieșind în curte, putui să constat că la Arnoteni până și casa unde stăteau părea deșuchiată. Unui vechiu trup de clădire pătrat și cu un singur rând îi se înnădise mai târziu în dos, pieziș, o coadă deșirată și îngustă cu două caturi, rămasă netencuită și fără geamuri la șubredul pridvor care o încingea sus dela un capăt la altul și da într’un soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara. Dărăpănătura aceasta care ziua ar fi trecut nebăgată în seamă dobândea în bătaia lunii ceva tainic și mă oprisem tocmai s-o privesc când tresării deodată înfiorat. Se auzea de acolo prelungindu-se lugubru în urlet, un lătrat ce nu semăna a fi de câine.
[...]
Mergând într-o zi acolo cu Pantazi, către amiazi, dădeam de o tânără nouă necunoscută, care, cu un picior gol pe un scaun, dregea, cântând încet, un ciorap. La intrarea noastră, ridicând capul, roși până în albul ochilor. Văzui atunci pe Pantazi, palid ca un mort, ducându-și mâna Ia inimă. „Doamne”, îl auzii șoptind, „cum îi seamănă”! Făceam astfel cunoștința „duduii” Ilinca Arnoteanu.”

Dintr-o întâmplare cum numai în romane există, Pantazi care ajunsese falit din cauza risipei, descoperă că era cea mai apropiată rudă a unui unchi de curând decedat și pe care nici măcar nu îl cunoscuse personal. Moștenește întreaga lui avere considerabilă precum și casa din Mântuleasa în care se mută punând pentru totdeauna capăt vieții de desfrâu pe care o dusese în Cișmeaua-Roșie. Mai târziu găsește testamentul unchiului, rătăcit printre scândurile unui vechi scrin și află că unchiul lăsase „întreaga sa avere mișcătoare și nemișcătoare Eforiei spitalicești.”

„Eram poftit să fiu de față Ia ruperea peceților, puse de cu seară la posomorâta lui locuință din Mântuleasa. Nu mi-ași fi închipuit să poată cineva, oricât de sgârcit, trăi într-o asemenea sărăcie. Am stat nepăsător cât a ținut cercetarea, afară de o clipă de vie uimire când s-a deschis namila de dulap de fier și nu din pricina comorilor dintr-însul ci pentru că printre ele zărisem paftalele ce i le dasem în ajun Iui nenea Scarlat să Ie zălogească. Ieșiră apoi la iveală și polițele mele toate; un teanc gros. Ei, ce să-ți spun mai mult? - au scotocit și au scorbolit peste tot, au puricat fiecare petec de hârtie; de diată însă nici urmă, așa că, la ceasul tocmai pe care îl sorocisem să fie acela al sfârșitului meu, mă vedeam pus, ca ruda cea mai de aproape a ucisului în stăpânirea uriașei sale averi.”

„Am umblat cu dânsul [cu Pantazi], în sus și în jos, toată noaptea pentru ca, spre dimineață, să nemerim tot în piața florilor, la Curtea veche. Lângă împrejmuirea bisericii cu turla verde, licărea sfioasă o lumină slabă care ne atrase. Cineva o aprinsese la căpătâiul unei moarte ce zăcea cuviincioasă pe o rogojină. Să nu mi se fi spus, n-ași fi crezut că era Pena Corcodușa; cum ași fi putut recunoaște în chipul acela blajin cu trăsuri gingașe pe înspăimântătoarea furie de anul trecut? În zâmbetul buzelor ei învinețite și în privirea ochilor săi rămași deschiși era o duioșie extatică; femeia care fusese nebună din iubire părea să fi murit fericită: poate că in acea scurtă clipă a sfârșitului, cuprinzătoare de vecinicii, îi se arătase aevea mândrul cavaler-gard, în ființa căruia se răsfrângeau întrunite strălucirile a două cununi împărătești.”

„La câțiva pași de Podul-Mogoșoaei, într-o uliță singuratică, în umbra unei bătrâne grădini fără flori, se ridică, neprimitoare și posomorâtă, o casă veche. Eram unul din rarii privilegiați ce treceau pragul acelei bogate locuințe unde, până în cel din urmă ungher, se restrângea, sever, sufletul stăpânului. ÎI găseam în odaia lui de lucru, lăcaș de liniște și de reculegere, în care nimic nu pătrundea din lumea dinafară. În acea încăpere, căptușită cu postav de fața iascăi și înconjurată peste tot de dulapuri ferecate în pereți, cu geamurile perdeluite, câte neuitate ceasuri m-a ținut, pironit în jilț, convorbirea oaspelui.”

Mateiu Caragiale, fiul lui Ion Luca Caragiale, s-a născut în 1885 și a murit în 1936. A locuit împreună cu soția sa Marica Sion, care era cu 25 de ani mai în vârstă, pe strada Robert de Flers, actualmente Logofăt Luca Stroici, în casa de la nr. 9A. Odată cu căsnicia, a intrat și în posesia unei moșii la Sion actualmente Fundulea unde si-a făcut propriul blazon, fiind pasionat de heraldică și genealogie. 

Ceremonia de înmormântare a lui Toma Pahonțu are loc cu mare pompă și adună oameni din toate categoriile sociale, familie, cunoscuți și necunoscuți, oameni politici, gazetari care se perindă cu miile pentru a lăsa un ultim omagiu celui „ucis mişeleşte de nişte descreieraţi care vor să introducă moravuri de gorilă în luptele politice.”

„În numele ziarului România, care a apărut îndoliat, Titu Herdelea a luat încă din cursul nopţii toate măsurile pentru transportarea corpului neînsufleţit la Biserica Albă unde a fost aşezat pe un catafalc înflorit şi unde au început să sosească atîtea coroane şi buchete că pînă a treia zi abia mai încăpeau.[...]Pînă joi, a treia zi, s-au perindat mii de oameni să vază catafalcul celui ce a fost ucis atît de mişeleşte cum relatau ziarele cu mereu noi amănunte.
[...]
În după-amiaza înmormîntării a trebuit să se întrerupă circulaţia pe Calea Victoriei. împrejurimile bisericii erau negre de lume. Vicarul patriarhiei, înconjurat de doisprezece preoţi, a slujit cu atîta evlavie că toate inimile s-au înduioşat. In jurul catafalcului se aflau patru miniştri, între care şi Belcineanu venit înadins să onoreze pe adversarul său personal căzut în lupta pentru apărarea ordinei tulburate de o ceată de rătăciţi fanatici. [...] Pe urmă, în vreme ce corul cânta „veşnica pomenire” şi lumea începea să iasă, coșciugul fu acoperit şi, ridicat pe braţe de gazetari şi deputaţi, fu scos afară şi aşezat pe carul mortuar. Trecu un răstimp până ce coroanele fură aranjate pe carul anume, până ce se formă convoiul şi până ce în sfîrşit porni încet pe Calea Victoriei spre Cimitirul Bellu unde primăria pusese la dispoziţie un loc de onoare.”

„Virginia era femeia ideală, soţie perfectă şi amantă ispititoare. Fără pretenţii, fără capricii, respectâdu-şi soţul pe cât îl iubea, avea încredere oarbă în inima şi în viitorul lui. Voia să-i fie tovarăşă adevărată şi sprijin în lupta vieţii. Tatăl ei îi trimitea lunar o sumă, ca să nu aibă nevoie să ceară nimic bărbatului, să nu-i fie o povară ci numai bucurie cum a fost şi părinţilor ei de când a deschis ochii şi până s-a înstrăinat. După un an, când Virginia a fost înstrăinată întâia oară şi când chiriile ajunseseră la cifre astronomice, bătrânul i-a cumpărat, în strada Pietăţii, o casă gospodărească, arătoasă şi la preţ convenabil  Primul copil a fost băiat, Virginiu, al doilea, peste doi ani, o fetiţă, Ioana. Bătrânul Stoica venea greu la Bucureşti chiar la fata lui cea mai iubită. Îi era frică de Capitală ca de o Sodomă. De când au apărut însă nepoţii, găsea dese pretexte să se repeadă să-i vază.”

„Erau în Piaţa Palatului Regal. Câteva minute grupul întreg rămase pe loc în convorbirea despărţirii. După plecarea sărbătoritului, încet-încet se împrăştiară. Teofil Drugeanu cu Pahonţu trecură pe cellalt trotoar să scape de câţiva prieteni noctambuli care credeau că e vorba de o continuare a petrecerii în altă parte. O luară pe jos, rar, pe Calea Victoriei, spre Şosea... Toma îi reproşă din nou că s-a înstrăinat fără motiv şi fără măcar o explicaţie cinstită, cum s-ar cuveni între prieteni buni.”
Discuția între cei doi se tensionează atunci când Teofil îl acuză pe Toma că face o crimă prin susținerea și „apologia violenței” și că nu știe cu adevărat ce înseamnă să trăiești în tiranie, iar Toma, susținător al frățiilor de cruce legionare îi ține un discurs fanatic înflăcărat despre „autoritate, disciplină şi ordine, trinitatea generatoare de civilizaţie! Violenţa e obligatorie, fiindcă numai ea poate înfăptui selecţia naturală, înlăturînd pe cei neputincioşi şi punând în locul lor pe cei vrednici.”

Bănuielile lui Ion Ionescu se confirmă atunci când pornește în urmărirea doamnei Belcineanu că „dacă d-na Belcineanu iese de acasă pe jos, la nouă seara şi ia o maşină de piaţă, în loc să-şi utilizeze limuzina particulară, înseamnă  că merge la o vizită pe care nu trebuie s-o ştie nici servitorii ei cei mai devotați.” Pornind cu un alt taxi în urma ei, Ionescu parcurge o bucată amplă din București.

„Cu ochii mereu înainte Ionescu şopti şoferului „la dreapta” când ajunseră în Bulevardul Carol, pe urmă nu mai trebui să spuie nimic căci goana continuă drept pe bulevard, prin Piaţa Brătianu, tăind Calea Victoriei, pe Bulevardul Elisabeta, prin Piaţa Kogălniceanu... Abia înainte de Facultatea de drept mai trebui să spuie iar „la dreapta” ... La biserica Sf. Constantin maşina cenuşie opri brusc şi d-na Belcineanu coborî. Ionescu însă şopti iar „la dreapta” şi trecu înainte pe str. Elena. Lângă biserică văzu foarte bine că d-na Belcineanu, după o mică şovăire, continuă calea pe jos, pe strada Elena, în vreme ce maşina cenuşie pornea înapoi pe Calea Plevnei...
- La stânga ! strigă Ionescu ajungând la încrucişarea cu strada Progresului şi adăogînd apoi la prima casă: Opreşte!
Plăti. Aşteptă pe loc până ce maşina porni goală pe strada Progresului spre Cişmigiu, pe urmă el se întoarse pe strada Elena. În a treia casă pe stânga stătea Pahonţu.
Cele două ferestre ale apartamentului erau luminate discret şi cu perdelele lăsate.
Strada era tăcută. Cîteva felinare de gaz aerian făceau ici-colo pete anemice de lumină. Din loc în loc, pe ambele părţi, castanii bătrâni cu trunchiurile groase și crăcile încă despuiate păreau nişte paznici de noapte bătrâni şi adormiţi. Ionescu se strecoră subt un castan, lipindu-se de trunchiul scorburos. Peste drum ferestrele lui Pahonţu clipoceau gălbejite. Pe trotoar zări silueta d-nei Belcineanu apropiindu-se şi apoi oprindu-se la uşa unde a vorbit el înainte de amiază cu femeia. O văzu apăsând pe butonul soneriei, iar peste o clipă, dispăru înlăuntru de parcă cineva ar fi pândit chiar lângă uşă să-i deschidă imediat.”

Menționăm că Strada Elenei pare din descriere să corespundă actualei străzi Sfântul Constantin.

„Pahonţu rămase singur şi puţin înduioşat ca și când l-ar fi năpădit amintirile vieţii burgheze cu fericirea ei blândă şi caldă pe care nici o zguduire n-o poate tulbura. Farmecul trecutului îi apărea cu atât mai dulce cu cât viaţa lui prezentă era mai singuratecă şi mai zbuciumată...
N-a putut rezista mai mult de două săptămîni la hotel unde zgomotul şi gălăgia îl ţineau într-o încordare nervoasă insuportabilă. Şi-a găsit în strada Elena un mic apartament pe care şi l-a împodobit cu toate cele trebuincioase pentru odihnă. Avea numai un dormitor, o odaie de lucru cu biblioteca redusă (mare parte o lăsase la Virginia), camera de baie şi un foarte mic hall-vestibul, cu intrarea direct din stradă. O femeie angajată anume venea de două ori pe zi, la ore fixe să îngrijească de curăţenie. Aici îşi petrecea Toma timpul liber. [...] De la redacţie spre casă trecea prin Cişmigiul care, în decorul de iarnă, uneori avea aspecte polare. Strada lui era curată, asfaltată liniştită, puţin dosnică, cu trotuarele străjuite de castani şi salcâmi bătrâni.”

Încercarea lui Ionescu de a demasca infidelitatea Cristianei Belcineanu îl transfornă pe Ion Ionescu în detectiv. Acesta mai întâi se interesează de locuința lui Pahonțu apoi își dă seama că e mai simplu să o urmărească pe Cristiana Belcineanu, motiv pentru care se și înființează în zona unde locuiește spionând ore întregi și așteptând să poată porni pe urmele ei. 

„Pe la cinci după-amiazi, când începea să amurgească, Ionescu plecă spre casa Belcineanu, pe jos, ca să nu ajungă prea devreme. Pe Bulevardul Brătianu se abătu Ia o farmacie, ceru voie să telefoneze şi chemă ziarul România, interesându-se dacă Pahonţu e la redacţie. Era acolo... Îşi continuă drumul şi sosi în strada Dumbrava tocmai când se îngâna bine ziua cu noaptea, cum a dorit, socotind că o întâlnire între cei doi nu poate fi decât foarte secretă şi deci nocturnă.
În faţa casei staţiona o limuzină luxoasă. Ionescu, fără nici o şovăire se adresă şoferului care dormita la volan:
- Asta e casa Belcineanu, domnule ?
- Da, da, asta ! tresări şoferul.
- D-ta eşti şoferul dumnealor? 
- Nu, eu sunt la domnul general Teleman şi aştept pe cucoana care e în vizită aici, răspunse şoferul bucuros de conversaţie ca să-şi mai alunge plictiseala. 
[...]
Se plimbă de câteva ori dintr-un capăt al străzii până-n celălalt pentru orientare. Atât spre Piaţa Polonă, cât şi la colţul cu strada Vlaicu erau staţii de automobile. Schimba mereu trotoarul ca să nu atragă atenţia, deşi strada era foarte puţin frecventată, încât în prima jumătate de oră abia încrucişă câţiva trecători şi două-trei trăsuri. La casa Belcineanu însă nici o mişcare. Numai câteva ferestre luminate priveau întunericul ca nişte ochi cercetători.
Ionescu se uită la ceas subt un felinar. Opt şi jumătate. Era hotărât să aştepte până la zece. Peste vreun sfert de oră, pe când se afla tocmai în capul străzii spre Piaţa Polonă, întorcându-se înapoi, văzu o siluetă de femeie ieşind din casa Belcineanu şi pornind pe trotuar spre strada Vlaicu. Îşi inchipui că o fi vreo servitoare, dar se luă după ea întinzând paşii. O ajunse, recunoscu pe d-na Belcineanu și o întrecu, fără însă a se mai depărta încât îi auzea bine din urmă paşii mici şi grăbiţi. La colţul străzii, la staţia de maşini, Ionescu se opri ca şi când ar fi şovăit dacă să ia sau nu o maşină. În acest timp sosi şi d-na Belcineanu şi se urcă in primul automobil. Atunci se sui şi el în maşina următoare, dar aşteptă ca cealaltă să se depărteze puţin şi apoi spuse şoferului s-o ia înainte.”

„Pentru că apucase să spună câtorva prieteni, vestea că Pahonţu scoate un ziar se răspândi înainte ca el să se fi hotărât definitiv. [...]
În peste douăzeci de ani de gazetărie Titu Herdelea dobândise experienţe bogate în toate cele ce priveau presa. Deşi îndată după război a pătruns şi a rămas la Universul a avut posibilitatea să participe la atâtea şi atîtea întemeieri de ziare noi şi să cunoască tainele mari şi mici ale vieţii şi morţii lor... Ascultă, cu mutra de circumstanţă a doua și după-masă, expunerea volubilă şi nesfârşită a lui Pahonţu la mescioara retrasă de la Corso, iar la urmă întrebă:
- Câți bani ai?
- N-am deloc.
- Poți să găseşti ?
- Cred că da... Depinde de sumă.;
- Ascultă, copile, urmă Herdelea simplu. Ca să fii sigur de reuşită încearcă să achiziţionezi o tipografie, chiar mai micşoară. Toate ziarele care s-au bazat pe tipografie proprie, continuă şi azi să apară, bine-rău, indiferent, pe când dintre celelalte nici unu la sută nu mai există.”

Toma vine la logodna prietenului său Teofil mai mult din interes. Așa cum el însuși recunoaște că „ceremoniile nu mă ispitesc şi nici, mai ales, mondenismul... Am venit numai cu iluzia că voi putea face maestrului o comunicare de foarte mare importanţă!
- Dacă e politică, mai bine lasă pe mîine, domnule Pahonţu... Te rog! făcu d-na Rotaru drăguţ.”

Pentru că momentul de a discuta cu domnul Rotaru chiar se dovedește a fi nepotrivit, Toma stabilește că va reveni la Rotaru acasă a doua zi, apoi părăsește ceremonia. 

„Pahonţu se pomeni pe trotoar. O duzină de automobile așteptau aliniate în faţa casei Rotaru, din Parcul Filipescu, casă mare, greoaie, încăpătoare, două pavilioane îmbucate unul într-altul, toate ferestrele de la parter luminate... În minutul cât îşi ridică gulerul pardesiului, se mai uită spre geamurile salonului, ca şi când gândurile i-ar fi zburat înapoi acolo, apoi porni, pe jos, cu gâtul întins, cu mersul apăsat, grăbit să ajungă mai repede cu toate că nici nu ştia unde se duce. Era vreme urâtă de sfîrşit de novembre. [...] Sufla vânt aspru la intervale capricioase pe aleiele pustii ale nobilului cartier. Din loc în loc becuri electrice, pitite în abajururi lăptoase, pluteau în văzduh legănându-şi necontenit conurile de lumină încât toată lumea părea că se clatină gata să se năruie sub năvala umbrelor.”

Ilinca se stinge în mod neașteptat de scarlatină, boala care pe vremuri făcea ravagii în rândul copiilor și tinerilor. Pantazi nu se poate ocupa de înmormântare deși plătește el tot așa că își roagă prietenul să se ocupe el. Naratorul neștiind mai multe și nefiindu-i cu putință să preia o asemenea sarcină pleacă în căutarea lui Gore Pirgu să ceară ajutor și după multe pregerinări dă peste el, întâmplător, la Capșa. 

„Îmi trebuia cineva să mă ajute și nu cunoșteam pe nimeni mai priceput ca Pirgu. Plecai deci să-l caut, dar nu fu treabă ușoară. Din Dușumea în Vitan, din Geagoga în Obor, schimbând birjă după birjă, i-am călcat dearândul și de mai multe ori toate culcușurile, fără a-i da de urmă. [...] Pe la două după prânz renunțai la căutare și mă hotărâi să-mi iau inima în dinți și să-mi îndeplinesc singur trista misie. Dar înainte, cum nu gustasem nimic de seara trecută și simțeam că mă ajungea oboseala, intrai la Capșa să mă întremez cu o cafea și un kirsch. Când acolo de cine să dau cu ochii? — de Gore, de Gore Pirgu în ființă. [...]
Și în vreme ce-mi sorbea cafeaua și kirsch-ul, îi spusei de ce era vorba. Nu fu nevoie să-l rog ca să ia totul asupra-și. Îi dădui mână liberă și nu avui de ce să mă căiesc. Ilinca fu prohodită domnește, ca împărătesele de la Bizanț când a treia zi, cea mai frumoasă de Mai, o duserăm la lăcașul de veci cu toate florile de București.”

Proaspăt ajuns la București, tânăr, motivat și plin de entuziasm, Toma Pahonțu reușește să își găsească un loc în lumea gazetăriei în timp ce studiază „Dreptul pentru carieră şi Litere pentru plăcerea lui.”

„La Terasa Oteteleşeanu, într-o seară, a întâlnit pe directorul revistei, aproape la fel de tînăr dar cu ifose de celebritate. În câteva săptămâni a făcut cunoştinţă cu diverşi scriitori, ziarişti, pictori, actori, şi toţi îl găseau simpatic şi interesant fiindcă scria critică şi avea curaj... În preajma vacanţei, prin sprijinul profesorului de estetică pe care-l frecventa, a intrat la o gazetă obscură de partid, cu o leafă de mizerie şi cu obligaţia de-a scrie zilnic o pagină întreagă fie direct, fie cu foarfecele. Era fericit. Făurea planuri, toate în jurul literaturii. Îşi dădu cuminte examenele. Se visa urmaşul lui Maiorescu.”

„Bobby contempla gloria altora. Se posta în zorii zilei în piața cimitirului Bellu, la startul vreunei curse cicliste București-Giurgiu-București și nu lipsea de la nici un match de foot-ball pe arenele Ciocanul sau Obor. Întrucât privește stelele de cinematograf, neputându-le poseda în original, Ie cultiva sub forma cărților poștale ilustrate.”

Conu Rache și naratorul deapănând amintiri povestesc cum „la colț, unde se taie Calea Moșilor cu bulevardul, pe dreapta, cum mergi spre Pache, e o cârciumã.
- Îi zicea: la Niță. [...]
- Păi, era mahala armenească acolo.
- Am apucat-o. Între cireșii înfloriți se afundau sub acoperișuri grele de țiglă, vechi case cu pridvor, parcă pustii. Rar, la portițe, ieșeau, sfioși, copii fără sânge în obraz, cu ochi mari și negri, sprâncenați și triști, să privească, așa cum făceam și eu, de la fereastra locuinței mătușei mele din capul străzii Vântului, amețitoarea mișcare de pe podul Târgului-de-Afară. În fața cârciumii cu pricina, pe bulevard, era un fel de ruină care s-a dărâmat în urmă: hotelul Athena.”

„De după o perdea de plopi uriași, se ivește liceul, vechi de trei sferturi de veac, majestos și frumos ca nici un alt liceu din țară! Oare nu el mi-a adăpostit opt ani de zile: micile griji și necazuri, îndoielile de dragoste, intrigile copilărești, naivele aventuri, primele versuri furate orelor de curs și dăruite iubitei cu generozitatea unui prinț indian!
Zugrăvit alb, iar la feresterele de sus, cu un brâu de cărămidă aparentă vopsită în albastru ca cerul, coloarea noastră, a lăzăriștilor, coloarea dragă a șepcilor noastre, coloare de care eram mândri, blazonul nostru de nobleță școlară, lăudat cu ifose de mușchetar la fiecare prilej... coloare care a iscat multe scandaluri și bătăi între noi și elevii altor licee, pe cari îi ironizam în primul rând pentru coloarea liceului lor.”

„Coborau pe Bulevardul Elisabeta spre Cișmigiu și schimbau cuvinte întâmplătoare despre orice le ieșea în cale, jucându-se cu vorbele cum s-ar fi jucat cu bulgării de zăpadă. Se opreau să vadă fotografiile la cinematografele din drum, să citească cu glas tare afișele, să se mire de fructele fabuloase ce se vedeau în lăzi cu vată în vitrina unui magazin din colț. Râsul Adrianei suna distinct și se lovea parcă de aerul rece, ca de un clopot de sticlă.
Era în stradă o sonoritate, limpede, netă, așa cum trebue să fie pe culmi de piatră, iarna: vorbele treceau prin aer materiale, sunetul tramvaielor rămânea undeva suspendat în văzduh, șueratul gardistului era lung ca un lanț de ghiață căzând pe piatră. Adriana înfruntând gerul își lăsă jos gulerul mantoului de blană, ca să prindă, pentru curata bucurie a urechii, acel joc de sunete albe.”

„Am plecat târziu din Cişmigiu. Acum, când scriu, nu se mai aude nici un tramvai electric pe bulevard. Nu mi-e somn. Mi-e cald. Şi nu sunt mulţumit.Eu ştiu ce se petrece cu mine: sunt un sentimental. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt sentimental ca orice alt adolescent. Pentru că, altminteri, n-aş fi acum întristat. N-am nici un motiv să fiu întristat.[...] Ar trebui să fac altceva. Ar trebui să-mi caut frânghia şi să mă biciuiesc. Pentru că sunt imbecil. Pentru că îmi pierd timpul rătăcind prin Cişmigiu şi mi-l pierd acum visând Margarete iluminate, cu ochii înălţaţi spre cer, cu mâinile încrucişate pe piept.
[...]
Azi-dimineaţă pornisem melancolic spre şcoală. înfrunziseră toţi castanii şi era senin, iar eu nu aveam nici o problemă scrisă. Mă gândeam: ar trebui să fug în Cişmigiu. Dar geanta m-ar fi umilit. Şi apoi, mi-ar fi fost tot timpul teamă să nu fiu văzut de vreun profesor.
[...]
Dar socotelile cu adolescenţa mea le voi face. Şi câtă amărăciune îmi va întuneca sufletul, şi câte răni se vor deschide... îmi voi aminti nopţile pe care le încep în Cişmigiu, invidiind fericirile altora, privindu-mi paşii goi şi trişti pe alei.”

„Bine e să fii pensionar, așa-și zicea nenea Iorgu Calbac în fiecare zi de mai multe ori.[...] Rămas văduv, nenea Iorgu a dat mobila și ce mai avea prin casă Măriei, fiica sa mai mică, care se măritase după un șef de stațiune, și n-a păstrat pentru sine decât un pat, un dulap pentru haine și albituri, o masă de brad, trei scaune și un cuier. Atât îi era lui destul pentru ietăcelul pe care l-a luat cu chirie în fundul curții unei case din dosul Cișmigiului. [...] Dacă timpul e frumos, iese apoi la plimbare prin Cișmigiu, câteodată chiar la Șosele, iar dacă plouă, se duce în Piața Mare și umblă de ici până colo, ca să se dumerească asupra prețurilor, vechea lui slăbiciune.
Masa și-o ia la un birt economicos, apoi se-ntoarce acasă și trage un pui de somn, iar pe la patru se duce la cafenea, unde stă de vorbă cu prietenii săi, tot pensionari ca dânsul. Stă la o cafeluță până pe înserate, când iese și mai face o plimbare de la Piața Episcopiei până la colțul bulevardului și înapoi, o dată, de două ori, fie chiar și de trei ori, apoi se-ntoarce acasă și-și ia gustarea de cină [...]”

Înfometat și obosit, Ioan Ozun urmărește din dreptul librăriei Alcalay o discuție ușor tensionată între două fete alintate.

„- Lasă că ajungem acasă şi mai vorbim noi, domnişoară! ameninţă Ana.
   - Sigur că o să ajungem. Şi sigur că o să mai vorbim... Eu nu-s ca tine sa stau înţepată toată ziua, fiindcă m’a respins un domn cu căciula brumărie.
Ana o fulgeră cu privirea. Sabina nepăsătoare, începu să desghioace coaja unei castane, muşcând din fructul făinos, parfumat şi cald.
În aerul aspru al iernei, mirosul era însă mai aţâţător. Ion Ozun care asistase la scenă rezemat de vitrina librăriei Alcalay, simţi o năvalnică ameţeală împăinjenindu-i privirea.
[...]
Se uită cu ciudă la copila în sweterul alb de lână, cu patinele atârnate pe braţ şi cu obrazul îmbujorat de frig.[...] Vedea numai o odraslă alintată de oameni sătui şi o înglobă în aversiunea lui de flămând.”

Sub amenințarea invaziei nemților oamenii se pregătesc să evacueze orașul, plecând spre Iași. „Căderea Capitalei, e chestie de câteva zile numai.”  Aflăm că mai întîi au fost puse la adăpost toate colecțiile de artă și obiectele, mobilele de valoare din Peleș, apoi citim că cei mai importanți demnitari și familiile lor „numai filo-boși” vor pleca cu prioritate. La urmă vor rămâne civilii care se vor îmbulzi în ultimele trenuri care pleacă spre Moldova. 

„Gara Mogoșoaia e tixită de lume. Bărbați, femei, oameni maturi și copii, forfotesc, ținându-se de mână să nu se piardă. "Orbii" lui Maeterlink au reușit înfine să se reprezinte și în România.
[...]
Șeful gării, un ofițer de rezervă, anunță că trenul pentru Iași se găsește pe linia a treia. Masa compactă de oameni amărâți, se revarsă cleioasă ca astfaltul peste primele două rânduri de șine... În ușa fiecărui vagon, un jandarm cercetează biletele de identitate... Peronul se golește ca un joc de șah, după ce adversarii și-au mâncat majoritatea figurilor. De o parte și de alta, n-au mai rămas decât regii, câte o regină, câte un nebun, sau câte un simplu pion.
Șeful gării face pe regele. Măsoară peronul gării cu pași mărunți și după ce constată că s-a îmbarcat toată lumea, dă ordin să se atașeze și vagonul special de pe linia de garaj. În vagonul special se găsesc deja instalați o regină și un nebun, care îi ține de urît până la plecarea trenului.”

„Casa avea subsol şi parter şi o fâşie de curte asfaltată cu poartă de fier împletit spre stradă și în fund cu grădiniță. Zugrăvită de curând galben-cenuşiu, culoare despre care Rosmarin aflase dela un arhitect prieten că e mai durabilă şi rezistă bine la intemperii, se deosebea de celelalte clădiri din Strada Transilvaniei prin faţada încărcată abondent cu ornamente de gips. Ferestrele subsolului, deopotrivă de late cu cele dela parter dar numai pe jumătate de înalte aproape atingând nivelul trotoarului cu marginile de jos, trecătorii curioşi ar fi putut observa ce se petrece înlăuntru dacă doamna Rosmarin n'-r fi avut grije să tapeteze geamurile interioare cu hîrtie imitând sticla lăptoasă.
Dintre camerele subsolului, amîndouă la stradă, una era a bunicii, iar cealaltă sufrageria de toate zilele pe care Mircea și Liana o porecliseră în deridere „living room”, fiindcă de fapt familia mai mult aici își trăia traiul: aici mâncau, afară de când aveau mosafiri străini, aici se odihneau şi tăifăsuiau şi plănuiau toată ziua, în jurul bătrânei mese rotunde cu vre-o duzină de scaune ieftene vopsite roșu sânge.
[...]
Parterul era împărţit ca și subsolul. Deasupra sufrageriei de toate zilele se afla salonul, alături de sufrageria cea bună cu masă lungă de stejar pentru douăsprezece persoane, scaune de piele cu speteaza înaltă, bufet şi servantă moderne, joase şi, pe pereţi, câteva naturi moarte, pînze originale, cumpărate dela Alcalay mai ieftin decât reproducerile. Deasupra pivniţei era dormitorul cu patul dublu de nuc, vechiu, solid, cu dulapuri şi scrinuri, cu uşa secrelă la odaia de baie.”

„Locuiam în strada Amzei, unde aveam o cameră la etajul al IV-lea, într-o clădire veche, cu o puzderie de chiriași, de toate profesiile. Cele trei etaje erau închiriate la diverse familii, iar în cel de-al patrulea, compus din vreo zece camere înșirate ele o parte și de alta a unui culoar, locuiam noi. [...] Noi eram mai multi studenți, care stăteau câte doi și chiar trei în cameră, afară de mine, care n-aveam nici un tovarăș. [...] Odăile mansardei erau închiriate, afară de una singură, aflată lângă camera mea.”

„Într-o seară întâlnește la „Carul cu bere" pe avocatul Teodoru, un prieten mai de demult. Din una în alta, aduc vorba despre femei. 
— Măi, sare Dinu, am întâlnit în tren o fată de o frumusețe rară, înțelegi? Ar fi scos din minți și pe Papa de la Roma.
— Carevasăzică a doua... Venus din Millo.
— Ei, da, Venus din Millo, plus brațele.
— Era una d’alea?
— Ce-ți închipui? Se deosebesc lesne altele.
— Și cum o cheamă, mă rog?
— Nu știu. Habar n-am. Nici n-am întrebat-o.
Avocatul pufnește de râs.
— Cum măi, nici nu știi cum o cheamă? Te-ai mulțumit doar s-o contempli, de la distanță, ca pe o sfântă Veronica? N-ai încercat s-o săruți, să mergi mai departe?
Lui Dinu îi piere dispoziția. Teodoru nu poate să înțeleagă un simțământ curat. Pentru el femeia nu e decât un obiect de plăcere...
— Mare nătărău! exclamă avocatul, nu m-așteptam la așa ceva...
— Poate că are dreptate în felul lui, gândește Dinu, dar nu-și dă gândul pe față.”

Vlădescu leagă greu conversația cu Pavel Anicet, distant și înstrăinat de grupul lui de amici. „Răspunsurile seci și oarecum indiferente ale lui Anicet îl intimidau pe Vlădescu, îi paralizau pofta lui de vorbă, de comuniune facilă dar continuă. Aproape că simțea o malaise în vecinătatea unui prieten tăcut.”

„— I-ai mai văzut pe băieți? întrebă Anicet.
— Ne vedem mereu, pe la unii, pe la alții. Joile suntem cu toți la Corso. De ce nu vii? Sunt toți acolo, discutăm, râdem...
— N-am avut timp. O sumă de chestii de aranjat. Lucru mult la Șef. Apoi, fratele meu...
— Vino diseară, dacă ai vreme. Sus la Corso ne amuzăm bine... Sau, ai vreun rendez-vous?!”

Mai târziu în solilocviul pe care îl ține pentru sine în timp ce rătăcește pe străzi măcinat de gânduri și emoții amestecate, Pavel își mărturisește că nu va face față unei întâlniri cu oameni la Corso: 

„La Corso se întâlnesc toți, astă seară; vor discuta probabil cazul lui Teodoru. [...] Se va discuta, se va râde stupid. Vlădescu, Lazarovici, poate și Emilian cu Ciutanu, și vor fi și femei, fără îndoială, femeile culte ale cercului. N-am să rezist; e prea mult pentru mine.”

Pentru ca mai apoi să îl regăsim între amicii lui spunând degajat:

„— Care îmi plătește mie consumația, adică vinul? întrebă Anicet așezându-se la masă, între Emilian și Vlădescu. Mi-e o sete grozavă... 
— Ai umblat prea mult, vorbi Eleazar, de aia ți-e sete. N-ai nici o grijă, ți-o plătesc eu.”

În „Bucureștiul lui Mircea Eliade” Andreea Răsuceanu vede această dublă existență a lui Pavel Anicet ca pe un traseu bipolar pe care Pavel îl parcurge în mod repetat nefiind întâmplătoare amplasarea celor două adrese (Una, în zona centrală, Ghighi spre periferia pe care o asociază mizeriei și ratării).

„Deși Pavel suferea de câte ori se întâlnea în aceeași zi cu cele două femei, rareori se putea înpotrivi tentației de a se duce la Ghighi după ce se despărțea de Una. Voința lui nu conta în asemeni prilejuri; era aproape un destin întâlnirea, un chin care se cerea împlinit; și dacă lupta împotriva gândului care îl îndemna în strada Salcâmilor după ce pleca din strada Tell, asta o făcea mai mult pentru a-și întârzia vizita, a o scurta deci.”

Venind de la prima iubită (Una), absorbit de gânduri, Pavel nu își dă seama când ajunge în cartierul celeilalte fete, Ghighi. În timpul conversației Pavel pendulează între absent și prezent dând răspunsuri la nimereală sau surprinzător de amănunțite.

„— Dacă ai ști cât te-am așteptat? Unde ai stat până acum?
— Strada Grigore Alexandrescu.
[...]
Apoi îi fu ciudă că a vorbit, și încercă s o întrebe repede altceva; să afle, de pildă ce-a făcut toată ziua, la ce s-a gândit, dacă s-a gândit la el.
O ascultă aproape fără să o audă. Atât timp cât vorbea ea, era în siguranță, putea fi absent oricât ar fi simțit nevoia.
— Tu ce ai făcut? 
Îi povesti corect, cu amănunte, o zi imaginară; cum s-a dus îndată după dejun în strada Grigore Alexandrescu, și șeful era plecat, dar pe birou și-a găsit lucrul și a lucrat până la șase.”

După ce se cinstesc toată seara la Corso, grupul de amici „steteau încă, în fața cafenelei nehotărându-se ce să facă.” Unii se hotărăsc să plece acasă, alții se hotărăsc să dea o raită pe la un bordel, apoi la o cârciumă „La Oituz” și pornesc pe jos pe Calea Victoriei discutând diverse picanterii din viețile altora. 

„— Mie mi-e somn. Care merge în direcția B-dul Pake, că-l duc cu mașina? Se hotărî Dobridor și Eleazar să-l însoțească până la Statuie. Ceilalți porniră în jos, pe Calea Victoriei. 
Îndată ce se depărtă mașina, Emilian se repezi la Ilieș.
— Bine mă, prostule, era să i-o spui în față că-l înșală nevasta.
— Va să zică e adevărat?! exclamă Ilieș fericit. Mă, și eu care mă trudeam să aflu!
Începu să râdă mai tare, la brațul lui Emilian.
— Va să zică, acuș, noaptea, în timp ce Octav era cu noi, ea, Vally... Ai dracului!
Râdea fericit. Emilian îl ațâță, povestindu-i amănunte la ureche.
— Spune mai tare, vorbi Lazarovici, să auzim și noi.
Anicet simți deodată cum îl copleșește pofta aceea caldă de vulgaritate, de mocirlă și aburi. Băuse mult, era acum vorbăreț și fericit. Se gândi numaidecât la David și la fratele său Petru. Să-l ducem pe Dav la femei, ce magnific final! Începu să râdă și el, gros și sincer. Să cunoască dragostea, realitatea ! Aci mă Davide să te văd, în bordel mă, față’n față cu dragostea.
— Am o idee, le spuse. Mergem la tipografie la David, și-l luăm și pe el la dame!
— Extraordinar, aplaudă Emilian, extraordinară idee!...
[...]
Dar de ce e atât de extraordinar? întrebă Lazarovici.
— Cum, tu nu știi că Dragu e virgin? se miră Emilian. Cum, mă, e la tine în redacție, și nu știi?
— El e corector de noapte, răspunse oarecum plictisit Lazarovici, nu e în redacție. Când vine pe la noi, stă puțin și nu vorbește aproape cu nimeni.
Dar acum înțeleg eu, continuă, mai luminos, acum înțeleg de ce scrie Dragu pamflete... Freud, tot Freud săracul!...”

Seara de beție continuă, Pavel și prietenii lui după ce mai beau un vermut la Bar Automat, își continuă drumul spre tipografia redacției unde lucra amicul Dragu. 

„Până la tipografie, Ilieș acostă toate femeile. Emilian nu-și găsea astâmpăr de bucurie; țipa, scuipa vitrinele, și se opri în fața lăptăriei de pe Bulevard ca să urineze. Libertate, libertate! Jos burghezii, jos bătrânii, jos masca! Ilieș îl aplauda. Lazarovici începu să-i expună lui Anicet planul societății viitoare. Morală sexuală reformată, credințele oficiale abolite, egalitate de drepturi și inegalitate de responsabilități. Un inginer, de pildă... Anicet nu-l asculta. Grăbi pasul să-l ajungă pe Emilian.
În fața tipografiei, cei trei rămaseră în curte iar Emilian porni repede pe scări tocmai sus, la etajul al cincilea, să-1 caute pe David.”

În 1933, în plină criză economică (Marea Depresiune care afectase puternic și România) izbucnește unul dintre cele mai tensionate episoade din perioada interbelică - greva muncitorilor de la Căile Ferate. Nemulțumiți nu doar de condițiile suboptime de lucru dar și de măsurile draconice impuse de guvern care le afectau veniturile și așa meschine, lucrătorii de la CFR au intrat în grevă. Protestele au degenat rapid în ciocniri violente cu jandarmii și au dus la moartea a 7 persoane. Evenimentul a fost exploatat intens de către regimul comunist care începuse să se contureze, aceștia folosindu-se pentru propagandă de imaginea tânărului Vasile Roaită, ucis în timpul revoltelor. 

O conversație încordată dintre David Dragu și Lazarovici anunță izbucnirea revoltelor precum și impactul pe care îl au asupra vieților tinerilor din roman. 

„— Nu cred că are să-ți dea voie noaptea asta, vorbi celălalt. Ai aflat că s-au arestat sute de comuniști, în toată țara, iar la atelierele C.F.R. lucrătorii sunt în grevă?....
Vorbind, Lazarovici descoperea iarăși febra lui comunistă, tensiunea care ar fi trebuit să-l străbată necontenit în ultimele zile și pe care publicarea cărții o neutralizase. Acum, că avea pe cineva lângă el, căruia îi vorbea și pe care încerca să-l emoționeze, insurecția lucrătorilor devenea din nou o realitate vie, o întâmplare care îl interesa direct.
— Ce-mi pasă mie de comuniști? răspunse Dragu. Am eu destule mizerii pe capul meu. De fapt, sunt un tip asocial. Înțeleg comunitatea altfel decât D-stră, socialiștii și comuniștii. Deaceia și spun că sunt asocial, căci judec societatea prin experiența mea, strict personală. Și acum, când experiența asta mă sufocă în limitele ei, mai pot oare să mă gândesc la alții, chiar la oameni împușcați?”

Mai târziu, în episodul violului, Emilian, susținător al lucrătorilor greviști, este întrerupt și speriat chiar de sunetul sirenei care anunța revoltele de la Atelierele CFR.

„[...] Se auzea un sunet depărtat și totuși foarte viu, prezent pretutindeni; un semnal de uzină, un strigăt de panică, neîntrerupt, metalic, dârz, ca un țipăt de moarte, ca o chemare în ajutor. Începu să tremure; semnalul de la Atelierele C. F. R. Sunt închiși acolo, probabil se luptă, și eu... O scârbă cumplită de sine; nici nu îndrăzni să întoarcă ochii spre pat. [...] Găsi revolverul, îi încercă piedeca și îl ascunse bine în buzunar, acoperindu-l cu batista. Făcu toate acestea grăbit, ca și cum s-ar fi simțit urmărit, spionat de cineva. [...] În curte, signalul neîntrerupt, de fabrică în incendiu, de la Ateliere, se auzea mai puternic, mai iritant. Asta îl încurajă și îl emoționă. Acum să vedem, acum... Au să fie acolo jandarmi, armată, poliție. Probabil o șarjă în stradă, asupra trecătorilor. Dar și noi suntem mulți...”

Emilian își amintește de manifestațiile studenților care cu un an înainte de revoltele lucrătorilor CFR fuseseră reprimate cu o violență cumplită de către armată și jandarmerie. Pentru Emilian întâmplările acelea cu impact devastator păreau un prilej pentru forțele de ordine să își pună în act pulsiunile de agresivitate și sadism și devin justificarea pentru ura mocnită pe care acesta o are împotriva lor.

„Îi e complect indiferent cine face revoluția: comuniștii, socialiștii sau naționaliștii. Ceia ce îl interesează, este gestul revoltei, curajul de a ieși în stradă și a lovi, a ucide. Singurul sens pe care îl mai poate da vieții este acesta, al revoltei și responsabilității, al împotrivirii contra ticăloșiilor și murdăriilor din jurul lui.
[...]
...Locotenentul care lovește cu cizma... Jandarmii care calcă trecătorii în picioare... Mâinile acelea osoase și grele, mâini de gardieni publici, șarjând cu bastoanele de cauciuc; studenții încolonați în fața Facultății de Drept. Stă lângă statuia lui Asaki, îngrămădit de mulțime, ridicat pe grilaj ca să poată vedea mai bine ce se întâmplă. Și deodată un grup de soldați cu arma în mână aleargă spre Statuia Brătianu, în flanc; zgomotul acela de bocanci, panica pe care o provoacă înaintarea în pas alergător, lumea care fuge, fără motiv, fără să înțeleagă ce se întâmplă, așa, numai pentru că aude urale în fața Universității și vede venind soldați cu arma în mână. Se retrage spre dreapta, prins de mulțime. Un căpitan oprește pe soldați și elevii teteriști, iar doi jandarmi îi conduc în grădinița de alături, unde se mai află strânși încă vreo două duzini, înconjurați de un pluton.
— Și la cel dintâi gest de fugă, trageți!”

Manifestațiile studențești s-au desfășurat în jurul axei reprezentate de Calea Victoriei, Emilian rememorând scene de o violență cumplită suprapuse cu zvonuri și povestiri despre abuzuri și acte de sadism atât din partea forțelor de ordine cât și a protestatarilor. Pentru Emilian sunt un declanșator puternic de ură, revoltă și dorință de retaliere, deșteptând în el aceeași cruzime și transformându-l la rândul lui în agresor. 

„Jandarmii, în Martie anul trecut, luptele acelea cu studenții la Cercul Militar, în fața Universității, pe Calea Victoriei... Furia cu care loveau, în oricine, în femei, în studente... Biata fată căzuse pe trotuar, și locotenentul a lovit cu cizma între picioare. Cineva spunea că fata nu avea chiloți, și desgolirea aceia în mijlocul mulțimii șarjată a părut monstruoasă și comică în acelaș timp. Un sex răsturnat, în plină stradă, între jandarmi și mulțime... Își aduce aminte furia care l-a cuprins auzind episodul acesta, ura cu care privea orice militar pe stradă, orice coloană de jandarmi.
[...]
Plutoanele acestea izvorând de pretutindeni, încercuind manifestația spre Calea Victoriei, pătrunzând în pas alergător în massele blocate din jurul statuiei — dau un aspect de revoluție, o tensiune violentă, stenică, iritantă. Nu mai poate rămâne pe loc. Își face drum spre Bulevardul Academiei, cu gândul să urce în sus până la Pasagiul Imobiliara și să treacă în Calea Victoriei. Aude că studenții au pătruns în fața Palatului, că în fața Teatrului s-au baricadat din nou, ca la 1907. 
Dar nimeni nu știe nimic precis. Sunt funcționari veniți de la lucru, haimanale, cucoane, băieți de liceu, câțiva studenți care încearcă să ajungă masele blocate. Vorbesc toți, comunică, înjură jandarmii, huiduiesc pe ofițeri. O studentă a murit acum un ceas în beciurile Prefecturii, unde a fost siluită de doisprezece agenți. Studenții sunt bătuți până la leșin în curte, în închisoare. Au fost atacați cu bombe de gaz axifisiant. Au prins un ofițer și l-au linșat în Cișmigiu. Sergenții sunt bătuți de public. Un gardian are craniul spart. Argetoianu e vândut jidanilor și lorga și-a pierdut mințile. Altminteri ar fi putut împiedeca acest măcel... Ascultă toate zvonurile acestea, și mânia îl cuprinde, îl înăbușă.
[...]
Imaginația e covârșită de explozii, de violuri, de asasinate. Mai ales de umiliri. Studenți legați și bătuți... Lucrul acesta îl înebunește, îl face sa urle. Legați și bătuți... Și deodată, din nou acel sunet de bocanci; căști de jandarmi, țipete... Fug toți, stâlciți între ziduri, refugiindu-se în curți, în case. [...] Toate acestea i s-au părut, mai târziu, atât de stupide și de inutile Dar acum, parcă deșteptate la o viață și mai violentă de către țipătul acela necontenit și lugubru al Atelierelor — imaginile revin, se leagă una de alta, se dilată, ajung ireale, mustesc ura, precipită sângele într-un ritm tot mai vorace, tot mai bolnav.”

După ce își petrece seara la Una acasă Pavel se hotărăște să plece pentru că „nici n-aș putea sta în casă pe un timp ca ăsta, cu mizeria asta de sirenă țiuind într-una...
Ei îi fu frică.
— Dar să nu te duci și tu...
Lui Anicet îi veni să râdă.
— Unde să mă duc?... Știi că am refuzat întotdeauna să fiu martir... Am să merg pe stradă; cred că asta nu mă va împiedeca nimeni s’o fac... E și asta o libertate...
[...]
Pe stradă, Pavel Anicet începu să-și înțeleagă neliniștea care îl pătrundea ascultând sirena de la Ateliere: își amintea de clopotele Mitropoliei, în timpul războiului, vestind aeroplanele. Era o neliniște ciudată, ca într-un vis; i se părea ireal sunetul acela necurmat. Parcă ghicea o așteptare surdă și spaimă în aer. Ceva care schimbase deodată parfumul străzilor, gustul acela de déjà vu déjà conu al Bucureștiului. Părea un oraș nou, părea că pietrele și arborii încep să tresară. Fereștrile luminate respirau cu teamă în ger. Începuse să se facă frig. Trotuarul răsuna metalic, asemenea unui oraș strein, vast, făcut din ciment și oțel.
Își vârî mâinile în palton și grăbi pasul. O presimțire; are să se întâmple ceva, are să se schimbe ceva. Ce ciudat București, ce oraș nou, uluit, înspăimântat... Dacă s-ar stinge luminile, ar respira altfel; ca în 1916; aceleași vestiri sinistre, aceeași panică. Și totuși oamenii trec liniștiți pe stradă; sau poate mi se pare mie, poate îmi închipui toate acestea pentrucă am vorbit cu Una. Vine Revoluția!...”

„Ajunsesem acum în bulevardul Take Ionescu și lumina becurilor mi se păru crispantă; pară s-ar fi luptat sălbatic cu albeața zăpezii. Am avut sentimentul că ajung într-o zonă nouă, unde intimitatea noastră devenea mai precisă din cauza trecătorilor, a mașinilor, a reclamelor colorate. Toată viața aceasta din afara noastră ne apropia parcă mai mult. Drumul pe care-l făcusem pe străzile luminate căpăta acum un sens secret, ca și cum ne-am fi întors dintr-o plimbare intimă. [...]
- Unde stai? îndrăznii eu s-o întreb.
Îmi numi un bloc de curând construit pe bulevardul Brătianu. Eram aproape. Fără să-mi dau seama, am grăbit pasul. [...]
Am ajuns. Așteptam cu groază să văd portarul descuind și poftindu-ne în ascensor. Dar ușa era deschisă. Am împins-o tăcut, emoționat deodată. 
- Eu stau la etajul III, îmi spuse.
[...]
A doua zi Mavrodin se întoarce la Ileana acasă după ce cu o seară plecase după un sărut în fața ușii și descoperim prin ochii lui interiorul apartamentului ei. 
"- Mi-a deschis foarte repede, am avut impresa că mă aștepta, că așteptase acolo, lângă ușă. [...] Mi-am scos încet paltonul și am intrat. O cameră mare, lungă, cu fereastra spre bulevard. Se vedeau bine reclamele luminate și se auzea zgomotul surd al tramvaielor. M-am dus repede la fereastră - cum fac, de altfel, în orice odaie streină în care intru - și am privit în jos. Zăpada părea mai murdară de aici, așa cum se amestecau luminile și farurile automobilelor. Apoi m-am întors și am cercetat mai bine odaia. O etajeră neagră, cu cărți, cele mai multe nemțești. Câteva covoare scumpe, divanul foarte sobru, dintr-un lemn vișiniu. Pe pereți, mai multe gravuri și desene. M-a impresionat nespus puritatea aproape nefeminină a odăii.”

Încă entuziasmat de întâlnirea din seara anterioară cu Ileana și de sărutul furat în scara blocului, Mavrodin se plimbă pe străzi într-o stare de melancolie și incertitudine. 

„Am plecat pe la trei și jumătate neștiind ce am să fac, odată ajuns în stradă. Am ieșit în Calea Victoriei și mi s-a părut pustie, murdară. Am luat-o agale spre Poștă fără nici un chef. M-am oprit în fața unui chioșc cu ziare, ca să privesc câteva magazine ilustrate. [...] În dreptul Cercului Militar, am luat-o pe bulevard îndreptându-mă spre Cișmigiu. Parcă mi-era și mie teamă de amurgul care se apropia [...] în cele din urmă m-am predat tristeței aceleia crepusculare a iernilor marilor orașe.”

Vechea intrare și ieșire pentru accesul elevilor și pentru curtea interioară, poartă, a Colegiului „Spiru Haret”, de pe strada Dianei.

Aici, între anii 1917 - 1925, tânărul Mircea Eliade a decis că vrea să devină istoric al religiilor. Și a devenit.

Întamplarea face că „Diana” a rămas o prezență constantă în operele sale, fiind celebra zeiță Diana, Sânziană (din latinescul Sanctae Dianae derivă Sânziana), zână (din dziana), sau personaj lumesc, ca Ileana/Leana, în mai multe opere. Toate fiind forme ale numelui Iana, zeiță și perechea androgină a lui Ianus, zeul cu două fețe ce păzește intrările și ieșirile (ianua = poartă) și patron al începuturilor (ianuarie), dar și paznic solstițial, de aici, zeița Iana fiind ea însăși paznic al porții misterelor (orice poartă care oferă accesul la cunoaștere și inițiere). 

Am putea spune: Eliade a răspuns chemării Dianei. 

Iana, deși nu este o zeiță atestată „clasic” în panteon, este validă ca figură mito-hermeneutică reconstruită, un arhetip puternic al pragului dintre sacru și profan. Ca orice divinitate a porții, Iana nu se arată oricui: ea recunoaște. Iar în tânărul Eliade pare să fi recunoscut rigoarea, răbdarea inițiatică și forța uriașă de muncă pentru a găsi sensul ascuns. Nu a fost o alegere unilaterală, ci o întâlnire predestinată: zeitatea care voia să se facă cunoscută și omul capabil să o traducă lumii. 

Dacă Iana ar fi vrut să se facă cunoscută, nu ar fi făcut-o ca să fie adorată, ci ca să fie înțeleasă. Iana nu e zeiță a cultului, ci a pragului. Mesajul ei nu e „crede”, ci „treci”. 

Sacrul nu a dispărut, chiar dacă lumea modernă crede asta. El nu mai stă în temple, ci în gesturi, rituri camuflate, repetiții aparent banale. Profanul e doar sacru uitat. Eliade a fost marele ei traducător tocmai pentru că a arătat că omul modern trăiește încă în mit, fără să știe. 

Pragul este o stare de locuire, nu doar un moment. Lumea modernă vrea soluții, sinteze, finaluri. Iana spune altceva: poți trăi între lumi fără să le anulezi. Poți fi savant și inițiat. Rațional și simbolic. Exact ce a fost Eliade toată viața. 

Iana nu căuta un profet, ci un mediator. Nu o voce care să proclame, ci una care să traducă. Nu revelație, ci hermeneutică. Eliade nu a inventat sensul, ci a fost ales să-l facă locuibil lumii moderne. Iar Iana… ea doar a deschis poarta și a așteptat să fie recunoscută.  

Hermeneutică literară și fotografie: Alex Vega

Lectură recomandată: Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade - Doina Ruști

Dănuț e surprins aici în pragul maturizării, iar garsoniera primită devine simbolul intrării lui forțate în lumea bărbaților, o autonomie luxoasă, străină de firea lui, care îl apasă mai degrabă decât îl eliberează:

„În apartamentul de jos, Dănuţ recunoscuse mobila din strada Scaune ― confort de piele şi covoare ― şi mirosul de tutun, de lemn de cireş şi de colonie „4711” al hainelor lui Herr Direktor. Din hall o scară de stejar cu trepte largi, acoperite de un covor adînc ducea la…
 ― …Garsoniera tînărului Dan Deleanu, anunţase Herr Direktor, cu o ciudată emoţie în glas.
Hall parchetat, cu ziduri boltite, prelungit ― şi prefăcut oarecum în terasă ― dincolo de vitraliul cu două uşi, înzestrat cu o masă pătrată, patru scaune şi un mic bufet, toate de lemn brun, în contrast calculat cu zăpada iernilor şi trandafirii verilor de pe terasa ocrotită de soare printr-o vastă aripă de pînză, mobilă.
― Cînd ai invitaţi, poate servi, cu oarecare bunăvoinţă, de sofragerie… explicase Herr Direktor rostul mobilierului.
La stînga, ietacul cu proporţii de salon, substanţial şi sever mobilat; alături, încăpătoare odaie de baie ― despărţită în două printr-o perdea ― al cărei scop mixt îl învederau halterele metalice înşurubate în zidul ripolinat şi balonul de box suspendat agresiv între plafon şi podea, alături de toate cele trebuitoare igienei şi cochetăriei bărbăteşti. La dreapta hall-ului, odaia de lucru: fotolii şi canapea de piele castanie, spaţioase; birou american cu capac mobil: bibliotecă, pendulă cu barometru; iar pe păretele din spatele biroului, trei panoplii: una cu arme şi unelte de vînătoare; alta cu florete, spade, măşti de scrimă şi mănuşi; şi cea din mijloc, mai puţin marţială, alcătuită din două rachete de tenis cu presele lor şi o reţea cu mingi albe.
[…] Apartamentul lui Dănuţ avea şi o intrare separată.
― Iată cheia, i-o oferise Herr Direktor cu oarecare solemnitate adecvată acestui simbol. Îl bătuse pe umăr.
― De-acum înainte eşti tu singur stăpîn pe viaţa şi în casa ta…”

Pe Câmpineanu locuia Camil Petrescu în perioada în care Cella Serghi a avut o relație afectiv intelectuală cu scriitorul, între 1927-1936 și, în aceeași clădire, locul unde se țineau întîlnirile cenaclului Sburătorul. „De câte ori urcam scările care duceau la mansarda lui Camil, pe Câmpineanu, mă opream o clipă în fața ușii care, de zece ani, așteptam să se deschidă.”

Pe strada Sfântul Constantin, lângă Cișmigiu au locuit și creat mai mulți dintre scriitorii ai perioadei interbelice și membri ai cenaclului Sburătorul. La numărul 13A au locuit Theodor Mănescu, scriitoarea Ticu Archip și criticul de artă Petre Oprea. 
Despre casa scriitoarei Ticu Archip Cella Serghi scrie: „Casa ei era ea. Adunase  icoane multe și vechi, covoare valoroase. Tablouri, vase japoneze, Galle-uri enorme, cărți bine alese și frumos legate. Am întâlnit acolo scriitori, critici, oameni de cultură și de artă.”
Mai sus pe stradă la numarul 31A este casa lui Felix Aderca și a Sandei Movilă și chiar peste drum se mută însăși Cella Serghi, la nr 24, după cum avea să noteze în memorii: „Am urcat două etaje ale unei case vechi, pe strada Sf Constantin , in apropierea Cișmigiului, fără să știu că peste cinci ani mă voi muta peste drum.”

„Necunoscuta
Din confesiunile lui Dinu Gherghel
După cum spuneam, ajung în Gara de Nord. Vagonul de clasa întâi e aproape gol. Hamalul se opreşte în dreptul celui de al doilea compartiment. Un semn familiar cu coada ochiului. Vrea, pesemne, să-mi atragă atenţia că mi-a găsit un loc bun. Probabil că la el un loc bun e în prezenţa unei domnişoare. Şi de astă dată îi remarc ochii mari cât cepele.
Intru în compartiment, o salut cu o uşoară înclinare a capului pe necunoscuta tovarăşă de drum cu care aveam să călătoresc şi mă aşez comod pe canapeaua opusă. Îmi răspunde tot aşa, din cap, puţin contrariată de prezenţa mea, probabil, neconvenabilă. Apoi, îşi reia lectura întreruptă o clipă.”

„Ieşise ultimul om din sală, el ― nicăieri. Cu siguranţă, a luat-o înainte şi mă aşteaptă. Dar unde? Unde să-l găsesc în fluviul uman care curgea pe bulevardul Elisabeta? Hotărât, destinul n-a admis să rămânem împreună... Atunci, pentru ce ne-a pus, cu două ore înainte, pe unul în faţa celuilalt? Ce noimă avea această reîntâlnire fără finalitate? Ah, eram nervoasă, nu ştiam ce să cred şi, mai rău decât atât, nu ştiam nici ce să fac... îmi venea să plâng de ciudă şi, dacă aş fi fost undeva, singură, plângeam în lege.”

„― Bob, trebuie să te văd urgent, foarte urgent. E o chestiune importantă, vitală, înţelegi? Nu te reţin mai mult de 5 minute. Spune, te pot găsi?
S-a mirat, tot întreba despre ce-i vorba. Dar, pe urmă, a acceptat să ne întâlnim la Statuia Aviatorilor, promiţându-mi că vine neapărat. A venit, într-adevăr, peste o jumătate de oră.
― Uite de ce te-am chemat. Vreau să-mi răspunzi deschis, cavalereşte: te-ai lăudat faţă de Gherghel că ţi-am aparţinut?
El s-a îngălbenit ca un cadavru.
― Bob, e o problemă de viaţă şi de moarte. Mie să-mi spui adevărul. Nu te întreb pentru ce ai spus acest lucru, ci dacă i-ai spus. Bagă de seamă, bagă bine de seamă, Bob!”

„A fost punctuală la prima întâlnire, ca şi la celelalte. De rândul ăsta, o aştept la ieşirea din facultate, în dreptul librăriei Cartea Românească. Ajungând în Victoriei, facem colţul şi, după câţiva paşi, intrăm în cofetăria Riegler.”

„Pe când mă plimbam fără ţintă pe Calea Victoriei, mi s-a părut că mă strigă cineva din spate (de fapt, era o iluzie auditivă). M-am întors brusc să văd cine era. În clipa aceea m-am izbit de o femeie care trecea grăbită pe lângă mine. Tamponarea a fost atât de puternică, încât mi-a căzut pălăria pe jos.
— Ai putea să fii mai atent, domnule, m-a apostrofat femeia. Când m-am uitat la ea, am rămas încremenit: era Ioana Pâslaru, puştanca pe care n-o mai zărisem de la revelionul din 1914, adică de 16 ani.
— Oana!
— Griguţă!
Ne-am îmbrăţişat pe trotuar, în mijlocul mulţimii de gură-cască, împiedicând circulaţia. Am întrebat-o dacă ea m-a strigat. Nu mă strigase. Ciudat! Cu toate astea am auzit destul de bine.
— Ce întâmplare! Să ne întâlnim după atâţia ani! Să-ţi fie ruşine că n-ai dat deloc pe la noi, m-a dojenit ea.
— Oano, abia am sosit azi-dimineaţă. Unde să stăm puţin de vorbă? Eşti grăbită?
Am intrat în cofetăria Riegler, la doi paşi de noi. Ne-am aşezat la o masă şi am comandat prăjituri.”

„Am stat în capitală vreo zece zile, până când mama a isprăvit tratamentul. Pe toate gardurile erau lipite afişe mari, colorate cu litere de-o şchioapă, care anunţau Traviata Ia Opera Română, cu Alina Barbu în rolul principal. Mai figurau pe afiş şi alţi cântăreţi celebri, ca Dimăncescu-Basu sau Daria Ropală, însă numele ei era tipărit cu literele cele mai mari.
Am rugat-o pe mama să mergem la Operă, dar ea avea alte treburi, aşa că mi-a dat voie să mă duc singur. Ardeam de nerăbdare s-o văd pe Alina Barbu, şi cele zece minute care s-au scurs până să se ridice cortina mi s-au părut tot atâtea veacuri.
[...]
În zilele următoare, am fost la încă două spectacole ale Alinei: Boema şi Madama Butterfly, dar, de astă dată, cu mama.”

„Bună socoteală! Abia ne-am logodit, şi gata cearta! Cu multă greutate, o conving să mergem Ia Naţional, unde se joacă Trandafirii roşii de Zaharia Bârsan. Până să înceapă spectacolul, Lotte stă îmbufnată şi nu scoate o vorbă. Dar piesa, cântând supraomenescul sacrificiu al lui Zefir pentru Liana, fata împăratului, cu versuri înaripate, cu decoruri şi costume vrăjite, ne poartă într-o lume nouă, necunoscută, şi astfel uităm de Alina, de cearta noastră, de tot… Când ne amintim că am fost supăraţi, ne vine să râdem.”

„— Numai de-am găsi camere la otel! Şi numai de-ar sosi mai repede vagonul cu mobile, să ne putem aranja casa…!

„Această aşa-zisă capitală, această aşa-zisă cetate fără nimic de cetate în ea a trăit şi trăieşte într-un veşnic azi fără un ieri, fără un mâine. Nu ştie ce înseamnă „strânge bani albi pentru zile negre!” E un oraş de „ce-am avut şi ce-am pierdut!” Care cum izbuteşte a împrumuta câteva sute de lei se aruncă într-o birjă ori într-un taxiu şi strigă şoferului sau birjarului: „Înainte!… Dă-i drumul înainte, oriunde!” Ce suflet să aibă un asemenea târg şi cetăţenii unui asemenea târg? Urbanism, arhitectură, monumente, muzee?… Simbolul nu e Calea Victoriei, tenia aceasta de stradă lungă-prelungă şi strâmbă, cotită, sucită, corcită, unde toţi îşi vântură o viaţă tot aşa de strâmbă, cotită, sucită, corcită?… Când trec şi îi văd pe toţi, şi mă văd printre dânşii la fel cu dânşii, atunci nu pot suporta oamenii, portul lor, vorba lor, năravurile lor, căci mă recunosc în ei. Îmi stă în gâtlej mâncarea, mi-e coclită gura şi mi-s strepeziţi ochii.”

„— Mergem să ne mişcăm puţin? Am câţiva prieteni aici, cărora nu le-am mai făcut de mult vizită!… rosti Leon Mătăsaru, prinzând braţul lui Ion Ozun.
Îşi făcură loc prin mulţime.
Amândoi plecară printre monumente şi cruci. După grilajuri se vedea pământ răscolit, cu răsaduri proaspete de flori. Dar cele mai multe morminte se aflau într-o mută şi mare uitare.
Aceasta nu împiedicase primăvara să îmbrace mesteacănii plângători într-o balansată şi încă diafană perdea de frunze mărunte. Iarba creştea viguroasă şi deasă. Flori sălbatice şi proletarizate săltaseră vânjos printre scaieţi. Era în acest ţinut tăcut al morţilor o victorioasă irupţie a vieţii vegetale.”

„La palat ceasul arăta unsprezece, Se întoarse grăbit, ca un om care şi-a amintit ceva, ca să nu pară că hoinăreşte fără nici o ţintă precisă după ce străbătuse de şase ori acelaşi drum. În faţa hotelului „Continental” se hotărâse să intre şi să se încălzească în hol.

„Bătrânul se născuse, trăise şi aştepta să moară în acest Bucureşti, despre al cărui trecut scrisese o istorie în trei tomuri; nepotul său acum sosea din viaţa vastă şi însorită a câmpurilor.
[...]
Vezi tu! mie Calea aceasta a Victoriei îmi apare întotdeauna ca un arbore. (Nu râde! Te-am prevenit că e o idee de bătrân!) Un arbore cu rădăcina în Lipscani şi în întortochetura aceasta stufoasă de străzi vecine, cu bănci, case de schimb, zarafi, angrosişti cu magazine mereu primenite şi până seara golite. De aici îşi pompează tot oraşul sucul vieţii. Banii şi belşugul. Substanţa şi podoabele. Ceea ce-i îndestulează nevoile lacome sau numai deşertăciunea… Tulpina îmi pare că e tot traiectul de aici, de la Poştă şi Casa de depuneri până la Capul Podului. Precum vezi, e o tulpină cam deşirată şi îndestul de strâmbă. Nu e un arbore rectilin şi aerisit. Dar pe scoarţa acestei tulpine mişună toate gâzele: şi cele urâte, şi cele plăcute ochiului; şi cele cu aripi, şi cele care se târâie; şi cele care adună, şi cele care risipesc!… Iar acolo, în vârf, de la Capul Podului înainte, se întinde Şoseaua şi aleele răsfirate cu vile, frunzarul umbros pentru desfătarea îndestulaţilor. Mergi într-o zi cu soare ca aceasta: ai să găseşti vânturându-se o lume voioasă şi gureşă în cele mai frumoase straie şi în cele mai scumpe vehicule. E o fluturare de aripi irizate şi o întrecere de culori într-adevăr încântătoare… Însă un lucru e bine să iei aminte: dacă fluturii au ajuns acolo, sus, omizile lor şi-au hrănit şi îşi hrănesc încă viaţa de aici, de jos, de la rădăcina Lipscanilor, din bănci şi case de schimb, societăţi cu o jumătate de miliard capital sau tejghele mucede de zarafi, iar praful irizat de pe aripi şi toată amăgeala pentru ochi le cară ambalate în hârtie de mătase tot din vitrinele Lipscanilor mereu primenite. De aici şi-au supt viaţa, dar şi răul de care adesea mor… Înţeleg că eşti nerăbdător să porneşti într-acolo! zâmbi cărturarul bătrân.
— Ai înţeles bine, unchiule! recunoscu tânărul cu obraz bronzat şi cu dinţi de zăpadă.”

„Într-o seară, pe linia preocupărilor mele de a distra pe Mihaela, am dus-o la o conferinţă a profesorului meu, Tîrnoveanu. Trata un subiect liber (mi se pare despre Femeia în societatea modernă sau cam aşa ceva). Ea manifestă, de la început, un interes viu pentru acea temă. Îmi păru bine că rămase încântată, chiar cucerită de elocinţa maestrului meu, deşi avea unele rezerve în privinţa unor concluzii. Pe cînd ieşeam de la Fundaţie, m-am întîlnit faţă în faţă cu distinsul conferenţiar, care tocmai pleca.”

„Am plecat în oraş cu sufletul pustiu. Aşa cum te simţi după o înfrîngere sau o speranţă năruită. Am luat-o în neştire, pe Calea Victoriei în jos, privind absent la vitrine, apoi, fără nici o deliberare, am intrat într-un debit să cumpăr ţigări. N-am cumpărat nici o ţigară, în schimb am cerut un plic şi hîrtie. După aceea am luat-o spre Cişmigiu şi acolo, pe o bancă, i-am aşternut Mihaelei o nouă scrisoare:
„Tu eşti, Mihaela, aceea pe care o caut fără s-o găsesc? Aceea pe care o aştepţi şi nu vine? Aceea căreia îi scriu şi nu-mi răspunde? Mi se pare că te văd în toate femeile şi nu te aflu în nici una. Te simt cînd prezentă, cînd plecată ― totuşi mereu actuală. Dacă uneori te prind de mînă, făptura ta se topeşte ca un fulg de zăpadă...””

„― Eu cînd mă duc la teatru o fac numai pentru piesă.
Nu-mi displăcu riposta, dar nu eram omul care să dezarmeze de la cea dintîi săgeată fontă. Am reluat:
― Înţeleg, ţi-e frică de gura lumii. La teatru s-ar putea să întîlnim pe cineva cunoscut.
M-a privit aşa de nedumerită, de parcă-i vorbeam o limbă pe care n-o cunoştea.
― În acest caz ne întîlnim altundeva. De pildă la Şosea!
S-a înseninat dintr-o dată. I-am surprins chiar un zîmbet sfios în colţul gurii. Mi-a spus pe un ton voios, degajat:
― Mda, la Şosea e mai convenabil. Mi-ar plăcea însă un loc retras.
[...]
Nu ştiu de ce, dar cu celelalte fete nu mi-au trecut deloc prin minte asemenea gînduri. Probabil pentru că nu le dădeam nici o importanţă. Repet: îmi părea rău că Mihaela se dăduse pe brazdă atît de repede. Acum nu-mi rămînea altceva de făcut decît să-i cer întîlnirea de rigoare. Aş fi putut s-o capăt adineauri, cînd o sărutasem. Nu-i nimic: îi voi scrie. Şi i-am scris că o aştept în seara aceea la Şosea, în dreptul Bufetului. N-am adăugat un cuvînt mai mult. La ce bun?
Ce nevoie mai era acum de poezie? Am aruncat biletul în cutie şi, odată cu el, maldărul de scrisori pe care mi le înapoiase.”

„― Cum, tu n-ai văzut încă marea?
― Nu, Dor, închipuieşte-ţi. Dacă-ai şti ce rău îmi pare!
― De ce nu mi-ai spus pînă acum? Ţi-o aduceam aici cu riscul de a fi înecat Bucureştiul...
― Cu noi cu tot?...
― Nu, noi rămîneam pe uscat...
― Aşadar, tu ai văzut marea, prea-fericitule!
― Nu, n-am văzut-o nici eu... Sînt nefericit ca şi tine...
Amîndoi am pufnit în rîs. Nu ştiu cît timp ne-a trebuit pînă să ne potolim. În clipa aceea, ca un făcut, treceam pe lîngă un tren care tocmai trăgea în staţie, Mihaela întrebă:
― Unde merge trenul ăsta?
― Asta e chiar rapidul de Constanţa.
S-a uitat lung la el, cu un fel de tristeţe în priviri. Atunci mi-a scăpărat prin minte o idee, ca un fulger:
― Aimée, ştii ce? Haidem la Constanţa!”

„[...] îi făcu semn cu pălăria multa vreme, ca în Gara de Nord, când, pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei, într-un sat de lângă Munchen.”

„Gavrilescu îl asculta tulburat, făcându-și vânt cu pălăria.
— Regret, începu el, regret foarte sincer. N-am voit s-o supăr. E drept, ora e cam nepotrivită. E ora mesei. Dar vedeți, mâine dimineață am o lecție în Dealul Sporii. Am nevoie de servietă. Am Czerny II și III acolo. Sunt partiturile mele, cu interpretările mele personale însemnate pe margini. De aceea le port totdeauna la mine.”

„Dacă Titi era afabil, dar reţinut, Aurica, dimpotrivă, arăta faţă de Felix din ce în ce mai multă familiaritate. În fiece zi după orele cinci, Aurica se îmbrăca pretenţios în bluze albe şi foi negre, minuţios plisate, şi se pudra pe faţă în chip bătător la ochi, carminându-şi prea tare pomeţii slabi ai obrajilor, ceea ce în acea epocă se socotea încă scandalos. Mergea pe Calea Victoriei străbătând mereu cu repeziciune şi cu repetiţie acelaşi itinerariu, care cuprindea circular amândouă trotuarele. Ea spera în acest chip o aventură, care însă întârzia să se întâmple. O singură dată, un elev de şcoală militară, indus în eroare de ţinuta ei, se luă după ea şi o urmări până acasă.
[...]
Odată, trecând pe Calea Victoriei, Aurica se întâlni cu Felix şi-l invită numaidecât să o întovărăşească în circuitul ei. Ba chiar îl rugă, la un moment dat, să-i dea braţul, fiindcă nu se cădea, spunea ea, să zică lumea că merge cu un bărbat străin. Felix cerceta acum strada cu multă circumspecţie, ca să n-o mai întâlnească, însă într-altă zi fu iarăşi prins şi trebui să ocolească de câteva ori Calea Victoriei, agăţat de braţul Aurichii, ca un câine de un lanţ scurt. O trăsură luxoasă trecu pe lângă ei, şi o mână le făcu un mic semn.”

„Astfel se făcu că într-o după-amiaza, Felix şi Otilia, aşezaţi în larga trăsură, străbăteau Calea Victoriei de la capătul dinspre Dâmboviţa până în apropiere de Biserica Albă. Aci se coborâră în faţa unei clădiri cam fumurii, numai cu două caturi, dar înalte, în gangul căreia intrară.”

„Din această pălăvrăgeală a lui Stănică, Felix fu nevoit să constate că unele lucruri nu erau lipsite de adevăr. Mergea pe stradă cu un coleg de facultate, când deodată acesta îl trase repede de braţ.
— Vino-ncoace, să ne ascundem colo în gang. Trece în colţ proprietarul meu, căruia nu i-am plătit chiria pe luna asta.
Se aflau pe bulevardul Elisabeta, pe porţiunea dinspre Cotroceni. Felix aruncă ochii şi zări pe moş Costache, care o lua în direcţia Căii Plevnei. Întrebă mirat:
— Acela e proprietarul? Dar bine, este unchiul meu, Costache Giurgiuveanu.”

„Georgeta putea foarte bine observa manevrele lui Stănică, dar nu dădu niciun semn că le vede, ci privi numai din când în când cu simpatie la Felix. Stănică se dădu jos în centru, sub un motiv oarecare; iar fata ceru să fie dusă acasă. Şedea pe bulevardul Elisabeta, în preajma Cişmigiului. Felix nu mai avea niciun scrupul, şi, puţin ameţit de vin, nu s-ar fi dat înapoi de la o aventură nocturnă. Totuşi nu era lămurit asupra calităţii sociale a fetei. Nu putea fi decât o curtezană, se înţelege, dar şi aici sunt grade nesfârşite. Georgeta părea prea fină, ca să nu se teamă că face o grosolănie pretinzând să se urce la ea sus. Coborâră în faţa unei case cu două caturi înalte, îndeajuns de elegantă. „Hotărât, îşi spuse Felix, fata nu e o profesionistă oarecare a dragostei.” Georgeta privi în sus spre etaj, şi zise, fără preciziuni:
— Aici stau!”

„— Titi, propunea Aglae, ia povesteşte-ne tu cum aţi copiat la istorie.
Atunci tânărul de douăzeci şi doi de ani începea să depene istoria naivităţii profesorului de istorie, pe care-l descria cu destul umor, înşelat de un grup de şcolari isteţi, care, ştiindu-i ticurile, făcuseră de acasă atâtea teze câte subiecte li se puteau da cu probabilitate. Aglae râdea cu mult haz şi privea matern pe Titi. Felix chema adesea la plimbare în oraş pe Titi, şi întâia oară acesta urmă cu docilitate itinerariul tovarăşului. A doua oară însă refuză cu încăpăţânare să treacă prin anumite locuri, preferând, de pildă, să stea împietrit o oră întreagă pe marginea lacului din Cişmigiu spre a asculta banalul repertoriu pe care-l cânta muzica militară. Întors acasă, raporta familiei tot ce văzuse în decursul plimbării şi comunica lista pieselor cântate, reproducându-le vocal, când nu le ştia titlul. Căuta apoi cu orice chip să-şi procure „notele”, spre a le copia în albumul său.”

„Aflându-se într-o dimineaţă pe Calea Victoriei, unde privea în vitrina unei librării, Felix zări pe partea opusă pe Otilia. Mergea grăbită în direcţia Ministerului de Finanţe. O bănuială se ivi pe dată în mintea tânărului: Otilia se duce la Pascalopol. O ispită, mai tare decât el, îl îndemnă s-o urmărească. Otilia înainta mereu, trecând de Ateneu, apropiindu-se de Biserica Albă şi traversând chiar pe partea casei lui Pascalopol.”

„— Nu ştii ce om bun este Pascalopol şi ce bogat e! Are o moşie imensă în Bărăgan şi cai de călărie. Mi-a făgăduit că-mi dă unul. Ah, şi cum aş vrea să am o trăsură luxoasă, cu doi cai frumoşi! Este foarte chic! Dacă n-ar veni Pascalopol, ne-am plictisi grozav, fiindcă papa e cam ursuz şi nu-l prinzi pe-acasă. Tu nu te plictiseşti niciodată? Eu, da! oftă Otilia. Câteodată îmi vine sa ţip, şi atuncea mă răzbun pe pian. Ştii că m-am înscris la Conservator, dar nu sunt încă bine hotărâtă. Aş fi vrut sa urmez mai degrabă clasa de dramă. Dramă! Să fiu actriţă, să am admiratori. Mi-au spus însă că nu prea am glas sonor. Tu ce zici?
[...]
Otilia se ţinu de cuvânt şi, copleşind pe moş Costache cu mângâieri, începu să-l roage:
— Papa, să ne mutăm de aici, te rog, ai unde. Felix e prea departe de Universitate, şi ar avea nevoie de o cameră mai bună, să-şi primească colegii. Şi eu mă duc greu la Conservator. Ai casa din strada Ştirbey Vodă. Doar Felix plăteşte.”

„Sohaţchi încercă totuşi mai întâi să pătrundă în casa lui Tulea, să-i cunoască familia, însă Titi nu-l invită deloc, obişnuit cum era de Aglae să nu primească pe nimeni acasă. Atunci colegul se mulţumi să-l cheme el acasă la el, şi astfel, a doua zi de Crăciun, Titi se înfunda într-o stradă din dosul Gării de Nord. Casa la care se opri, după număr, era scundă şi părea să fi fost înainte o prăvălie, ale cărei vitrine fuseseră astupate. Titi n-avea nicio idee de stiluri arhitectonice şi valori sociale şi intră în curte fără bănuieli, lătrat de doi mari dulăi.”

„— Titi, nu vrei să mergem? făcea Ana numaidecât.
Titi se întuneca şi refuza cu o incăpăţânare în care se ghicea o supărare ascunsă.
— Bine, rezolva Ana chestiunea foarte simplu, dacă tu nu mergi, mă duc eu cu domnul Raţiu.
Stănică primea cu jovialitate şi plecau amândoi de braţ. Titi refuza să meargă la cinematograf, la teatru, la berărie, având pentru toate aceste petreceri şi o teorie. Ieşi o singură dată, pe ger, şi se obstină să asculte afară un concert militar gratuit, oferit întâmplător în parcul Carol, din zelul artistic al unui capel-maistru. Nu voi în ruptul capului să plece înainte de sfârşit, deşi era vânăt la faţă de frig. Ana îl lăsă şi plecă, dar sosi acasă mai târziu decât el.”

„Felix simţi nevoia de a rămâne singur, îşi luă rămas bun de la cei doi, care-l părăsiră cu cele mai atente gingăşii. Apoi o luă înainte cu o necesitate neînfrântă de a merge; străbătu toată Calea Victoriei, pustie, şi se înfundă în Şosea, până la Hipodrom. Pe măsură ce mergea şi obosea, sufletul i se calma şi începea să aibă o viziune mai obiectivă a lucrurilor.”

„Chinul lui Felix crescu cu trecerea zilelor, fiindcă răceala Otiliei, dacă ea era pricina, era definitivă, iar circulaţia scrisorii nu mai putea fi urmărită. În ziua când orice speranţă păru pierdută, Felix fu atât de mâhnit, încât uită să se mai întoarcă acasă la prânz. Îl cuprinse o frenezie nebună de a umbla singur şi merse pe jos, în frig, până la Băneasa. Vibra de amărăciunea de a fi înţeles şi căuta înverşunat în minte o hotărâre care să fie pentru Otilia un adio sublim. Obosit, la întoarcere se aşeză pe o bancă încărcată de zăpadă, şi n-auzi nici huruitul unei trăsuri, nici scârţâitul unor paşi. Îl deşteptă din toropeală o mână subţire care-i ridica bărbia în sus.”

„— Să lăsăm pe altă dată.
Felix se ridică să plece, şi atunci îşi aduse aminte de romanul lui Stendhal, pe care-l lăsase în colţul mesei. I-l întinse lui Titi, întrebându-l dacă l-a citit. Acesta negă cu capul, luând cartea ca pe un album de preţ şi răsfoind-o atent cu degetele uşor apropiate de muchia filelor. Privea mai cu seamă desenele.
Trecură câteva zile în care Felix se sfii să se ducă la Aglae nechemat. În acest timp ieşise de câteva ori în oraş, luase unele informaţii cu privire la universitate şi colindase anticăriile aşezate pe cheiul Dâmboviţei. La început, ceruse voie lui moş Costache să iasă, obişnuit cu normele internatului, însă bătrânul, surprins de această cerere, îi spuse că poate să lipsească şi ziua, şi noaptea… chiar şi noaptea. La această expresie, clipi din ochi cu o complicitate pe care Felix n-o pricepu tocmai bine.”

„Aici am protestat eu. I-am amintit că nu cunosc nici o elevă, afară de cele câteva din societatea noastră „Muza”. Vară-mea, unicul izvor de inspiraţie, a urmat câţiva ani la călugăriţe, dar se arată plictisită de câte ori o întreb asupra vieţii din pension.
Am acceptat, totuşi, să public la sfârşitul Romanului adolescentului miop un apel către elevele din cursul superior, prin care aş putea obţine „jurnale”, confesiuni şi amănunte. Cu acest material cules „sur le vif” aş putea compune volumul al doilea.
Intrând în curtea liceului, a trebuit să uităm Romanul şi să ne grăbim, ca să nu fim zăriţi de pedagogul cel nou. Am alergat pe coridor, am sărit treptele patru câte patru. în clasă, mi-am luat locul din banca I, iar Dinu s-a strecurat, liniştit, în fund.
[...]
Când sfârşisem de copiat de la un vecin cea dintâi şi cea mai uşoară dintre cele patru probleme grele, intră Vanciu. Mie îmi piere tot curajul când îi zăresc catalogul cu scoarţe negre şi en-tete alb. Vanciu saluta demn şi îngăduitor, sigur de evidenta lui superioritate şi de nenorocul nostru. De câte ori nu mi-am jurat eu, privindu-l cum intră, că voi studia pătimaş matematica numai ca să-i pot împotrivi aceeaşi privire senină şi sigură… în gând – dacă sunt ascultat – îmi bat joc de pântecul pe care încearcă să şi-l ascundă sub croiala vestei. Am aflat de mult că Vanciu e un Don Juan. Dacă aş fi femeie şi l-aş avea tot profesor de matematică, sunt sigur că nu i-aş putea rezista. Mă stăpâneşte cu glasul, cu calmul, cu ochii şi cu dezlegările problemelor. Mi-e ciudă că nu m-a pălmuit niciodată, ca să-l pot urî. îmi spune numai „cap de lemn” de câte ori greşesc semnele algebrice; şi „cap sec” de câte ori mă intimidez la tablă, fascinat de un desen geometric căruia trebuie să-i găsesc rost, valoare şi dezlegare.
[...]
Azi-dimineaţă s-au rânduit bănci în curtea liceului, s-a adus o catedră, câteva scaune şi o masă pe care s-au aşezat cărţile de premii. Băieţii se adunau grupuri, îmbrăcaţi de sărbătoare, cu feţele luminate, mai serioşi şi nerăbdători. Unii se apropiau pe furiş de masă şi-şi aruncau ochii pe cărţile cu numele premianţilor. Se întorceau, şi vestea se împrăştia printre bănci. Cel premiat, înroşindu-se, se prefăcea că nu crede.
— Nu-l ascultaţi… minte!
De fapt, însă, crezuse cel dintâi.
Băieţii cei mari din clasa a opta veniseră cu pălării de pai şi se simţeau datori să râdă şi să dispreţuiască. Turuiau binevoitor pe cei mici. Apoi priveau cu toţii pregătirile de lângă catedră şi masa cu cărţi, comentând figurile profesorilor. „Balaurul”, servitor păros, îşi plecase capul ca să audă poruncile domnului director. Un secretar aduse o coală scrisă cu numele premianţilor, ordonaţi alfabetic. Câţiva părinţi se aşezau timizi în băncile din faţă, salutând, zâmbind, profesorii.
[...]
A trecut aşa aproape un sfert de ceas. Când ne pregăteam să ne ridicăm de la masă şi să mulţumim gazdei, cei doi apărură, roşii şi cinici.
Comitetul s-a întrunit după plecarea membrilor. A doua zi de dimineaţă, la liceu, am aflat că Dinu, Petrişor, Saşa, Lia, Irina fuseseră excluşi din Societatea cultural-dramatică „Muza”.
Dinu a râs şi a vestit că va organiza la el acasă o Societate mai captivantă ca „Muza”. Robert, oricum, biruise.
[...]
Fănică a scris o „revistă”. Se numeşte Un liceu model şi se va juca la Sfântul Spiridon. De Sf. Spiridon se face întotdeauna serbare mare. Se ţine mai întâi o conferinţă, apoi cântă fanfara şi corul, apoi declamaţii. La sfârşit, jocuri şi gimnastică. Sf. Spiridon e o zi neuitată. în săptămâna aceea d-l director ne zâmbeşte binevoitor şi nu „ascultă”, şi J nici nu cere caietele cu cuvinte la germană, şi nici nu ne dă lecţii multe. Iar profesorii vin târziu în clasă.”

„…Ploua, ploua. Eu îmi cumpărasem cărţi multe după bacalaureat. În mansardă, singur, citeam. „Cea dintâi toamnă” gândeam eu. Şi zâmbeam.
…Cel dintâi curs, în amfiteatrul „Maiorescu”, ascultat lângă fereastră, înciudat de amurgul prea sângeriu şi de mâna vecinei mele, prea albă, prea caldă… Jos, pe bulevard, treceau oameni care nu ne cunoşteau profesorii. Gândul acesta stupid mă împiedica să înţeleg elogiul filosofiei ca supremă încoronare a activităţii pământenilor. Domnul vorbea rar, clar, obositor de clar şi de rar. La sfârşitul orei, duduile îşi potoleau enervarea închizând şi deschizând genţi suspecte. Erau şi dudui care luau note. Aveau urechile mari, părul adunat sălbatec deasupra cefei palide. Zăream tineri cu atitudini de gânditori la congres. Frunţile descoperite, sprâncenele încruntate, obrajii rezemaţi în pumn.”

„Mă gândesc, însă, la primăvara care a trecut fără să mă rănească. Primăvara pe care am petrecut-o, toată, la bibliotecă. După-amiezi dulci şi înserări liniştite, ou cerul însângerat, care se coborau în bibliotecă, întristând. Şi eram acolo singur sau cu Marcu, şi vedeam perechi, şi vedeam studente, şi eu mă gândeam la facultate, şi mă gândeam la limba greacă pe care va trebui s-o învăţ şi care îmi va istovi ochii şi anii cei mai frumoşi…
Şi erau atâtea gânduri, şi simţeam atât în suflet, şi nu aveam cui să le destăinuiesc. Atunci poate sufeream mult, dar eu îmi spuneam că nu sutar, ci că aceasia e fericirea: singurătatea.
[...]
Am râs, l-am sărutat. Prietena Nişkăi era mică, fină, cu ochi mari şi limpezi, luminată, cu fruntea albă sfârşită sub părul strâns la ceafă. Am cunoscut-o la bibliotecă, în faţa unei colecţii de reviste filologice, alături de Bibi, care se gândea la Andrei. Aproape s-a roşit când mi s-a prezentat, în ziua filtrată prin ferestre reci, mi s-a părut cea mai firească şi mai autentică fecioară. Avea umeri cald arcuiţi, braţe albe, gesturi blajine. Fruntea şi ochii îi zâmbeau. Buzele ascultau întotdeauna.”

„Când a venit Marcu iar la şcoală, ne-a mărturisit că cei de acasă n-au aflat nimic, pentru că el pleca dimineaţa cu ghiozdanul şi citea romane în Cişmigiu până auzea sunând fabricile.
[...]
Sâmbăta mă întâlnesc din vreme cu Marcu. Şi ne alegem distracţiile după timpul liber şi după banii pe care îi avem. Sau mergem la cinematograf, sau ne cumpărăm caramele şi rătăcim prin Cişmigiu, discutând.”

„Îndemnat de Robert şi de Perri, aducând şi pe Dinu, am întâlnit în acea după-amiază patru fete în Parcul Carol.
În Parcul Carol se întâlnesc perechile de liceeni, aceasta se ştie. De aceea, eu m-am împotrivit mult. Mă stânjeneau privirile străinilor. Parcul era prea populat, chiar cu perechi. Iar noi – cu şepci de liceeni, lângă ele, cu uniformă – eram de-a dreptul suspecţi. Totuşi, acela a rămas locul de întâlnire.
Robert le cunoscuse. El mărturiseşte că fetele îi dădeau târcoale şi atunci, resemnat, le-a vorbit. Perri ne şopteşte că le-au „agăţat” amândoi într-o seară, pe bulevard. Robert era stânjenit şi le vorbea despre literatura franceză. Fetele au rămas fermecate.
[...]
Le-am întâlnit lângă Arene, pe o alee dosnică, zâmbind şi roşind. Ni s-au prezentat din vârful buzelor. Cu toate încercările de a se dovedi nevinovate, la prima aventură, lăsau aceeaşi impresie de ucenice dintr-un atelier de croitorie. Erau simplu îmbrăcate, cu obrajii pudraţi, cu părul atent presat, cu buzele timid înroşite. Am auzit acele adorabile fraze de început, cu ironii stupide, râs încurajator, cu gesturi. Fetele se arătau măgulite de tovărăşia noastră. Mergeam împreună, două fete şi doi băieţi. Nu ascultam decât pe Robert, care încerca să aprindă discuţia asupra iubirii şi femeii. Perri cocheta o vulgaritate impresionantă. Dinu vorbea rar, privind în ochi, fumând, aşteptând să farmece. Eu tăceam, cu un smoc aspru de păr roşu pe frunte.
[...]
Ne-am întâlnit toate perechile la cealaltă parte a Arenelor. Fetele se sărutaseră, se îmbrăţişaseră cu prietenii mei. Jean Victor era fericit. Dinu îşi făgăduise, poate, să revină. Ochii tuturor s-au oprit asupră-ne. Eu livid, ea plânsă. Cine ştie dacă nu ne invidiau…”

„8 decembrie.
Astăzi, fiindcă m-am vindecat, am ieşit să mă plimb. Încet, încet, tot certându-mi gândurile, ca şi ieri în pat, ajung la Arcul de Triumf de la Şosea. Măreţ, impunător, dar cu aspect zdrenţuros din cauza schelelor sale, aşteaptă cărăbănirea pulberei albe, care, hodoronc-tronc, l-a îmbrăcat aşa, fără nici un rost, pe el, al cărui ideal e „să fie de piatră”.
Stam şi, privindu-l, parcă „simţeam” cum fierbe de mânie colosul că… au încercat să-i schimbe fizionomia; căutând să-l îmbuneze pe el, făcut anume pentru măreţie. Adică nu merită o lecţie bună? Ba bine că nu? Dar se muncise el şi nu se putuse scăpa de albiturile de pe el, cu zbucium, rostogoli vreo două schele, dar apoi se resemna, bucurându-se de câte ori lucrătorii curăţau paraziţii cu lopata şi râzând din toată inima când copiii – albiturile – se lungeau, se micşorau şi-şi schimbau forma, şi picurau încet-încet în capul lucrătorilor de jos, care înjură atât gheaţa, cât şi soarele.”

„Eram pe malul lacului Herăstrău, ţinta cercetărilor mele. Până la încetineala ploii mă refugiai lângă poduleţ, cu care ocazie observai cu vădită părere de rău moartea tuturor insectelor capturate. Le pusesem într-un flacon cu sulfura de carbon, în care le ţineam anume pentru anatomie! Certându-mi distracţia păgubitoare, deşertai flaconul, fără a fi mângâiat de nădejdea că l-aş fi putut umple la loc. Dar… ce s-a făcut, s-a făcut.”

„Rezultatul a fost umplerea a două borcane cu crustacei, insecte şi larve acvatice pe care urma să le transport la locuinţa-mi din mansarda caselor din strada Melodiei nr. 1.
Fu destul de trist că vatmanul de la tramvai nu mă primi în vehiculul automat ce conducea, dat fiind ca argument principal cantitatea neobişnuită de loess galben ce transportam în pardesiu, precum şi aspectul himeric a două broaşte moi, ce se zbăteau între pereţii unui borcan de sticlă.
Nu mă descurajai şi mersei mai departe pe bulevard oferind o privelişte rară trecătorilor amatori de asemenea lucruri. Când ajunsei acasă, mama încuie uşa şi mă văzui silit să mă curăţ în mijlocul curţii, ne-scăpând bineînţeles din vedere recolta mea ştiinţifică.”

„Noaptea, Gara de Nord aştepta două trenuri, la amândouă se ataşaseră vagoane studenţeşti pentru congres. Pe peron, în restaurant, pe săli, pe coridoare, furnicau studenţi şi studente.
[...]
Mi-era teamă de ea, şi o doream. Surprinzându-mă dorind-o, eram umilit, mă mustram, mă insultam. Treceau câteva ceasuri şi iar mă descopeream aşteptând-o.
În dimineaţa festivalului a venit la gară, enervată de rolul pe care-l juca în piesă. Nu izbutise, încă, să şi-l înveţe. Cu Radu a băut patru coniacuri în restaurantul gării. Nu l-a lăsat să plătească.”

„Pe tavă erau adunate fructele tradiţionale. Băieţii s-au apropiat sfiicioşi şi au apucat cu mâinile ce au putut. Când am ajuns şi eu, nu mai erau pe tavă decât vreo cinci nuci şi o smochină. Le-am luat, mulţumind politicos doamnei.
Casierul ne-a vestit, lângă poartă:
— O sută de lei!
La o casă mare, de pe strada Batiștei, am găsit lanţul pus la uşă. La alta, s-a stins de asemenea lumina, cum am strigat noi, entuziaşti:
— Bună dimineaţa la Moş-Ajun!
Poprişan a luat atunci preşul de fier şi l-a târât prin toată curtea, zvârlindu-l peste gard.”

„Plecăm în grupuri. Filimon povesteşte anecdote şi băieţii râd zgomotos, ca să-i facă plăcere. În faţa porţii ne despărţim în trei cete. Băieţii mondeni se îndreaptă către Calea Victoriei.
Noi, actorii, nu ne îngrijim de lecţii.”

„8 ianuarie
— Ce-ţi mai fac gângăniile?
— Le-am dat dracului! Prietenul se uită uluit la mine.
— Glumeşti?
— Ba foarte serios!
— Şi filosofia?
— M-am plictisit şi am lăsat-o în voia Domnului.
— Nu mai spune, care va să zică, te-ai făcut şi tu „om”. Foarte bine, cât priveşte partea mea, te felicit. Mă duc să le spun băieţilor. La revedere!
Cu pas grăbit, amicul trecu bulevardul şi o coti la dreapta, pe lângă Biserica rusească, în timp ce eu mă-ndreptai să-mi iau o cravată, că de ailaltă râd şi curcile de ea, atât îi de roasă.
Pe drum mă-ntrebam cum de n-am văzut eu până acum viaţa cât de frumoasă e şi trăiam numai în visuri, care cel puţin n-aveau darul să mă înveselească? Cum am putut eu rezista atâtor aspecte pe care azi le doresc din tot sufletul, cum am putut suporta privirile care se opreau ironice pe caietele mele roase şi cârpăcite, pe gulerul meu neglijent şi pe şapca făcută fărâme? Mare dobitoc am fost! Şi pentru a suta oară, poate, repetai tare: bine că m-am deşteptat. Şi ca şi cum aceasta ar fi neutralizat orice pornire ideologică a minţii, mersei înainte fără nici un gând şi cu ochii-n patru, ca să mă bucur de atâtea frumuseţi ce mă înconjurau.”

„Suntem cu toţii buni prieteni. Adică ne spunem pe nume, ne înjurăm fără supărare, ne împrumutăm bani şi ne povestim „cuceririle”. Poprişan – care e bas şi locuieşte în mahalaua Floreasca – ne dă în fiecare seară amănunte inedite asupra unei femei care-l iubeşte. Poprişan afirmă că e „isterică”, şi noi îl ascultăm, pentru că aşa se obişnuieşte între buni prieteni.
Fănică se interesează de anumite localuri. Fănică e un băiat serios. După câte ştiu, n-a dorit niciodată aventuri cu femei „isterice”. El preferă să cheltuie săptămânal o anumită sumă şi să fie liniştit. Fănică el preocupat de chimie şi matematică, ceea ce revoltă pe Robert, care va fi în curând iubit de o prinţesă.”

„Începusem Romanul adolescentului miop mai demult, dar de-abia în iarna 1923-1924 l-am „văzut” întreg, de la un capăt la altul. De data aceasta, eram sigur că voi izbuti să-l termin, sigur mai ales că va fi o carte excepţională, care va face mult zgomot şi prin care mă voi putea răzbuna împotriva profesorilor şi a premianţilor, a fetelor frumoase şi superficiale care nu ştiuseră să mă descopere. Mă socoteam pregătit să scriu un roman. Publicasem vreo cincizeci de articole şi schiţe literare în diferite reviste, colaboram regulat la revista liceului, „Vlăstarul”, şi devenisem chiar redactorul-responsabil: adunam materialul, îl duceam la tipografie, rămâneam ceasuri întregi lângă culegător ca să mă conving că descifrează corect anumite manuscrise. 
[...]
Evident, neglijam şcoala şi mai pe faţă ca în trecut. Dar pentru că publicasem în revista liceului, „Vlăstarul”, o serie de articole erudite, pentru că, mai ales, publicasem un articol despre N. Iorga care-i plăcuse marelui savant şi-i impresionase pe toţi profesorii, mă bucuram de un anumit prestigiu și mi se treceau cu vederea lipsurile. Banciu nu uita să-mi amintească de câte ori nu ştiam să rezolv vreo problemă că dacă nu mă hotărăsc să învăţ serios, mă va lăsa corigent. Nu puteam crede. Mi se părea că am acum câţiva aliaţi în cancelaria profesorilor. În afară de profesorii de latină şi română mai era Alexandru Claudian, tânărul profesor de filosofie, care, pot spune, mă „descoperise” în urma unui extemporal. [...] după câteva lecţii, ne-a cerut să scriem despre importanța clasicismului greco-latin pentru educaţia omului modern. Când, în săptămâna următoare, a intrat în clasă cu multe caiete sub braţ, s-a îndreptat spre catedră şi a întrebat: „Cine e domnul Eliade?”. M-am ridicat, îmbujorat. S-a uitat la mine lung şi a zâmbit. „Bănuiam că eşti dumneata”, mi-a spus. «Ai scris o lucrare excelentă. Dacă ai bunătatea, rezum-o şi pentru colegii dumitale.»”

„Trecusem acum în clasa a II-a primară, la şcoala din strada Mântuleasa. Era o clădire mare, robustă, străjuită de castani, cu o curte vastă în spate, în care ne jucam în timpul recreaţiilor. Directorul avea un băiat cocoşat, student la medicină, cu care ne întâlneam adesea pe drum. El a observat cel dintâi că eram destul de miop şi a încercat să mă înveţe cum să citesc fără să-mi obosesc ochii. Citeam şi acum ce-mi cădea sub mână, pentru că biblioteca tatei îmi era interzisă.”

„Dimineţile, mă închideam în mansardă şi lucram. Serile, ne întâlneam, grupul întreg, pe la feluriţi prieteni, ca să punem la punct primele simpozioane ale grupării „Criterion”.
Cred că am inaugurat ciclul cu Freud. Printre vorbitori, îmi amintesc doar de Mircea Vulcănescu şi Paul Sterian, dar eram vreo cinci-şase, printre care şi un psihanalist. Când am intrat, nu ne venea să ne credem ochilor. Amfiteatrul „Fundaţiei Carol I” era arhiplin. Biletele la parter fuseseră de mult vândute şi lumea se năpustise la balcoane şi galerii. Şedeau pe unde apucau, pe scări, pe balustrade. Apoi, pentru că nu-i mai putea opri nimeni, pătrunseseră în sală, se rezemau de pereţi, se aşezau chiar pe estradă. Probabil că nici n-am fi putut începe dacă Petru Comarnescu n-ar fi anunţat, în sală şi în foaier, că vom repeta simpozionul după câteva zile şi, cu ajutorul pompierilor de serviciu, n-am fi închis şi zăvorit poarta de la intrare. Lipisem acolo şi un afiş, anunţând repetarea simpozionului. Dar unul dintre noi s-a sacrificat şi a rămas afară, în stradă, două ceasuri, lămurind şi liniştind grupurile de auditori fără noroc.”

„Haşdeu mă fermecase pentru vastitatea culturii şi îndrăzneala ipotezelor istoriografice. Îl citeam la Biblioteca Fundaţiei Carol I, dar când, prin clasa a VII-a, am anunţat că voi face o conferinţă în faţa clasei, Nanu mi-a dat un cuvânt de introducere către unul din bibliotecarii Academiei Române. M-am prezentat într‑o după‑amiază şi, deşi eram în uniforma de liceu, am fost primit în sala de lectură a Academiei. Aşa am putut cunoaşte lucrările din tinereţe ale lui Haşdeu, îndeosebi revistele lui „Din Moldova”, „Columna lui Traian” şi studiul care m‑a impresionat atât: Pe când erau Dacii? Am scris apoi o lungă disertaţie, pe care am citit‑o în două şedinţe. Din acel manuscris am scos mai târziu primele articole despre Haşdeu, publicate în „Universul literar”, „Foaia tinerimii” şi „Cuvântul”. Admiraţia faţă de geniul lui Haşdeu n‑am mai pierdut‑o de atunci. Din 1934 până în 1937, când suplineam deja catedra lui Nae Ionescu la Facultatea de Litere, am petrecut multe după‑amieze la Biblioteca Academiei Române lucrând la o ediţie critică, şi, în primăvara lui 1937, Fundaţiile Regale au publicat cele două volume de Scrieri literare, critice şi politice. Ediţia era departe de a fi perfectă, dar pe vremea aceea nu era alta şi nici n‑a mai apucat să apară una mai bună.”

Aici a lucrat Eliade ca redactor începând cu 1925-1926, sub conducerea lui Titus Enacovici și apoi a lui Nae Ionescu:

„E locul aici să vorbesc despre începuturile şi istoria „Cuvântului”. Când am intrat pentru înrâia oară în clădirea din strada Sărindar, director era tot Titu Enacovici, prim-redactori erau Pamfil Şeicaru şi C. Gongopol şi secretar de redacţie era Ion Dragu. M-am prezentat Iui Pamfil Şeicaru şi el mi-a lăudat din nou cultura şi talentul literar. M-a întrebat dacă nu vreau să colaborez la „Cuvântul”, şi atunci i-am arătat articolele pe care le adusesem. Se apropiase şi Nae Ionescu de noi şi, parcurgând manuscrisele, a spus că pot fi publicate ca foiletoane. Pamfil Şeicaru ar fi preferat articole de critică literară. I-am făgăduit texte despre Haşdeu, Papini şi despre câţiva autori români contemporani.
[...]
După vreo săptămână m‑am prezentat la redacţia „Cuvântul” şi am cerut să‑l văd pe Pamfil Şeicaru. Adusesem cu mine două foiletoane: unul despre experienţa religioasă şi altul despre cartea lui C. Formichi, Pensiero religioso nell'India antica. În sala în care am fost introdus se aflau Pamfil Şeicaru, Nae Ionescu şi alţi câţiva ziarişti, printre care l‑am recunoscut pe Cezar Petrescu. De câteva luni Nae Ionescu nu scria numai celebra lui rubrică săptămânală, Duminica, ci şi câte articole politice, semnate Skythes sau Kalikles. Prezenţa profesorului meu de logică şi metafizică în redacţia „Cuvântul” mă asigura că acest fel de gazetărie nu era incompatibil cu o activitate ştiinţifică riguroasă. De altfel, pentru mine, ca şi pentru toată generaţia mea, „Cuvântul” nu era o gazetă ca oricare alta. O consideram mai mult o revistă, pentru că articolele erau semnate (şi erau şapte articole numai pe prima pagină) şi pentru că, în afară de Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru, Nae Ionescu, colaborau şi Lucian Blaga, Perpessicius, G. Breazul, O. W. Cisek şi atâţia alţi scriitori, critici şi eseişti din cercurile Gândirea şi Ideea europeană.
[...]
Cele două foiletoane au apărut în decurs de o săptămână şi, când am adus altele, secretarul de redacţie mi-a spus să trec pe la administraţie, să-mi încasez onorariul. Primeam 1000 de lei, mai mult decât mi-aş fi îngăduit să sper. La începutul lui decembrie, deveneam redactor la „Cuvântul”: trebuia să dau două foiletoane pe săptămână, plus notiţe şi informaţii pentru pagina literară şi mi se fixase un salariu de 4000 de lei lunar. Totul se petrecuse atât de repede şi de neașteptat, încât aproape că nu avusesem timp să mă bucur. Doar când mi-am încasat salariul pe prima chenzină am înţeles ce înseamnă să fii bogat. O puteam invita pe R [ica] la restaurant, puteam comanda cărţi în Italia şi în Anglia.
[...]
Pe nesimţite, venise luna mai şi, când, la căderea serii, mă întorceam acasă, parcă toată lumea ar fi fost a mea. Mă opream întotdeauna la „Cuvântul”, să-l văd pe Nae Ionescu. Mă împrietenisem cu Mihail Sebastian şi Gh. Racoveanu şi mâncam adesea împreună.”

„Mă consolam pe maidane. Venise vara, terminasem şcoala primară şi, în aşteptarea examenului de intrare în liceu, pe care trebuia să-l dau în septembrie, eram cu desăvârşire liber. Jucam oină, fie în strada Călăraşi, fie pe maidanul Primăriei, acolo unde, cu un an mai înainte, se aflau tunurile antiaeriene. Era un loc viran uriaş, lângă statuia Brătianu, pe care se depuseseră blocurile de piatră necesare clădirii aripii noi a Facultăţii de Litere. Construcţia fusese întreruptă de război, dar în pivniţele ei nesfârşite, în care se zvârliseră nenumărate căruţe cu nisip şi se depuseseră cărămizile şi sacii cu var, aveam să pătrund în curând o dată intrat în liceu. Ani de zile, pivniţele acelea misterioase, schelăriile acelea şubrede de sub care izbucneau şobolanii aveau să constituie unul din universurile mele secrete. Împreună cu câţiva dintre noii prieteni pe care mi-i făcusem în liceu, le-am explorat, cu emoţie, până în ziua când ne-a surprins o razie organizată de poliţie împotriva vagabonzilor.”

„[...] într-o zi, am descoperit că jocurile pe maidan sunt tot atât de pasionante ca şi romanele de aventuri. Am început să-mi petrec tot timpul liber pe maidanele Bucureştiului. De la maidanul Primăriei până la Obor, de la Dealul Mitropoliei până la gropile lui Ouatu, le cunoşteam pe toate şi aveam prieteni printre haimanalele şi bătăuşii tuturor mahalalelor. Dar astea se întâmplau mai târziu, după 1916, după ce tata se retrăsese cu regimentul lui în Moldova.”

„Într-o dimineaţă sticloasă de ianuarie, când şcoala se închisese pentru că nu mai avea lemne, am plecat cu întreaga ceată să ne dăm cu săniuţa la Dealul Mitropoliei. De la statuia lui Rosetti la Mitropolie era cale lungă, dar am ajuns repede, pentru că ne întreceam unul pe altul. De acolo, de pe deal, se vedea toată Valea Plângerii, dar aşa cum n-am mai văzut-o niciodată de atunci – căci gunoaiele şi stârvurile de câini şi pisici fuseseră îngropate adânc sub troiene, şi, de sus, de pe parapet, părea o pantă de schi. Dar nu îndrăzneam s-o coborâm cu săniuţele şi ne mulţumeam să ne dăm drumul de sus, de lângă clopotniţă, pe strada lungă, uşor curbată, la ora aceea aproape pustie, care ajungea până în strada Şerban Vodă. Urcam apoi cu săniuţa în spate şi, ca să nu riscăm să ne lovească cei care coborau vertiginos la vale, umblam pe margini, prin troiene. După câteva ceasuri, am început să simt o mâncărime în labele picioarelor şi, pentru că nu mă puteam scărpina, mă loveam uşor cu gheata. Dar mâncărimea ajunsese insuportabilă, şi atunci mă călcam singur, cu toată greutatea, când pe un picior, când pe celălalt.”

„Un alt mister îl alcătuia meseria unchilor mei, fraţii mamei. Curând aveam să descopăr că cei mari — Mitache, Petrică şi Nae — lucrau într‑un magazin de fierărie din Calea Moşilor, aproape de Biserica „Sf. Gheorghe.” Era un magazin uriaş, cu intrare pe două străzi. De câte ori mă duceam acolo, mă întâmpinau camionagii încărcând sau descărcând tablă, drugi de fier, lădiţe cu cuie. Firma magazinului era „Borănescu şi Succesorii”. N‑am ştiut niciodată cine fusese Borănescu, dar succesorii erau unchii mei mai mari. Mitache avea pe atunci vreo treizeci de ani. Era blond, nu prea înalt, cu mustaţa roşcată. Mai târziu avea să se îngraşe, căci îi plăceau mâncărurile alese, vinurile bune, ospeţele nesfârşite cu prietenii şi lăutarii. Se înţelegea bine cu mama şi, după ce s‑a întors din Moldova, în 1918, a locuit la noi, în strada Melodiei, vreo doisprezece ani, până ce s‑a însurat. Dar căsătoria n‑a durat mult şi, prin 1935, unchiul Mitache s‑a reîntors să locuiască în căsuţa unde se retrăseseră părinţii mei.”

„Voiam, de asemenea, să arăt cât de vii sunt cărţile, ce extraordinară experienţă e să descoperi la anticari o carte pe care o căutai de ani de zile. Uneori asemenea descoperiri devin şi mai dramatice, datorită împrejurărilor în care fuseseră făcute. Astfel, îmi aduc aminte cum, într‑o după‑amiază de vară, am găsit la anticar un volum răzleţ din Operele lui Plutarh şi am descoperit acolo acel misterios tratat De Pythiae oraculis. N‑am avut răbdare să ajung până acasă. M‑am oprit în Cişmigiu şi, pe o bancă, pe nerăsuflate, l‑am citit. M‑am trezit că apunea soarele şi, deodată, De Pythiae oraculis mi s‑a părut depărtat şi inutil, şi toată opera lui Plutarh, ca şi toate operele, de altfel, toate cărţile pe care le iubeam, toţi autorii pe care îi admiram — şi numai o singură întrebare revenea, obsedantă, în minte: la ce bun? La ce‑ţi foloseşte să ştii de ce Pythia nu mai răspunde în versuri?
[...]
— Aşa, tocmai pentru că tratatul lui Plutarh e inutil şi absurd, tocmai de aceea merită să‑l citesc. Şi, pentru că nimic nu are sens, îmi bat joc şi de sens, şi de fără‑sens, şi fac ceva ce vreau eu, chiar dacă nu are niciun sens. Dar simţeam că toate acestea erau strigătele neputinţei; simţeam cât sunt de false, pentru că, în acele clipe, nu mai voiam nimic; nu voiam, în niciun caz, să‑l citesc pe Plutarh. Pe nesimţite, Cişmigiu se adâncea în umbra şi răcoarea florilor proaspăt stropite. Oamenii nu mai erau aceiaşi. Plecaseră pensionarii, ordonanţele, guvernantele cu copii. Nu se aprinseseră încă becurile şi cei care veneau acum se îndreptau spre teii în floare. Treceau mai ales perechi tinere, studenţi, ofiţeri. Se auzeau parcă tot mai apropiate tramvaie coborând spre bulevardul Elisabeta. Continuam să zâmbesc şi simţeam că mă înşelasem, că, deşi nu ştiusem cum să răspund, lumea avea un sens, că Plutarh merita să fie citit, că De Pythiae oraculis era o adevărată descoperire.”

„Citeam şi acum ce-mi cădea sub mână, pentru că biblioteca tatei îmi era interzisă. Dar, pe nesimţite, mă desprindeam de patima cititului. Aveam atâtea alte lucruri la îndemână. Prin faţa casei, trecea tramvaiul cu cai. Venea de la statuia Rosetti şi chiar în dreptul casei noastre îşi încetinea mersul ca să cotească spre strada Călăraşi. Împreună cu Nicu, iar mai târziu cu câţiva prieteni de seama mea, îl aşteptam cuminţi în faţa porţii, prefăcându-ne că stăm de vorbă. Dar îndată ce tramvaiul făcea cotul, alergam după el şi ne agăţăm, pitindu-ne ca să nu ne observe taxatorul. Aveam de altfel grijă să fim întotdeauna cu capul gol, nu cumva să ne poată confisca taxatorul şepcile.
[...]
În dimineaţa următoare trupele austro‑germane au început să pătrundă în Bucureşti. Am văzut şi eu capul coloanei când ajunsese în dreptul statuii Rosetti. Un detaşament de ulani, pe cai mari, albi, înainta la pas, cu lăncile sprijinite de cizme. Priveau, zâmbind obosiţi, grupul de copii şi curioşi de pe trotuare. Mi s‑a părut mie sau am văzut aievea o fetiţă făcând un pas înainte şi întinzând un buchet de flori? Am simţit cum lumea din jurul meu se frământa, nedumerită. „Trebuie să fie nemţoaică”, şopti cineva. Se auzeau — grele, pietroase — copitele cailor tăind tăcerea bulevardului. După ce s‑au depărtat şi a venit rândul batalioanelor de bavarezi, m‑am întors acasă.”

„Când veneau aeroplanele germane, mama ne silea să coborâm în pivniţă. Semnalul îl dădeau clopotele de la Mitropolie, şi apoi se auzeau şi clopotele celorlalte biserici, întocmai ca în noaptea de înviere. De obicei, avioanele veneau către sfârşitul dimineţii, puţin timp înainte de masă. Le zăream, ca pe nişte porumbei argintii, sticlind în soarele cald de septembrie, urmăriţi de nouraşii albi ai obuzelor. Câteva baterii erau instalate pe maidanul Primăriei, lângă statuia lui Brătianu, la vreun kilometru de casa noastră. Auzeam pocnetele scurte, surde, ale tunurilor şi auzeam uneori schijele căzând pe case şi pe trotuare. O dată, mă dusesem să cumpăr ceva de la un magazin de pe bulevardul Brătianu. Când s-a dat alarma, am pornit în grabă spre casă, cu coşul încărcat sub braţ. Dar foarte curând au început să cadă schijele, şi un sergent m-a fluierat. Am intrat într-un gang. Se mai aflau câţiva trecători refugiaţi acolo. La răstimpuri, cineva se încumeta să iasă pe trotuar, privea cerul şi ne informa de ce se mai întâmplă. Deodată, am simţit o explozie, cu totul deosebită de celelalte, ca şi cum bomba ar fi căzut foarte aproape. Când, după o jumătate de ceas, m-am întors acasă, am văzut unde căzuse: în veranda unei case de pe Strada Melodiei. Câţiva răniţi şi un bărbat ucis. O schijă îi retezase capul. Am fost a doua zi, cu mama, să-l văd. Era întins pe o masă între flori, cu capul prins neîndemânatec de trunchi şi bandajat.”

„Câteva zile după armistiţiu, am început să venim la şcoală cu un ceas mai devreme, şi iarăşi un ceas-două după-amiezile, ca să putem învăţa, în mare grabă, imnurile Aliaţilor. Cunoşteam aproape toţi La Marseillaise, dar trebuia să învăţăm God Stive the King şi It's a Long Way to Tipperary, trebuia de asemenea să învăţăm imnurile american şi italian. Soloveanu, profesorul nostru de muzică, ne scrisese, fonetic, textele respective pe tablă, iar noi ne căzneam să le memorăm cum puteam. Totul trebuia făcut foarte repede, pentru că intrarea triumfală a detaşamentelor aliate şi a unor părţi din armata generalului Franchet d'Esperey, de la Salonic, părea iminentă. Totuşi, parada a fost amânată de vreo câteva ori. În cele din urmă, am fost convocaţi într-o dimineaţă şi, înainte de a se lumina bine, am pornit spre Calea Victoriei. De la Podul Mogoşoaiei până în bulevardul Elisabeta, se adunaseră toate liceele şi toate şcolile din Capitală, purtând drapele de toate mărimile. Întâi erau înşiruiţi pe trotuar copiii din şcolile primare, apoi veneam noi, cei din primele clase de liceu, în spatele nostru cei mai mari, apoi studenţii.”

„Duminica după-amiază se făcuse obiceiul să ne adunăm la Florica Capsali şi Mac Constantinescu. Aveau o casă bătrânească în cartierul Crucea-de-Piatră, cu o grădină mare cât o livadă. Într-o parte a grădinii, Mac pregătise un teren pentru volei. Veneau cu regularitate – şi destul de devreme, ca să joace volei – soţii Polihroniade, Vulcănescu, Sterian împreună cu Dan Botta, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Haig şi Marietta Sadova. Dar în fiecare duminică apăreau figuri noi: Mărioara Voiculescu cu băiatul ei, magistrat, Lily Popovici, Harry Brauner, Sylvia Capsali, Gabriel şi Adrian Negreanu şi mulţi alţii. Venea adesea Nina Mareş, care locuia o odaie, la ultimul etaj, în acelaşi imobil din Pasajul Imobiliara unde se afla „Cuvântul” şi cu care ne împrieteniserăm toţi. Lucra atunci la Societatea Telefoanelor. Era mică, blondă, bună camaradă şi, deşi am aflat mai târziu, ducea o viaţă grea, râdea întotdeauna, era discretă, nu vorbea de necazurile ei. Se împrietenise mai ales cu Mihail Sebastian şi îi dactilografia manuscrisele nuvelelor – pagini mărunt scrise, cu multe ştersături, pe care nici un tipograf n-ar fi fost în stare să le descifreze.”

Între anii 1932 - 1933, Mircea Eliade frecventa împreună cu Emil Cioran și Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Ionel Jianu, ș.a., restaurantul Monte Carlo, din Grădina Cișmigiu. 

Se spune că Mircea Eliade și Emil Cioran petreceau deseori nopțile aici, discutând până la 5 dimineața. 

„Acesta, aşa cum o arată și un plan al liniilor de tramvai şi autobuz din anii ’30, traversează Bucureştiul de la vest la est, legând două mari zone ale Bucureştiului interbelic. În același timp însă, traseul străbate, reunindu-le, cele două zone ale copilăriei şi tinereţii lui Eliade, fie că e vorba despre spaţii în care a locuit (zona Mântuleasa–Pache Protopopescu) sau pe care le-a frecventat (precum, de pildă, segmentul boem al Căii Victoriei).”

Tramvaiul 14 în literatura lui Mircea Eliade, de Andreea Răsuceanu

Sursa: https://revista.bcub.ro/tramvaiul-14-in-literatura-lui-mircea-eliade/

„Cu puţine zile înainte, se întâmplase ceva cu totul neaşteptat. Atât de neaşteptat, încât mi s-ar fi părut cu neputinţă de închipuit doar cu o jumătate de ceas înainte de a se întâmpla. A treia zi de Crăciun, seara, eram la Floria şi Mac mai mulţi prieteni, printre care şi Nina Mareş. Nu înţeleg de ce i-am privit mâinile şi mi s-au părut foarte mici. I le-am luat în mâinile mele. Degetele erau atât de mici şi delicate, încât păreau degete de copil. Nu mă înduram să-i las mâinile. Nina zâmbea încurcată – şi unii din prieteni ne priveau curioşi. Ca şi alţi câţiva prieteni, Nina ştia de Sorana. Adesea, la „Cuvântul” sau în odăiţa ei, unde urcam cu Mihail Sebastian ca să bem o cafea, le mărturisisem cât de dificilă putea fi Sorana, şi ei mă consolau, amuzându-se totodată. Ajunsesem, noi trei, foarte buni prieteni şi ne întâlneam de câte ori puteam, luam adesea masa împreună. Eram atât de buni prieteni, încât o „legătură” cu unul dintre noi ar fi părut o crimă împotriva prieteniei noastre comune. Ştiam cât de mult ţine Nina la Mihai, şi el ştia cât de mult ţinea la mine.
Dar în seara aceea nu înţelegeam ce se petrece cu mine. N-am înţeles nici după ce-am condus-o acasă şi am sărutat-o. Reîntors în mansardă, am încercat să scriu, dar n-am izbutit. Am adormit foarte târziu. A doua zi şi a treia zi, am rămas închis în mansardă, scriind. Îmi spuneam că n-ar trebui s-o mai văd, dar am văzut-o în aceeaşi seară. Am cinat împreună, am fost la un cinematograf şi am rămas apoi noaptea aceea la ea.”

Mircea Eliade o întâlnește prima dată pe Nina Mareș în grupul care se aduna la Florica Capsali și Mac Constantinescu: „Venea adesea Nina Mareș, care locuia o odaie, la ultimul etaj, în acelaşi imobil din Pasajul Imobiliara unde se afla Cuvântul şi cu care ne împrieteniserăm toţi. Lucra atunci la Societatea Telefoanelor.”

În scurt timp, Eliade decide să iasă din triunghiul amoros în care se afla cu Nina Mareș și Sorana Țopa, dar încercând să le părăsească pe amândouă, se teme de reacția Ninei când aceasta se apropie de fereastra deschisă.

„Îmi aduc aminte seara aceea de septembrie. În odăiţa Ninei, am încercat să-i explic hotărârea mea. Mă asculta în picioare, foarte palidă, lângă fereastra deschisă. Se apropiase de fereastră în timp ce-i vorbeam. Spusesem esenţialul, dar continuam să vorbesc; mi-era teamă de tăcerea care s-ar fi împlântat între noi. „Nu cred că aş mai putea suporta a doua oară, mi-a spus. Mi-e teamă că n-am să mai pot suporta a doua oară.”
Privea fascinată pe fereastră. Mi-am adus atunci aminte de viaţa ei întreagă, de nenorocul ei. Iubise pentru a doua oară, şi pentru a doua oară bărbatul pe care-l iubea se lăsase prins într-un joc care, pentru ea, însemna sfârşitul. De data aceasta, exista aici, la al şaptelea etaj, o fereastră deschisă. Dar, chiar dacă n-ar fi existat fereastra, tot ce-i spusesem i-ar fi putut din nou transforma dragostea în cenuşă – şi zadarnic aş fi revenit, peste câteva zile, încărcat cu flori şi cu daruri, pentru că mi-ar fi răspuns, ca pe vremuri locotenentului, că nu mă mai iubeşte, că chiar dacă ar încerca nu mă mai poate iubi. Orice s-ar fi întâmplat, îi adusesem pentru a doua oară nenorocul – parcă ne-ar fi urmărit un blestem. Într-o străfulgerare, am ştiut că tot ce-i spusesem era o ultimă, demonică încercare a măyei pentru a mă pierde; că, departe de a-i purta nenoroc, îi voi putea dărui tot ce nu avusese până atunci în viaţă, că destinul meu era s-o fac pe ea fericită, oricare ar fi fost preţul pe care trebuia să-l plătesc.
— Bine, i-am spus. Rămân. Dar nu mai putem continua viaţa aceasta. Trebuie să ne mutăm împreună.
Mă privea, zâmbind, ca în vis.
[...]
În seara aceea, am scris Soranei o lungă scrisoare, explicându-i hotărârea pe care o luasem. Am lăsat să treacă o zi, apoi m-am dus s-o văd. Era aşa cum mă aşteptasem s-o găsesc. Nu închisese ochii toată noaptea. Mi-a spus că ştia de mult ce se întâmpla cu mine, dar că încercase tot ce-i stătea în putinţă ca să mă împiedice să iau hotărârea pe care o luasem: şi asta spre binele meu.”

„Marţi, 12 februarie [1935]
[...]
Aseară trebuia să vorbească Nae la Fundaţie, despre „Solidaritatea naţională".
Conferinţa i-a fost interzisă de guvern. Studenţii au fost masaţi pe trotuarul dinspre palat, unde au huiduit, au zbierat, au cîntat. Pe urmă au fost împinşi mai departe pînă în piaţa Ateneului, unde Nae, ridicat pe umerii lor, le-a vorbit, cu capul gol şi în paltonul lui cu blană de lup.
— Era frumos Nae, povestea Nina. Au fost bătăi, lovituri, petarde. Se povestea că s-ar fi tras şi salve în aer. În ziarele de azi, nici un cuvînt.”

„Sîmbătă, 30 martie [1935]
[...]
Am ascultat foarte mult Bach în ultimul timp. Duminica trecută Matthäus Passion, la Ateneu. Cred că iubesc mult muzica asta. În orice caz, recunosc uşor acum o piesă de Bach de orice altceva.
De trei săptămîni am prins nenumărate lucruri de el, de la diverse posturi. Într-o seară, de la Varşovia, Concertul în re minor pentru două viori şi orchestră, Concertul în re minor pentru trei piane şi un concert, tot în re minor, pentru un pian şi orchestră. De la Stuttgart, Concertul brandenburghez nr. 5, două cantate şi un trio pentru clavecin, vioară şi viola da gamba. (În aceeaşi seară, de la Varşovia, o sonată de Debussy pentru flaut, cello şi harfă. Magnifică). În continuare, două preludii şi fugă p[entru] orgă, de la Bucureşti. De la Budapesta, lunea trecută, Concertul brandenburghez nr. 2, o arie şi o cantată, şi pe urmă — marţi — din nou de la Praga, Concertul brandenburghez nr. 3 şi încă unul în E-dur. De la Berlin, într-o seară, cîteva piese de orgă — nu mi le mai amintesc — şi un concert pentru violoncel singur, sfîşietor de calm şi grav.
[...]
Joi, 31 octombrie [1935]
Bach: Passacaglia în do minor. Mozart: Concertul pentru piano şi orchestră, în do major. Solist Wilhelm Kempff. Brahms: Simfonia I.
Aseară, de la Viena, a IV-a şi a V-a simfonie de Beethoven. Weingartner. Alaltăseară, de la Juan les Pins, fragmente din Ma mere l'Oye de Ravel, şi finalul din Simfonia despărţirii de Haydn. Azi, lung dejun la Institut Français.
Duminică, 3 noiembrie [1935] Kempff şi Filarmonica, dimineaţă, la Ateneu — trei concerte pentru pian şi orchestră, în do minor (op. 37), sol major (op. 58) şi mi bemol major (op. 73), Beethoven. Cîteva momente de emoţie copleşitoare, cum niciodată n-am avut în muzică. Şi nu ştiu ce tensiune nervoasă, nu ştiu ce vibraţie continuă, care îmi străbate întreaga zi. Mi-a fost plăcut s-o am pe Lilly lîngă mine. Mai departe, într-o lojă, Jeni.
[...]
Luni, 7 aprilie [1941]
[...]
Aseară, la Ateneu, un Matthäus Passion de război. Multe tăieturi, care reduceau întregul oratoriu cam la o treime. Lipsea între altele «Ich will bei meinen Jesu wachen».”

„Duminică, 14 aprilie [1935]
Ieri pe la 1 a venit Leni să mă ia de la redacţie. Ziua era frumoasă, ca în plin iunie. Ea, superbă. Un tailleur gris, pantofii, poşeta, o mică panglică la gît şi borul pălăriei albastre. Are cu mine nu ştiu ce timiditate, care o face gravă.
Mi-a vorbit despre un amor pe care a fost informată că-l am de multă vreme la Brăila. — De asta nici nu ţi-am mai telefonat. În felul ăsta îmi explic toată rezerva dumitale.
N-am vrut să te inoportunez. Eu protestez, îi spun că nu e nimic adevărat. — Atunci? — Atunci... Atunci, mi-am spus: băiatule, stai cuminte. Asta e rezerva mea. — Prudenţă, care va să zică. — Prudenţă, dacă vrei, eu cred mai mult că e o justă cunoaştere a mea. Ar fi să aştept prea mult: lucruri pe care nu le merit. — Nu ştii dumneata ce meriţi şi ce nu; mai ales nu ştii ce poate gîndi altcineva despre dumneata. Ne-am plimbat prin Cişmigiu şi eu eram mîndru de cît era ea de frumoasă. Ar putea fi un amor.
Joi, 18 aprilie [1935] 
2 1/2 noaptea.
Zi plină de întîmplări. Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-am spus-o. E frumoasă, e tînără, are o simplicitate de vorbă admirabilă — şi mi se pare aşa de inexplicabil faptul că vine spre mine.
Dar prudent nu e, şi nu ştiu cum o să ies de aici. Cîte lucruri mi-a stricat nenorocul meu! Aveam atîtea lucruri în mine, ca să fiu fericit. Aveam o facilitate extremă, fără complicaţii, fără drame. Şi toate astea rupte groaznic la 17 ani jumătate. Mi-e silă uneori, mi-e milă de cele mai multe ori. De ce, Doamne, de ce!
Aş vrea atît de mult să fiu fericit şi aş fi cerut atît de puţine lucruri pentru asta.”

„Sîmbătă, 7 septembrie [1935]
Dejun la „Capşa" cu Comarnescu şi Soreanu, care îmi propun să fac pentru Excelsior un buletin francez săptămînal. Poate voi accepta, dar e oricum puţin trist să fiu salariatul lui Soreanu! Încă o dată, prilej să mă gîndesc, cu resemnare şi fără necaz, la inaptitudinea mea în ordinea practică şi la fericita abilitate a celorlalţi. Nu voi izbuti niciodată să trec dincolo de o mizerie mai mult sau mai puţin suportabilă, nu voi face niciodată carieră, nu voi avea niciodată bani... Şi, sincer vorbind, foarte sincer, fără nici un motiv de a mă păcăli pe mine însumi, cred că banii îmi şi sunt indiferenţi. Aş cere vieţii doar puţină linişte, o femeie, cărţi şi o casă curată.”

„Sîmbătă, 7 septembrie [1935]
Am văzut-o pe Lilly într-o seară, am ieşit cu ea la un cinematograf, pe urmă la Corso (unde toate privirile, absolut toate ne-au întîmpinat surprinse, scandalizate parcă, ofensive). Mi-a făcut plăcere s-o revăd şi mă gîndesc cu plăcere că într-o zi aş putea ajunge în acelaşi punct de simpatie neambalată şi calmă cu Leni, care cred însă că este mai puţin interesantă dincolo de amor. Iar în amor, fie la ea acolo.”

„Miercuri, 27 noiembrie [1935]
[...]
Ca să rămîn în ordine politică, ar trebui să mai însemn mica discuţie încordată, pe care am avut-o cu Mircea, luni seara, la „Continental", ieşind de la teatru. Nu e prima. Şi bag de seamă mereu mai marcate alunecări spre dreapta din partea lui. Cînd suntem în doi, ne înţelegem încă destul de bine. În public însă, poziţia lui de dreapta devine extremă şi categorică. Mi-a spus, cu nu ştiu ce agresivitate directă, o pură enormitate: „toţi marii creatori sunt de dreapta". Pur şi simplu.
Dar nu voi lăsa ca asemenea disensiuni să umbrească nici măcar cu o impresie dragostea mea pentru el. Voi încerca pe viitor să evit „controverse politice" cu el.”

„Miercuri, 22 mai [1935]
Masă la Aristide Blank, cu Leni, Froda, d-na Blank, un tip pe care nu-l cunosc şi două tinere femei — una vieneză, brună şi urîţică, alta sud-americană, blondă, vorbind franţuzeşte cu un delicios accent anglo-saxon.
Cafelele şi coniacul pe o terasă, într-un fel de curte interioară, odihnitoare prin culori, prin vîntul care adia. Blank cabotin, Leni surprinzător de stingherită şi avînd totuşi gesturi de o simplicitate adorabilă. E extrem de timidă, spre uluirea mea. Pretinde că o intimidez eu.
(Ieri, la match-ul de foot-ball la O.N.E.F. a fost multă vreme încurcată, tăcută, „melancolică", dar a devenit brusc volubilă, expansivă şi aproape gălăgioasă cînd a venit în grupul nostru Ronea, de la Teatrul „Regina Maria" — cu care desigur s-a culcat pe vremuri. M-a înfuriat subita ei „mise à l'aise". Dar desigur nu ea strică — ci eu, mereu eu, prea complicat probabil şi în fond de neînţeles pentru ea, care a fost din prima clipă atît de simplă cu mine.)”

„Sîmbătă, 14 noiembrie [1936]
A fost poate una din ultimele zile magnifice de toamnă. M-am dus la O.N.E.F., la un match de foot-ball (Venus - C.F.R.), nu pentru match, ci pentru peisaj, pe care îl bănuiam dinainte strălucit. Nu m-am înşelat. O lumină obosită, pudrată, tandră — în depărtare o ceaţă uşoară, argintie, aburită, din care oraşul se desprindea ireal, ca într-o pînză de pictură, ca într-o fotografie reliefată. Şi cîte culori. Nu ştiam că sunt atîtea case roşii în Bucureşti. De acolo, de la O.N.E.F., se văd ca nişte construcţii de Baukasten. Şi pomii desfrunziţi, ieşind din ceaţă ca dintr-un abur pe care l-ar fi făcut propria lor respiraţie. Totul era de un desen foarte delicat, dar de o bogăţie de culori explozivă. Peluzele roşii, firmele de reclamă multicolore, iarba verde încă, tricourile pestriţe, negre, albe, albastre, o lume imensă, totul era ameţitor. La începutul reprizei a doua, arbitrul a fluierat un minut de tăcere, mi se pare pentru un jucător străin, mort de curînd. S-a făcut brusc o imensă tăcere — tăcerea a vreo 20 de mii de oameni. Se auzea doar din depărtare rumoarea oraşului.”

„Miercuri, 29 ianuarie [1941]
S-a publicat astăzi numărul oficial al morţilor civili. Ceva mai mulţi de 300. Nu se spune cîţi legionari, cîţi evrei. Evaluarea pare redusă. Încă se mai vorbeşte de peste 6.000 de morţi evrei. Poate că cifra exactă nu e posibil să se fixeze. Poate nu o vom cunoaşte niciodată. Un mare număr de evrei au fost ucişi în pădurea Băneasa şi aruncaţi — cei mai mulţi goi — acolo. Se pare însă că un alt lot au fost executaţi la abator, la Străuleşti. Şi unii, şi alţii, înainte de a fi ucişi, au fost probabil groaznic mutilaţi. Fratele lui Jacques Costin abea a putut fi recunoscut la morgă de rude. Avea numai în cap patru găuri. Avocatul Beiler era ciuruit de gloanţe şi, în plus, beregata tăiată.”

„Joi, 5 noiembrie [1936]
De zece zile, de cînd a început mutarea în noua locuinţă din Antim 45, duc o viaţă dezorganizată — mult mai dezorganizată decît înainte. Nu fac absolut nimic, şi totuşi am impresia că sunt copleşit de treburi, sunt extenuat — şi aştept nu ştiu ce binemeritată vacanţă, ca după lung luni de efort. Tot ce mi se întîmplă trece undeva dincolo de mine, fără aderenţă — ca şi cum nu m-ar privi. Am senzaţia că simt şifonat, prăfuit de drum şi că aştept să ajung undeva, pentru ca să mă schimb, să mă perii, să iau o baie, să mă transform. Şi, în fond, nu mă duc nicăieri, nu aştept nimic, nu mă aşteaptă nimic.
[...]
Marţi, 29 august [1944]
Cum să încep? De unde să încep? Ruşii sunt în Bucureşti. Parisul e liber. Casa din Antim, distrusă de bombe.
Sunt obosit ca un cîine. Mi-a fost dat să nu mă pot bucura din plin de toată fericirea marilor întîmplări, copleşitoare. Scriu rîndurile astea dintr-o casă de refugiu, în care am putut aduna cîteva din lucrurile salvate din Antim. Ne-am organizat aici, de bine, de rău, un culcuş. Nu ştiu cît o să-l avem. Oricînd se pot întoarce stăpînii casei şi să ne dea afară.”

„Luni, 27 ianuarie [1941]
Ieri după-masă, cu Lereanu şi Comşa, am fost să vedem „cîmpurile de luptă". E limpede că s-a tras mult în aer. Cu excepţia cîtorva imobile de pe Strada Londra, ciuruite de gloanţe, nimic nu arata că ar fi fost mari bătălii. Nici sediul legionar din Strada Roma şi nici măcar cazarma gardienilor (în care totuşi se zice că s-ar fi tras cu tunul) nu sunt serios deteriorate. Marele dezastru este în Văcăreşti şi mai ales în Dudeşti. Nu a rămas casă, nu a rămas cocioabă care să nu fi fost spartă, jefuită, arsă. Încerci să-ţi imaginezi cartierul arzînd miercuri noaptea, în timp ce bandele de huligani împuşcau atîţia oameni înnebuniţi de groază. Au rămas în picioare, ici şi colo, cîteva prăvălii cu nume româneşti. Dar nu totdeauna hîrtia salvatoare — „magazin românesc" —, pusă în vitrină sau lipită pe pereţi, a reuşit să oprească devastarea. Vezi destule case şi magazine distruse, purtînd totuşi, cu o tristă ironie, semnul care trebuia să le apere: „proprietate creştină", „casă românească", „proprietarul e român", ba chiar — undeva pe Văcăreşti — „proprietate italiană". Ieri era duminică şi a patra zi după dezastru. Prin urmare, mare parte din dărîmături fuseseră acoperite sau îndepărtate. Şi totuşi priveliştea este copleşitoare. Şi toate acestea în plină mizerie, în plină calicime. Mici meseriaşi, mici negustori, lume umilă, necăjită, care abea îşi cîştigă o pîine amară. Vezi ici, colo, lîngă ruine, o femeie bătrînă, un copil despuiat care plînge, care aşteaptă. Aşteaptă ce? pe cine? În faţa Morgii, sute de oameni îşi aşteptau rîndul. E atîta lume dispărută de acasă, sunt atîtea cadavre încă neidentificate. Universul de azi e plin de anunţuri mortuare evreieşti. Cimitirele sunt pline de morminte noi. Numărul evreilor morţi tot nu se cunoaşte. Cîteva sute, în orice caz.”

„Sîmbătă, 8 aprilie [1944]
Patru zile după bombardament oraşul este încă în plină nebunie. Buimăceala din primele clipe (nimeni nu ştia exact ce este — nimănui nu-i venea să creadă...) s-a transformat în panică. Toată lumea fuge sau vrea să fugă. Pe străzi, la fiecare pas camioane, căruţe, trăsuri cu tot felul de boarfe, ca într-un imens şi tragi-comic Sfîntu Gheorghe.
Azi au început să circule, pe ici, pe colo, cîteva vagoane de tramvai. Majoritatea liniilor sunt încă blocate. Jumătate din oraş n-are lumină. Apă nu e. Caloriferele nu funcţionează. Şiruri întregi de femei şi copii cu găleţi de apă vin de la diverse puţuri sau cişmele, unde se face coadă.
Într-o oră (şi nu cred că bombardamentul propriu-zis a durat o oră), un oraş cu un milion de locuitori a fost paralizat în cele mai simple funcţiuni de viaţă.
Numărul morţilor nu se cunoaşte. Circulă cifrele cele mai contradictorii. Cîteva sute? Cîteva mii? 4.200 îmi spunea Rosetti alaltăieri — dar nici asta nu e sigur.
Ieri după-masă am fost în cartierul Griviţa. De la gară la Bulevardul Basarab, nici o casă — nici una — n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfîşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupîndu-şi părul, sfîşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa Şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars.
Viziunea, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab — şi m- am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.”

„Joi, 5 martie [1936]
Am fost la Devechi, pe care nu-l mai văzusem dinaintea Crăciunului. Am ieşit împreună şi — pentru că avea maşina la reparat — l-am convins să urcăm
într-un autobuz 31. Aerul lui dezolat în maşină, unde era prea multă lume, aerul lui jenat, stingherit...
Simţeam nevoia să-i cer scuze.
— În definitiv, i-am spus, pentru d-ta a te urca într-un autobuz e o experienţă de viaţă.
Ieri, scrisoare de la Leni. Iubitoare, bucuroasă, fără complicaţii psihologice. Scumpă fată...
Seara, la Nenişori, Maryse într-o scenă de isterie. Plîngea, rîdea şi, la plecare, mi-a interzis să-i spun bună seara. Primăvara asta, care ne buimăceşte puţin pe toţi.
Marţi, la Dalles, conferinţa lui Nae despre Calvin. Lecţie frumoasă, sobră, fără cabotinaj, fără aluzii politice — decît foarte vagi şi puţine. Un Nae din timpuri bune.”

„Sîmbătă, 14 martie [1936]
Dejun la „Corso", cu Camil, care mă chemase să revedem împreună Teze şi antiteze — despre care, înainte de a le publica, are o sumă de îndoieli şi ezitări.
Amuzantă intrare în materie, printr-o declaraţie de admiraţie la adresa mea. — Sunt, zicea, în literatura românească numai trei cărţi profunde prin sentimentele
lor conjugate. De două mii de ani, Patul lui Procust şi Ultima noapte. M-am sustras cu hotărîre elogiului. — Nu, Camil, să lăsăm asta. Să vorbim despre Patul lui Procust, dar să trecem peste cărţile mele. Nu pot primi fără oarecare duioşie tactica atît de facilă, şi mereu aceeaşi, a admiraţiei lui totdeauna oportună. Dar îi păstrez neclintită vechea mea afecţiune. Micile lui „chestii" mă amuză totdeauna, nu mă indignează niciodată. Şi e sigur că e un tip remarcabil. Am recitit articole de-ale lui din 1922, 1924. Sunt uluitoare prin precizie, prin ton, prin stil.”

„Vineri, 20 martie [1936]
Am fost la teatru, pentru că Leni, care nu văzuse noul spectacol al trupei lor, mă chemase să-i ţin tovărăşie. A venit cinci minute după ridicarea cortinei, iar în ambele antracte a dispărut să dea telefoane. Dacă îmi închipui că nu are o mie de amanţi, sunt un dobitoc sinistru. Dar, nu încape nici o îndoială, pe mine m-ar fi iubit în felul ei, dacă o ajutam să mă iubească. Trebuie să recunosc că, pentru jocul meu atît de confuz şi greu de descifrat, atitudinea ei a fost totdeauna de un tact şi de o siguranţă uluitoare. N-am decît să-mi amintesc cît de lamentabil se comporta Lilly în situaţii echivalente.
Nu trebuie să fiu supărat pe seara de azi. Ea îmi justifică o bună tăcere de zece zile — şi e o perfectă treaptă spre ruptură —, deşi, după spectacol am ieşit în oraş şi, cu Jenica Cruţescu, ne-am dus să mîncăm la o bodegă, unde Leni ne-a spus o sumă de lucruri dezolante despre menajul ei cu Froda. Am impresia că ar accepta o evadare — şi mă cutremur gîndindu-mă ce fericit m-ar face un astfel de lucru.
Dar e inutil şi ar trebui să mă obişnuiesc a socoti definitiv încheiate socotelile vieţii mele.
Voi încerca să scriu piesa de teatru la care mă gîndesc de cîtăva vreme. Am văzut primul act uluitor de precis (pînă la replică de Precis), astă-seară, în timpul spectacolului de la „Regina Maria". Cu amintirile mele din vila Wagner, cu oarecari teme reluate din Renée, Marthe, Odette, aş putea face un lucru gingaş. Voi încerca — şi, dacă n-aş fi obosit, dacă n-aş avea atîtea lucruri de făcut mîine, cred că aş începe chiar acum, deşi e trecut de 1 noaptea, primul act.
Lecţia lui Nae de azi, penibilă. Resturi din cursul anului trecut, resturi de articole, resturi de şuetă şi în plus cîteva grosolane glume, care încercau să provoace simpatiile unei săli mai mult distrată. Cum e posibil?
Jumătate oră mai tîrziu nu m-am culcat totuşi. Voiam să pun pe hîrtie, ca să nu le uit, cîteva lucruri pe care le gîndisem despre piesă. În realitate, m-am trezit facînd scenariul întregii piese. Sunt pur şi simplu încîntat. Mi se pare o idee excelentă, şi de unde acum jumătate ceas nu vedeam decît primul act, acum le-am conturat pe toate trei. Nu ştiu dacă nu este o aprindere de moment, dar într-adevăr, în momentul ăsta, am impresia de a fi găsit un lucru excelent. Doamne ajută.”

Sebastian frecventa acest local select, amintit și în romanul său Accidentul, unde lua masa sau dansa cu prieteni precum soții Nenișor sau Marietta Sadova.

„Joi, 18 aprilie [1935] 2 1/2 noaptea.
Zi plină de întîmplări. Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-am spus-o. E frumoasă, e tînără, are o simplicitate de vorbă admirabilă — şi mi se pare aşa de inexplicabil faptul că vine spre mine.
Dar prudent nu e, şi nu ştiu cum o să ies de aici. Cîte lucruri mi-a stricat nenorocul meu! Aveam atîtea lucruri în mine, ca să fiu fericit. Aveam o facilitate extremă, fără complicaţii, fără drame. Şi toate astea rupte groaznic la 17 ani jumătate. Mi-e silă uneori, mi-e milă de cele mai multe ori. De ce, Doamne, de ce!
Aş vrea atît de mult să fiu fericit şi aş fi cerut atît de puţine lucruri pentru asta.
Seara, cu soţii Nenişor, la ei acasă şi pe urmă la „Zissu". (Am dansat.) Pentru că, în drum spre casă, mă amuzam să sun din claxon, ea mi-a spus:
— Ai atîtea lucruri de copil în dumneata şi eşti totuşi aşa de obosit de viaţă. Pentru cineva care nu mă cunoaşte decît de 10 zile, surprinzător de just. Da. Aşa e. E înspăimântătoare liniştea cu care accept gîndul morţii.
[...]
Sîmbătă, 26 octombrie [1935]
[...]
Astă-noapte, după ce am fost la Operă — deschiderea stagiunii — ne-am dus la „Zissu". Maryse într-o delicioasă rochie albă (cinematografic de frumoasă), Gheorghe în frac, Marietta Sadova şi ea în rochie de seară, eu în smoching. Lume puţină, atmosferă excelentă, whisky, cocktail, ţigări. Am dansat mult. Maryse emoţionant de delicată, sensibilă, spunînd o seamă de lucruri care mă dezarmează prin sinceritate şi lipsă de ezitări. „Nu ştii cît te iubesc." Şi am stupiditatea de a fi flatat de lucrul ăsta.”

Acesta era un loc de muncă și de întâlnire pentru scriitori; aici Sebastian se întâlnea cu editorul Ocneanu pentru a preda manuscrise sau avea confruntări neplăcute cu foști colaboratori antisemiți.

„Sîmbătă, 31 august [1935]
Aseară, lungă convorbire cu Mircea, Nina, Marietta şi Haig. Foarte bucuros de revedere şi totul mi se părea în acord cu dispoziţiile mele optimiste. În schimb, plimbarea mea de azi-dimineaţă în oraş m-a necăjit. E încă foarte cald, vara nu s-a terminat. Oamenii sunt palizi de căldură, obosiţi, fără chef de lucru, acriţi. Am intrat la Montaureanu să-mi achit revistele şi m-au dezolat feţele lungi, galbene ale tuturor. Ocneanu, căruia m-am dus să-i anunţ pe curînd predarea manuscrisului, era complet degonflat.
Cîtă vreme voi izbuti oare să-mi păstrez forma mea actuală de optimism, între oamenii ăştia plictisiţi, indiferenţi, morţi de oboseală? Luni mă duc la birou, astă-seară la redacţie.
[...]
Sîmbătă, 26 octombrie [1935]
[...]
Ieri-dimineaţă, la Alcalay, a sărit un tip spre mine, cu mîna întinsă, cordial, surîzător, volubil. — Eşti supărat pe mine? — Supărat? Am întins şi eu mîna, fără să ştiu cui, căci nu-l recunoşteam. Ocneanu a făcut atunci prezentările: — D. Niculae Roşu.
La apariţia romanului De două mii de ani, N. Roşu publicase în revista Azi un comentariu virulent antisemit Eram înmărmurit de atîta inconştienţă. „Eu nu sunt ranchiunos", mi-a spus de cîteva ori. Mi-a făcut o mare plăcere să-i vorbesc tot timpul la a doua persoană plural. — Vedeţi, domnule, supărat nu sunt, dar un lucru trebuie să vă spun: reaua dvs. credinţă e monumentală. A pălit, s-a bîlbîit, Ocneanu îşi frîngea mîinile, încerca să facă pace — dar îmi păstram calmul şi continuam să vorbesc cu o politeţă exagerată. Singurul fel în care îmi puteam ascunde repulsia.
Tipul a fost de o platitudine unică. Îmi vorbea de evrei, care sunt inteligenţi, care sunt culţi, care sunt aşa, care sunt pe dincolo. El îi stimează pe evrei. El mă stimează pe mine. El mă citeşte pe mine. M-a cetit totdeauna. Cultura mea, stilul meu, talentul meu etc., etc. Îl lăsam să vorbească şi simţeam o teribilă satisfacţie auzindu-l cum se îneacă în atîtea platitudini, retractări şi amabilităţi.
Iar la urmă, am înţeles totul: bietul om scoate o carte şi — mi-a spus-o fără ocol — n- ar vrea să aibe un foileton în genul Pandrea.
— O să-ţi trimet şi d-tale cartea, m-a asigurat la despărţire. Ce om! Nu-mi aduc aminte să fi cunoscut o mai mare abjecţie de caracter. Dar să nu
ne pierdem calmul! Văd că devin patetic.”

Sebastian notează participarea la parastasul de un an al mentorului său, Nae Ionescu, observând cu amărăciune figurile îmbătrânite ale foștilor colegi de la ziarul Cuvântul și prezența legionarilor.

„Duminecă, 16 martie [1941]
Ieri, un an de la moartea lui Nae Ionescu. Parastas la Biserica Visarion, interesant ca adunare de oameni, dar trist prin amintirea atîtor lucruri, la care te silea să meditezi. Acum două luni, înainte de „rebeliune", eroarea politică a lui Nae Ionescu, inutila lui aventură, încă nu era atît de ratată cît pare azi. Figuri vechi de la Cuvântul: Onicescu, Devechi, Voglberg, Alexandru Devechi, Pretorian. Toţi îmbătrîniţi. Aveam impresia că e mai mult parastasul lor.
Pe urmă cîteva figuri vizibil legionare: bărbi recente, căutături misterioase, tineri disperaţi cu părul vulvoi. Undeva, în primul plan, soţia lui Codreanu, către care se îmbulzea diversă lume, ca să prezinte omagii. Ce căuta Nae Ionescu între oamenii ăştia? Ce avea comun cu ei?
Dineu amical aseară la arhitectul Cantacuzino. Impresia ciudată că mă aflu într-un alt oraş, cu cărţi, cu tablouri, cu oameni prietenoşi, fără război, fără nemţi, fără Hitler.
Discurs al lui Roosevelt astă-noapte, violent antinazist, plin de încredere, anunţînd cu certitudine victoria. Stăm agăţaţi de aparatele noastre de radio şi trăim într-o lume atît de depărtată de noi, şi pe care o considerăm a noastră. Pe urmă ieşim pe stradă şi ne trezim într-un oraş cu trupe germane — prizonierul lor.
Mă gîndesc mereu la piesele mele de teatru, fără să mă decid a începe să lucrez. E adevărat că piesa cu ziarişti trebuie lăsată să se precizeze, să capete contur. Materialul e bogat, dar nu-i văd încă scheletul. Uneori mi se pare că ar putea să devină ceva mai grav şi mai consistent decît o simplă comedie de mediu bucureştean. În fond, modul în care Nae a venit la Cuvântul şi a sfîrşit prin a deveni stăpîn nu este o aventură de teatru? Dar piesa „Grodeck" e destul de precizată şi aş putea, în orice caz ar trebui, să pornesc la lucru.”

„Duminică, 26 [aprilie 1936]
[...]
Mă felicit că i-am vorbit Mariettei. Era necesar să despart piesa de Leni. Era necesar să mă angajez net cu Marietta, pentru ca nici o întoarcere să nu fie posibilă.
Şi pe urmă, practic vorbind, e soluţia cea mai bună. Leni face teatru cu Timică şi Ţăranu — şi îl face la „Alhambra". Renunţă în fapt la teatru şi cedează definitiv operetei. Se desparte de Tessa şi redevine miss Viteza. Piesa mea şi mai ales rolul pe care ar fi trebuit să-l joace ea sunt la antipozi. ...Şi ea vrea prea mult să cîştige bani. Ţine prea mult să „cucerească" un mare succes de public, pentru ca să rişte o experienţă cu o piesă originală şi, cu atît mai puţin, cu o piesă a mea.”

Sebastian descrie acustica admirabilă a sălii și reacțiile publicului.

„Duminică, 4 septembrie [1938]
În Timpul de azi, prima reclamă care apare pentru premieră: „Teatrul "Comœdia. Miercuri, 14 septembrie 1938. Deschiderea stagiunii de iarnă. Jocul de-a vacanţa. De Mihail Sebastian. Cu Leni Caler, George Vraca, Mişu Fotino şi V. Maximilian."
Toată ziua am citit în Jurnalul lui Renard şi în Jurnalul fraţilor Goncourt însemnările lor de la repetiţii şi premiere. Mai ales m-au amuzat notele bieţilor Goncourt despre catastrofala cădere a primei lor piese, Henriette Maréchal. E o lectură preventivă.
[...]
Sîmbătă, 19 august [1944]
[...]
Am văzut aseară Steaua fără nume. Ce admirabilă sală de teatru „Comœdia"! La „Alhambra" totul se pierdea ca într-un imens hambar. Dincoace, toată sala e ca o minunată cutie de rezonanţă. O surpriză, Tantzi Cocea. Destule accente false, dar (deşi totul cam „făcut" din cap) un amestec de frivolitate şi emoţie, care se apropie mult de Mona mea.”

În timpul Rebeliunii Legionare din ianuarie 1941, Sebastian descrie instalarea posturilor de soldați în Piața Amzei și schimburile de focuri de pe Calea Victoriei, chiar sub ferestrele apartamentului său.

„Miercuri, 22 ianuarie [1941]
9 1/2 seara Singur. Telefonul întrerupt de azi la prînz. Cu neputinţă să ştiu ce se petrece acasă, în Antim. Aş vrea să-i pot spune Mamei un cuvînt. Aş vrea s-o aud vorbind. Mă gîndesc prin ce clipe de spaimă trec ei acolo. Îmi pare rău că n-am avut destulă hotărîre azi-dimineaţă — cînd se mai putea — să alerg pînă la ei şi să rămîn acolo. Toţi laolaltă, poate că ne-ar fi fost mai uşor să aşteptăm. Îmi promit ca mîine — dacă va mai fi un „mîine" — să mă duc neapărat la ei. Orice va fi, să fim împreună.
Se trage mereu. Se aud puşti, mitraliere şi uneori lovituri de tun. Dimineaţa, zgomotele erau depărtate, păreau că vin de la marginea oraşului. Pe urmă s-au apropiat de centru. Pe la 1, cînd am coborît eu, autobuzele nu mai mergeau. Am avut cîteva momente de ezitare: să mă duc, sau nu, spre Antim? Dincolo de Bulevardul Elisabeta circulaţia nu mai părea posibilă. M-am întors deci la mine, hotărît să nu mai ies. Am mai apucat să dau un telefon acasă şi să spun că nu vin—pe urmă au amuţit toate telefoanele. Strada totuşi era încă vioaie, aproape normală. Pe la 4 am văzut instalîndu-se cîteva posturi de soldaţi în Piaţa Amzei şi un cordon pe Calea Victoriei, drept în faţa blocului nostru. °e la 5 au început împuşcăturile. N-am putut urmări exact ce se Petrecea, fiindcă toate balcoanele au trebuit să fie imediat evacuate. Am văzut doar cum dinspre Palat veneau cîteva sute de manifestanţi. Am intrat în cameră, lăsînd doar întredeschisă uşa dinspre terasă.
Detunăturile de armă nu acopereau strigătele. Se striga; se cînta; se vocifera. Două- trei voci reuşeau să se desprindă din tumult (mereu aceleaşi): „Nu trageţi, suntem fraţii voştri!"
Totul a durat o oră. Pe urmă manifestanţii s-au depărtat cîntînd fără să-mi pot da seama dacă spre Ateneu, respinşi, sau spre Finanţe, trecînd peste cordon. Am ieşit pe terasă. Jos, lîngă farmacie, era un lac de sînge şi o luminare aprinsă pe trotuar. Am coborît o clipă să-l întreb pe portar ce se întîmplase exact. Spunea că un soldat fusese ucis şi că, pe urmă, trupa, care tot timpul trăsese în aer, s-a retras, lăsînd pe legionari să treacă mai departe. Strada era plină de lume buimăcită, dezorientată şi — mi s-a părut mie? — destul de indiferentă totuşi. M-am întors sus. Era absurd să încerc a merge mai departe. Am deschis aparatul de radio la Bucureşti. Emisiunea a fost normală pînă la 8 fără un sfert, cînd n-a mai urmat nici buletinul german, nici semnalul de pauză. Tîrziu, după 10, 15 minute, o voce anunţa că Legiunea va fi victorioasă, că la Constanţa, Tecuci şi Craiova mare parte din armată e cu revoluţia legionară şi că miniştrii jidoviţi (Mihai Antonescu, Cancicov, Mareş), împreună cu trădătorii (Dimitriuc), vor plăti. Aşadar postul de radio e în mîna legionarilor. Ziarele care apar — chiar şi cele nelegionare (Evenimentul, Seara) publică manifeste legionare. Despre generalul Antonescu nici un cuvînt nicăieri. Aseară, în manifestul citit la radio (cînd mai dispunea de post) afirma că în 24 de ore ordinea va fi restabilită.
Şi acum? Totul e posibil în noaptea asta. Nu e decît 11 seara. Pînă să se facă lumină de zi mai sunt încă 8 ore. Voi dormi? Pot să încerc să dorm? Sunt aşa de singur, şi tot gîndul meu e acasă, la Mama, la Benu, la Papa. Oraşul e în complet întuneric, telefoanele nu răspund, postul de radio tace.
Joi, 23 ianuarie [1941]
10 dim. Toată noaptea au continuat mitralierele şi tunurile. Am dormit, cu deşteptări subite, cu vise scurte, complicate. De cîte ori mă trezeam, regăseam neschimbat acelaşi zgomot de arme. În blocul meu, tăcere completă, ca într-o noapte obişnuită. Dimineaţa, în zori, bubuiturile erau mai puternice, mai dese. Pe urmă s-au mai potolit. La 9 am deschis aparatul de radio. Speaker-ul obişnuit (nu vocea streină de aseară) anunţa că din oră în oră vor avea loc transmisiuni oficiale. Aşadar " cursul nopţii postul de radio a fost reocupat de armată. Generalul Antonescu lansează un nou manifest, în care anunţă că în faţa atacurilor rebele asupra Prezidenţiei şi altor instituţii, aparatul de stat şi armata au intrat automat în acţiune, îndeamnă pe toată lumea să se apere, dacă e atacată în case. Un comunicat al Marelui Stat-Major dezminte defecţiunile din armată.
Ies pe terasă. O dimineaţă ceţoasă, ca de toamnă. Magazinele sunt deschise — lume puţină pe străzi. Grupuri placide care discută. O ediţie specială a nu ştiu cărui ziar. Pe terasa mea, moloz şi pulbere de cărămidă. Un glonte a nimerit, aseară probabil, sus, în zidul meu, exact deasupra şi la dreapta uşii. Se vede perfect gaura făcută în zid.”

„Joi, 26 februarie [1942]
[...]
De o lună, la „Baraşeum", actori evrei joacă cu un imens succes de public o
revistă. Biletele sunt vîndute, pînă la ultimul loc, cu zece zile înainte. Am fost şi eu ieri, cu Benu (după stăruinţa lui Sandu Eliad, Ronea, Bereşteanu) — şi am fost umilit de vulgaritatea textului şi a publicului. E oare posibil ca evrei care au trăit şi trăiesc atîtea crîncene tragedii să scrie, să joace, să asculte şi să aplaude asemenea mizerii? M-au invitat şi pe mine să le scriu o piesă (şi desigur aş face-o pentru bani — căci de unde voi găsi bani de chirie în martie?), dar nu mă simt capabil să scriu pentru asemenea exigenţe.”

„Vineri, 16 mai [1941]
O văd pentru a doua oară pe Nina Eliade, în cele 4 săptămîni de cînd e în Bucureşti. Luni dimineaţa va pleca împreună cu Giza, cu avionul, la Lisabona, unde o aşteaptă Mircea. Anul petrecut la Londra a schimbat-o puţin (îmbrăcată simplu, englezeşte; vorbind cu oarecare siguranţă personală; ironică, rezervată, „â son aise"). Dar, după primele 15 minute, redevine vechea Nina pe care o cunosc: fată de treabă, cam simplă, repetînd cu respect lucruri spuse de Mircea. Ce e amuzant e că, venită de la Londra şi stîrnind prin acest simplu fapt curiozitate — a fost aici la Bucureşti un adevărat personaj, căutat, întrebat, citat, îmi povesteşte cu degajare ce i-a spus mareşalului Prezan, ce a întrebat-o şeful Marelui Stat-Major german, ce a convorbit cu ministrul Propagandei... Cît e de departe biata Nina Mareş, din pasajul Imobiliara! Dintr-o dată cei zece ani care au trecut de atunci se deşteaptă în amintire. Sunt distanţe mari de măsurat între aceste două imagini (Nina de atunci, Nina de acum) ca în deschizătura unui compas.
La Londra au avut 120 de lire pe lună (cam jumătate milion de lei, la cursul actual!). La Lisabona, unde Mircea e secretar de presă clasa I, are 12.500 escudos. Nu ştiu cam ce reprezintă. În orice caz, foarte mult. (O călătorie cu avionul prin toată Europa nu e un lux de funcţionar.) Dar Mircea — spune Nina — nu e mulţumit. Munceşte ca un rob la legaţie. E dezolat că nu poate scrie. Îşi risipeşte geniul în lucruri mărunte. Ar prefera să revină în Palade 43, fără bani, dar liber. În plus, uneori îl bate gîndul de a lăsa totul baltă şi de a se retrage într-o mănăstire. Ar vrea să se călugărească. Am încercat s-o liniştesc.
Să n-aibă grijă. Mircea nici nu se va reîntoarce în Palade 43, şi nici nu se va călugări. Cel puţin nu deocamdată.”

„Vineri, 11 februarie [1938]
A căzut aseară guvernul Goga! Satisfacţie reflexă, bruscă, expansivă, ca o irezistibilă destindere nervoasă. Îmi spuneam — şi continuu mai ales acum să-mi spun, după o noapte de somn agitat — că lucrurile sunt foarte neclare, că ele pot rămîne la fel de grave, cel puţin pentru noi, că represiunea antisemită e posibil să continue — şi totuşi nu mă pot opri să exult. E aşa de consolator să vezi cum se dezumflă brusc o mare impostură.
Dar ceea ce a dat nopţii trecute un accent dramatic, de bucurie nervoasă, de excitaţie, de nelinişte vioaie, de agitaţie optimistă, au fost ştirile, sau mai curînd zvonurile despre Germania.
Revoltă, lupte de stradă la Berlin, trei corpuri de armată în luptă deschisă cu trupele de asalt etc., etc., etc. Era de necrezut, dar ameţitor. Vechea mea descurajare încerca să refuze vestea, dar setea mea de bucurie — fie şi momentană, fie şi înşelătoare — voia să creadă, începea să creadă.
Pînă la 2 noaptea, singur pe stradă, în jurul Palatului, pierdut în mulţime, agăţîndu- mă cînd de unul, cînd de altul — Carandino, Camil, Ghiţă Ionescu —, întrebînd, transmiţînd mai departe, convins cînd dădeam de un sceptic, neîncrezător cînd dădeam de un convins. Nu mă puteam duce acasă — aş fi rătăcit toată noaptea. Şi într-adevăr, atmosfera străzii era febrilă, stimulatoare, încărcată de aşteptări, îndoieli, presupuneri.
[...]
Sîmbătă, 12 februarie [1938]
Alaltăieri noaptea (noaptea crizei), Camil mă întîlneşte în Piaţa Palatului, unde aşteptam veşti. Părea consternat de tot ce se întîmplă, şi îmi făcea plăcere să mă văd volubil în faţa unui Camil „redus la tăcere".
— Cît eşti de antisemit, Camil! Vino cu mine să-ţi arăt cît te înşeli, sau cît vrei să te înşeli.”

„Joi, 16 aprilie [1942]
Nunta lui Baby, fiica Alicei. Cununia la Biserica Amzei, bufet la dejun în Delea Veche, pe urmă vizită la Alcibiade, care e bolnav. Mă uitam atent şi amuzat la toţi oamenii din Delea Veche — şi îmi spuneam în gînd povestea fiecăruia în parte, povestea tuturor la un loc, povestea casei însăşi — toate amestecate într-o teribilă, grotescă, absurdă comedie. Ce extraordinar material de roman.”

„Miercuri, 21 ianuarie [1942]
Zăpezi fabuloase — cum nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată la Bucureşti. Poate în copilărie, la Brăila. Azi-dimineaţă, cînd am ieşit din casă, întreagă Strada Antim era un fluviu de zăpadă. Am ajuns cu greu la Piaţa Senatului, unde tramvaie într-un lung şir se căzneau să se urnească din loc. Maşini, camioane, trăsuri se luptau zadarnic să se despotmolească. Zăpada este — mă gîndeam — un element: o forţă naturală. Toată civilizaţia şi tehnica modernă e neputincioasă împotriva unor mari zăpezi. Să ningă aşa trei luni fără încetare — şi totul va pieri îngropat în zăpadă.”

„Intrasem în clasa a 11-a fără prea mult entuziasm. Dar, pe la sfârşitul lui octombrie, au început să circule zvonuri despre dezastrele Puterilor Centrale. Profesorii intrau tot mai bine dispuşi în clasă şi păreau tot mai distraţi. Într-o dimineaţă, am aflat că Germania ceruse armistiţiu. Pornisem spre liceu, dar m-am trezit coborând bulevardul spre statuia lui Brătianu.
Întâlneam grupuri din ce în ce mai vociferante, unii cu mici steaguri româneşti şi franţuzeşti, câţiva în uniforme militare decolorate, peticite. L-am auzit pe un tinerel strigând: „La Komandatură!” şi apoi a luat-o la goană, cu un grup întreg după el. Am început şi eu să alerg, ţinându-mi cu o mână ghiozdanul în spate, să nu salte. Dar n-am mai apucat să ajung până la Komandatură. Undeva, pe lângă Spitalul Colţea, am dat peste alte grupuri gălăgioase, ameninţătoare, şi m-am oprit să văd ce se întâmplă. Cineva se urcase pe acoperişul unei case şi se trudea să fixeze un drapel. „Leagă-l cu centironul!” auzii strigând. Apoi, câţiva de lângă mine începură să râdă cu hohote. Unii aplaudau să-şi rupă palmele. „Are să-şi piardă nădragii pe acoperiş”, spuse cineva.”

„Dar, în afară de toate acestea, ce supapă de siguranţă a fost pentru mine cel de atunci acest roman! Mai bine chiar decât în Jurnal (căci speram că voi putea publica romanul), mă descărcăm, scriindu-l, de toate eşecurile şi umilinţele. De ani de zile, mă prezentam cu regularitate la concursurile „Tinerimii române” şi nu dobândisem nici măcar o menţiune. Îmi amintesc de concursul din clasa a VI-a. Nu mai ştiu ce subiect ni se dăduse, dar scrisesem atât de „inspirat” şi, recitind manuscrisul, am fost atât de entuziasmat, îneât nu mă îndoiam că voi obţine „Premiul I cu cunună”. N-am vrut să cred când nu mi-am găsit numele pe lista premianţilor din liceul nostru. Eram sigur că la mijloc e o eroare. În duminica aceea, m-am dus la Ateneu, ca să asist personal la distribuirea premiilor. Când s-a ajuns la clasa a VI-a, inima a început să mi se bată: „Premiul I cu cunună” îl câştigase un alt Mircea: Mircea Ionescu, de la Liceul „Matei Basarab”. Ştiam asta mai de mult, căci numele premianţilor fuseseră publicate în „Universul”, dar până în ultima clipă crezusem că era o greşeală de tipar.”

Nae Ionescu plănuia să scrie în perioada întâlnirilor de la vila sa din Băneasa, Metafizica, pe care o prezentase anterior doar în cursuri:

„În iarna anului 1940, am avut neaşteptata bucurie de a-l regăsi pe Nae Ionescu. Fusese liberat din Spitalul Militar de la Braşov şi a venit să mă vadă în strada Palade. Deşi nu-şi recăpătase catedra, i se îngăduise să primească, săptămânal, la vila lui de la Băneasa, un grup de tineri filosofi şi discipoli: Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Ioan Gherea, C. Noica şi alţii. Inutil să evoc interesul, varietatea şi pasiunea discuţiilor. Pentru întâia oară l-am simţit pe Nae Ionescu decis – aş spune, chiar nerăbdător – să-şi scrie Metafizica pe care o prezentase în atâtea cursuri. La întâlnirile noastre nu-mi amintesc să se fi discutat vreodată „politică”, nici măcar misterioasa imobilitate militară de pe frontul occidental.”

În ultimul an de viață al profesorului Nae Ionescu (1940), Eliade făcea parte dintr-un grup restrâns de discipoli (alături de Noica și Vulcănescu) care se întâlneau săptămânal la vila acestuia din Băneasa pentru discuții filosofice:

„Nu se întâmplă aşa în preajma morţii? Mă întrebam ascultând exploziile bombelor, parcă tot mai apropiate. Destinul începea „să-şi arate colţii”, cum se exprimase odată Nae Ionescu, nu mai ştiu în legătură cu ce întâmplare sau cu ce personaj. Mi-am amintit cu o tulburătoare precizie cum, în timp ce purtam cu alţi trei prieteni coşciugul lui Nae Ionescu către groapă, m-am împiedicat şi, cu un mare efort, m-am sprijinit într-un genunchi, până ce s-a repezit cineva şi m-a ajutat să mă ridic. Cunoşteam superstiţia populară că cel care alunecă ducând un mort la groapă e ursit să moară în cursul aceluiaşi an. Când i-am povestit ce mi se întâmplase, mama a încercat să mă liniştească, citându-mi exemple din istoria familiei noastre, exemple care infirmau, uneori cu umor, superstiţia populară.
E drept, nu-mi mai amintisem de acest „semn”, deşi mă gândeam adesea la ultimele luni ale lui Nae Ionescu şi, mai ales, la moartea lui. În dimineaţa de 15 martie 1940, sunase telefonul. A răspuns, ca de obicei, Nina. Apoi, s-a îndreptat spre mine.
— A murit Profesorul, mi-a spus, foarte palidă.
Îl văzusem cu puţine zile înainte, la vila lui de la Băneasa. Era întins în pat, acoperit cu o pătură. M-a privit lung, încer-când să zâmbească. N-a scos nici un cuvânt. Apoi, doctorul mi-a apucat braţul şi am ieşit în vârful picioarelor. Profesorul ceruse să ne mai vadă o dată, pe noi, prietenii, elevii şi colaboratorii lui cei mai apropiaţi; ca şi cum ar fi voit să-şi ia rămas bun de la fiecare în parte.”

„Simpozioanele la „Criterion” reîncepuseră la Fundaţia Carol, dar închiriasem şi sala Fundaţiei Dalles pentru un ciclu de conferinţe închinate istoriei muzicii. Tema care îmi revenise mie era muzica asiatică şi primitivă. Cum conferinţele erau însoţite de exemplificări corale şi instrumentale, trebuia să caut cât mai multe înregistrări şi transcripţii. Nu aveam decât câteva discuri de muzică religioasă şi populară bengaleză şi prea puţine transcripţii de melodii balineze. O bună parte din documentare am găsit-o la G. Breazul. Câţiva tineri muzicieni s-au oferit să adapteze melodiile africane, asiatice şi oceaniene la instrumentele de care puteam dispune şi să improvizeze un cor în stare să reproducă atât ritmurile Africii ecuatoriale, cât şi melancolicele monotonii indoneziene. Spectacolul a avut un succes extraordinar. Vorbeam zece-cincisprezece minute despre muzica indiană, în special despre cea bengaleză, şi apoi mă retrăgeam – şi din spatele cortinei apăreau instrumentiştii sau corul, şi în sala Fundaţiei Dalles răsunau, poate pentru întâia oară în România, arii din Travancore sau Puri. Reapăream şi încercam să evoc mitologiile şi religiozitatea anumitor populaţii arhaice, apoi dispăream şi publicul asculta fascinat cântecele rituale bantu, melopeele malaeziene, chiuiturile sincopate ale cutărui trib australian. Întreg acest ciclu de conferinţe a fost de altfel urmărit cu entuziasm de un public din ce în ce mai numeros. Ciclul a fost încheiat de Petru Comarnescu cu o conferinţă despre jazz, abundent ilustrată de cel mai bun jazz al Capitalei de pe atunci.”

„Pentru membrii „Criterionului”, simpozionul nu se încheia în sala „Fundaţiei”. Ne adunam toţi la cafeneaua „Corso”, unde ocupam un colţ întreg, la etaj, şi continuam discuţia până după miezul nopţii. De obicei, Dan Botta, care participa foarte rar la simpozioane, îşi exprima succint, dar necruţător impresiile, nu uita niciodată să ne amintească răspunderea pe care o aveam faţă de public. Pentru el, asta însemna în primul rând datoria de a ridica publicul, nu până la noi, ci dincolo de noi, până la idealurile noastre. Dan Botta credea că „Criterion” poate efectua, în minţile celor mai inteligenţi dintre ascultători, o operaţie de anamnesis platoniciană. Asistând la simpozioanele noastre, unde erau prezentate şi dezbătute atâtea puncte de vedere, publicul asista de fapt la un nou tip de dialog socratic. Scopul pe care-l urmăream nu era numai informaţia, ci, în primul rând „trezirea” auditorilor, confruntarea lor cu ideile şi, în cele din urmă, modificarea modului lor de a fi în lume.
Evident, urmau lungi, însufleţite discuţii. Nu pentru că ceilalţi nu împărtăşeau ideile lui Dan Botta despre rolul „Criterionului”, ci pentru că nu erau întotdeauna de acord cu mijloacele pe care le preconiza el. Dan Botta insista ca măcar unul dintre vorbitori să nu facă nici o concesie „publicului de rând”, ci să utilizeze limbajul sever al metafizicii, al ştiinţei sau al poeziei. De obicei, cam aşa se întâmpla. Dar unii dintre noi socoteau că simplul fapt de a dezbate probleme dificile era destul de curajos, că nu trebuie să agravăm dificultatea printr-un limbaj excesiv de riguros. Dar, evident, eram toţi de acord că fiecare vorbitor e liber să utilizeze „stilul” care-i convenea.”

„Atunci, în preajma Crăciunului, încă nu-mi dădeam seama de toate acestea. Trăiam încă euforia începuturilor. După un an şi jumătate, scriam din nou un roman; şi de data aceasta, un roman autobiografic. Puteam fi din nou singur, zi şi noapte, pentru că Sorana plecase de două săptămâni în Moldova, să petreacă sărbătorile cu ai ei. Am petrecut şi eu Crăciunul cu familia, dar de câte ori puteam mă întâlneam cu prietenii. Hotărâsem să ne adunăm de revelion la Mia Steriade; de fapt, încăperile pe care le ocupa tatăl Miei, pictorul Steriade, la Muzeul Kalinderu. Eram aproape întreg grupul de prieteni de la „Criterion”, la care se adăugaseră câţiva invitaţi. Contribuisem fiecare cu o anumită sumă şi câţiva dintre noi îşi luaseră însărcinarea să decoreze sălile, să cumpere vinurile şi să pregătească bufetul. Angajasem şi un pianist, aşa că cei care au voit (în frunte cu Mircea Vulcănescu şi Mişu Polihroniade) au putut dansa până dimineaţa. Am petrecut împreună cel mai reuşit revelion pe care-l cunoscusem până atunci.”

În iarna anului 1936, Eliade a petrecut mult timp cercetând lăzile cu manuscrise ale lui B. P. Hașdeu pentru ediția critică pe care o pregătea:

„În iarna aceea, mă concentrasem cu toată vigoarea asupra ediţiei Haşdeu. Transcrisesem câteva mii de pagini, stabilisem variantele la poezii, alcătuisem o bibliografie destul de întinsă. Lucram acum la prezentarea textelor şi la introducerea generală. Ceasurile petrecute la Arhivele Statului, unde se aflau lăzile cu hârtii aduse de la „Castelul” din Câmpina, mă impresionaseră nespus. Erau sute şi mii de pagini, unele doar cu câteva cuvinte scrise: „mesajele” trimise de lulia în timpul şedinţelor spiritiste. Găsisem nenumărate reviste de lingvistică, istorie şi folclor, cu paginile netăiate. Bătrânul Haşdeu renunţase definitiv la toate pasiunile tinereţii şi maturităţii sale. Aveam uneori impresia că rătăcesc printre ruine.”

Profesorul universitar Constantin Rădulescu-Motru a participat la banchetul de la Capșa, în semn de solidaritate cu Eliade:

„Cu puţine zile înainte, Const. Kiriţescu, director general la Ministerul Instrucţiei Publice, publicase în toată presa un comunicat oficial în care atrăgea atenţia rectorului Universităţii din Bucureşti că eu, suplinitorul conferinţei de metafizică la Facultatea de Litere, eram autorul anumitor scrieri „pornografice”. Evident, era urmarea firească a campaniei lui Cocoş împotriva Domnişoarei Christina. Partea tragicomică a comunicatului Ministerului de Instrucţie era că fusese redactat tocmai de Const. Kiriţescu, poreclit „directorul de canapea”. (Era teroarea profesoarelor tinere). A trebuit să dau în judecată Ministerul Instrucţiei Publice pentru calomnie, cerând un leu simbolic drept despăgubiri.
Acele luni de vară se numără printre cele mai stenice şi mai glorioase din tinereţea mea. Căci de pretutindeni s-au ridicat glasuri ca să-mi ia apărarea. N. I. Herescu, secretarul general al Societăţii Scriitorilor Români, a organizat un banchet la „Capșa” în cinstea mea, cu preşedintele Societăţii, generalul Condeescu, Liviu Rebreanu, V. Voiculescu, Ionel Teodoreanu şi alţi scriitori, invitând de asemenea pe decanul Facultăţii de Litere, Rădulescu-Motru, şi mulţi alţi profesori, printre care îmi amintesc de Nae Ionescu, CC. Giurescu, Al. Rosetti, O. Onicescu. Printre martorii mei la prima înfăţişare de la Tribunal, erau Nae Ionescu, Motru, Rosetti, Herescu. Nu-mi mai amintesc numele avocatului ministerului, dar avocaţii care se înscriseseră în apărarea mea erau fără număr. Când m-am dus la Tribunal, împreună cu Nae Ionescu, la prima înfăţişare am întâlnit-o în sala paşilor pierduţi pe una din cele mai strălucite studente ale mele, Mariana Klein (căsătorită curând după aceea cu un alt excelent student al meu, Mihail Sora). Avea pe atunci părul blond, despletit, lăsat pe spate şi în dimineaţa aceea părea o walkirie deznădăjduită. S-a apropiat într-un suflet de Nae Ionescu şi l-a apucat de braţ:
— Domnule Profesor, trebuie să-l scăpaţi! A exclamat cu ochii în lacrimi. Nae Ionescu a liniştit-o, bătând-o pe umăr. Când am rămas singuri, mi-a spus:
— Dacă ai reuşit să trezeşti asemenea devotamente prin: tre studenţi, nu mai am nici o îndoială de viitorul tău.”

„Cine nu scăpa o singură dată prilejul să aducă vorba despre filosofia indiană era Mircea Vulcănescu. Locuia tot în casa părintească din strada Popa Soare, dar era căsătorit a doua oară, cu Marguerite, şi avea deja o fetiţă. Se îngrăşase destul în ultimii ani, dar faţa îi rămăsese tot frumoasă, cu ochii mari, negri, adânci. Aşa a rămas până la ultima noastră întâlnire, zece ani mai târziu – continuând să se îngraşe, umblând însă vioi, plimbându-se necontenit prin cameră şi neîncetând să vorbească despre orice, sclipitor, cu aceeaşi uluitoare erudiţie şi claritate. Citea tot, în toate direcţiile, şi, orice ar fi făcut, făcea mai bine decât ceilalţi. Când s-a hotărât să joace bridge, a învăţat, cu îndărătnicie şi metodă, câteva săptămâni – şi apoi a ajuns campion. Scria cu aceeaşi uşurinţă şi competenţă despre probleme de teologie răsăriteană, economie bancară sau un roman modern. O dată, i-a căzut în mână o revistă franceză care anunţa un concurs în legătură cu romanul detectiv în curs de publicare. Mircea Vulcănescu a citit romanul şi a răspuns pe loc. Şi, evident, soluţia găsită de el era cea justă. Câteva săptămâni în urmă, numele lui se afla în fruntea listei.
[...]
În anul acela, era directorul Vămilor. Nu înţeleg prin ce miracol s-a putut menţine în post atâţia ani, pentru că era mai mult decât incoruptibil: era de o onestitate rigidă, uneori fără contact cu realitatea. Mi-a mărturisit o dată că nu avea alt criteriu decât Regulamentul Vămilor, pe care nu-şi îngăduia să-l interpreteze, ci îl aplica ad litteram.
De la el am aflat că Stelian Mateescu fusese de curând internat, în ultimii ani, căzuse oarecum în mania religioasă, dar scrisese totuşi, spunea Mircea, câteva nuvele extraordinare. Apoi, pe neaşteptate, a izbucnit: a venit într-o seară la Mircea, a scos de sub palton un cuţit mare, de bucătărie, şi s-a repezit la el să-l înjunghie. Plănuise să-şi asasineze cei mai buni prieteni – ca să-i apere, pare-se, de ispitele Diavolului.
[...]
În afară de Nae Ionescu, Mircea era singurul cu care discutam pe îndelete filosofia indiană. Îl interesau mai ales soteriologia şi estetica. Cum avea o memorie prodigioasă, îşi însuşise repede întreaga terminologie tehnică. Ceilalţi prieteni îl ascultau uluiţi, când mă întrerupea ca să adauge un detaliu sau să precizeze o expresie. Cum avea timp de toate, nu numai că-mi citea foiletoanele din „Cuvântul”, dar asculta şi conferinţele pe care începusem să le ţin la Radio.”

Piesa „Samson” la Teatrul Național, considerată prost jucată și pusă în scenă:

„26 septembrie 1933 
Văzut aseară „Samson“ la Teatrul Național cu Romuald Bulfinsky, Aura Buzescu, Natașa Alexandra, Critico etc. etc. Nu se poate admite – orice ar fi – ca la sfârșitul piesei Anne-Marie să poată iubi un atare om. E imposibil. Tipul e total antipatic. Rolul de măcelar i-ar merge ca o mănușă. Într-un cuvânt, piesă prost jucată și prost pusă în scenă. Astfel de orori îți suscită mila, mai ales când e vorba de scena Teatrului Național.”

Mai târziu, ea participă la diverse premiere, cum ar fi „Icarii de pe Argeș” sau „Bunbury”:

„Miercuri, 6 noiembrie 1940
Iar un hiatus în acest caiet. Câteva zile în care n-am avut chef să-mi înregistrez nimicurile vieții. Astăzi revin (on revient toujours). După-masă fost la Nuni [Dona]. Era primul comitet al Clubului „Penei negre“. Prezenți Lucica [Vasiliu] (cu „porumbelul“), Nuni și eu cu o durere de cap impresionantă. Am luat o aspirină și am făcut un haz nebun pe chestia Clubului.
Seara premieră la Național cu „Icarii de pe Argeș“. M[ircea] B[erindei] în smoking, oribil de jenat. Era într-adevăr singurul. Erau și Cl[ody Berthola] cu Ştefan [Constantinescu] și Laetiția [Zevedei]. Mi-au propus să merg cu ei la Hunedoara pe câteva zile. Mai târziu văzut și pe Climovitz. Mă privea oarecum acid. E foarte simpatic, cu toată teozofia. Culcat târziu.”

„Joi, 15 decembrie 1938
[...]
La 8 ½ mers cu R[areș], Titi [Ionescu] și H[aig] la premiera de la Național. M-am amuzat la teatru pentru întâia oară de nu știu câți ani. Şi foarte probabil că asta grație nu interpretării, ci piesei: „Bunbury“. Marieta [Sadova] în Miss Prim, m-a convins de data asta că e realmente o mare artistă. Înțeleg prin asta că, întrupând fiecare personaj diferit, se duce ea la personaj, și nu reduce personajul la proporțiile ei personale, cum fac în general actorii. În felul ăsta, Marieta este o nouă surpriză cu fiecare rol.
Mă gândeam prin contrast la Marieta Deculescu, care e foarte drăguță și foarte corectă, dar pe care, dacă o vezi de trei ori, ai epuizat-o. Poți, înainte de premieră, prevedea matematic gestul, tonul și toate micile ei farmece. Variază numai toaleta și numele pe care-l poartă.”

Jeni Acterian petrece mult timp la Fundație citind autori precum Freud, Nietzsche sau Aristotel:

„6 februarie 1936
La Fundație. Citesc aici de la 3. M-am cam săturat. Am citit Un souvenir d’enfance de Vinci de Freud. Vastă tâmpenie. Am mai citit 40 pagini din Ainsi parlait Zarathoustra. Grozav. A venit Emil C[ioran] acum vreo oră. Am pălăvrăgit puțin pe sală. Văd c-a plecat.”

„17 noiembrie 1936
Citesc toată dimineața – în fiecare zi – din Fizica lui Aristot, la Fundație. Am terminat azi Cartea a II-a. S-au anunțat aproa​pe toate cursurile, dar nu mă interesează. Am încercat cu enor mă bunăvoință să mă duc. Am fost chiar la cursul de deschidere al lui Bagdasar, care e așa de drăguț cu mine. Atât de multe eforturi am făcut ca să nu izbucnesc în râs sonor, încât am ieșit bolnavă din seminar. Bineînțeles, nu voi repeta experiența.
Asta înseamnă să stau toată ziua la Fundație și să citesc. Nu știu cum am să rezolv cu Aristot. La Fundație nu se găsește decât volumul întâi din Fizică. Din Metafizică se găsesc vol. II și III. Nu știu unde să găsesc restul. Mircea [Berindei] îl are în italiană. Dar n-aș vrea să citesc Aristot în italiană.”

„Luni, 9 sept. 1940
Sculat pe la 9. Mers la Fundație. S-a (în fine) deschis. Citit din Couturat: Les principes des mathématiques. La 12 mers pe jos acasă. O veste bună: a venit H[aig]. După-amiază mers la ei. Nu erau acasă. La Fundație încercat să citesc, dar n-a mers. Dorul de H. probabil. Venit Al[ice Botez] și mers într-o cofetărie. Apoi la M[arieta Sadova]. Stat toată seara cu H. și Sor[ana Țopa], Rar[eș], Ar[șavir]. Pe la 11½ acasă. Discutat tot timpul «eve​nimente».”

„31 octombrie 1946
Fundație. Îmi încep lucrul. M-am înscris la bibliotecă și-am găsit o carte despre viețile post-mortem în credințele umanității. Un anume James Thayer Addison. Aici aceeași liniște, același decor, alte capete. Lume infinit mai puțină. O singură sală deschisă. Se poate lucra.”

Jeni Acterian descrie sala de lectură și interacțiunile cu prietenii sau colegii, pe holurile instituției:

„15 mai 1936
Seminar la Florian. Un băiat bun a citit o lucrare despre Kant. Lamentabil. Ceea ce e mai jalnic e că Florian a spus că lucrarea e foarte bună. Pe urmă la bibliotecă, unde am citit vreo trei ore. Apoi am citit și acasă dintr-un curs de logică.
După-amiază iar la bibliotecă, citesc puțin din Kant de Ruyssen. Am sporovăit cu Ruxandra U[reche] și M[ircea] B[erindei], am citit o piesă de teatru.”

„22 iunie 1936
[...] Am încercat să citesc la bibliotecă, dar este aproape imposibil: prea multe cunoștințe. Am fost la Rod[ica Burileanu], care s-a întors de la Belgrad. Pe urmă am întâlnit-o pe Alice [Botez] și ne-am dus până în Parc.
* Ieri, examen de logică. Am asistat. Alice a fost extraordinară. Ne-am dat întâlnire pentru după-amiază la bibliotecă și seara am rămas din nou la ea până după miezul nopții. [...]”

„2 septembrie 1938
[...] Mi-am adus aminte de plinătatea și auriul zilelor de bibliotecă de acum doi ani. De Al[ice Botez] și de ceilalți care veneau pe rând să pălăvrăgească alene, în timp ce cartea stătea răsturnată și inutilă pe masă; de plecările în grup, cu râsete proaspete și totuși amare; de bătăile și sminteala neglijent nebună a băieților. Fundația mi-a făcut azi impresia unui castel părăsit de castelani.
Am plecat din sala de lectură cu un lung oftat ușurat. Mă gândesc că nu mai am decât un an de facultate și că poate am să-l regret cândva.”

De la biografie la bârfa culturală, despre Van Gogh:

„Miercuri, 9 noiembrie 1938
Citit Lust for Life de Irving Stone. Pentru o biografie, chiar romanțată, prea e roman. Ar fi putut să găsească altă com​pozi​ție pentru a povesti viața lui Van Gogh. La Fundație citit scrisorile lui Van Gogh către fratele său Theo.
[...]
Joi, 10 noiembrie 1938
Fundație. Întâlnit pe Ion [Frunzetti], care s-a instalat lângă mine și am discutat Van Gogh tot timpul.”

Jeni Acterian dorește să devină studentă la Universitatea din București pentru a obține libertate și posibilitatea unei burse la Paris:

„28 august 1933
În anul ce vine va trebui să dau două clase odată spre a-mi putea lua bacalaureatul. Vreau cu orice preț ca în anul viitor, la toamnă – dacă nimic catastrofal nu se va produce –, să fiu studentă în litere și filozofie la Universitatea din București. Titlul acesta de studentă înseamnă pentru mine: libertate,
prieteni și prietene, amuzament și îndeosebi muncă spre a putea căpăta o bursă. Paris. Şi pe lângă toate acestea, singurătate și tot ce implică acest cuvânt când ai posibilitatea să n-o utilizezi. Da, scumpa mea, totul e perfect, dar dacă n-ai trecut exame​nele? Ce te faci? [...].”

Ea participă la cursuri ținute de profesori precum „Profesorul” Nae Ionescu, P.P. Negulescu sau Mircea Florian:

„9 ianuarie 1936
Nu știu cât e ceasul exact, dar trebuie să fie cel puțin 2. Nu pot dormi și pace. M-am zvârcolit ore întregi și acum m-am sculat să scriu puțin. Poate-mi trece. Nu pot adormi și mâine dimineață am seminar la Florian, la ora 8. Trebuie să găsesc o soluție.
Soluția am găsit-o. M-am dus în bucătărie și am mâncat o tartină cu unt și un măr, care, spre norocul meu, a avut efect strașnic. Asta la 2 noaptea, Doamne D-zeule! Şi-acum: To bed”

„11 decembrie 1936
[...] 
Profesorul nu și-a reluat cursul în ziua de 9, după cum mă așteptam. De data asta e pentru săptămâna viitoare, când va fi pentru după Crăciun, așa cum am prezis. Ieri, după ce ne-a anunțat servitorul iară că nu ține, propunea cineva ca atunci când o veni să nu mai meargă nimeni, că prea trage chiulul. Numai că el e în stare să-și ție cursul cu foarte multă seriozitate în fața sălii goale.”

„Luni, 10 octombrie 1938
La Facultate. Nu s-a mai anunțat nici un examen. În schimb, m-am ciocnit de Nistor care m-a luat pe sus la Mariana K[lein] Am umblat apoi toți trei pe străzi, Nistor făcând bancuri, Mariana enervându-se de ele și eu… Trecut iar pe la facultate unde m-a întâmpinat salutul bleg zâmbăreț al lui Bagdasar. Apoi l-am lăsat pe Nistor, care cam vroia să rămână cu mine, și m-am dus cu Mariana prin Cotroceni să-și ia o carte. [...]”

„20 decembrie 1938
Deunăzi eram la Facultate la ora 9 dimineața, așteptând cu resemnare ora de curs a lui A[nton] D[umitriu]. Stăteam de vorbă cu Nistor și, în afară de noi, erau presărați prin amfiteatru vreo 20 de studenți. Se făcuse deja 9 și un sfert și ne întrebam tocmai ce i s-o fi întâmplat punctualului nostru logician, când s-a deschis ușa și a apărut un individ cu o căciulă pe cap și niște hârtii în mână. S-a așezat foarte liniștit în fotoliul profesoral, și-a pus căciula pe masă și a început să vorbească. Noi înghețaserăm. Ne-au trebuit câteva secunde ca să ne dăm seama de situație. Din cele spuse de individ, reieșea că își deschidea cursul. Spunea niște lucruri istorico-bibliografice. Se scula din când în când și zgâria la tablă un nume de autor sau de oraș, cita în franțuzește din Napoleon și pe urmă traducea etc. etc. etc. De câte ori se întorcea la tablă să scrie, noi râdeam ca nebunii cu batistele la nas și făceam semne unuia să-i spună că probabil greșise adresa. La un moment dat însă Nistor și cu mine ne-am dat seama că individul nu era de fapt prost deloc și că situația era deci [cum] nu se poate mai penibilă pentru el. Am încercat deci să le facem semne studenților, care afectau niște aere foarte atente și unii se făceau chiar că iau note. Era însă inutil. Intraseră toți în joc și făceau un haz nebun. A fost o scenă de comedie americană, și bietul om a vorbit în fața atentei asistențe care bufnea de râs, de câte ori întorcea spatele, timp de 40 de minute. Când a intrat omul de serviciu să clarifice situația, a fost un moment de grea tensiune. Noi eram sugru​mați de râs, dar de-o impecabilă gravitate. Nu pot însă descrie larma ce a urmat ieșirii lui.
* La 2 ½ seminar la Florian. Stat între Ion [Frunzetti] și Tecucianu și râs de referenta „nepoata din flori a lui Liard“, cum o botezase T., „nepoată“ care avea o mare preferință pentru cuvântul „inectulabil“, care probabil la ea acasă însemna „ineluctabil“.
La 4 mers la Vianu.
Azi, o zi înzăpezită, dar pentru prima oară fără ger.”

Experiența studentei Jeni Acterian la examenul de licență:

„26 octombrie 1940
Sâmbătă mi-am întrerupt iar „jurnalul“. Imposibil să-l țin regulat. Nu sunt om disciplinat, nici harnic. Peste acest fapt nu se poate trece. Chiar cât am scris n-am scris zilnic. Le completam o dată pe săptămână, din memorie.
Am dat scrisul la licență săptămână asta. Marți: Istoria Filozofiei cu Posescu și A[nton] Dumitriu. Mi-au dat „Originile idealismului platonic“.
Era și Giza D[umitriu]. Tot amabilă și lingușitoare. Adică mai. Probabil din cauza „D-nului Director“. M-a așteptat să termin și am intrat într-o cofetărie.
Joi: Logica cu Anton Dumitriu, evident, pe primul plan. Posescu făcea figurație. Anton a insistat să scriu despre „Raționamentul matematic“. S-a uitat tot timpul să vadă ce scriu și a mers până la a înțelege greșit ce scrisesem și a se contrazice cu mine pe o chestiune în care nu încăpea discuție. Preaiubita-i
consoartă a dat și ea examen. M-a așteptat iar și am mers din nou într-o cofetărie. Stat până pe la 9. Era frig, urât și-mi începuse un guturai groaznic. Luni am oralul la Logică și Istoria Filozofiei. Ieri mi-a fost atât de rău încât n-am citit nimic. M-am dus la mama la sanatoriu și-am luat buline tot timpul.
[...]
E aproape comică licența mea. „Aproape“ e benign, de altfel. Este ridicolă de-a binelea. Din cauza răcelii și a guturaiului, îmi vâjâie capul și urechile. Din cauza indispoziției, am o stare de oboseală groaznică și crampe în burtă.
E sâmbătă seara și luni la 11 am două examene. Ar trebui să citesc toată Logica lui Goblot, căci n-am citit nici un tratat de logică pentru licență, și să revăd și puțin dintr-o istorie. Când? De altfel mă gândesc la Negulescu (e cumsecade, săracul, dar tare e superior și mumificat) și-mi dau seama că e inutil. E atât de convins de stupiditatea intrinsecă a tuturor studenților, încât simți sub ochii lui că devii cum crede el că ești. Asta în cazul în care nu ești astfel, căci dacă ești în original așa (ceea ce din nenorocire se poate afirma pentru majoritatea studenților, deci tot Negulescu are dreptate), atunci probabil că nu simți nimic.”

Jeni Acterian frecventează Ateneul pentru concertele dirijate de George Enescu sau recitalurile unor artiști precum Kempff:

„2 octombrie 1937
S-au anunțat patru concerte simfonice Enescu, ciclul Beethoven și patru de vioară. N-am putut cumpăra decât două bilete, dar sper că asta nu înseamnă că nu mă voi duce decât la două concerte. În orice caz, am fost la timp pentru a găsi pentru a 5-a simfonie. Nu mai erau decât două bilete (cele mai scumpe locuri). Am fost obligată să iau, nu fără să mă bălăbănesc. Acum însă sunt încântată că nu voi mai avea toate acele șiruri de capete, tot timpul mișcătoare, în fața mea.”

„24 noiembrie 1942
Ieri aveam 37,8 temperatură la ora 3. Seara mi-a crescut vertiginos. Simțeam cum iese foc din mine. În halul acela m-am îmbrăcat totuși și m-am dus la Kempf. A cântat numai Beethoven. O fugă și variațiuni pe o temă din „Eroica“: mărturisesc că am găsit-o puțin grosolană. Sonata în re minor cântată minunat. În partea a doua, „Appassionata“ și dat sumedenie de suplimente tot din Beethoven. Cu toată temperatura și durerea de cap, concertul mi-a făcut o mare bucurie. Mi-a plăcut chiar mai mult decât cel de sâmbătă, cu toate că toți pretențioșii din sală spuneau că a fost mult inferior.
Ieri, la Kempf, în spatele meu – puțin mai spre stânga – stătea dl Viș[inescu], zis Costel, cu o domnișoară înaltă, blondă, destul de nostimă. Cam afectată, gen „intelectuală“, cu reputație în familie și prin împrejurimi de deșteptăciune (pentru că e puțin mai dezghețată ca altele, a citit Valéry și discută despre Heidegger fără să-l fi citit, dar găsindu-l „pasionant și interesant“). Am cunoscut-o (cunoscut e un fel de a spune) anul trecut la celebra Asociație filozofică la care venise și se instalase picior peste picior și fuma în cel mai modern și convins fel posibil. Îmi amintesc că ne amuzase puțin pe Al[ice Botez] și pe mine aerul ei de vădită superioritate. Şi din câteva cuvinte ale ei mi-am făcut o părere care cred că nu e greșită. Când l-am văzut pe Costel cu ea, m-am gândit imediat la C[ella] D[elavrancea]. Mai târziu, am văzut-o pe C.D. care îi privea pe furiș peste capete. Când m-a văzut, a venit drept la mine și a început să facă o lungă și inutilă conversație (de obicei ne salutăm, ne zâmbim, dar nu ne oprim). Am înțeles de ce făcea atâta amabilă și încântată conversație cu mine urmărind direcția privirilor ei fixe, aprinse ca de jar. Mi-a fost milă.”

Ea critică adesea zgomotul făcut de publicul snob în timpul execuțiilor muzicale:

„17 noiembrie 1936
[...]
Am fost aseară la concertul Brailowsky. Chopin, Ceaikovski și Liszt (dans macabru). Orchestra proastă, dirijorul submediocru: Fritz Fall. Muzica bună, fără a fi majoră. În schimb, el, un mare pianist și un mare actor. O minunată siguranță în fața pianului. Cântă elegant și-și armonizează gesturile cu muzica. Are un profil fin și-l pune în valoare.
Concertul de marți seara al lui Enescu a fost slab. Din cauza lui Gherea care acompania prost și din cauza publicului care făcea gălăgie. Cădeau pe jos, răsunător și cu răsunet în nervii mei, tot felul de obiecte: binocluri, face-à-main-uri, poșete etc. etc. Instrumente feminine pe cât de inutile la un concert, pe atât de necesare persoanelor snoabe. După pauză urma Sonata Kreutzer. Enescu a intrat, a fost aplaudat și a început să cânte. După câteva fraze a trebuit să se oprească. Afară nu se sunase sfârșitul pauzei și mai tot publicul (cel masculin, care nu poate să stea mai mult de o oră fără să fumeze, și cel feminin, care nu se gătise doar ca să nu fie văzut) intra discret și pe vârful picioarelor, făcând un zgomot îngrozitor. A stat Enescu timp de mai mult de 5 minute cu vioara de-a lungul trupului și cu o aparentă resemnare (foarte aparentă), până s-a instalat lumea care nu mai sfârșea de intrat. După asta mai cântă Sonata Kreutzer dacă poți.”

Jeni Acterian se plimbă prin Cișmigiu cu prieteni precum Viorica Haragic sau Ion Frunzetti, discutând despre tragedie sau evenimente cotidiene:

„Marți, 26 mai 1936
Am lăsat examenele pentru la toamnă. E mai simplu. Voiam să dau numai două. Or, mi s-a spus că sau le dau pe toate, sau nici unul. Am ales nici unul. Sincer, n-aveam nici un imbold să trec examenele acum.
Plimbare în Cișmigiu cu Viorica [Haragic] și Rod[ica Buri ​leanu], discuție fără șir etc.
După cursul lui Mircea Eliade, din nou cu Viorica și cu M. B[erindei] în locul lui Rod, prin Cișmigiu. Viorica, incitată probabil de decorul poetic (lac, seară plăcută…), de muzica idioată, dar muzică totuși, a început să-mi facă tot felul de confidențe amoroase cu privire la un englez cu care bea de obicei whisky. Povestea o cunoșteam deja. Mi-o mai povestise tot ea. O cunoșteam și din ironiile lui Emil B[otta] și Mircea [Nicolau] privind această aventură.
Ce înseamnă să nu poți ascunde nimic în tine! Am discutat despre dragoste, sentimentalitate și altele. Era de-a dreptul pe​ni​bil și-mi venea să mă strâmb de râs. Cu greu mă abțineam.
[...]
După-amiază abia adormisem când au sosit Emil B[otta] și Mircea. Am stat în minuscula mea cameră până seara. S-a râs. E. își bătea joc de Bianca, pe care voia s-o cucerească de la fereastră, și tot felul de alte asemenea glume sărate sau nesărate. După aceea ne-am dus cu toții la Rod. Erau acolo Yvonne, Eugen [Ionesco] și alții. Emil ne-a citit poeme de Supervielle. Eugen făcea tot soiul de năzbâtii și comicării. Am pornit pe ploaie în Cișmigiul pustiu și magnific, care mirosea a pământ ud și a mireasmă de arbori în floare.”

„9 decembrie 1946
[...]
Eram tare lipsită de elan – zile în șir – până sâmbătă seara când am luat drumul spre Loi [Nasta]. Am plecat de-acasă tot cu elanul rupt și cu amorțeala pe care o târam în mine ca pe un sac cu pietroi în fund. Ploua destul de tare, un fel de ploaie de vară cu picături mari. Şiroia pe asfaltul parcului Filipescu și nu era nici un câine pe stradă. Mergeam ghemuită în trenci în atmosfera aceea mizerabilă și am simțit dintr-odată că se pune ceva la loc în mine. În mod idiot și contradictoriu, ca pentru a-mi dovedi că nimic nu-i urât în sine, că orice depinde de viziune, viața mi s-a părut de-o minunată frumusețe. Strada neagră și strălucitoare, ploaia grea și parfumată, liniștea străzii sub lămpile care se clătinau în vânt mișcând umbre și lumini galbene; era frumos, într-adevăr frumos. Poate puțin film francez polițist-nostalgic, dar e frumos, uneori, un film francez polițist-nostalgic. Oricum, mie îmi trecuse starea de somnolență mohorâtă. Am ajuns la Loi om viu și bine dispus. Şi pe urmă mi-am amintit deodată de Dobra… bombardamentele etc. etc.”

Împreună cu prietenii, Jeni Acterian vizitează Grădina Botanică, loc unde discuțiile alternează între glume și teme metafizice:

„Marți, 26 mai 1936
[...]
Duminică dimineața am fost la Grădina Botanică. Cu Nana și vărul ei. Cu adevărat mai bine e de discutat cu Viorica, simțindu-i ridicolul, decât să te plimbi cu asemenea oameni. Am impresia că am picat dintr-o altă planetă când mă aflu între ei. Ar trebui să fie pentru ultima oară. Nu e nevoie să-mi complic inutil existența care și așa e suficient de complicată."

„8 mai 1938
Ieri am fost la seminarul lui Mircea [Vulcănescu]. Prezenți toți cei obișnuiți; asta înseamnă vreo 10. Când nu sunt toți prezenți, nu​mărul variază între 4 și 7. Unul dintre noi, care vorbește fără punct și virgulă – tare obositor de ascultat –, a comentat din Metafizica lui Aristot, cartea XII, cap. 9.
După seminar am plecat mai mulți cu gândul să ne plimbăm undeva, la pădurea Băneasa sau la Grădina botanică. Eu îi făgăduisem lui Alice [Botez] să mă duc la Fundație să-i duc ceva și au venit și ceilalți cu mine. Acolo am invitat-o și pe Al. la plimbare. A acceptat.
Alice [Botez] are un fel de a refuza să-și lepede seriozitatea, un fel de a nu putea râde de prostii, care mi se pare cam naiv. Nu știe să fie veselă din disperare. (E adevărat că nu e suficient să știi, trebuie să și poți.) Are un fel de gravitate în public pe care lumea o ia drept pedantism.
De pildă, în plimbarea pe care am făcut-o în Grădina botanică împreună cu Mariana K[lein], Ion F[runzetti], O. N[istor] – în timp ce aceștia povesteau cu vervă tot felul de tâmpenii sinistre și anecdote idioate –, Al. era singura care nu înțelegea necesitatea acestei băi de absurd. Şi era doar cu oameni pe care îi știa bine, suferind în același mod.
Nu râdea nu pentru că „nu înțelegea“, cum îi răspunse unuia din noi care o întrebase de ce nu râde, în timp ce noi ne tăvăleam într-un hohot, ci pentru că nu pricepea să-și bagatelizeze astfel, în crize sau explozii de superficialitate, ceea ce avea mai scump, mai serios în ea, total cufundată cum era în suferința și drama ei. Așa cred.”

Jeni Acterian asistă la un recital de dans dat de Floria Capsali și Gabriel Negri la Operă, fiind profund emoționată de mișcările acestora:

„29 aprilie 1933
Am fost ieri la Operă să văd recitalul de dans dat de Floria Capsali și Gabriel Negri pe muzică de Schumann, Beethoven, Chopin etc. Sală arhiplină (inutil să spun cum am intrat). Datorită amabilității stupefiante a unui tinerel, ne-am pomenit într-o lojă în care se aflau deja patru domnișoare amabile nevoie mare, pe cât de amabile, pe atât de proaste.
Gabriel Negri: un corp superb, perfecțiunea corpului bărbătesc, subțire, zvelt, cutezător, un păr negru abundent răsfirat pe spate. Ca dans: elasticitate, talent, agilitate, dar nu e încă sigur pe echilibrul său (câte un gest uneori prea nesigur, picioarele îi tremură o clipă).
Floria Capsali: mă emoționează și înflăcărează. Nu e nevoie să citezi calitățile unui artist care te înflăcărează. În fața dansului Floriei Capsali nu rămân un rece spectator. Sunt constrânsă să mă concentrez. Urmăresc gesturile grațioase și sigure ca într-un vis, priveam mișcările trupului ei suplu și asta devenea uneori vizibil. E singurul cusur ce i se poate imputa.
Câteodată mă tenta – când una din mișcările acestea era prea frumoasă – s-o prind din zbor și să n-o las să fugă, s-o fixez în mine. Mi-ar plăcea s-o văd dansând pe Floria Capsali o viață întreagă.
Decorul foarte frumos. Lumini superbe, îndeosebi albastrul. Costumele se armonizau perfect.”

„5 noiembrie 1937
Uneori – ca acum – atât de tare mă plictisesc, că toată sunt un larg căscat trist. Îs goală toată, suflet, creier, totu-i gol în mine. Ce rămâne e plictiseala mea. În căutare de narcotic, am zis să mă duc să văd un film. Era 9 seara și, când am coborât din mașină, la Ateneu, mă gândeam – nu știu de ce – că ar fi mai bine să-l întâlnesc pe E[mil] C[ioran]. Când am ridicat ochii, era în fața mea, pe trotuar. M-a uimit atât de tare (mie nu prea mi se întâmplă lucruri pe care unii le numesc coincidențe), încât am fost încurcată câteva clipe. Noroc că el e întotdeauna volubil. Am stat de vorbă și trebuia să râd ca de obicei (ce puțină poftă aveam de râs). Pe urmă au trecut pe acolo – pe stradă – P[etre] Ţ[uțea] și G[eorge] T[eodorescu], care s-au oprit și ei. Au făcut conversație, așa cum obișnuiesc ei, cu paradoxe enorme, puțin scepticism, bârfeală multă, la care am luat și eu parte, desigur, deși n-aveam deloc chef de așa ceva. Toate mi se păreau atât de triste, tocmai când râdeam mai tare, încât n-am mai putut răbda și am plecat.”

Jeni Acterian vizitează frecvent cinematograful pentru a evada din cotidian:

„1 octombrie 1938
Fundație – Croiset. Plecat de acolo cu Nuni [Dona] și Mircea [Berindei]. N. m-a condus până aproape de casă. La un moment dat ne-am ciocnit de avocatul Cristescu, cu care avusesem niște memorabile seri de râs la Mahmud. Sprințara N. a avut ideea să-l urmărim și ne-am executat. E plin de ticuri (scutură din cap, din brațe, din picioare) și am putut constata că icnește, singur fiind.
După aceea, tot Fundație, tot Croiset, dar a venit Al[ice Botez] și ne-am dus la Carlton. Un foarte bun film (humor) american. Lume multă în sală. Văzut pe Mariana K[lein], pe Nistor care ne mima disperat că e o căscătură de pomină. De fapt, nu știu de ce era atâta căscătură, pentru că filmul era foarte reușit. Au americanii o tehnică în genul acesta care nu dă greș deloc. Când am ieșit, plouase, dar era cald și animație teribilă pe străzi. Se simțea pe străzi o bizară destindere. „Războiul a fost evitat“; „Pacea Europei a fost salvată“, cum scriu ziarele. Ce stu​piditate!!!”

„23 septembrie 1938
[...]
La 5 aveam întâlnire cu Ulpia [Botta] la Cartea Românească. Am așteptat sfertul de ceas și m-am dus la Carlton. Un spectacol american foarte bun, cu o actriță nu prea frumoasă, dar care are talent cu grămada, umor etc. Încolo nimic.”

„Luni, 31 octombrie 1938
Băieții m-au adus pe urmă până în centru. După-masă citit Croiset la Fundație. Apoi cu Al[ice Botez] pe străzi și la Carlton. Văzut un film cu Joan Crawford.”

Jeni Acterian participă la cununia religioasă a lui Emil Botta cu Ulpia, remarcând atmosfera tensionată și graba preoților:

„Duminică, 9 octombrie 1938
Dimineață citit pentru Istoria Filozofiei.
Diseară e cununia religioasă a lui Emil [Botta] la Biserica Amzei. În afară de invitație, a trecut E. de dimineață și a lăsat o carte de vizită cu insistenta rugăminte să fim prezenți la nuntă. Pe seară cu Ar[șavir] la M[arieta Sadova], unde se desfășura Ţ[uțea], și de acolo la biserică. Ceremonia a fost dată „rasol“. În trei sferturi de oră, preoții își terminaseră treaba. Ulpia [Botta] și E. erau într-o panică nebună. Aveau un aer rătăcit, foarte explicabil de altfel. Asistență numeroasă și imposibilă. Am văzut-o pe Lucia [Vasiliu], care spunea că „vrea acasă“. M. era foarte elegantă și „grande dame“.
Lucia mi se pare din ce în ce mai drăguță și naturală, cu deosebire în ambianța asta de oameni sofisticați și cabotini.”

Jeni Acterian asistă la un concert de orgă cu lucrări de Bach și Beethoven în catedrala aproape goală, simțind o melancolie insuportabilă:

„26 iulie 1938
Concert de orgă la catedrala Sf. Iosif. S-a cântat Preludiul în re minor de Rinck. Un Bach-Vivaldi, concert în re minor. Apoi un Beethoven extraordinar. Catedrala era aproape goală și în semiobscuritatea aceea sunetele răsunau de-o insuportabilă melancolie.”

„17 martie 1933, seara
Citesc Femmes amoureuses de D.H. Lawrence.
E același stil ca în toate cărțile lui. Din câte am citit, mai slab ca în celelalte cărți.
Astăzi dimineață am ieșit în grădină cu cartea mea. Era tare frumos: soarele călduț de primăvară, cerul albastru fără cea mai mică pată, un cer care nu îngăduie ochilor să privească în altă parte. De atâta frumusețe, Doamne, inima parcă mi se în​călzește puțintel. Uiți totul câtă vreme soarele strălucește astfel.
Acum nu mai am răbdare să citesc, nu mai am chef să rămân acasă. Vreau să rătăcesc pe străzi gălăgioase, singură printre trecători indiferenți. De ce? Mă-ntreb întruna de ce?
De câtva timp sunt în așteptarea unei întâmplări, a unei întorsături în viața mea. E o simplă aprehensiune? E numai o dorință de ceva nou?”

Jeni Acterian străbate strada Lipscani pe o vreme de vifor pentru a cumpăra cadouri și jucării:

„Luni, 23 decembrie 1940
Când m-am trezit, am constatat un vifor cumplit afară. În mod obișnuit n-aș fi ieșit pe o astfel de vreme, dar m-am gândit că Lucica [Vasiliu] are să interpreteze poate într-un fel sau altul nevenirea mea la întâlnire după scena de aseară. Mi-am confecționat la repezeală un „capuchon“ și am înfruntat intemperiile, armată cu două pulovere sub palton. La Cartea Românească n-am găsit decât cărți proaste. Am întâlnit-o pe Lucica și ne-am dus după jucării, apoi prin Lipscani după diverse. La Hachette am găsit Le bruit et la fureur de Faulkner. I-am cumpărat-o lui Al[ice Botez].”

Jeni Acterian relatează despre cordoanele de jandarmi și focurile de armă împotriva grupurilor care cereau abdicarea regelui Carol al II-lea:

„5 septembrie 1940
Deziluzie. Regele nu a abdicat. Citit din Dantzig: Le Nombre. Apoi din Russell. Seara fost la Al[ice Botez]. La întoarcere spre casă era fierbere prin oraș. Cordon de jandarmi pe Bulevardul Elisabeta. Se trăsese cu mitraliera în grupurile de băieți care cereau abdicarea.”

Jeni Acterian vizitează lacul cu prietenele ei, unde aleargă, râd și se bucură de soare:

„Duminică, 25 septembrie 1938 Eram încă în pat când a venit Lucia [Bălăcescu]. M-am îmbrăcat și ne-am dus spre lacul Floreasca. Am alergat, râs. Era o vreme minunată, cu soare cald. Am ocolit lacul și ne-am trântit în iarbă cu fața-n soare. Am cântat prostii, am făcut versuri. Era un miros de floricele în aer și singurul lucru care se vedea era o imensă fabrică. De unde am decretat noi că era fabrică de floricele. Eu am cântat cântece de negri și Lucia a vorbit ca gang​sterii din filme. Acasă, atmosferă sumbră. Iar nu-s bani. Colosal de blazată.”

Jeni Acterian vizitează muzeul împreună cu Mircea Berindei, remarcând lucrări de Daumier și Grigorescu:

„Marți, 4 octombrie 1938
Dimineața Fundație. Răsfoit Istorii de filozofie medievală și bârfit cu Mircea B[erindei]. Pe urmă ne-am dus la casa-muzeu Simu. Văzut un Daumier cu niște oameni în tren (sau un vehicul oarecare). Atmosferă foarte Dickens. Mi-a plăcut un Grigorescu reprezentând un tânăr cu o tunică verzuie. Costum elizabetan. După-masă am încercat să citesc ceva. N-a mers.”

Jeni Acterian lucrează ca asistentă de regie pentru piese puse în scenă de Marieta Sadova și Liviu Ciulei:

„10 ianuarie 1938, luni
Ieri, în loc să citesc Brochard, m-am dus cu M[arieta Sadova] să văd o piesă de teatru în matineu. După aceea am dejunat în oraș și, cum M. juca la „Studio“ în „Actrița“, am fost s-o văd. M-a introdus prin poarta artiștilor în culise, în cabina sa. Destul de elegantă, cu lumini strălucitoare la masa de machiaj.
Cum aceste lumini mă orbeau, am întrebat-o cum poate să suporte așa ceva. Se pare că luminile trebuie să fie egale cu cele ale scenei, pentru ca ea să poată ști cum să se machieze. Mi-am lăsat mantoul și lucrurile mele acolo și am intrat în sală. Piesa nu era proastă, cu toate că destul de mediocră și câteodată enervantă prin excesul de lacrimi. (Cred, de altfel, că stilul acesta plângăreț era contribuția artistei; nu greșeala autorului.) Marieta era însă extraordinară în Felicitas Fuchs. Ea își făcuse cu aju​torul unei peruci cu bucle roșii și sprâncene artificiale o figură lungă, când de pisică, când de nebună. A fost aplaudată de trei ori la scenă deschisă. La sfârșit m-am reîntors în cabina ei și am văzut-o redevenind, din Felicitas Fuchs, Marieta. De ce depinde o personalitate: o perucă, niște sprâncene, câteva dungi negre, și iat-o pe Felicitas Fuchs.”

„Joi, 17 noiembrie 1938
După-masă trecut pe la seminarul de Enciclopedie, la Mar​cela [Bedreag]. La 6 conferința dlui Dupront la Dalles despre Napoleon și Franța. Realmente îmi place cum vorbește. Cu M. ne-am dus să mâncăm undeva. L-am văzut pe M.N. Tot păduche de lemn a rămas. Fost apoi la Studio s-o văd pe M[arieta Sadova] în „6 personaje…“ Lumea se plictisea foarte discret, dar se plictisea. Pentru prima oară am văzut-o pe M. într-un rol pe care nu l-a înțeles. De altfel, e explicabil. „Structural“ M. nu poate pricepe Pirandello. În schimb, mi-a plăcut M. Anca. Puțin prea vulgară poate, dar totuși extraordinară. La sfârșit am așteptat-o pe M.”

„Vineri, 27 sept. 1940
Dimineața nimic. Pe la prânz mers la M[arieta Sadova]. Stat până la 7. Seara era premieră la Studio: „Orașul nostru“ de Thornton Wilder. Piesă care a plăcut la nebunie și care, în fond, e dureros de mediocră și simplistă. Conține profunzime pentru oameni proști.
La teatru am trecut puțin prin cabina Marietei. Avea niște nervi de „vedetă“. Sava, drăguț și puțin emoționat. În sală mulți prieteni și plin de cunoștințe. Piesa s-a jucat foarte frumos și sobru. Marieta Deculescu e într-adevăr frumoasă. E o plăcere s-o vezi pe scenă. Toată lumea se arată entuziasmată pe chestia directorului. Rămâne de văzut ce gândeau în sinea lor. Am bănuit multă perfidie în atmosferă.”

Statuia lui Ion Heliade Radulescu din București a fost realizată din marmură de Ettore Ferrari și dezvelită la 21 noiembrie 1880, la numai nouă ani de la moartea fondatorului Academiei Române.

Amplasată în Piața Universității din București (pe atunci Piața Academiei), îl reprezintă pe Ion Heliade Rădulescu privind spre Palatul Universității într-o atitudine caracteristică oratorilor, cu capul ușor aplecat înainte ținând o carte în mâna stângă, mâna dreaptă și fața descriu discuția pe care o poartă peste veacuri cu trecătorii.

După ce s-a ridicat acest monument, Alexandru Vlahuță a scris în cinstea statuii o poezie în spiritul romantic al epocii și care se încheia astfel:

„Ah, ridică-ți, bard ilustru, din a vremii adâncime
Fruntea-ți plină de lumină și privește din trecut
Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut
Într-o marmură eternă umbra-ți sfântă să se-nchege
Și cum astăzi ți se-nchină și te-admiră codrul-rege!”

Sursa: Wikipedia RO / Foto: Alex Vega

Unul dintre cele mai spectaculoase și moderne localuri ale Bucureștiului interbelic, un bar american dotat cu automate (vending machines) care ofereau sendvișuri, băuturi, prăjituri, țigări, funcționa pe bază de jetoane, o noutate absolută pentru epocă; deschis în 1930, a devenit rapid un fenomen urban.

Fațada era puternic vitrată, cu reclame luminoase verticale și orizontale, o combinație între modernism Art Deco și elementele eclectice ale clădirii vechi, iar interiorul decorat cu marmură, sticlă colorată iluminată, mese de cristal, nichel lucios.

Bufetul Automat era un loc frecventat de scriitori și artiști interbelici (Eugen Ionescu, Mircea Eliade) și simboliza fascinația Bucureștiului pentru America: jazz, neon, modernitate, consum rapid, reprezentând mai degrabă un spectacol urban decât o afacere profitabilă.

Sursa: b365.ro
Foto: Colecția arh. Mădălin Ghigeanu

Olguța, o copilă impulsivă, băiețoasă și tandră în același timp, capabilă să transforme o scenă banală de gară într-un spectacol de porecle, replici tăioase și gesturi explozive, în timp ce familia Deleanu se mișcă într‑un Iași viu, pestriț și familiar:

„Mamă, unde mi-i pălăria? gâfâi Olguţa, sosind în goana mare de la cai.
Un cap de bunic, cu ochelari de aur pe vârful nasului, apăru la fereastra vagonului.
Mă rog, a rămas în compartiment o pălărie de domnişoară; nu-i a dumneavoastră?
Ba da! o revendică Olguţa cu tărie.
Mai bine mulţumeşte domnului, Olguţa… Poftim! Ce ţi-ai mai uitat? o cercetă, măsurând-o din cap până-n picioare, doamna Deleanu.
Pfuuu! izbucni Olguţa, dând cu ochii de Dănuţ. Şopti ceva la urechea Monicăi.
Pfuuu! pufniră amândouă.
Buftea, Buftea poloboc, cioc-poc, cioc-poc! apostrofă Olguţa pe Dănuţ.
Cele două săptămâni de vacanţă la ţară îi rotunjiseră obrajii, stârnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguţei. Deşteptat din posomorală şi uitare, Dănuţ măsură pieziş pe sora lui şi, cu mânile care ţinuseră sfoara zmeului, o pălmui din două părţi, alungând de pe obrajii ei paloarea examenelor.
Bravoo! Galant cavaler! se amestecă, de la fereastra trenului pornit, domnul cel bătrân.
Respectili mele, coani Iorgu! răsună un glas de la fereastra vagonului următor.
Vus tis di land?… A ghiten Weig.
La auzul jargonului ireproşabil, ferestrele vagonului de-a doua se umplură de capete semite, ca ferestrele unei cafenele de pe Ştefan cel Mare… şi de serviabile salutări. Care negustor din Iaşi nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu Deleanu!
Copii! Copii! Ia, mă rog! îi potoli doamna Deleanu, despărţind la timp pe Dănuţ de pumnul şi piciorul Olguţei.
Am să-ţi arăt eu ţie! gesticulă Olguţa.”

Iașul devine un amestec tulburător de istorie și cotidian, iar strada Ștefan cel Mare e văzută ca un bulevard în care ecoul voievodal al trecutului se lovește de prozaic, de firmele negustorești și de mirosul orașului viu, creând contrastul melancolic dintre măreția numelui și banalitatea prezentului:

„Ş-afară, afară a trecut limpede printre lilieci înfloriţi, o zi de primăvară, c-un mănunchi de ceasuri ale tinereţii tale.
Dar Curtea cu juri e o instanţă excepţională, cu viaţă sporadică. Decorul cel de toate zilele ai avocatului ieşan e Palatul Justiţiei, aşezat pe strada Ştefan-cel-Mare, în faţa Mitropoliei.
Strada Ştefan-cel-Mare! Numele voievodului moldovean sună ciudat celui care mai simte ecoul istoric, nu asfaltat, al acestor silabe ecvestre, printre dughenele de încălţăminte, galanterie şi comestibile, cu firme în ici, feld şi sohn', care întovărăşesc domnescul bulevard până în faţa Mitropoliei, se opresc lăsând spaţiu naltelor clopote, şi-l însoţesc iar până la biserica Trei Ierarhi care-i un cor în noaptea Învierii, în aur de odăjdii şi flăcări, având în spate stampele albastre ale dealurilor, şi-n faţă tot firmele în ici, feld şi sohn.”

Strada Lăpușneanu prinde viață sâmbăta, într‑un amestec de mirosuri tari, culori stridente și personaje pitorești, iar baronul de Vax devine figura carnavalescă a orașului, un negustor‑actor care transformă trotuarul într-o scenă și trecătorii într-un public amuzat și ușor sedus:

„Sâmbăta însufleţise Iaşul, mai ales strada Lăpuşneanu: treceau parfumuri violent proaste şi mătăsuri colorate intens ca acadelele din borcanele cofetăriilor periferice.
Flori mirositoare pentru duduci costisitoare! Cumpăraţi, cumpăraţi, domni galanţi şi cavaleri berbanţi! Baronul de Vax vă porunceşte să fiţi galanţi şi eleganţi dacă vreţi să fiţi berbanţi! Tiu vio, ma belă damă?
Cu ghete de lac, ghetre albe, mănuşi albe, trandafir alb la butoniera smochingului şi monoclu cu şnur lat pe o faţă de gorilă ţigănească, baronul de Vax cum singur se intitula îşi plasa florile cu o impertinenţă în glas şi gesturi calculat negustorească pentru publicul de sâmbătă. În timpul săptămânii se adresa individual trecătorilor, cu călcâile lipite şi jobenul plecat: Măria-voastră, nu vreţi…”

Un portret tandru și duios al lumii din care vin părinții lui Mircea, iar fragmentul surprinde, cu o nostalgie caldă, felul în care Catinca și conu Mihăiță poartă în ei Iașul ca pe o pierdere dureros de vie: un oraș‑grădină, domestic, blajin, unde aerul, prietenia și ritmul vieții aveau o simplitate fericită pe care prezentul nu o mai poate întoarce:

„Şi acum regreta. Regreta aerul curat ca apa din pivniţă pentru dulceţile de vară; regreta belşugul de verdeaţă care transformă unele cartiere ieşene într-un fel de livezi în care casele-s un fel de stupi mai mari; regreta priveliştea dealurilor Galatei şi Cetăţuiei, şi căsuţa bătrânească singura ei zestre cu ceardac, grădină şi amintiri, din strada Palladi; şi vaca de la care avea lapte bun pentru sănătatea lui Mircea; şi accentul moldovenesc al prieteniei de acolo; şi liniştea Iaşului, şi ieftinătatea lui…”

Lumea Iașului se strânge în jurul familiei Deleanu ca într-un mic ritual sâmbătal, iar Olguța, între tatăl ei și domnul Prahu, rămâne centrul viu și afectuos al grupului, în timp ce orașul pulsează în jurul lor cu aglomerația lui caldă, domestică, de weekend:

„Domnule Prahu, vii la noi la masă? îl invită Olguţa aruncând o privire iute domnului Deleanu, care zâmbi.
Vin. Îţi mulţumesc, domnişoară, adăugă el ceremonios, pieptănându-şi barba, pieptănată cu mânile numai în astfel de ocazii.
Doamna Deleanu nu prea împărtăşea stima Olguţei şi prietenia domnului Deleanu pentru acest conviv care lăsa dâre de glod pe covoare, mormane de scrum pe mobile, pe faţa de masă arhipelagul tuturor alimentelor lichide sau quasi, şi al băuturilor şi care pe deasupra vorbea de rău pe toţi. Dar alianţa Olguţa-domnul Deleanu era mai puternică.
Se suiră în trăsură cu pachetele şi sticlele; Olguţa la mijloc. Ogarii, pe jos. Caii mergeau încet din pricina aglomeraţiei; cotind spre Copou, prin faţa Râpei Galbene, o luară la trap. Trotuarul străzii Carol era atât de plin de pietonii sâmbetei, că părea un funicular urcând spre Copou.”

Iașul pare să se topească în gestul unui singur om, Dănuț, cel care transformă onorariul unui proces într-o explozie de primăvară, cutreierând orașul ca un îndrăgostit de frumusețea lui și umplând aerul cu miros de liliac, ca și cum ar vrea să răscumpere, prin flori, toată cenușa și greutatea vieții de avocat:

„De la Curtea cu juri plecase spre casă. Dar tot văzduhul Iaşului era plin de vorbele primăverii: numai parfum de liliac. Se întoarse din drum. Cutreierase toate florăriile Iaşului, din magazin în magazin, din barieră în barieră, umplându-şi automobilul cu toate florile găsite. Onorarul achitării lui Ion Hahău devenea liliac alb, roşcat, violet, vânăt, liliachiu, albăstriu trandafiri, garoafe. Când se oprise în Piaţa Sfântului Spiridon, în faţa dughenei cu fructe, negustorii şi trecătorii înconjuraseră automobilul, care părea că vine de la o bătaie cu flori. De la Daviduţă Selţer, client de-al lui domnu Deleanu şi vechi furnizor al familiei, cumpărase toate merele ionathan, care au obraji de ţărăncuţă tânără în ger, şi aromă de migdală amară, şi toate merişoarele ananas, mici, palide, ovale, ca nişte mari boabe de chilimbar. Pornise din nou spre casă, lăsând în urma lui parfum de flori, ca o ciudată grădină plutitoare cu intermitent iz de benzină.”

O clipă suspendată, în care iubirea dintre Monica și Dănuț respiră odată cu orașul, iar noaptea Iașului devine martorul lor tăcut — cu liliacul, cu clopotul Mitropoliei, cu liniștea care intră pe fereastră ca o binecuvântare:

„Dănuţ scrie. Iar a băut cafea neagră. Iar nu doarme. Iar lucrează cu fereastra închisă, în fum de tutun, cu mucurile de ţigări morman în scrumelniţa de lângă caiet. Nu bate la uşă. Intră de-a dreptul, în halat, papuci, cu cozile pe spate.
N-o aude. Tresare. Obrajii lui sunt în mânile ei.
Doamne! Tâmplele lui Dănuţ zvâcnind în mânile Monicăi, în mânile care de trei ani fac gestul rugăciunii atât de fierbinte că parcă n-ar fi lipite una de alta de vidul lor, ci ar cuprinde tâmplele vii ale lui Dănuţ.
Doamne! Prăbuşita respiraţie de stele a fericirii! Trage storul, deschide fereastra şi intră-n odaie noaptea, noaptea Iaşului, tăcerea Iaşului, parfumul Iaşului, respiraţia Iaşului, şi Dănuţ e alături, viu, în afară de Monica… şi-i târziu… Auzi cum bate, auzi, deasupra Iaşului, de patru ori, clopotul Mitropoliei, solemn, vast, cu bronzată cadenţă, în preajma zorilor.
Dănuţ, Dănuţ, sunt patru! Eşti palid, Dănuţ. Ţi-s obrajii reci. Vezi…!
Zâmbesc, ochi în ochi, căci Monica e rumenă, obrajii ei sunt calzi.
Şi se stinge, muzicală, ultima bătaie a clopotului Mitropoliei.
Noapte bună, Dănuţ!”

Iașul văzut prin ochii unui om obosit de tribunale, dar încă vulnerabil la frumusețea lumii:

„Uneori, însă, un colţ de cer albastru ca întâia prună coaptă în livadă, o rândunică, vârf de lance în azur, o albină intrată printr-o spărtură de fereastră, aducând în sala de şedinţă murmurele soarelui, îi dădeau, cu valuri de sânge din inimă pornite, acea nostalgie a haiducilor puşcăriaşi când înverzeşte codrul. Pleca. Nu departe, căci trebuia s-aştepte rândul procesului. Cu geanta subţioară, se ducea peste drum, lângă cele două mitropolii. Se simţea solidar cu cea veche, dezafectată, nu cu cea nouă, hardughie cu trup de gară germanică şi patru turnuri ţuguiate infatuat, clădire parvenită şi fanfaroană, atât de străină în perspectiva alungitelor curbe ale dealurilor ieşene. Cu drept cuvânt Gheorghe Panu spunea despre ea că e o masă cu picioarele în sus. În schimb, ce dragă-i era vechea Mitropolie, pustie şi sihastră, alături de cealaltă. Cât de ieşană era clădirea care avea forma girezelor clădite-n lung! Nici un turn nu trâmbiţa deasupra ei. Doar patru cruci ridicau în semnul lor creştin clădirea care bătuse mătanie cu fruntea în faţa Domnului ceresc. Creştea iarba în jurul ei, iarba izolării şi paraginei, nu gazon. Şi trei păuni, în odăjdi de primăvară, cu straniu ţipăt, pe lângă zidurile în ruină, erau adevăraţii preoţi ai adevăratei Mitropolii a morţii ieşene.”

Olguța, în acest fragment, e contrapunctul perfect al Monicăi, o voce tăioasă, dar protectoare, care sparge aura de monument feminin a prietenei ei și o readuce în lumea vie, cu umor și necruțare afectuoasă:

„Pe străzile Iaşului, oamenii întorceau capul după Monica, dorind parcă s-o vadă mireasă. Iar la teatru, apariţia ei în lojă solidariza ochii galeriei cu binoclurile lojelor şi parterului, făcând o primejdioasă concurenţă scenei.
Olguţa-i spunea că e rivala bisericii Trei Ierarhi şi-o ameninţase că va scrie profesorului Iorga kilovatorul istoriei, cum îl poreclise Olguţa, să o catalogheze între monumentele istorice ale Iaşului.
Minodor Stratulativ era al patrulea secretar îndrăgostit de Monica. Predecesorii săi întru adorare fuseseră congediaţi în urma intervenţiei Olguţei.
Papa, cine are trei secretari? Tu sau Monica? Monicăi îi scriu scrisori de dragoste, şi ea n-are nevoie să-şi strice ortografia cetindu-le; iar tu îi plăteşti, şi nu fac nimica!”

Olguța este prezentată ca o fată care sfidează convențiile feminine ale epocii și intră în spațiul masculin al scrimei cu o energie aproape militară:

„Ţăranii tăceau crunţi, bănuitori şi stânjeniţi. Cucoanele şedeau pe bănci, ţapene, ca în ghips, în corsetele încordate, făcând cu vârful umbreluţelor desemnuri simbolice pe nisipul stropit şi greblat: inimi pudic barate; iniţiale languros îmbinate şi profiluri primitive…
În răstimpuri mai mari sau mai mici variind după însemnătatea pungii şi a procesului un secretar apărea, invitând curtenitor doamnele, autoritar ţăranii şi familiar evreii.
Domnul Deleanu era la club, de unde se întorcea pe la opt, opt jumătate însoţit de Olguţa, care lua acolo lecţii de scrimă, decavat, bine dispus şi flămând. Aşa că întâiul diagnostic al procesului îl făceau doi secretari mai vechi, şi tot ei luau şi cel întâi aperitiv financiar. Al treilea secretar, prea tânăr şi prea naiv în ale profesiei pentru a trata cu clienţii, făcea deocamdată pe aprodul sibilin al celorlalţi doi, strigând, chemând sau invitând clienţii, în ordinea categoriei sociale, sexului şi stagiului de aşteptare. Avea un nume excentric, la întocmirea căruia colaboraseră strămoşii şi părinţii, după cum urmează: Minodor părinţii, Stratulativ strămoşii. Olguţa fierbea ca un samovar de câte ori era obligată să rostească ambele nume deodată.
[...]
Plafonierele erau aprinse.
De-a lungul pereţilor se întindeau lungi canapele de catifea roşie, mâncate de molii. Zidurile erau împodobite cu panoplii, alternând cu oglinzi în rame aurite şi picturi sportive.
Odaia de scrimă era singura odaie a Jokey-Clubului în care mirosul de tutun era atenuat şi vocabularul cartoforicesc absent. De altminteri, era odaia cea mai puţin frecventată, aproape pustie. Colonelul şi Olguţa erau singurele excepţii care îndreptăţeau lipsa meselor verzi şi din această încăpere.
Nimeni n-ar fi spus că adversarul colonelului era o fată. Înfăţişarea Olguţei era cu totul băieţească. Mai întâi îmbrăcămintea: pantaloni de scrimă bărbăteşti, pieptar şi mască bombată. Apoi impetuozitatea trainică şi severitatea jocului. Braţul care mânuia floreta nu se apăra cu panici cochete de evantai, nici nu ataca având aerul că mânuieşte o tulpină deghizată în lamă de oţel din capătul căreia crinul căzuse provizor.”

Olguța apare aici ca o prezență explozivă, o fată care se mișcă prin lumea Iașului interbelic cu o energie băiețească, perfect adaptată unui mediu masculin:

„Ce? Pleci, papa?
Da, plec la Bucureşti. Jidanii ştiu tot! Ce să-ţi aduc, Olguţa?
Se suiră în trăsură, cu ogarii la picioare!
La Smirnov. Ce cumpărăm, Olguţa?
Domnu Deleanu răspundea la saluturi în dreapta şi în stânga, zâmbind, gesticulând amical, protector sau cu înţeles, ca un orator popular la coborârea din tren.
Sâmbăta însufleţise Iaşul, mai ales strada Lăpuşneanu: treceau parfumuri violent proaste şi mătăsuri colorate intens ca acadelele din borcanele cofetăriilor periferice.
Flori mirositoare pentru duduci costisitoare! Cumpăraţi, cumpăraţi, domni galanţi şi cavaleri berbanţi! Baronul de Vax vă porunceşte să fiţi galanţi şi eleganţi dacă vreţi să fiţi berbanţi! Tiu vio, ma belă damă?
Cu ghete de lac, ghetre albe, mănuşi albe, trandafir alb la butoniera smochingului şi monoclu cu şnur lat pe o faţă de gorilă ţigănească, baronul de Vax cum singur se intitula îşi plasa florile cu o impertinenţă în glas şi gesturi calculat negustorească pentru publicul de sâmbătă. În timpul săptămânii se adresa individual trecătorilor, cu călcâile lipite şi jobenul plecat: Măria-voastră, nu vreţi…
Trăsura se opri în faţa băcăniei Smirnov. Intrară.
Buna sara, domnişoară Volga. Ci faci, domnule Medeleanu?
Olguţa întinse o mână prietenoasă noului-venit care intra în băcănie cu mini crispate şi tremurătoare de orb nervos, duhnind a vin, bărbos ca Robinson, dar brun, cu trăsături ascetice, ochi halucinaţi de derviş urlător şi îmbrăcat ca o sperietoare de păsări.
Vii de la Jupey-Club, Pierdeleanu? … Luăm o fiţuică şi nişte akefali?
Apăsa pe fiecare vorbă calambur îndeobşte ca într-o cârjă care i-ar fi susţinut bicisnicia şi avea accentul mirat evreiesc al celor care imită mereu jargonul. Văzuse trăsura casei Deleanu oprindu-se la Smirnov, de peste drum, de la Respect general, şi nu se putuse opri lăsând murăturile usturoiete, pastrama de gâscă, vinaţul acrişor şi cei trei convivi în faţa cărora îşi orhestra calambururile să nu vie şi la o ţuică.”

Mircea este intelectualul autentic, vertical și dedicat ideii, iar Dănuț e talentatul indecis care practică o profesie din obligație, nu din vocație:

„Cu toate că războiul mondial deţinea trustul tuturor preocupărilor, articolul lui Mircea stârnise furtună, cu atât mai mult cu cât un fost coleg glumeţ informase pe un critic simbolist că autorul articolului era simplu elev la Liceul Lazăr. Se făcuseră intervenţii la director ca elevul Balmuş să fie eliminat. Atunci se aflase că era student şi suplinitor eminent. Se bucurase câtva timp de gloriola cânilor cu cerul gurii negru. La Universitate era privit cu deferenţă. O revistă bucureşteană răspunsese articolului, atribuindu-l printr-o confuzie strategică, redacţiei Vieţii contimporane, asupra căreia plouaseră din nou cu verva ouălor clocite şi a murăturilor stricate epitetele de ramolisment, senilitate, fineţă rurală, apologiştii mămăligei, Olimpul cu miros de cojoc, crâşmarii tradiţionalismului, bisericuţa bărbilor de mujic, trustul Mioriţei şi feudalii de la Iaşi.
[...]
De ce se înscrisese Dănuţ la Facultatea de Drept? Fiindcă orice om tânăr, care nu-şi simte nici o vocaţiune profesională, dar trebuie să facă ceva, se înscrie la Drept, această facultate fiind pentru tineret o adevărată răspântie de nehotărâri.
De ce devenise avocat? Fiindcă orişice licenţiat în drept, care nu se sinucide, nici nu intră în sicriul de lux al robei judecătoreşti, se înscrie în barou.
De ce profesa? Dintr-un drastic sentiment de pudoare pentru activitatea lui literară, pe care n-o concepea ca o profesie, ci ca o religie solitară. Avea douăzeci şi şase de ani, vârstă la care orişice om valid care nu câştigă, e un parazit, un ambuscat. Camaradul şi prietenul adolescenţei şi tinereţii lui, Mircea Balmuş, doctor în filosofie din Germania, minte şi suflet înalt, care nu izbutise să capete o catedră la Universitatea din Iaşi, era profesor de liceu, avea şi lecţii particulare, lucra în redacţia revistei Viaţa contimporană şi, în acest fel, rămânea independent, izbutind să nu fie sarcină mamei lui, rămasă văduvă în timpul războiului, cu pensiunea de magistrat la Curtea de apel.”

Elegia unui oraș care își uită propriile genii, iar în mijlocul lui rămâne un singur om — ultimul martor, ultimul care mai ține aprinsă flacăra unei tradiții intelectuale pe cale de a se stinge. El nu e doar un profesor, este o instituție singulară, o relicvă vie, un ultim depozitar al unei tradiții dispărute.

„Acum, într-un oraş bătrân şi înăcrit de vanitate care vede în Bucureşti Calea Victoriei şi Capşa, cum vede ţaţa de la perdeluţa răsucită a geamului tot ce-i urât şi aparent în viaţa vecinilor, neglijând restul existau două mari ferestre luminate, pe o stradă dosnică, într-o clădire ruinată.
Acolo, ca acele buhne solitare, stăpânind palatele pustii cu măreţia lor de urne funerare, nopţi de-a rândul veghea un om sur. Tinereţa lui crescuse pe ruinele Junimii. Mai răsună încă ecoul paşilor lui Eminescu pe uliţele Iaşului, atunci când tânărul socialist, abia ieşit de pe băncile şcolii, privea luna lui Eminescu, cu întâia dragoste în ochii melancolizaţi amar de Schopenhauer.
Treptat dispăruseră marii ieşeni, atingându-l toţi cu pulpana umbrei lor istorice, lăsându-l singur în oraşul lor să le vegheze nopţile subt dublul scut de aur al ferestrelor luminate. Acolo era ultimul intelectual al Iaşului. Prin el numai, prin nopţile lui de insomnie, Iaşul putea să judece ţara lui, nu s-o bârfească.
Dar adresa acestui om era ignorată de mai toţi ieşenii, în afară de proprietarul său, care-i intentase proces de evacuare.
*
Acest supravieţuitor nocturn al marilor ieşeni altădată avea două titluri sociale: profesor universitar şi redactor al revistei Viaţa contimporană. Dar n-avea cărţi de vizită. Nu frecventa pe nimeni, în afară de cei din biblioteca sa. Devenise profesor universitar la o vrâstă când socotea că fiecare student e un echivalent al personalităţii sale, a dascălului tânăr, şi că n-ar fi rău ca, de pe catedră, amical, să le împărtăşească experienţele sale intelectuale. Observase, însă, că el, dascălul, e un exemplar ciudat, cu picioare mult prea repezi pentru ale celorlalţi, cu plămâni mult mai rezistenţi decât ai discipolilor. Se văzuse în situaţia călăuzei pentru piscuri nalte, care n-ar avea nici un client, pentru simplul motiv că turiştii solicitaţi pentru ascensiune preferă berăria sau cofetăria de la poalele muntelui, cu scaune comode, consumaţii delectabile, şi cărţi poştale edificatoare cromolitografic.”

Herr Direktor le cere părinților să-l vadă pe Dănuț ca pe un băiat, nu ca pe un copil:

„Dragii mei, începu Herr Direktor, ştergându-şi monoclul cu batista, ca pentru o luptă cu ochii, fiindcă a venit vorba de Kami-Mura şi fiindcă a sunat ceasul plecării…
Deja?
Dacă nu mă daţi voi afară mă dă toamna… Şi cum spuneam, fiindcă se apropie plecarea, aş vrea să limpezim o chestie care mă preocupă serios. Ce intenţii aveţi voi cu privire la Dănuţ?
Cum? E foarte simplu, răspunse repede doamna Deleanu. Îl dăm la liceu.
Şi?
Punct.
Grăbită mai eşti la puncte!
Nu văd unde vrei s-ajungi?
Îndată… La ce liceu vreţi să-l daţi?
La Liceul Internat.
Intern?
Vai, Grigore! Se poate una ca asta! Dănuţ intern?… Extern, fireşte.
Iorgule, tu n-ai nimic de spus?
Eu sunt de acord cu Alice. Chestia-i limpede ca apa.
De loc!… Ce vrâstă are Dănuţ?
Unsprezece ani; nu ştii?
Perfect. Vra să zică e băiat.
Copil.
Nu, nu! Băiat. Şi nenorocirea e că pentru tine va fi mereu copil.
E natural. Sunt mama lui.”

Mircea primește o telegramă semnată de fetele de la Humpel, iar gluma copilăroasă a Olguței îl exasperează:

„Şi, în sfârşit într-o dimineaţă era în preajma vacanţei de Crăciun intrând în clasă, Mircea se minunase de tăcerea solidară a camarazilor săi. Tonel îl întimpinase în faţa băncilor, întinzându-i solemn telegrama pe care i-o predase portarul.
MIRCEA BALMUŞ, elev cl. VIl-a modernă, Liceul Lazăr.
Slavă ţie stârpitor al creioanelor nefaste în mânile profesorilor. Stop. Unite în sobor te proclamăm sfântul Hardtmuth al şcolarilor de ambe-sexe
Urmau iscăliturile mai tuturor elevelor pensionatului Humpel din Iaşi, cu a Olguţei în frunte.
M-m-mă H-h-hardtmuth, t-te s-s-s-sfinţiră f-f-fetele! Z-z-ziceţi, mă!
Hardtmuth sus răsare Ca o taină mare Hardtmuth luminează Şi adeverează…
Etc.…
Ura! Ura! Ura!
Îi venise să plângă de exasperare în faţa râsetelor cu accent şi gest de crâşmă. Profesorul intrase curmând delirul.
Şi-n recreaţie după o oră de surdă enervare Mircea luase la o parte pe Dănuţ.
Ce copilăroasă-i sora ta! … Poţi să-i scrii din partea mea că am să-l rog pe Moş Crăciun să-i aducă o păpuşă şi o minge… ca să aibă cu ce se juca.”

Rodica vine la Medeleni pentru băi de soare, iar Olguța organizează totul astfel încât prietena ei, educată la Humpel și foarte pudică, să nu se simtă stingherită:

„Atunci se întâmpla un eveniment foarte ciudat, numit de unii învăţaţi coincidenţă: aşa cel puţin îl caracteriză doamna Deleanu. Rodica, robusta camaradă de râs a Olguţei, avu şi ea nevoie de băi de soare. Şi ea nervoasă, şi pentru ea marea… agasantă, muntele… pluvios. Deci, Rodica sosi la Medeleni, unde soarele era vacant şi instalaţia complectă.
Mamă dragă, înţelegi, eu ca eu, dar Rodica se jenează… E fată ruşinoasă! Educată la Humpel!
Doamna Deleanu rămase dincolo de ziduri. Dar tot vigilentă. Olguţa organiză băile de soare în consecinţă. Dimineaţa, când plecau la tenis, ambele paciente luau câte un halat de baie, conţinând rândul de haine respectiv, în afară de cel îmbrăcat. În permanenţă, două bluze şi două rochii spânzurau pe marginea rogojinei, vizibile, ca un steag frivol.
Mamă dragă, pantalonii nu pot să-i pun în evidenţă! Înţelegi, educaţie de la Humpel!”

Pridvorul se umple de profesori și eleve de la Humpel, iar Olguța îi prezintă pe fiecare într-o suită de portrete comice:

„Încetul cu încetul, pridvorul se umpluse de eleve de la Humpel şi de profesori şi profesoare. Unii, cunoscuţi mai demult, din scrisorile Olguţei, alţii inediţi.
Profesorul de geografie, care spunea Olguţa n-avea nevoie la explicaţie de globul pământese, fiindcă-l purta cu el: un pântec predestinat la aşa ceva. Ecuatorul era reprezentat prin lanţul de ceasornic; Polul Nord, prin chelia capului.
Nici când se-ntorcea cu spatele la tablă, spunea Olguţa, elevele nu pierdeau din vedere harta continentelor, fiindcă şi dinapoiul lu domnu Jelea era afectat geografiei, prin rotunjime, continentele cârpiturilor şi arhipelagul petelor. În timpul verii, însă, globul pământesc nu se ridica de pe scaun. Elevele nu pierdeau nimic. Batista lu domnu Jelea tot geografică era, batista propriu-zisă reprezentând mările, restul, uscatul. La finele săptămânei, mările dispăreau, înghiţite de uscat.
Şi profesoara de gimnastică, Lucia locotenent Enache.
Un, doi! Un doi! Un, doi! Pieptul, Ştefănescu! Un, doi! Un, doi! Gambele, Maican! … Drepţi! Deleanu, nu se mişcă-n front! Musca! În front nu-i muscă, Deleanu! E-n ureche, domnişoară. Musca ţeţe. Vorba Deleanu! N-ai limbaj de Humpel! Un, doi, un doi… Bate talpa. Simte-te, domnişoară! Nerv! Nerv! … Ah! cum mă agasaţi!…
Şi Dacia Robu, vergină din clasa opta, cu bust şi voce forte, specializată în recitări la producţii de fine de an: Nunta Zamfirei. De la început vedeai că Dacia are sentiment. Ea nu spunea Nunta Zamfirei ca mine şi ca dumneata, care nu ştim să vibrăm în faţa poeziei, începând cu titlul. Îţi dădeai seamă că emiţând cuvântul nuntă, Dacia vedea o nuntă. De asta buzele ei căpătau un accent virginalisim, devenind mici, micuţe, mititele, ca atunci când faci bezele. Sala era câştigată. Dar a cui era nunta? Aici e aici! Nu a Marandei, nici a Ruxiţei, nici a Vetei! Nunta era a Zamfirei. Sala afla imediat acest eveniment. Dacia declama: Zaaam-firei… Sala simţea fiorul, zis irezistibil. Şi palpita în ochii tuturora auditorul se compunea mai ales din mame scânteia aceea entuziastă a marilor noutăţi fericite: cum ar fi, de exemplu, Unirea Principatelor. Parcă auzeai dialogul mut al celor din sală: Nu ştii? Se mărită Zamfira! Eeei! … Se mărită Zamfira! Hei! Se mărită Zamfira! He-hei! Se mărită Zamfira! Elelei! Se mărită Zamfira!”

Dănuț traversează o zi sufocată de mizeria tribunalelor ieșene, în timp ce primăvara răspândește liliac peste oraș:

„Aşadar, mâne dimineaţă, Dănuţ imberb ca un adolescent cu chip de fată, suspect de tinereţă auditoriului matur, care vede în musteaţă un testimoniu cerebral trebuie să împrumute de la incomparabil virilul Todiriţă, din ale sale plăci de gramofon, o placă între plăci, şi să-i dea drumul cu gura căscată în emisiune, şi să asculte, pe deasupra, din gura sa ieşind, vorbele cu ciorapi roşi ale lui Todiriţă.
Pe mâni te speli cu aspră perie şi cu săpun, torni şi alcool şi eşti curat. Pe dinţi te freci cu periuţa gras fardată de pastă dentifrice, gura ţi-o clăteşti cu apă fenicată sau oxigenată şi eşti dezinfectat.
Dar buzele buzele mârşăvite într-o Judecătorie de ocol, într-un decor de crâşmă de rohatcă, în faţa mahalalei care pute şi ascultă pe bănci cu ce le speli, cu ce le arzi?
Între timp, prin micile grădini ale Iaşului, primăvara răstoarnă proaspete buchete de liliac.
La amiază, după inhalaţiile judecătoriei de ocol şi după taciturnul dejun în doi cu doamna Deleanu, porneşte spre Curtea cu juri, care e instalată în localul Şcoalei primare Gheorghe Asachi.
Curtea cu juri e pusă între santinele ca un cuvânt în ghilimete, fiindcă o clădire nu poate fi arestată. La portiţa de intrare, un comisar asudă, cu şapca pe ceafă şi ţigara, scobitoarea sau scuipatul între dinţi. Face baie de soare. Sui treptele cu sonoritate de recreaţie şcolară şi cu miros de latrină tot şcolară. În ograda şcolii se joacă vrăbiile. Juraţii se plimbă pe coridoare, necăjiţi ca părinţii cu odrasle repetente. În sala de şedinţă, mirosul rău e un solist care-şi acordă instrumentul în surdină. Curând îşi va calma stridenţele de fanfară municipală.”

Dănuț ajunge în Iași sub ploaia de toamnă și recunoaște orașul după glasurile și trăsurile lui vechi:

„…Ciurea… Nicolina…
Cădea o ploaie subţire, sur tremur de toamnă în văzduhul fumuriu.
Iaşi.
Dănuţ sări din vagon galben la faţă de frig şi de nesomn, cu uniforma mototolită ca scoasă din etuvă şi chipiul mai tras pe ochi. Zâmbea fericit. Recunoscuse Iaşul pe care nu-l văzuse din copilărie după mişcările somnoroase ale tregherilor şi după moile lor apostrofe:
Lasă, măi, mai ghinişor! Nu ţi-nghesui, măi, că nu dau turcii!
Bre, bre, ci mai om sucit!
Recunoscu Iaşul şi în dosul gării, unde aşteptau vreo cinci trăsuri, care deserveau întregul transport de călători. Birjari evrei cu ţuhali în cap, cu trăsuri făcute numai pentru oameni uscaţi un om gras n-ar fi încăput cu felinare strâmbe ca cele de pe mormintele părăginite, cu roţi debile şi cai de o holerică slăbiciune sub lehametea ploii de toamnă. Mai era şi un muscal cu poclitul tras.”

Monica își reîntâlnește în suflet iubirea pierdută, Vania Dumșa, în timp ce ea, doamna Deleanu și Olguța se implică în efortul de război la gara din Iași:

„Vania Dumşa: acesta era mortul ei.
Îl văzuse în copilărie, înainte de plecarea în America. Îl uitase, cum uiţi o melodie închisă în tăcerea ta. Îl revăzuse în anul 1914. Plecase iar în Rusia. Căutase să-l uite. Îl regăsise în sufletul ei, în 1916. Şi pribeagul, mort, nu mai plecase.
O lună după decretarea mobilizării, doamna Deleanu şi Monica organizaseră o cantină aşezată lângă peronul gării Iaşi, popas cu ceai, pâne, entuziasm şi mâncări reci pentru convoiurile militare.
Olguţa lucra la un spital, de unde o luau spre seară cantinierele de la gară.”

Vania pleacă la front, iar Olguța, copleșită de durere, îl urmărește în secret până la gară pentru a‑i ura să se întoarcă sănătos:

„După masă încredinţase Olguţei geamandanul în care-şi avea biblioteca şi garderoba civilă. Olguţa-i împrumutase un geamandan al ei, mai mic, în care-şi rânduise rufele: spălate şi cârpite de mână de bărbat. Răspândeau un miros tare de săpun în calup.
Să ne vedem sănătoşi! se adresase tuturora din pragul salonului: cordiale în hotărâtul lor contur, vorbele tuturor plecărilor.
Obrajii Olguţei erau foarte albi şi gura încleştată. Îl însoţise până la poartă, dimpreună cu Monica.
Încă o dată:
Să ne vedem sănătoşi!
Şuierau locomotivele. Tremurau stelele cerului de septembre. Bocancii sunau metalic pe asfalt. Se îndepărta calm, masiv, drept, spătos. Păşind în răspărul unei ape repezi, tot aşa ar fi mers. Îl vedeai în noapte, ca printr-o mulţime care s-ar fi dat în lături în faţa lui. Trecuse pe subt lumina unui felinar. Cotise.
Tremurau stelele cerului de septembre în sufletul Olguţei aplecat deasupra nopţii, căci de la nici o fereastră de-acum nu mai putea să-l vadă.
*
Totuşi, îl mai văzuse chiar în acea noapte.
Curând după plecarea lui Vania, cu spontaneitatea impetuoasă pe care o regăsise de îndată ce fusese singură, se hotărâse să-l însoţească la gară.
Plecase fără ştirea nimănui, prin starea de asediu a oraşului. Gara era o cazarmă revărsată. Acolo noaptea mirosea a toval ca o tăbăcărie; mai puternic decât mirosul cărbunelui, mirosul mobilizării stăpânea. Pretutindeni, pe cimentul sălii de intrare, îngrămădiţi ca sacii în antrepozite, prăbuşiţi ca trunchiurile în pădurile tăiate, soldaţii împachetaţi pentru front.
Durerea cu palmele bătătorite fuma mahorcă şi scuipa amar.
Peronul era pădure scundă, prin care sticleau roş ochii de lup ai locomotivelor.
Treceau cu pieptul împletit în pielării galbene, cu scârţâit de geamandan nou, sublocotenenţi cu aer de liceeni deghizaţi. Unii aveau ochi de juncă şi fumau pentru întâia oară. Alţii înjurau cu miros de alcool. Ordonanţele duceau lăzi de lemn cu inscripţii albe, lunguieţe şi rigide ca raclele. La lumini fugare de chibrit vedeai o mână cu o bucată de mălai, o traistă vărgată, o raniţă, un obraz de femeie înmărmurit ca la căpătâiul unui mort.
Răsunau numai ordinele militare, această brutală telegrafie verbală. Mulţimea tăcea: vorbele se înapoiaseră în sate, de la barieră, ca nişte mânji pe lângă carele şi căruţele care se întorceau goale, cu o femeie, cu un copil, cu un bătrân.
Cineva cânta nazal şi tânguitor dintr-un fir de iarbă. Mai exista iarbă, primăvara?
Olguţa trecuse dincolo de peron, dincolo de baraca ceaiurilor, spre un tren lung, împresurat de mişcările mulţimii.
Tu eşti, Olguţa?… Pe cine cauţi? vibrase deodată noaptea, bărbăteşte.
Îşi făcuse loc, înlăturând cu mânile două grupuri, şi răsărise în faţa ei.
Olguţa plecase ochii şi capul. Vorbise fără lacrimi, dar în şoaptă răspicată:
Am venit, Vania… am venit… să-ţi spun… să te întorci sănătos.
O clipă, mânile Olguţei fuseseră în mânile lui Vania: izvor în vad de fluviu.
Plecase. Nici o vorbă. Nici faţa nu i-o văzuse, fiindcă nu îndrăznise să ridice ochii. Plecase, plecase. Apoi, ascunsă într-un ungher de gară, aşteptase, aşteptase, fereastră pustie cu noapte şi stele, până târziu, mult după miezul nopţii, când trenul pornise.
Trecuse locomotiva, peşteră de iad, cu fum, flăcări, lopeţi şi negre zvâcniri, apoi vagoane, vagoane nenumărate, cu tăceri, coruri, glasuri, cai, furgoane, lumini…
În urma trenului…
Şi nu-i mai văzuse faţa.”

Copoul nu este frumos doar pentru că are flori și copaci, ci pentru că o grădină publică trebuie să atingă o armonie artistică, asemenea muzicii, poeziei sau picturii. Teodoreanu transformă parcul într‑un criteriu estetic, natura devine artă doar când mâna omului îi dă un sens, altfel rămâne un „sunet fals”, lipsit de stil și de intenție:

„Iaşul are o grădină, Copoul, reputată frumoasă prin decret municipal şi cor civic. E frumoasă în măsura în care orişice grădină cu flori şi copaci bătrâni e frumoasă… Atributul floral şi vegetal nu-i lipseşte: prin aceasta e grădină. Ca să fie frumoasă, însă, grădina trebuie să aibă acel echilibru subtil, acea transfigurare a naturii, care face altfel frumoasă o armonie de culori zugrăvite, alături de culorile livezilor şi-ale luminii. În lunca ei natală, floarea necultivată e sinceritatea, e candoarea luncii, şi e frumoasă fiindcă exprimă această sinceritate, această candoare, care depăşesc arta, convieţuind alături cu ea. Dar în clipa când nu mai răsare din pământ împodobindu-l involuntar, ci e aşezată de mâna omului într-un pământ îngrădit, cultivat, destinat înfrumuseţării, floarea e supusă aceloraşi legi artistice, ca şi sunetul în fraza muzicală, ca şi vorba în vers, ca şi culoarea în pictură. Frumoasă în sine, latent, ea ori devine frumoasă prin armonia care o însumează altfel decât natura, ori devine sunet fals, pretenţios, vulgar, ca tot materialul prim artistic, pe care mâna omului nu l-a înviat prin creaţiune, desprinzându-l din natură. Aşadar, într-un parc, într-o grădină publică, nu mai apreciezi materialul vegetal şi floral din care sunt alcătuite, ci existenţa sau inexistenţa armoniei artistice, a creaţiunii omeneşti.”

O satiră urbană în care Teodoreanu ridiculizează felul în care ieșenii se înghesuie pe alee la kermeze, într‑o mișcare mecanică și lipsită de grație:

„Grădina Copoului debutează printr-o alee centrală, mărginită de o parte şi de alta, cu bănci vopsite verde. Arhitectul grădinii a avut desigur concepţii grandioase. El a vrut oarecum să cânte din ocarină fanfare eroice. A izbutit. Această alee dominantă a Copoului, e ridicolă şi pretenţioasă. A reuşit organizatorul grădinii să facă din ea un pretext pentru alee, cum bătrâneţa face din capul omenesc un pretext pentru dilatarea cheliei. Cât de just ieşană ar fi fost o întortochere de poteci printre straturi de flori! Ce viaţă armonios distribuită ar fi dat grădinei aceste poteci alegre, chemând perechile în toate părţile cu zâmbete de flori în locul acestui fals bulevard, odios ca un guler înalt şi rigid pe gâtul unui copil limfatic. Această alee centrală e plină ca vestibulul unui dentist celebru. Lumea stă şi se plimbă acolo numai. Restul grădinei e gol; copacii nu se plimbă. Când se dau serbări kermeze: aşa anunţă afişele grădina e neîncăpătoare, adică aleea, faimoasa alee, căci grădina e aleea precum aleea e grădină. Două mişcări în răspăr, în sus şi în jos. Ce fac oamenii aceia? Se plimbă? Nu! Se freacă unii de alţii ca periile în mânile lustragiului, atunci când îşi iau avântul. Se respiră, nas în nas, ca miopii când se întâlnesc cu felinarele. Se împroaşcă necontenit cu praful scărmănat de paşii lor îndesaţi. Asta se cheamă a lua parte la o kermeză.”

Urbanul artificial în contrast cu natura autentică, unde frumusețea nu e organizată, ci trăită, și unde versurile „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai” par să se nască direct din aer și lumină:

„Subt teiul lui Eminescu, tinerii visători ieşeni fac inhalaţii eminesciene.
La stânga aleei, subt un chioşc circular, nechează fanfara militară. Faţă-n faţă cu chioşcul alămurilor, de cealaltă parte a aleei, un pavilion cu ferestre colorate transportă în această grădină, nu departe de faimosul tei, visul cu halbe de bere, sirop, gustări în scobitoare, şpriţ şi alune americane.
Iată grădina Copoului.
Dar în fundul ei, într-un zaplaz înalt de scânduri putrede, vizibilă numai prin clanţă, atât e de mică şi de ştearsă, se deschide scârţâind o uşiţă. E situată în grădina Copou, cum sunt uşele cămărilor: în fundul obscur al casei. Pleci capul, îndoi umerii uşiţa e scundă, ridici piciorul pragul e nalt, ai impresia că escaladezi o fereastră şi intri deodată, lăsând în urmă toate amintirile urbane, în cea mai dulce lumină din câte ţi-a fost dat să întâlneşti. Crezi că-i un fum albăstrui ca cel de cetini în dreptul pădurilor de brazi, dar nici brazi nu-s, nici fum nu-i. E lumina îndulcită într-atâta, încât îţi pare fum. O potecă lungă, acoperită cu iarbă, romaniţe şi rochiţa-rândunelii, printre păpuşoi, se apleacă la vale şi se duce, se duce cu mişcări de izvor până departe. Şi iat-o revărsată-n aer, miere şi-n dealurile albastre, uşoare, fluide ca un cer de toamnă coborât pe pământ ca fumul de tămâie din cădelniţă. Îţi vine să înclini capul pe umăr surâzând. Unde eşti? Parcă s-au născut aici, din aer şi melancoliile luminii, versurile: Pe-un picior de plai Pe-o gură de rai…”

Teodoreanu ironizează tendința ieșenilor de a transforma un copac într-un altar sentimental, ignorând faptul că Eminescu, pudic și retras, nu și-ar fi expus niciodată visarea în mijlocul unei alei aglomerate:

„Aici visa Eminescu, îţi explică ieşeanul, arătându-ţi teiul încercuit de bănci populate.
Aici n-a visat niciodată Eminescu, subt acest tei situat pe aleea principală a Copoului. Căci dacă aşa înţelegea Eminescu să viseze, se instala cu scaunul şi masa de brad în galantarul celei mai mari magazii de pe strada Lăpuşneanu. Eminescu n-a visat în faţa nimănui. Avea o pudoare cu dimensiuni de munte abrupt, asasin pentru turişti.
Tu, oricine vei fi, citeşte cât vrei slova lui Eminescu, fii familiar cu ea cum eşti cu cerul de deasupra ogrăzii, aibe-o în gură cât vrei şi când vrei ca pe-o pastă de dinţi şi ca pe un şpriţ de la gheaţă dar lasă-i viaţa, lasă-i visul. Nu crede că visa aşa cum stai dumneata în faţa fotografului, nici cum te razemi în cot de balustrada lojei, la concertul fără muzică melodioasă.
Nu!
Eminescu, omul acela care avea o bucată de cer în loc de frunte, în clipa când îndoia spre pământ creanga de luceferi a cerului, poate rodea în dinţi un vârf de creion, sau îşi muşca musteaţa, singur, fără să-l vadă şi să-l ştie nimeni.”

Contrastul dintre antipatia doamnei Deleanu față de domnul Prahu și complicitatea afectuoasă dintre acesta și Olguța. Plecarea lor cu trăsura, încărcați de pachete, se desfășoară într‑un Iași viu, aglomerat, în care strada Carol pulsează de mulțimea sâmbetei, ca un funicular uman urcând spre Copou:

„Doamna Deleanu nu prea împărtăşea stima Olguţei şi prietenia domnului Deleanu pentru acest conviv care lăsa dâre de glod pe covoare, mormane de scrum pe mobile, pe faţa de masă arhipelagul tuturor alimentelor lichide sau quasi, şi al băuturilor şi care pe deasupra vorbea de rău pe toţi. Dar alianţa Olguţa-domnul Deleanu era mai puternică.
Se suiră în trăsură cu pachetele şi sticlele; Olguţa la mijloc. Ogarii, pe jos. Caii mergeau încet din pricina aglomeraţiei; cotind spre Copou, prin faţa Râpei Galbene, o luară la trap. Trotuarul străzii Carol era atât de plin de pietonii sâmbetei, că părea un funicular urcând spre Copou.”

În timp ce Olguța și domnul Deleanu se instalează în trăsură, Dănuț și Monica pornesc cu automobilul lui, care înaintează prin noapte ca o barcă luminată, depășind trăsurile greoaie și muscalii cu doi cai. Drumul lor, șerpuitor pe la Râpa Galbenă și apoi spre Copou, se transformă într-o mică aventură nocturnă, unde orașul, ploaia și luminile din vale creează o priveliște marină, aproape fantastică:

„Olguţa râdea.
Papa, intrarea ta în Iaşi, ca şi în birou, produce dezordine.
Bagajele fură instalate în trăsura lui Puiu. Domnul Deleanu, Olguţa şi Puiu se suiră în trăsura casei Deleanu.
Cu Monica de mână, Dănuţ fugise spre automobilul său, aşezat la o parte, în umbră. Smuncită în pornirea bruscă, maşina porni ca un bondar. Erau strânşi alături subt capotă, ca într-un cort mic. Ploaia cădea din nou, aruncând şiraguri desprinse de pe grumajii primăverii. Era în noapte o respiraţie jilavă de seră.
Întrecură trapul şchiop al trăsurilor cu un cal, cu birjarii aşezaţi pe capră deasupra mormanelor de bagaje, ţinând picioarele în unghi ţapăn, proiectat lateral, şi hăţurile la înălţimea frunţii. Întrecură trapul lat al muscalilor cu doi cai. Cotiră în viraj onctuos aleea încolăcită a Râpei Galbene; suiră, având în dreapta până-n fund, marina privelişte a luminelor din vale, umede de ploaie. Maşina părea barcă-automobil, înălţată cu botul talazului deasupra mării fosforescente. Cotiră prin faţa Jokei-Clubului, spre Copou, abătându-se din drumul casei.”

Soarele coborât peste dealul Galatei inundă încăperea și întreg Iașul într-o aură aurie, aproape sacră:

„Monica intră în odaie. Clipele erau lungi ca insomniile; odaia strâmta, apăsătoare şi provizorie ca o anticameră; Leila, indiferentă ca ostilitatea zeilor somnoroşi; Neculai, un călău; sergentul, o fatalitate.
Intră, Neculai.
Neculai era un mucenic. Năduşise urcând scările. Gâfâia serviabil.
Duduie Monica, începu el cu mâna stângă pe inimă şi cea dreaptă cu pachetul la spate: pot spune că Neculai al nostru a făcut o tractorie ca la Plevna! Poftiţi.
Monica primi pachetul.
Zic: să trăiască Neculai cel cu membre de ghizelă (gazelă).
Domnişoarei Monica…
Recunoscu scrisul lui Dănuţ. Neculai gesticula în depărtări telescopice.
Şi cum spun, vra să zică zic: avem rest două patace.
Îţi mulţumesc… Îţi mulţumesc din inimă, Neculai. Te rog opreşte-ţi tot.
Vai de mine! Mă onoraţi exclusiv. Ştiţi…
Zărind pe masă o monedă de cinci lei o luă, impunând-o minei de altminteri benevole a lui Neculai.
Duduie Monica, Neculai a spus, Neculai repetă bis: Domnişoară Monica, sunteţi un caracter nobil.
Bătu din călcâie ca din pinteni şi ieşi perpendicular pe musteţi, cu demnitatea unică a celor care ştiu să primească bacşişuri având aerul că ei le-au dat.
Monica încuie amândouă uşile, lăsând-o deschisă numai pe cea dinspre balcon.
Odaia se umplu deodată de mătăsoase scânteieri. Nu numai odaia: întreg Iaşul transfigurat. Soarele îngenunchease deasupra dealului Galatei. Şi de-acolo se revărsa în bogat şi blond tumult aurul zilei, ca părul unei domniţe călugărite în vremea teilor înfloriţi.
Samain!
Numele cu silabe pline ca un final de vers, de pe coperta galbenă, numele cu vaier limpede de clopot ieşan, era o amintire pentru Monica, legată de nucul bătrân din livada Medelenilor, şi de Dănuţ, ca toate amintirile.”

Monica rămâne singură în balcon, cufundată într-o noapte ieșeană care pare să respire odată cu ea:

„Monica stinse lumina, îşi mută fotoliul în balcon şi, singură, rămase în noapte.
Revărsarea lunii împodobise cu fildeş vechi o coastă a cerului.
Iaşul durat din tăceri de biserici, intrase în noapte deplin. Nu auzeai nici glas de om, nici huruit de roţi, nici, răcoroasă, copita calului bătând asfaltul. Uneori, în depărtarea Tătăraşului, hămăiau câinii, ca la ţară.
Turlele bisericilor de pretutindeni şi plopii arătau cerul.
Luna se înălţa, urcuş de abur pe scări fără trepte, suiş lin, avânt neted ca în somn.
Parfumul teilor nu mai ştiai: coboară din stele? adie spre stele?
Luna se înălţa. Tot cerul era o vibraţie necontenită, ca aburit de-un tremur diafan de aripi de libelulă.
Luna se înălţa inclinând argintiu zările, dezvăluindu-se tot mai albă, paloare din paloare, pe deasupra turlelor, pe deasupra plopilor, peste faldul dealurilor…
Se înălţa şi s-aduna o albă şi albastră sihăstrie în jurul ei, ca în preajma gândului ş-a piscului înalt.
Se înălţa ca parfumul crinilor, ca o răcoare pe tâmple, ca un nimb pe creştet, ca o iluminare a frunţii, ca o deşteptare a vederii…
Se înălţa şi se umplea cerul de îngeri limpezi, de fum de tămâie albe şi albastre plutiri în tăria nopţii…”

Umorul Olguței, fantezia ei neobosită și atmosfera verii la Medeleni:

„Olguţa reacţionase cu strâmbături de nas la auzul băilor de soare obligatorii ca în faţa unei doctorii amare. Şi cum toate doctoriile amare îşi au corectivul şi premiul într-o acadea sau o linguriţă de dulceaţă administrată după înghiţirea lor, Olguţa căpătase duşul dorit fiindcă binevoia să facă băile de soare impuse.
Astfel, alături de tenisul care-şi întindea în mijlocul livezii gălbuia planşă de nisip cu sclipitoare dreptunghiuri de var, împrejmuită cu înaltă împletitură de sârmă, răsări, cu sacrificarea altor pomi, îngrăditura de rogojini, înlăuntrul căreia Olguţa primea vizita soarelui.
Coliba soarelui, cum pretindea Olguţa că o va numi Metaforel, era croită din larg: 4 m pe 5. Duşul, cu încăpător rezervor de apă, fusese adus de la Bucureşti, unde-l alesese Herr Direktor; subt duş, un grătar de lemn; pe jos, prund zglobiu de râu şi belşug de rogojini. Două chaises-longues-uri pentru băile de soare, Olguţa botezase această luminoasă încăpere „La musca văduvă”, în cinstea şi spre statornica pomenire a doctorului Prahu, care avea mare slăbiciune, mai ales în timpul verii, pentru cârciumă din Tătăraşi, purtătoarea acestei denumiri.”

Monica și Dănuț, rămași în Iașiul golit de vacanță, se plimbă pe străzi lăturalnice pentru a scăpa de ochii autorității militare. Rătăcesc împreună prin Sărărie, într-un peisaj de stele, scări, ogrăzi și ulițe care coboară spre vale ca niște vâsle uitate:

„Trâmbiţile mobilizării în noaptea de august. Dănuţ venise în permisie de la Şcoala militară. Tuns, slăbit, timid şi taciturn, ca în copilărie, în uniforma grea de constrângeri.
În anul acela nu plecaseră la Medeleni. Olguţa era la Govora cu domnul Deleanu, Dănuţ la Şcoala de artilerie din Bucureşti. Mai apăsător ar fi fost pustiul la Medeleni decât la Iaşi.
Noaptea de august, cu privirea ei de căprioară gonită… Se plimbase cu Dănuţ pe străzi lăturalnice, unde nu erau agenţi de-ai comenduirei, nici coşmarul galonat, care-i dădea lui Dănuţ spasmul salutului.
Rătăciseră amândoi în ţinutul de stele şi umbrare al Sărăriei, din care pornesc străduţe laterale spre vale, ca nişte vâsle putrezind în voia apei unui port părăsit. Erau îmbrăcaţi aşa cum se sculaseră de la masă: Monica cu capul gol, Dănuţ fără capelă şi fără sabie. Se coborâseră pe scări, trecuseră prin ogradă, ieşiseră pe stradă mână-n mână, ca îndrăgostiţii de la ţară, şi porniseră prin Iaşi ca printr-o odaie familiară, cu stelele pe cer ca o sulfină pe dulap, cu siluetele caselor întunecate ca nişte mobile de nuc şi de stejar, cu luminile potolite şi blajine ca luciri de candelă subt iconare.”

Dimineața ieșeană, obișnuită cu tăceri catifelate, este brusc sfâșiată de huruitul harabalelor primăriei, coborând în goană de pe dealul Sărăriei:

„Dis-de-dimineaţă somnul ieşenilor tresare, tresaltă şi se cutremură. Bucureşteanul, care de la cinci dimineaţa doarme într-un urlet organizat, distribuit în toate ungherele Capitalei cu felurite nuanţe de intensitate ar dormi înainte, fără să-i pese de bâzâitul de bondar în grabnică traiectorie. Dar ieşeanul răsfăţat o noapte întreagă în tăceri de undă submarină saltă cu bătăi de inimă indignat. Cine-i tulbură liniştea fără cută a somnului de dimineaţă care e pentru somn ceea ce caimacul e pentru cafeaua turcească? Cine-i învârte la ureche această uriaşă huruitoare de Moşi? Cine? Harabalele primăriei. Din dealul Sărăriei, vreo douăzeci-treizeci de harabale, la care-s înhămate cele mai jalnice gloabe, gunoi al rasei cavaline, se revarsă la vale, de-a dura, în goană hurducată şi dârdâită, fiindcă-i pantă; căci pe drum drept, gloabele lehametei de-abia ar putea urni harabalele goale. Conducătorii acestor vehicule sunt tinere haimanale, veseli derbedei, cu faţa roză şi muc de ţigară în colţul gurii: sfârc impertinent al buzei de jos, ţinând loc de musteaţă; cu un bici care e o vargă cu şfichi de sfoară putredă, ridicat spre cer cu gest imperial de sceptru; cu faţa mânjită ca a homarilor, haine peticite şi chiot haiduceşte ţuguiat.”

Dealul Sărăriei rămâne inima tulburării matinale a Iașului, dar tot Sărăria este și locul unde zgomotul se stinge:

„Iaşul reintră cardiac în somnolenţa-i de basm; idealurile albăstresc pe zări surâsuri de liliac şi stânjenei; colbul cade din nou pe uliţele sale; tăcerea se coace în soare ca pânea în cuptor, aşteptând noaptea care o va deschide viorie cu roza petunie a lunii.
Mult va mai ţine coşmarul harabalelor municipale? se întreabă ieşenii somnului etern. Desigur că nu. Oraşul e sărac, şi cu sau fără harabale, trăieşte în murdăria sa ca Veneţia între lagune şi ca volumul în anticărie. Într-o zi, gloabele primăriei vor deceda. După război şi gloabele s-au scumpit,. aşa că Iaşul va scăpa de gloabe. Harabalele vor rămânea anatomic în grajdurile din dealul Sărăriei. Atunci abia, capitala Moldovei va avea liniştea caselor bătrâneşti, unde servitorii fac grijitura de dimineaţă în vârful picioarelor desculţe, sau n-o fac de loc, ca să nu tulbure liniştea boierilor.”

Tuffli este locul copilăriei dulci, cofetăria‑simbol a Iașului interbelic, unde prăjiturile și acadelele par să păstreze o lume întreagă de amintiri:

„Tuffli
Tuffli!
Acolo erau toate prăjiturile şi acadelele copilăriei. Deasupra, balconul Jokey-Clubului: nu căzuse încă. Subt ploaia de toamnă avea aerul nehotărât al sinucigaşilor în clipa când privesc prăpastia.
Iaşul era strâmb! Da, era strâmb cum sunt gândurile asupra somnului.
La deal Copoul; la dreapta strada Lăpuşneanu. Piaţa Unirii…
În afară de precupeţele lipovence, grase ca un dâmb, cu pata de soare a tulpanului galben pe cap, Dănuţ era singurul trecător fără umbrelă. Deşi era dimineaţă de tot, treceau pensionari cu galoşi transatlantici şi pălării arhaice, adăpostind sub clopotniţa umbrelor panerul din care ieşeau cozi de zarzavaturi, vâzdoage portocalii şi colţul rumen al pânii alături de sulul Universului.”

Băcănia Smirnov, un punct de trecere între două lumi, lumea afacerilor dubioase ale lui Gerș Herman și lumea domestică și caldă, a familiei Deleanu:

„Gerş Herman misit era client civil, comercial şi mai cu seamă penal, al domnului Deleanu. Şi cum tainicele lui afaceri nu puteau fi rezolvate decât de coani Iorgî, îl aştepta la club unde-l găsea sigur, în loc să-l aştepte la birou unde găsea secretarii.
Gerş!
Cum ar fi spus: Marş!
Dar Gerş, cu un zâmbet şi gest amforat de balerină, mai înaintă un pas. Era aşa de gras că părea de două ori gravid: şi pântecele, şi fălcile.
Coani Iorgî!
Aşteaptă-mă acasă, Gerş.
V-aştept la gară. Cu respect şi complimente la domnişoara.
Ce? Pleci, papa?
Da, plec la Bucureşti. Jidanii ştiu tot! Ce să-ţi aduc, Olguţa?
Se suiră în trăsură, cu ogarii la picioare!
La Smirnov. Ce cumpărăm, Olguţa?
Domnu Deleanu răspundea la saluturi în dreapta şi în stânga, zâmbind, gesticulând amical, protector sau cu înţeles, ca un orator popular la coborârea din tren.
Sâmbăta însufleţise Iaşul, mai ales strada Lăpuşneanu: treceau parfumuri violent proaste şi mătăsuri colorate intens ca acadelele din borcanele cofetăriilor periferice.”

Băcănia Smirnov, un mic teatru al interbelicului, unde miroase a murături usturoiate, pastramă de gâscă, vin acrișor și a conversații care se aprind ca un chibrit:

„Trăsura se opri în faţa băcăniei Smirnov. Intrară.
Buna sara, domnişoară Volga. Ci faci, domnule Medeleanu?
Olguţa întinse o mână prietenoasă noului-venit care intra în băcănie cu mini crispate şi tremurătoare de orb nervos, duhnind a vin, bărbos ca Robinson, dar brun, cu trăsături ascetice, ochi halucinaţi de derviş urlător şi îmbrăcat ca o sperietoare de păsări.
Vii de la Jupey-Club, Pierdeleanu? … Luăm o fiţuică şi nişte akefali?
Apăsa pe fiecare vorbă calambur îndeobşte ca într-o cârjă care i-ar fi susţinut bicisnicia şi avea accentul mirat evreiesc al celor care imită mereu jargonul. Văzuse trăsura casei Deleanu oprindu-se la Smirnov, de peste drum, de la „Respect general”, şi nu se putuse opri lăsând murăturile usturoiete, pastrama de gâscă, vinaţul acrişor şi cei trei convivi în faţa cărora îşi orhestra calambururile să nu vie şi la o ţuică.
Calambururile erau în inteligenţa acestui junimist ca o mahala în jurul unui oraş cu tainice grădini şi discrete palate. Ca să-l cunoşti, trebuia să treci mai întâi prin mahala. Olguţa trecuse, şi îl stima. Stima şi faimoasa răutate verbală care era luciditate şi humorul sincerităţii sale temerare, şi sărăcia trupească a acestui învăţat diagnostician miraculos în medicină ferfeniţos ca o carte veche.”

În imaginația lui Dănuț, luna devine stăpâna unei băcănii uriașe, mai mare decât cea a lui Ermacov:

„Monica! Unde eşti, Monica?
Aici-s, Dănuţ.
Kami-Mura!
Buftea, hoo!
Uf!
Din car, Dănuţ dădu un binemeritat concediu bravului împărat.
Uite luna!
Luna-i?
Luna; Samănă cu tine, Buftea, când ai oreillons! Răsărise colorată ca un abţibild, fără gură şi sprâncene lineare, luna care-o văd copiii mici prin somn, strâmbându-se elastic: serioasă, veselă sau tristă. Olguţa o vedea ilară şi-i venea să-i scoată limba.
Nu seamănă cu Dănuţ, Olguţa! protestă Monica după o scrupuloasă examinare.
Da cu cine seamănă? Cu tine?
C-un nătărău de bostan! glumi Herr Direktor.
Buftea, spune şi tu cu ce seamănă. C-un glob de aur?
Lasă-mă-n pace.
Fii politicos! Ai noroc că-s bine dispusă.
Dănuţ nu se gândea la lună. Constatase din auzite prezenţa ei şi o găsise în turbinca lui Ivan, fără s-o privească pe cer.
Lui Dănuţ îi era foame. Luna din turbinca lui Ivan, cu faţa ei de lipovan gras, era stăpâna unei băcănii mai mare decât a lui Ermacov de la Iaşi, Dănuţ o vedea punând în vastul coş de hârtie, cutii cu sardele; tăind patace roşcate de salam; deschizând cutii cu măsline marinate; întinzând, spre gustare, cu vârful cuţitului, o aşchie grasă de caşcaval de Penteleu; desfăcând un hârzob de păstrăvi afumaţi…”

Olguța îi scrie Monicăi o scrisoare plină de umor și teatralitate, anunțând-o că pleacă la București:

„Dragă Monica,
Aceste rânduri palpitante sunt compuse în odaia mea, nu la gară, aşa cum crede mama. Nu te-am anunţat, pentru a evita emoţiile din timpul mesei, mai ales tăierea apetitului.
Plec la Bucureşti.
Asta înseamnă, scumpă Melizandă… Ce să-ţi mai spun! Culcă-te şi dormi ca somnoroasele păsărele. Nu neglija să te uiţi în oglindă de câte ori eşti pesimistă. E cel mai bun cordial: Cordial-Monica, recomandat de mine.
Acuma să trecem la afacerile mele. Mâine dimineaţă, adică nu, mâine după amiază trimite-l pe Neculai cu alăturatul bilet, să-l caute pe doctorul Prahu prin toate cârciumele, începând cu „Respect general”. Să-i dea biletul întovărăşit de o sticlă de vin fain din pivniţa noastră. Doctorul Prahu, cu a sa tremurătoare mina, va plăsmui un certificat medical trimite-i şi o coală în care va constata că eleva Deleanu Olga suferă de o boală oarecare, durata, aproximativ trei-patru zile. Acest certificat îl vei prezenta directoarei, fără să te roşeşti: nota bene. Pe Neculai îl vei răsplăti cum trebuie, tu care ai un caracter nobil.
Nu uita: mâine la 4 să fii gata pentru cavalcadă. Explică-i colonelului lipsa mea, atribuind-o unei cauze… cavalereşti: nu? Spune-i că, sufleteşte, călăresc la dreapta lui.
De n-aş uita să iau infanta! Partea cea mai nostimă e că plec la Bucureşti în acutrament de tenis, fără nimic altceva.
Alea jacta est!
Al tău satrap devotat, Olguţa.
P. S. Sper că ogarii nu vor rămâne orfani în lipsa mea? Adu-ţi aminte că-s de la Metaforel, Olguţa. Iubite doctore, Îţi trimit o sticlă de vin roşu din acela pe care l-ai diagnosticat meritoriu. Do ut des, cum spun distinşii secretari ai tatei, insistând mai ales asupra lui Do.
Iată ce te rog: aşterne pe alăturata coală de hârtie o maladie care mă va reţine în casă vreo câteva zile ceva inofensiv, dar impunător, o variantă cu nume pedant şi rădăcini pulmonare a gutunarului, de pildă.
Îţi mulţumeşte pentru amicalul certificat a matale devotată, Volga.
P. S. Să nu scrii cumva în certificat Volga! Mă numesc Olga Deleanu cel puţin aşa pretinde catalogul şi directoarea noastră nu pricepe decât glumele premiate de Academia Română.”

Locul de „odihnă” al avocaților ieșeni, descris cu o ironie tandră și cu un realism aproape cinematografic:

„Are şi Palatul Justiţiei un loc de odihnă, de înviorare, de reculegere. E aşa-zisul restaurant al coanei Lenta Bodron, văduva plutonierului Lică Bodron, fost aprod pe vremuri al Curţii de apel, apoi client al Parchetului, pensionar al Penetenciarului, mort pe câmpul de onoare ierte-l Domnul, că Lenta l-a iertat.
Numitul restaurant e o încăpere mult mai scurtă şi ceva mai largă decât culoarul unui vagon de cale ferată, pe linia Crasna-Huşi. Un sfert al acestei încăperi e bucătărie; urmează un paravan de scânduri, şi localul propriu-zis al restaurantului. O singură masă îl ocupă în întregime. Două bănci de locantă muncitorească, se îndoaie sub povara nobilă a avocaţilor în repaos. Faţa de masă a fost albă pe vremea când coana Lentă Bodron se numea Lenta Ilieş, căci coana Lentă a îngropat trei bărbaţi, de la care are şase feciori şi trei fecioare, dintre care cea mai fragedă e aghiotantul opulentei sale mame cu statură de maior intendant.
Ţico, un şpriţ ca la Capşa!”

Teodoreanu satirizează justiția, știința juridică are însemnătate, dar adevărata putere stă în instinctul de a găsi clienți:

„Când minutarele ceasului Mitropoliei arată douăsprezece, curtea fostului palat roznovenesc de mult intrat în melancolia epilogului boierimii e plină de ţărani ca un iarmaroc trist. Procesele încep la unu, dar pe citaţii ora judecăţilor e douăsprezece, aşa că ţăranii, încrezători în cuvântul scris, aşteaptă de la unsprezece judecata anunţată la douăsprezece, principial începând la unu, şi efectiv la unu jumătate. În aşteptarea judecăţii, se descalţă căci au făcut drum lung scot merindele din desagi, mănâncă şi rabdă cu dinţi strânşi sau gura căscată.
La abator, în clipa când vita-i înjunghiată, muştele verzi râd mai aproape, şi javrele flămânde ale mahalalelor înaintează în procesiune somnambulă.
În preajma lui douăsprezece sosesc premergătorii baroului, cu nările dilatate. E cuconul Ştefanache, e nenea Petrache, e domnul Matache, e Mitriţă pur şi simplu, cel mai şoltic dintre tineri, care calcă pe urmele bătrânilor. Sunt cei mai gravi avocaţi, premergătorii în viteză. Nu se uită nici în dreapta, nici în stânga la norodul orizontal. Îmbrăcaţi în negru, redingotă mai ales, au inel masiv de aur cu briliant sau cvarţ focos bombat pe degetul gesticulărilor, deocamdată în repaus pe mânerul bastonului purtat ca un sceptru. Subt braţul stâng au o geantă plată, cu care dimineaţa au adus pânea şi zarzavaturile din piaţă. Lanţ de aur pe burtă. O culoare la butonieră, care să fie sau să samene cu insigna unei decoraţii. În buzunar au cel puţin o sută de cărţi de vizită, cu numele, toate titlurile lor fost subprefect, licenţiat în drept, locotenent de rezervă şi adresa în mărime supranaturală.
Sosesc câte doi sau trei deodată fiindcă toată dimineaţa au pândit şi s-au pândit pe străzi dar au aerul că nu se cunosc între ei. Trecerea lor prin ograda plină de ţărani clienţi în perioada de incubaţie e austeră şi grandioasă ca o procesiune de arhimandriţi. Ţăranii văd în ei un fel de prapur al Justiţiei n-au aflat că ei, ţăranii, sunt coliva şi, ridicându-se în grupuri, îi salută adânc.
E un adevărat balet decorativ în straie albe, prin care lebedele negre ale baroului trec cu geanta subţioară. Trec, nu se opresc, nu văd, nu ştiu nimic; se duc direct spre intrarea palatului, cu pasul solemn al celui care merge spre altarul catedralei, şi direcţia imperios orientată a celui care se duce la closet pe coridorul hotelului.
Au intrat.
Au dispărut.
Suspendată în urma lor reverenţios, viaţa îşi reia fizionomia de mică ţinută.
Unde-s?
La o fereastră-i unul; la alta, celălalt. Ochiul nautic al lui Ulysse nu era mai profund decât al lor. Una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte perechi de ochi, cu ochelari sau fără, la ferestrele obscure ale Justiţiei, radioscopează chimirul ţăranilor din ogradă.
Oricine poate fi împricinat; nu oricine, client. Căci nevoia, beleaua sau năpasta cad pe oricine, dar banul ocoleşte pe mulţi. Ochii de la ferestre sunt de avocaţi, căci ştiu să aleagă, fără vorbe, pe clienţi de împricinaţi, în categorii distincte. Alegerea e sigură, definitivă. Pădurarul spune dintr-o dată copacilor pe nume: acela-i frasin, acela-i ulm, acela-i fag, acela-i stejar. Adevăratul fumător, trăgând un singur fum, va deosebi tutunul basarabean de cel bârlădean, pe acesta de cel dobrogean; precum şi tutunul de Cavalla de cel de Smirna şi aşa mai departe. La fel, băutorul afinat îţi va preciza vrâsta şi podgoria vinului gustat. Această aptitudine se numeşte ochiul sau gustul profesional.
Acest ochi profesional, în avocatură, nu-l capeţi la Facultatea de Drept. Îl ai sau nu-l ai. Facultatea de drept îţi dă sau se zice că-ţi dă ştiinţă. Ochiul profesional, însă, îţi dă clienţi. Şi avocatura, când se mărgineşte la ştiinţă, e natură moartă, ca şi Facultatea de Drept.”

Mircea și Dănuț străbat Calea Victoriei plină de lume, printre femei îmbrăcate în tonuri de toamnă și parfum de benzină, grăbindu-se spre o explicație amânată, în timp ce orașul îi înghite în ritmul lui grăbit și solemn:

„Mircea şi Dănuţ călcau apăsat, cu ochii în pământ.
Calea Victoriei era neagră de lume ca un tedeum într-o mitropolie, dar mirosea a benzină şi a parfumuri. Femeile căpătaseră farmecul de toamnă. Erau frumoase cum sunt femeile în doliu din pricina stofelor închise, cu obraji mai albi şi ochi mai gravi. Voaletele le puneau pe ochi brumă mahometană. În ciorapii negri de mătasă, picioarele căpătau o înduioşătoare fragilitate. Toate femeile purtau mănuşi de piele, cenuşii sau castanii, care fac din amintirea mânilor goale de astă-vară o proaspătă pată de lumină, cum e ovalul alb din podul palmei înmănuşate. Unul după altul, Dănuţ în frunte, Mircea în urmă, păşeau pe marginea trotuarului, laolaltă cu oamenii grăbiţi, împroşcaţi de semnalele răguşite ale automobilelor. Păreau că se grăbesc să ajungă la Academie pentru studii absorbante. Lăsară în urmă şi somnolenta instituţie. Mircea gâfâia. Totuşi, îl urmă pe Dănuţ de aproape, hotărât să provoace explicaţia mult aşteptată.”

Portretul lui Mircea, cu delicatețea unui desen renascentist și sfiala unui suflet care roșește ușor:

„Chipul lui Mircea avea conturul delicat şi zâmbetul ciudat în colţul gurii, al unor desenuri de Vinci. Părul brun, pieptănat cu cărare la o parte, îşi înclina şuviţele răsfirate pe o frunte dreaptă ca o înălţare. Linia obrajilor se subţia spre bărbie, suptă parcă de zâmbetul necontenit zâmbet? care concentra faţa în jurul buzelor subţiri. Şi subt frunte, osteniţi de genele prea grele, ochii negri aveau evlavia gravă a ochilor deprinşi să se închine la icoane în biserici nalte şi întunecoase.
Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude oricine…
Fiindcă roşesc uşor!
Şi se roşi din nou, fiindcă era adevărat.
La revedere, Mircea! îi strigă Herr Direktor, urcându-se în automobil. Spune-i lui Dan să nu m-aştepte la masă. Dacă vreţi vă trimit maşina să vă plimbaţi.
Nu, mulţumesc… M-aşteaptă acasă.
Şi ca să nu-l mai vadă ochii străbătători ai lui Herr Direktor, se ghemui pe un fotoliu de paie, la adăpostul balustradei cu trandafiri.
Huruiala claxonului silueta abrupt drumul automobilului spre Calea Victoriei.
Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude oricine…”

Herr Direktor îi zugrăvește lui Dănuț mirajul Bucureștiului — licee „ca-n povești”, duminici la Șosea și călătorii în străinătate:

„Dănuţ trase cu coada ochiului la Olguţa, dar întâlni numai ochii trişti şi miraţi ai Monicăi.
De-acuma înainte ai să ai pantaloni lungi, cu dungă! Auzi, Dănuţ? Pantaloni lungi. Aşa cum poartă tata şi cu mine. Ce mai vrei?
Dănuţ începu să asculte.
Ce se-ntâmplă însă: noi cu toţii vrem ca tu să ai parte în viaţă de ce-i mai bun şi ce-i mai ales… Şi fiindcă la Iaşi nu sunt licee de samă, am dori să urmezi liceul la Bucureşti. În capitala ţării, Dănuţ! Să stai într-un oraş cu regele! Duminica te scot din internat, şi după ce tragem un… o masă grozavă la Enescu unde-ai să comanzi tu ce-ţi trece prin cap ne trântim într-o trăsură cu doi cai negri şi facem o plimbare la Şosea… Şi să ştii, Dănuţ, muscalul care l-oi alege eu întrece caleaşca regelui! Hei-hei! Săracul rege! Noi înainte, picior peste picior, şi el în urma noastră… Ştii tu că moşu Puiu se pricepe!… Şi la anul după ce-i învăţa tu bine, ca să nu-l faci de râs pe moşu Puiu facem amândoi o plimbare în străinătate. Când cu trenul, când cu vaporul!… Şi când ţi-i întoarce, vorbind atâtea limbi străine, rămâne Olguţa cu gura căscată, glumi Herr Direktor, făcând cu ochiul Olguţei. Vra să zică, Dănuţ, iaca ce-ţi propune moşu Puiu: ori rămâi la Iaşi într-un liceu dărăpănat unde vin toţi desculţii şi nespălaţii, într-un liceu cu uniforme urâte ori vii la Bucureşti cu moşu Puiu, la un liceu ca cele din poveşti, în oraşul în care stă regele, în oraşul în care, duminicile, o ducem numai într-o petrecere, şi de unde, când vine vacanţa, hop în tren şi tot înainte… Acuma tu gândeşte-te şi alege… Tu ştii cum e bine şi ce vrea moşu Puiu. Hotărăşte.
Hai, Monica. Noi n-avem ce căuta aici.
Uşa pocni… Herr Direktor aprinse o havană… Dănuţ îşi roti privirea prin odaie… Domnul Deleanu privea plafonul încruntat, ca şi cum acolo sus ar fi fost zugrăvită vânzarea lui Isus.”

Tulburat și neputincios în trăsura somnoroasă, Dănuț sare în stradă, mistuit de întrebarea „de ce nu l‑a așteptat?”, în timp ce amintirea Adinei — luminoasă, copilăroasă, venind într-un muscal sub roșul amurgului — îi aprinde și mai tare neliniștea:

„În trăsura care-l ducea agale somnoroasă din bici până-n copite Dănuţ strângea pumnii, exasperat.
Era treaz ca viteza paralizată a insomniilor. Birjarul moţăia pe capră, surd la orice îndemn. Caii poticneau în armonie cu capul birjarului.
La întretăierea Căii Victoria cu bulevardul, Dănuţ sări din trăsură, plăti birjarului şi o luă la vale.
De ce nu-l aşteptase? De ce nu-l aşteptase? Sângele-i tremura în tâmple. Vra să zică-l minţise, vra să zică-l minţea! … Fericirea delicată ca o căsuţă japoneză a ultimelor zile era clădită pe pământ plin de cutremure, nesigură, trecătoare…
De ce nu-l aşteptase? De ce nu-l aşteptase?
O văzuse când se întorcea de la Băneasa. Automobilul luneca lin. Tonel cânta cu patos o romanţă italienească Una furtiva lagrima pentru c-c-cucerirea Olguţei, desigur; Dorel imita acompaniamentul ţimbalului, Mircea tăcea. Olguţa era la volan, fără şapcă; Dănuţ, alături de ea, o învăţa să conducă.
Adina venea într-un muscal mică în trăsura amplă puerilă şi serioasă, ca o şcolăriţă deghizată în doamnă; roşul amurgului îi lumina obrajii ca o bucurie, şi ochii ei erau mari, măriţi şi plini parcă de comori inocente, ca ai copiilor când privesc jarul pe care se coc castanele…”

Gheorghiță și Măndița, ajutoarele rurale ale cucoanei Catinca, duc cu ei în Cişmigiu nostalgia satului:

„Şi Gheorghiţă a Marandei cunoştea gospodăria cucoanei Catinca. Când se făcea grijitură mare, dădea şi el o mina de ajutor. Iar la Paşti cu mânicile suflecate şi legat la cap frământa destoinic aluatul cozonacilor pentru care Herr Direktor avea o adevărată evlavie. Mai era la bucătărie şi o fetişcană din Holboca. În fiecare duminică, Gheorghiţă a Marandei şi Măndiţă din Holboca, se plimbau ţinându-se de mină prin Cişmigiul tuturor exilaţilor rurali.
După cum se vede, apartamentul din Pitar-Moşu avea o înclinaţiune pentru casa din Popa Nan, reciprocă de altfel.”

Elevii de la Lazăr aleargă după castane sălbatice între Cişmigiu și Calea Victoriei, într‑un peisaj de toamnă cu vrăbii gălăgioase:

„Cursul inferior al Liceului Lazăr masă de umbre piuitoare se îndeletnicea cu minatul castanelor sălbatice din dreptul Cişmigiului până-n Calea Victoriei. Roşcatele castane, bătute cu vârful ghetei, săreau, săltau şi se rostogoleau elastic pe trotuar şi prin mijlocul străzii, ca nişte deşănţate broaşte de mahon, spre indignarea trecătorilor maturi.
În dreptul Cişmigiului crâng prizonier în cuşcă mirosea a toamnă. Un vânzător de castane, vrăjitor lângă un abur de cartofe dulci, era împresurat de uniforme. Soarele aruncase câteva şaluri deasupra Cişmigiului: ardeau dimpreună cu frunzele.”

Dănuț și Tonel pătrund în sălile Ateneului, printre studenți, școlărițe și parfumuri elegante:

„Se opriră în faţa uşei laterale a Ateneului. Intrară din plin soare în umbră de coridor rece. Erau mai multe expoziţii, vizitate numai de câte un student cu hainele periate şi părul lustruit, neclintit ca un copac scuturat, de grupuri de şcolăriţe înghesuite în tablourile pe care n-aveau voie să le pipăie, deşi culorile erau atrăgătoare ca ale bomboanelor în borcanele vitrinei, şi de pictorul expozant, fumându-şi britanic luleaua în faţa artei proprii şi a profanilor calici.
O sală numai, răspândea zvonul de piuituri şi foşnet de mătăsuri ale seratelor dansante. Se îndreptară într-acolo. Întâia impresie era că nu se invită atâta lume într-o sală atât de mică. Înghesuială de tramvai ducând publicul la curse, dar elegantă. Predominau femeile. Expoziţie de parfumuri mai mult decât de pictură.
Tonel intră salutând publicul cu o bătaie de pinteni, ca un sublocotenent de jandarmi venit să facă o discretă arestare în lumea mare.
Dănuţ rămase la uşă, desolidarizându-se de Tonel. Mătăsurile vorbeau franţuzeşte, intercalând necontenitele exclamaţii admirative, care alcătuiesc vocabularul exclusiv al femeilor în faţa picturii. Pereţii ardeau de culori orgiace, ca vitralii deschise pe izbucnirea toamnelor sau ca rugul zării de apus dus în galop de valuri verzi, din orizont în orizont. Se desprindea parcă un vânt fierbinte din culorile în care aceeaşi inimă puternică şi pasionată bătea.
Ochii lui Dănuţ străluciră. Deşi era în afara uşei, se descoperise. Puterea şi fastul mitologic al culorilor îl cucerise deodată. Nu amănunţise nici un tablou în parte era şi greu cu atâta forfotă de lume dar pereţii iluminaţi îi împrejmuiseră sufletul ca un vârtej, dându-i un ritm nebun de bacanală. La fel îl tulburase muzica lui Wagner.
Ce idioţi!
Apostrofa îi scăpase. Violenţa sângelui dezlănţuit prefăcuse gândul în vorbă. Un superb cap de bărbat, uşor surit la tâmple, cu ochi şi barbă orientală, se întoarse zâmbind spre liceanul cu ochi şi obraji entuziasmaţi şi injurioasă sinceritate pentru vizitatorii expoziţiei.”

Adia, ca un copil în fața unui ou uriaș de ciocolată:

„Adia e urzită din culori şi zâmbete. Transcriu iarăşi o vorbă de-a ei: O livadă e milionul de fructe care-i dau tenul, şi miliardul de albine care-i dau râsul…
O bibliotecă n-are ce căuta într-o livadă: fructele nu cetesc, albinele nu se-ncruntă.
Mierea se face în livezi şi bătrâneţa în biblioteci.
Ruda ei o instalase la hotel Danieli, bineînţeles. Ştii, craioveanul chiabur nu poate concepe şicul decât cu icre moi la dejun, însoţite de şampanie; fotoliu de orchestră în banca întâia, la simfonicele Ateneului, şi hotel Danieli la Veneţia.
Am instalat-o într-un mic palazzo, în care am şi atelierul.
Ai văzut, Ioana, un copil căruia îi aduci un ou mare de ciocolată, cu fundă de mătasă, plin de surprize?
S-o fi văzut pe Adia coborând din gondolă, cu umbreluţa roşie deschisă e singurul fard pe care şi-l pune când e soare cu picioruşe de păsărică pe solemnele trepte de marmură! Floare, Ioana! Am râs, ochi în ochi cu gondolierul care i-a aruncat italieneşte floarea din piept. Inima mea era alături de floarea gondolierului.”

Herr Direktor propune ca Dănuț să fie internat provizoriu la Școala Luterană din București, lăudând disciplina germană, sporturile obligatorii și mediul care, paradoxal, l-ar face pe băiat și mai român printre „nemțișori”:

„Rămasă singură pe câmpul de luptă, doamna Deleanu îşi muşcă buzele strângându-şi batista în mână.
.? o privi Herr Direktor prin monoclul din nou pus.
Grigore, vorbeşte precis, fără ocol. Ce propui?
Slavă Domnului!… Pe Dănuţ mi-l daţi mie… Staţi, nu vă alarmaţi! Pe Dănuţ îl daţi pe mâna mea.
Precis, nu aşa.
Precis: îl dau intern la o şcoală din Bucureşti la care, vom vedea. Vorbesc principial… Şcoala Luterană, de pildă. Asta la început, provizor. L-aş da acolo numai din pricina sporturilor. La nemţi sportul e obligator. Şi mediul e destul de românesc… Unde mai pui că, în contact cu nemţişorii, Dănuţ va deveni patriot din clanul românilor de-acolo: tot teatrul social în mic, plus sporturile. Ce ai de zis?”

Dănuț, sfâșiat între gelozie și speranță, află că Mircea o iubește pe Olguța și nu pe Monica:

„Dan! Îl apucă de mâini, cu energică blândeţă. Dan, spune-mi o vorbă.
Dănuţ ridică spre el o faţă devastată.
O iubeşti, Mircea?
Pe cine?
Pe Monica, murmură Dănuţ slab numele învăluit de toamnă în abur blond.
Pe Monica? se lumină Mircea. Cum s-o iubesc pe Monica?
Dar ea pe tine?
Monica?! Dan, eşti orb?
Da.
Tu nu vezi cât te iubeşte?
Pe mine?
Vai, Dan!
Mircea, jură-te că nu vă iubiţi!
Mircea şovăi o clipă. Faţa i se înroşise. Cu genele plecate ca şi sufletul, şopti rar, cu efort:
Eu o iubesc pe Olguţa.
Ei!
Dănuţ se metamorfoză exploziv, ca şcolarii declaraţi promovaţi la un examen temut. Ar fi strâns în braţe pe întâiul om întâlnit. Pe Mircea căzu furtuna bucuriei.
Dănuţ nu-l întrebase dacă şi Olguţa îl iubeşte pe el.
Taximetrul se opri în faţa Gării de Nord. Dănuţ sări cu scrisoarea în mina. Plăti şoferului şi intră precipitat.
În faţa cutiei de scrisori a vagonului poştal se opri şovăind. De când se înapoiase de la Şosea, se zbuciumase să scrie Monicăi tot-tot-tot. Nu izbutise să-i scrie decât două vorbe: Te iubesc!
Atât conţinea plicul pe care vroia să-l trimită Monicăi, şi nu îndrăznea.
Mai erau zece minute până la plecarea trenului Bucureşti-Iaşi.”

Domnul Deleanu, îndrăgostit de profesia lui până la aroganță:

„Domnul Deleanu îşi iubea profesia ca pe-o amantă aşa spusese într-o pledoarie la Casaţie, rostind cuvântul ilegal cu pasiune şi aroganţă, ca să deştepte pe un consilier adormit şi dorea ca şi Dănuţ să gândească şi să poată spune la fel… Dacă Olguţa ar fi fost băiat…!
Ei, Dănuţ, acuma eşti licean! Eşti băiat mare! Poţi judeca. Te faci avocat ca şi tata?
Doamna Deleanu ridică din umeri.
Lasă-l te rog să mănânce mai întâi!… Dănuţ! Iar ţii coatele pe masă!… Uite-te la Monica ce frumos mănâncă. Şi-i mai mică decât tine!”

Un ministru grăbit îi oferă domnului Deleanu un post la Curtea de Apel din București:

„Cu doi ani în urmă, solicitudinea distrată a unui ministru de justiţie oferise preşedintelui secţiei a II-a a Tribunalului Iaşi un loc de consilier la Curtea de apel din Bucureşti.
Cum vrei mata, Catinca…
Cucoana Catinca veghease o noapte, cu cafele negre şi emoţii, ca în Vinerea Mare când cresc cozonacii… Curtea de apel din Bucureşti era parcă mai aproape de Casaţie decât rudele ieşene ale justiţiei supreme… Viitorul lui Mircea, glorie a Liceului Internat. Bucureştiul era parcă mai aproape de Paris decât naufragiatul Iaşi…”

Domnul Deleanu sosește în fugă la Constanța, încărcat de daruri copilărești, doar ca s‑o mai vadă o clipă pe Olguța înainte de plecare:

„Venise la Constanţa, smulgându-se de la un proces important, ca s-o mai vadă pe Olguţa. Sosise cu un sfert de oră înaintea plecării vaporului. Nu găsise trăsură. Venise pe jos: în goană. Era năduşit. Părea mai îmbătrânit în lumina crudă a soarelui marin. Venise încărcat de pachete. Bomboane de mintă, ca acele pe care în copilărie le oferea Olguţei din biuroul de la Medeleni, şocolată, un buchet de violete, un carton de prăjituri, o sticlă de colonie: tot ce putuse cumpăra în goana trăsurii care-l dusese de la Palatul Justiţiei din Bucureşti până la gară. Olguţa era mai naltă decât el. Îi dezmierdase tâmplele năduşite şi fruntea fără de astâmpăr. Ea era singurul lui camarad adevărat. Pleca.
Fetiţa mea…”

În iureșul vesel adus de Olguța — tenis, florete, glume și alergături — Gheorghiță e trimis după cataifuri la Nestor, celebrul cofetar al casei, iar absența lui îl lasă pe Dănuț să pregătească singur baia Olguței, în timp ce sforăitul grav al lui Herr Direktor acompaniază haosul dulce al dimineții:

„Dănuţ nu mai avea astâmpăr. Prezenţa Olguţei răspândea voioşii de argint ca trecerea unei sănii. Odăile erau pline de glume, de soare.
Olguţa încercase rachetele şi mingile. Un drive vâjiise peste balustrada terasei proclamată filet alungind definitiv pe Contesa fără nume mână-n mână cu Nae. Cântaseră şi floretele mânuite de doi adolescenţi în pijama: pletele brune erau mai antrenate decât Metaforel.
Abia venit cu covrigii de la simigerie, Gheorghiţă fusese trimis la Nestor după cataifuri. Aşa că Dănuţ singur pregătise baia Olguţei, scoţând prosoape din dulapul gospodărit de mânile, medelenizate, cum le spunea Olguţa, ale lui Gheorghiţă. Tot Dănuţ, însoţit de Olguţa, scotocise prin odaia de baie de jos, căutând o periuţă de dinţi nouă prin rezervele lui Herr Direktor al cărui sforăit însoţea cu arcuşuri de contrabas râsetele înnăbuşite cu prosopul ale nepoţilor săi.”

„Marţi, 2 martie [1937]
Lungă discuţie politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamaţii, interjecţii, apostrofe... Din toate astea nu aleg decît
declaraţia lui — în sfîrşit leală — că iubeşte Garda, speră în ea şi aşteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Bălcescu, Eminescu, Hajdeu — cu toţii au fost la timpul lor gardişti. Mircea îi cita de-a valma...
Altminteri n-aş putea spune că n-a fost amuzant. După opinia lui, studenţii care l-au ciopîrţit cu cuţitele* pe Traian Bratu, aseară la Iaşi, nu sunt gardişti, ci ori... comunişti, ori naţional-ţărănişti. Textual. În ce-l priveşte pe Gogu Rădulescu (domnu Gogu, cum spune Ivlircea ironic), studentul liberal care a fost bătut cu frînghii ude la sediul gardist — foarte bine i s-a făcut. Aşa li se cuvine trădătorilor. El — Mircea Eliade — nu s-ar fi mulţumit numai cu atîta, ci i-ar fi scos şi ochii. Toţi cei care nu sunt gardişti, toţi cei care fac altă politică decît cea gardistă sunt trădători de neam şi merită aceeaşi soartă.”

* Anulat: „ciomegele". 
Rectorul Universităţii din Iaşi, Traian Bratu, fusese atacat de un grup de studenţi legionari.
Gogu Rădulescu era, la acea dată, simpatizant comunist.

„Miercuri, 7 ianuarie [1942]
[...]
Oţetea, văzut la Rosetti, povesteşte cu emoţie, cu stupoare, cu încremenire şi uneori
cu accese de furie, cele întîmplate în iunie la Iaşi. Uneori îşi acopere faţa cu un gest de neputinţă, de spaimă, de dezgust. M-a răscolit felul lui de vorbă, dar, despărţindu-mă de el, nu m-am putut opri să gîndesc că totuşi continuă să fie director al Teatrului din Iaşi. Nimic, nimic nu e incompatibil aici.”

Istoricul Andrei Oţetea se referă la pogromul din Iaşi.

Luna decembrie 1933 aduce tensiuni majore, Nae Ionescu atacă deschis politica regală și dizolvarea Gărzii de Fier, îl cunoaște pe Codreanu și își exprimă public poziția. Asasinarea lui I. Gh. Duca în seara de dinaintea Revelionului schimbă totul, „Cuvântul” este suspendat, iar Nae Ionescu este arestat, marcând o ruptură politică și morală pentru întregul grup intelectual din jurul său:

„Decembrie 1933 a fost, pentru întreg grupul nostru, o lună de tensiuni. Nae Ionescu nu-şi mai ascundea acum făţişa ostilitate faţă de politica regală. Într-o serie de articole, se împotrivise guvernului Duca şi atrăgea atenţia asupra riscurilor pe care le comporta dizolvarea „Gărzii de Fier”, act pe care el îl socotea nu numai ilegal, dar şi inutil. Pentru că, spunea, ori e vorba de o mişcare artificială, fără rădăcini în viaţa publică românească, şi atunci interzicerea era inutilă, pentru că tot va dispărea de la sine; ori, dimpotrivă, mişcarea e autentică, puternică şi în creştere, şi atunci nu va putea fi anihilată printr-o decizie ministerială. În cursul toamnei, Nae Ionescu îl cunoscuse pe Codreanu şi se dusese să-l vadă la Casa Verde. Îl impresionase faptul că se făcuse ceva, în cazul acesta o casă. Îi mărturisise asta lui Codreanu, şi când acesta răspunsese că şi el, Nae Ionescu, făcuse atâtea lucruri, Profesorul l-a întrerupt: „Nu, tot ce-am făcut până acum sunt doi băieţi. Nu e mult, dar tot e ceva. Restul n-am făcut eu: în politică, eu doar am grădinărit, am smuls buruienile şi am udat arborii, florile, legumele. Dar fructele nu le-am făcut eu. Le-am ajutat doar să crească, le-am apărat de neghină.” În anul acela, petreceam revelionul la Ionel Jianu. Dar, cu o seară mai înainte, I. Gh. Duca fusese asasinat pe peronul gării din Sinaia. Deşi Ionel Jianu şi-a rugat oaspeţii să nu discute politică, în noaptea aceea n-am făcut decât asta. De-abia a doua zi mi-am dat seama de consecinţele atentatului. „Cuvântul” fusese suspendat, şi Nae Ionescu arestat.”

La sosirea sa în Sinaia în ianuarie 1937, Sebastian este așteptat la gară de Dinu Noica, a cărui „extraordinară delicatețe” îl face pe autor să se simtă, prin contrast, „vulgar și insensibil”:

„Sinaia. Sîmbătă, 30 ianuarie [1937]
Din nou la Sinaia. Am sosit azi-dimineaţă — mă aştepta Dinu Noica în gară. (Extraordinara lui delicateţă, gestul lui onctuos, vorbirea lui măsurată: ce admirabil exemplar de om. Mă simt grăbit, vulgar, insensibil lîngă el...)
Locuiesc într-o cameră închiriată, vis-à-vis de parc. Modestă, dar curată şi agreabilă. Vreau să rămîn pînă miercuri — şi mai ales vreau să scriu. Pentru asta am venit. Dar voi putea? Va merge?”

Sebastian notează că decorul hotelului unde stătea era „aproape somptuos”, însă lumea era deprimantă (jucători de club, ziariști, figuri dubioase). La cazinou, Sebastian pierde 200 de lei la ruletă imediat ce intră, promițându-și să evite locul nu din prudență, ci din silă. Într-o altă seară, rămâne în cazinou până la 2:30 dimineața pentru a nu-l lăsa singur pe prietenul său Carol, care pierdea sume mari:

„Aprilie Sîmbătă, 11 aprilie [1936]
Aseară, aproape şase ore de muzică. Am început, la 9 fără un sfert, cu Pasiunea lui Ioan, transmisă de la Budapesta — dar ascultată greu, din cauza aparatului meu de radio care înnebunise subit.
Am continuat pe urmă, la 11 1/2, cu Stuttgartul, de unde am ascultat o uvertură de Händel (la Theodora), o simfonie de Locatelli, primul concert brandenburghez de Bach, Concertul dublu în re minor pentru două violine, tot de Bach, un cîntec de Hebbel cu muzică de Schumann pentru cor şi orchestră (foarte frumos!) şi prima parte din Simfonia III-a de Schubert.
În continuare, la 1, tot de la Stuttgart, şi pînă la 2 1/2 am ascultat Pasiunea lui Matei, pe care n-am dus-o pînă la capăt, căci am închis după „Barabas"! Mereu bucurii mai mari ascultînd-o, mai nuanţate.
Plec azi la Sinaia cu Carol şi Camil — cu speranţa ca la întoarcere să mă opresc la
Breaza, unde să rămîn pînă de Duminica Tomii. Aş vrea să pot lucra. Dacă cel puţin m-aş întoarce cu actul 1. Vezi cît sunt de modest?”

Carol Grümberg, avocat, prieten al lui Sebastian şi al lui Camil Petrescu (a murit în 1940).

„Sinaia, duminică, 12 aprilie [1936]
Sunt de aseară aici. Drumul cu maşina a fost frumos. Pete de mauve, de verde, de gris. Odihnitor.
Tot ce e snob în mine, dor de confort şi puţin de poză, e flatat de decorul hotelului, care e aproape somptuos. Dar o lume deprimantă, curve (Lulu Nicolau, Eugenia Zaharia), ziarişti (Horia, Ring), peşti (Polizu), babe bătrîne, jucători de club. Am pierdut aseară 200 de lei la ruletă, de cum am intrat în cazinou. Îmi promit să-l ocolesc. Nu din prudenţă, dar din silă.”

„Marţi, 14 aprilie [1936]
Aş fi fost mulţumit de ziua mea de ieri, dacă nu s-ar fi terminat aşa de prost la cazino, unde a trebuit să stau pînă la 2 jumătate noaptea, fiindcă nu-l puteam lăsa singur pe Carol, care pierdea prea mult.
Altfel, o zi bună. Izbutisem să regăsesc viziunea (vreau să spun că o vedeam din nou) piesei şi să reintru în mişcarea ei. Am şi început să scriu ultima scenă din primul act, Valeriu-Leni. Mă tem că am pierdut din nou contactul. Voi încerca să-l scriu la Breaza, unde plec la 1.”

Sebastian are prima sa zi de schi, reușind să coboare „vijelios” panta de la Stâna Regală, în ciuda temerilor inițiale:

„Sîmbătă, 9 ianuarie [1937]
Prima mea zi de schi. N-aş fi crezut că va merge aşa de uşor. Aveam un fel de vanitate copilăroasă de a mă simţi instalat pe schiuri — în perfecta mea ţinută reglementară (pe care mi-am improvizat-o în ziua plecării de la Bucureşti), dar nu credeam că voi reuşi vreodată să fac vreo ispravă cu echipamentul meu, puţin cinematografic.
Alaltăieri, la Predeal, unde ne oprisem cîteva minute la vila Manolovici, ceream detalii cu oarecare sfială, fiindcă erau atîţia chiori vechi acolo — şi cînd cineva m-a întrebat, pentru a şti dacă voi învăţa sau nu:
— Eşti fricos? — am răspuns fără ocol şi cu mare sinceritate: 
— Da.
— Atunci n-ai să înveţi niciodată, mi-a răspuns tipul, tranşînd discuţia. Şi totuşi am să învăţ. Din primul moment şi dîndu-mi drumul oarecum la nimereală, convins că voi cădea după primii metri — am străbătut vijelios (da, îmi place să spun vijelios) frumoasa pantă de la Stîna Regală — şi, ce e mai comic, fără să cad. Şi pe urmă, am făcut o sumă de alte „exploits"-uri care mă uluiau. N-am coborît la întoarcere o bună parte din drum pe schiuri — e drept, căzînd destul de des — dar, la urma urmelor, cu destulă îndemînare pentru prima zi?
Wendy, care îmi era profesoară, mi-a spus:
— Bravo, ai talent. Şi nu mi-a fost ruşine să primesc cu măgulire această notă bună, conferită cu obiectivitate, după catedră. Ce dimineaţă fericită! Viaţa mai are unele lucruri să-mi spună.”

Sebastian menționează oprirea la cabana de la Cota 1400, pe care o descrie ca având o atmosferă de „lene și vigoare fizică”:

„Luni, 22 ianuarie [1940]
Ieri, zi de schi la Sinaia. Am sosit dimineaţa pe la 10 (cu Comşa şi Lereanu) şi am
pornit-o imediat cu sania spre Stîna Regală, dar a fost imposibil să trecem mai departe de punctul unde se încrucişează drumurile spre Stînă şi spre cota 1400. Zăpada era colosal de mare şi sania nu mai putea răzbate. Am pornit-o singuri pe schiuri, spre cota 1400, abandonînd Stîna.
Ningea ca o ploaie repede, albă. „Mii de tone" de zăpadă. Atîta zăpadă, că schiurile abea alunecau. Tot timpul, la întoarcere (pe acelaşi dram pe care de obicei descind cu o viteză ce mi se pare vertiginoasă), a trebuit să merg în pas de patinor şi să mă ajut neîncetat cu bastoanele. Chiar la popicărie, unde este o pantă destul de aspră („prăpăstioasă", mi se părea pe vremuri), alunecarea era destul de lentă. Era o zăpadă aderentă, afinată, prea moale. După cîteva sute de metri trebuia să mă opresc, să-mi şterg schiurile care trăgeau după ele, pe talpă, un strat de cîţiva centimetri de zăpadă, ca nişte tălpi suprapuse de plută sau de crep.
Mi-a plăcut oprirea la cabana 1400. Îmi plac în genere toate cabanele de munte. Fete şi băieţi care vin albi de zăpadă, ca dintr-o lungă călătorie. E un amestec de vioiciune şi de nepăsare, de lene şi de vigoare fizică, de intimitate şi de singurătate.
N-a fost propriu-zis o zi de schi. Zăpada nu ne-a lăsat să facem mare lucru. Dar a fost o zi fericită. Pădurea, literalmente copleşită de zăpadă, e un peisaj feeric, fabulos.”

După o sesiune aspră de schi, Sebastian cade pe gheață și se rănește la genunchi, observând cu ironie că s-a ales cu o rană „întocmai ca în primul capitol al romanului” (Accidentul):

„Marţi, 16 februarie [1937]
Mă întorc la Bucureşti chiar azi-dimineaţă, cu maşina lui Roman. Ziua de ieri a fost o zi complectă de schi. Dimineaţa, 3 ore cu d. Roman şi d-ra Lereanu (7), după-masă, 4 ore cu Thea.
(Despre Thea nu voi scrie nimic. E amorul cel mai simplu venit. Dar eu am o manieră insuportabil gravă de a mă comporta cu femeile.)
Exerciţiile de schi de după-masă au fost aspre. Am căzut de nenumărate ori. La întoarcere am căzut aşa de rău — erau cîţiva metri de gheaţă — că mi-am rupt pantalonul la genunchi — şi m-am ales cu o mică rană, întocmai ca în primul capitol al romanului.
Cît despre roman, mi-e ruşine să scriu. N-am făcut absolut nimic.”

În timp ce stătea în parc, Sebastian surprinde o conversație între doi copii de 11-12 ani despre purtarea svasticii la școală și despre separarea statului de biserică, moment care îi provoacă reflecții amare despre societatea românească:

„Marţi, 14 aprilie [1936]
Aş fi fost mulţumit de ziua mea de ieri, dacă nu s-ar fi terminat aşa de prost la cazino, unde a trebuit să stau pînă la 2 jumătate noaptea, fiindcă nu-l puteam lăsa singur pe Carol, care pierdea prea mult.
Altfel, o zi bună. Izbutisem să regăsesc viziunea (vreau să spun că o vedeam din nou) piesei şi să reintru în mişcarea ei. Am şi început să scriu ultima scenă din primul act, Valeriu-Leni. Mă tem că am pierdut din nou contactul. Voi încerca să-l scriu la Breaza, unde plec la 1.
Pe urmă (pe la 8 seara, plimbîndu-mă prin parc — seară admirabilă, cer albastru translucid, stele cu o sclipire tînără) am văzut destul de precis un studiu mai lung despre Jules Renard, pe care ar fi să-l scriu după terminarea Jurnalului lui. Titluri de capitole: Jules Renard „anecdotier", J. R. français-moyen, J. R. În familie, părinţi, copii, nevastă, J. R. radical etc.
În altă ordine de idei, am decis — şi cred că definitiv — materialul primului volum din „Romanul românesc". Vor fi şase capitole: Rebreanu, Sadoveanu, H. P.-Bengescu, Camil, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu. Am oarecari îndoieli despre Aderca. Cred totuşi că va rămîne pentru volumul doi, dar nu voi lua o decizie ultimă decît după ce-l voi reciti. Văd destul de bine prefaţa primului volum, prefaţă în care voi explica planul întregului ciclu şi voi justifica lipsa literaturii dinainte de război. Vreau să scriu cartea la vară. Vreau să apară pînă la Crăciun.
Dar deocamdată tot piesa rămîne în actualitate. Nu încape îndoială că o voi scrie. Experienţa trebuie făcută. Mai mult nu ştiu. Nici ce va ieşi, nici ce soartă o să aibe.
Convorbire, azi-dimineaţă, în parc, între doi copii de 11—12 ani, în primele clase de liceu — unul în costum de liceu militar, al doilea, şosete, pantaloni scurţi, haină şi cravată, îmbrăcat franţuzeşte, de parcă — blond cum era — ar fi fost un copil din Grădina Luxembourg.
Militarul: — Voi purtaţi la şcoală svastică? Celălalt: — Ce e aia? M.: — Semnul ăla, ştii... C.: — Nu ştiu ce e. M.: — Noi purtăm. Pe urmă s-au depărtat de mine şi după cîteva minute s-au întors. Convorbirea continua. L-am auzit pe băiatul blond explicîndu-i militarului: — Religia este despărţită de stat. Statul şi religia nu au nimic comun — de cîteva sute de ani. Ştii! În şcoli nici nu se învaţă religia... Textual. Altfel nici nu m-ar interesa s-o însemn aici. O societate de poliţişti, cum este societatea românească, nici nu poate crea altceva decît generaţii întregi de poliţişti. Se înţelege, poliţişti prin spirit şi prin mentalitate, cînd nu se poate de-a dreptul prin meserie. Aş vrea să ştiu din ce familie iese băiatul blond, care nu ştie ce este o svastică. Aş vrea să-l cunosc pe tatăl copilului ăstuia şi să-i strîng mîna.”

Sinaia este cadrul unui vis al lui Sebastian, în care acesta se plimbă cu trăsura prin oraș alături de Marietta Sadova și Lilly Popovici în căutarea vilei unde ar locui scriitorul francez Jules Renard:

„Joi, 20 ianuarie [1938]
[...]
Un vis de azi-noapte: Sunt la Sinaia. Într-o trăsură cu Marietta Sadova şi Lilly Popovici. Urcăm pe un drum înclinat, în căutarea unei vile, unde locuieşte... Jules Renard. Trecem prin faţa unei vile, în curtea căreia se află trei domni: Virgil Madgearu, Mihail Popovici, iar între ei un domn slab, cu părul blond cărunt. Opresc trăsura şi întreb:
— Vous ne savez pas si M. Jules Renard habite par là? — C'est moi! răspunde domnul necunoscut. Mă apropiu de el (Lilly şi Marietta au rămas în trăsură, au continuat drumul mai departe, în orice caz au ieşit din vis). Îi vorbesc foarte emoţionat lui Renard. Îmi propune să mergem să ne plimbăm în oraş. Plecăm împreună, în timp ce o tînără femeie — fiica lui? soţia lui? — îl întreabă dacă se întoarce devreme, şi îi dă o sumă de sfaturi îngrijorate, afectuoase: să nu răcească, să nu obosească...
Pe drum îi vorbesc despre Jurnalul lui, cu amănunte, cu citate. Îi citez fraza despre teatru: „une conversaţion sous un lustre". Discuţia ţine mult în vis. (îmi aduc aminte că nu era deloc incoerentă, ci, dimpotrivă, legată.)
Ajungem la un fel de cafenea-restaurant. În dreapta, într-un fel de cameră separată, mai multe figuri cunoscute, între care, cred, Izi. Îi ocolim, şi ne aşezăm la o masă din stînga, într-o boxă ca cele de la „Corso"...
E tot ce-mi amintesc. Azi-dimineaţă, înainte de a mă trezi ca lumea, îmi repetasem în gînd întreg visul — şi era, mi se pare, mai plin de detalii — dar în cursul zilei l-am uitat, şi numai adineauri, la concertul de la Filarmonică, mi l-am amintit dintr-o dată.”

Cella a deschis cartea lui Camil așa cum ai deschide o scrisoare de la omul pe care l-ai iubit cândva, cu nerăbdarea aceea care nu te lasă să mergi mai departe până nu afli ce scrie înăuntru:

„Cred că era în 1953, când, la Sinaia, într-o librărie, am dat peste o nouă ediție a romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Emoție? După un sfert de veac? Am răsfoit cartea și am început să-i citesc prefața. Am continuat lectura pe drum și apoi pe prima bancă din parc. Se întunecase. Am reluat-o în camera mea care dădea pe terasa mare a Vilei Eminescu de pe Furnica. Am renunțat la masă și până în zori am recitit – pentru a câta oară? – romanul lui Camil.”

Sinaia este poarta de acces pentru numeroasele excursii de cercetaș sau cu grupul de prieteni:

„Curând după ce am devenit cercetaş, am încercat să-l conving pe Mărculescu să vină cu noi în excursii. A acceptat cu oarecare reluctanţă, căci era prin excelenţă orăşean şi Natura îl lăsa indiferent. Într-o vacanţă de Paşti, am luat trenul până la Sinaia şi de acolo am pornit spre cabana de la Schitul Ialomicioara. Dar, înainte de a ajunge bine la Pietrele Arse, timpul s-a schimbat brusc, a început să ningă şi curând s-a pornit viscolul. Eram vreo cinci-şase băieţi, toţi îmbrăcaţi în haine de primăvară. Mărculescu venise chiar cu pantofi de pânză albă. Plecasem din Sinaia destul de târziu, şi din cauza viscolului am rătăcit drumul. Nu mai ştiu câte ore am mers aşa, oarecum la întâmplare, prin zăpadă. Se făcuse de mult întuneric, când am dat peste o cabană, pe care o foloseau, probabil, în timpul verii, lucrătorii de la o întreprindere forestieră. Am spart lacătul şi am intrat. Am aprins focul, am pregătit ceai şi l-am băut cu mult rom, înveselindu-ne. Viscolul se învrăjbise, dar nu ne mai păsa – deşi abia a doua zi am putut deschide uşa şi, ca să putem traversa troienele fără să ne afundăm, ne-am legat de tălpi scânduri scurte prinse în cruce.”

O rătăcire prin viscol îi împinge pe băieți într-o cabană părăsită, unde aventura se schimbă brusc în responsabilitate când doi lucrători le lasă în grijă un trup ce urmează să fie preluat de jandarmeria din Sinaia — o noapte în care muntele le arată că jocul are reguli serioase:

„Eram vreo cinci-şase băieţi, toţi îmbrăcaţi în haine de primăvară. Mărculescu venise chiar cu pantofi de pânză albă. Plecasem din Sinaia destul de târziu, şi din cauza viscolului am rătăcit drumul. Nu mai ştiu câte ore am mers aşa, oarecum la întâmplare, prin zăpadă. Se făcuse de mult întuneric, când am dat peste o cabană, pe care o foloseau, probabil, în timpul verii, lucrătorii de la o întreprindere forestieră. Am spart lacătul şi am intrat. Am aprins focul, am pregătit ceai şi l-am băut cu mult rom, înveselindu-ne. Viscolul se învrăjbise, dar nu ne mai păsa – deşi abia a doua zi am putut deschide uşa şi, ca să putem traversa troienele fără să ne afundăm, ne-am legat de tălpi scânduri scurte prinse în cruce.
Adormisem, când ne-au trezit lovituri puternice în uşă. A trebuit să deschidem. Erau doi lucrători care purtau cu ei un mort, într-un fel de sanie improvizată. Îl aduceau de sus, de pe munte, şi, zărind dogoarea focului prin ferestruicile cabanei noastre, s-au oprit să ni-l încredinţeze nouă. Ei erau lucrători, trebuiau să fie dis-de-dimineaţă la fabrică. Dar ne-au asigurat că vor înştiinţa jandarmeria din Sinaia şi vor trimite să-l ridice.
„Dacă-l lăsăm în faţa uşii, îl mănâncă lupii până dimineață” - ne-a spus unul din ei, văzându-ne că ne codeam să-l primim.
L-au aşezat, învăluit într-o manta, chiar lângă uşă. Nu cred că vreunul din noi a mai dormit în noaptea aceea.”