Biserica Albă

„Încă de ieri de la prânz a fost transportată la Biserica Albă, lăcașul de rugăciune favorit al răposatei. Cincizeci de mii de lei s-au împărțit între săraci. Peste șaptezeci de cupeuri și automobile au întovărășit pe pauvre Madeleine până la Belu unde acuma se odihnește în cavoul familiei Faranga, alături de mama lui Puiu...”

Moștenitori ai unor averi pe care ajung să le risipească, cei doi prieteni Gună Licureanu și tânărul Barbu zis Bubi petrec fără griji și fără măsură în casa aflată în buricul târgului, pe una din „străzile liniştite din jurul Bisericii Albe“ [...] „Bubi avea ochi lacomi şi‑i plăcea să cumpere. Pentru mesele pe care le dădeau în casa lui Gună Licureanu, de lângă Bise rica Albă, tânărul baron trecea cu birja prin piaţă şi pe la băcănii şi venea încărcat cu de toate.“

„Dar iată-l pe Buraq – așteaptă lângă Biserica Albă. Îl știți: e înalt, slab, negricios, poartă șalvari cenușii și cămașă albă, fără guler, până la genunchi. Mai are o vestă la fel de lungă, maro, și fesul ăla, al lor, pakol, cu borul răsucit într-un tub circular din lână bine bătută, peste care tronează un fel de capac, ca o farfurie, tot din lână. E încălțat în sandale de munte și stă nemișcat și-l plouă, iar lumea de pe Calea Victoriei se uită la el. Cred că are doi metri – de-acolo, de sus, se uită senin peste trecători. Aduce cu Osama bin Laden: e bărbos și are privirea la fel de blândă. Cască ochii când o vede pe Mara, nedumerit de peruca ei neagră. Ne salutăm. Buraq se tot chiorăște la peruca Marei. Nu pune întrebări, pare doar puțin preocupat, dar ce știu eu despre orientali?”

„Emy, uite aici alăturat 5000 de lei. [...] Nici nu-ți trece prin bap de unde-i am. Încercasem în zece locuri să obțin un gir pe o poliță... A fost imposibil...
[...]
Când, ieri, l-am. întâlnit mergând pe jos, pe Calea Victoriei, pe Nae Gheorghidiu... De zece ori m-am luat după el și de zece ori am renunțat, convins că mă refuză... La un moment dat, s-a întâlnit cu o doamnă cu care a stat în loc, mai sus de Biserica Albă, poate un sfert de oră... Dacă nu aș fi venit până acolo, aș fi renunțat... Parcă avem tetanos, așa eram de încordat și nehotărît totuși... În fața porții lui, după ce am traversat, ca să am aerul că viu din față și că ne întâlnim întâmplător, l-am salutat.”

„Astfel se făcu că într-o după-amiaza, Felix şi Otilia, aşezaţi în larga trăsură, străbăteau Calea Victoriei de la capătul dinspre Dâmboviţa până în apropiere de Biserica Albă. Aci se coborâră în faţa unei clădiri cam fumurii, numai cu două caturi, dar înalte, în gangul căreia intrară.”

„Aflându-se într-o dimineaţă pe Calea Victoriei, unde privea în vitrina unei librării, Felix zări pe partea opusă pe Otilia. Mergea grăbită în direcţia Ministerului de Finanţe. O bănuială se ivi pe dată în mintea tânărului: Otilia se duce la Pascalopol. O ispită, mai tare decât el, îl îndemnă s-o urmărească. Otilia înainta mereu, trecând de Ateneu, apropiindu-se de Biserica Albă şi traversând chiar pe partea casei lui Pascalopol.”

„— Crezi că o aduce? o întreba tanti Marie pe Neneea.
— Coliva?
— Nu, soro… Pe fata lui Drăgan, crezi c-o aduce la parastas?
— Nu cred să îndrăznească.
— E în stare s-o ia şi de nevastă.
— Să ne facă neamu de râs?
Pe mine m-a cuprins o nelinişte, mai întâi fără nume, difuză.
— Când e parastasul? am întrebat timidă. Azi?
— Dar pe ce lume trăieşti, fetiţo? De-o săptămână ne pregătim. Maică-ta s-a dus tocmai la Floarea în Tei pentru colivă. Noi nu ştim unde ne e capu, şi tu întrebi dacă-i azi.
— La ce oră?
— Ca de obicei. La douăsprezece fix, la Biserica Albă.
[...]
— Nu putea s-o sufere pe bătrână…
— I-a făcut destule mizerii…
Dacă Sultan şchioapătă mereu, poate am noroc să întârzii. Poate Ştefan se plictiseşte şi pleacă. Aşteptam o minune.
— Am pus la socoteală tot, o să ajungem exact, o liniştea tanti Marie pe Neneea.
În faţa bisericii – un taxi negru, lustruit, arătos. Tanti Marie îşi potrivi panglicuţa de catifea din jurul gâtului. Neneea, cutele rochiei. Amândouă holbau ochii.
— Cine o fi?
Ştefan ne privea atent, vrând parcă să se încredinţeze că eu sunt una din cele trei ciori.”

Ceremonia de înmormântare a lui Toma Pahonțu are loc cu mare pompă și adună oameni din toate categoriile sociale, familie, cunoscuți și necunoscuți, oameni politici, gazetari care se perindă cu miile pentru a lăsa un ultim omagiu celui „ucis mişeleşte de nişte descreieraţi care vor să introducă moravuri de gorilă în luptele politice.”

„În numele ziarului România, care a apărut îndoliat, Titu Herdelea a luat încă din cursul nopţii toate măsurile pentru transportarea corpului neînsufleţit la Biserica Albă unde a fost aşezat pe un catafalc înflorit şi unde au început să sosească atîtea coroane şi buchete că pînă a treia zi abia mai încăpeau.[...]Pînă joi, a treia zi, s-au perindat mii de oameni să vază catafalcul celui ce a fost ucis atît de mişeleşte cum relatau ziarele cu mereu noi amănunte.
[...]
În după-amiaza înmormîntării a trebuit să se întrerupă circulaţia pe Calea Victoriei. împrejurimile bisericii erau negre de lume. Vicarul patriarhiei, înconjurat de doisprezece preoţi, a slujit cu atîta evlavie că toate inimile s-au înduioşat. In jurul catafalcului se aflau patru miniştri, între care şi Belcineanu venit înadins să onoreze pe adversarul său personal căzut în lupta pentru apărarea ordinei tulburate de o ceată de rătăciţi fanatici. [...] Pe urmă, în vreme ce corul cânta „veşnica pomenire” şi lumea începea să iasă, coșciugul fu acoperit şi, ridicat pe braţe de gazetari şi deputaţi, fu scos afară şi aşezat pe carul mortuar. Trecu un răstimp până ce coroanele fură aranjate pe carul anume, până ce se formă convoiul şi până ce în sfîrşit porni încet pe Calea Victoriei spre Cimitirul Bellu unde primăria pusese la dispoziţie un loc de onoare.”