Florin Chirculescu

„Ajung la CroTV, mă pun pe un scaun, mă dau ăia cu smacuri. Alături, în cabina de machiaj, stă tolănită Crăcănata de la CroTV, vedeta lor maximă. Are un atomizor de parfum cum n-am văzut decât acasă la Iașa – fusese al tatălui tovarășei Marta, îl primise din India și reprezenta un ananas din aur bătut cu smaralde. Iașa zicea că era ultimul produs promoțional scos de East India Company, înainte de dizolvare, cică-l făceau cadou partenerilor de afaceri, iar străbunicul lui Iașa, care importase șofran, nucșoară și laudanum din Bombay și Calcutta, primise unul la fel. Crăcănata de unde l-o fi primit? Momentan bârfește, nu-i pasă c-o auzim. Vațki, de la Giganews, mi-a zis c-a pupat-o de-a rupt-o în tinerețe, pe monzolodrom, la Izvorul Mureșului. Crăcănata era șefă UTC și venise în tabăra de vară pentru propagandiști. „Și-atunci era crăcănată,” saliva Vațki, „dar de la mijloc în sus, îți lua mințile.”
Vine madam Y, mă duce în studio.”

Într-o plimbare aproape simbolică a spionului/ofițerului de servicii Mesnereș ajungem din Kiseleff în strada Icoanei la fostul restaurant Zexe unde se strâng persoanele aflate sub supravegherea acestuia. 

„Între timp, Sahib ajunge la Președinție. Cei de la Președinție erau relaxați – conform legii, ei n-aveau de ce să dea bani nimănui, așa că-i cântă lui Sahib în strună: situația e imposibilă, trebuie rezolvată urgent, poate că merită să informăm CSAT-ul, având în vedere o eventuală grevă în sănătate. Estimp, noi, în buncăr, aflăm cine-l bruiază pe Sahib: sunt amicii lui Ed, colegii din serviciul rival, care se încrengaseră cu industria farma și cu asigurările private de sănătate. Văzând una ca asta, Molosul dă poruncă să se redacteze o informare, care să ajungă pe biroul Minionului înainte de întâlnirea cu cei de pe grupul FB, numai că nu trece mult și aflăm că cei din grup nu mai vor să-l vadă pe ministru: nu mai sunt interesați de negocieri – așa îi învățase Ed.”

„Textul de mai jos mi-a fost oferit de Garoflid, care l-a sustras de la Majoresku de acasă, la o întâlnire a Junimii. Din ce zice Garoflid, Majoresku l-a plătit cu bani grei (1300 de franci), crezând că îi e destinat lui Rosetti, der berüchtigte Frosch, după cum îl numește Emin, când îl acuză de comunism. Senzația mea, însă, e că pe zgârcitul de Majoresku îl interesează mai mult felul în care arată hârtiile, care par tipărite și alta nu. Cum-necum, am copiat textul și i-am poruncit lui Garoflid să-l ducă înapoi la Majoresku acasă, căci n-aș vrea ca junimiștii să-și dea seama că am acces la secretele lor, mai ales acum, când Emin înnebunește conform planului stabilit cu Peter, când Societatea Carpații e pe cale de a fi interzisă, și când Galli, directorul de la LʼIndépendence Roumaine, e la doi pași de exil, pentru motivul stupid că nu e român împământenit.”

„Sediul Căii Drepte e într-o casă veche, cu scări de marmură, coloane groase, și ferestre adânc îngropate în ziduri. La etaj e o loggia umbrită de un ulm, în curte sunt trandafiri cățărători și o magnolie, iar în spate e un havuz, ascuns de tufe de Buxus pitic. Doar întâmplarea face ca vizavi de sediu să se afle Banca Tranzit, unde Max e CEO, drept care Calea Dreaptă trimite fotoreporteri la intrarea în Parcul Ioanid, ca s-o țină sub observație. Vin nume sonore acolo: Anderco, liberalul, Oli-Papainoage, partenerul de afaceri al lui Max, ba chiar și Rușinaru, candidat la postul de viceguvernator BNR și, totodată, fiul unui ex-director de bancă sub comuniști. Doru îi întâmpină în hol pe Louise și pe Bismut.”

„Se făcea că era în Delea Veche, la birtul lui Gaftoi, ca să guste faimoșii lui cârnați prujnici cu trujbe murate. Deodată, în ușă apare un alergător de la brandar Canta, și-i spune: „Sieur Canta se scuză că nu vorț primi mura devreme.” Emin își dă seama că pentru Canta venise de fapt, și se ridică, zicându-i lui Gaftoi că se întoarce la cină. „Iertare,” face alergătorul, „dar sunteți așteptat cu masa întinsă.”
[...]
Asta așa e, căci, nu mai departe de ieri, surprinsese o discuție între Emin Sanderval, Chibici și Bánnfy (ei, da!), la birtul lui Gaftoi din Delea Veche. Stăteau sub bolta de viță, se afionaseră și vorbeau fără grijă, crezând că-n jur sunt doar mitocani, numai că Trică, înțolit ca un parlagiu, făcea pe bețivul și trăgea cu urechea la ei.”

„Când iese din Bibliotecă, e cât pe-aci să dea peste o cerșetoare – amărâta e atât de mizeră, că nici Louise, mama năpăstuiților, n-o poate privi fără repulsie. Ca de obicei, sila îi dă o senzație fizică, simte că-i amorțește vaginul, ca și cum zonele ei intime ar pune un baraj în calea decrepitudinii. Deodată, primește un sms: „Te văd!” scrie sub o poză luată de pe pasajul Mărășești, de lângă caii de bronz ce par să țâșnească din Dâmbovița. Poza o reprezintă pe Louise în fața Bibliotecii, față în față cu cerșetoarea care întinde mâna spre ea, rugător. Nu trece mult și mai sosește o poză, în care o bătrână plină de riduri, cu genunchi deformați de artroză, vorbește cu doi tineri într-o cameră de azil. Aparent, bătrâna își face o intravenoasă, iar tinerii o înregistrează cu un reportofon. „Te văd!” scrie și sub această poză, făcând-o pe Louise să tresară, căci unul din tineri e cel ce a invitat-o la cafea, în Bibliotecă.”

„Egorov se prinde c-am terminat cu el și se retrage, iar eu chem a doua iscoadă trimisă în oraș. De îndată ce începe să ciripească, simt nevoia să iau câteva picături de laudanum, căci îmi dă altă variantă a zilei. Cică, odată ajuns la Titu, pe Emin l-au apucat pandaliile și a cerut să fie dus la băile Mitrașevski, pe Chei. Prin urmare, Titu a chemat o birjă, iar muscalul, îngrozit de circul pe care-l făcea poetul, a dat bice cailor, doar-doar ar ajunge mai repede la băi.”

„[...] merg acasă, mă aranjez, pun feciorul să cheme o birjă (nu o autotractată, insist) și fug la Bancă. Oh, oare când o să mai văd un cer atât de înstelat ca azi-noapte? 
Intru în birou. Cafea. Croissants. Trabuc. Discut cu Pandele, secretarul, despre emisia unor obligațiuni. La șapte, Trică apare din nou: „E nebunie, coane!” Are ochii roșii de nesomn, semn că-i trebuie ajutoare, cu atât mai mult cu cât, din ce spune, s-au precipitat lucrurile: LʼIndépendence Roumaine a fost interzisă, iar Berlinul și Viena i-au trimis azi-noapte lui Sturdza, ministrul de externe, note amenințătoare. Cică Sturdza e îngrozit și că vrea să se sfătuiască cu mine, înainte să dea ochi cu Cărluță, le roi." „Pune-ți oamenii să împânzească orașul,” îi poruncesc lui Pandele „Într-o oră vreau să știu ce poftesc ambasadorii, ce e cu LʼIndépendence Roumaine, unde e Slavici – vreau să știu tot!”

„Du-te în mă-ta, își zice ea, grăbindu-se să șteargă mesajul. O ia din loc, se duce la Hanul Voievozilor, restaurantul cu colesterol fake și pâine fără gluten.
„Domnișoara Louise?” îi iese în întâmpinare un chelner.
„Domnișoara Baghiu,” îl corectează ea.
Chelnerul o cântărește din ochi. Nu-i poate ghici țâțele sub bluza șleampătă, și, deconcertat, o conduce la masa lui Rușinaru.
Moșul poartă jeanși și bluză de polo, iar lângă el, poftim, e Canta: „Nu vă așteptați să mă găsiți aici,” o ia el pe Louise. „Sincer, nu,” face ea. Cei doi se ridică, îi sărută mâna. „Vă supărați c-am venit?” o întreabă Canta. „Nu, sunt doar surprinsă,” zice Louise, încurcată de gestul lor desuet.”

„Max și prietenii lui au închiriat un birou cu vedere spre Universitate, la mansarda clădirii de la Coada Calului – au acolo computere, telefoane, topuri de hârtie, un frigider. E vorba de trei camere lungi, înguste, dispuse de-a lungul unui culoar arcuit, o baie cu cabină de duș, și o chicinetă; cea din urmă dă spre rondul de la Universitate și spre grădina Palatului Suțu.”

„Pe seară, Cocârț se retrage în Sala Norvegiană, la Cercul Militar. Acolo se ascunde când ia hotărâri importante. Îi plac lustrele mari, în formă de drakkar, și e încântat de faptul că încăperea n-are ferestre – totodată, crede că încăperea cu pricina îl inspiră. A doua zi, dă ordin ca revoluționarii occidentali, care vor să intre în „Elveția săracă din Est”, să fie opriți la granițe; în consecință, UE amenință cu blocarea fondurilor europene, iar primele acțiuni care se prăbușesc sunt ale firmelor ce asigură sănătatea refugiaților.”

„N-a trecut mult și Sutanele au pornit în marș către Ministerul Public, cerând eliberarea lui Max, dar nici Calea Dreaptă n-a stat cu mâinile-n sân, și a ocupat Parcul Izvor, acuzând „imixtiunile unei organizații extremiste în actul de justiție”. La orele 21.00, purtătorul de cuvânt al lui Garfield-vomit a pus paie pe foc declarând că Guvernul va da o ordonanță de urgență pe legile justiției, incriminând abuzurile Parchetelor. Firește, zeloții au interpretat că ordonanța îi era dedicată lui Max, drept care n-au mai plecat din Parcul Izvor. „Credeți că ne sperie ninsoarea?” le râdeau ei în nas jandarmilor. La rândul lor, Sutanele au acuzat Calea Dreaptă de presiuni asupra executivului, și n-au părăsit piața din fața Ministerului Public, un spațiu în care de regulă se țin concerte de rock limfatic și târguri bio. Până dimineață, grupările, despărțite de o aruncătură de băț, s-au luptat în sloganuri și au sărit când și când la bătaie, numai că Jandarmeria s-a vârât între ei, împiedicând vărsarea de sânge.”

„Pe hol, medici, asistente, brancardieri. Răniții zac pe scaune, pe tărgi, pe podea, dar vin alții și alții – s-a spart țeava cu bușiți, sângerânzi și bătuți. Louise îl sună pe Bismut, îi zice că maică-sa s-a mai liniștit, dar că ea, una, își pierde capul așteptând să vină un medic, fiindcă în gardă e o aglomerație de nedescris.
„Și pe străzi e nebunie curată,” spune Bismut. „Sunt mulți răniți la spital?”
„Ca la război. Ce naiba se întâmplă?”
„Război, i-ai zis bine,” zice el și închide.
Reflex, Louise dă să facă fotografii, dar o asistentă o saltă pe mamă din scaun, o duce în sala de consultații. Mama face spume la gură, asistenta o trântește într-un pat: „Are epilepsie?” întreabă. „Nu, e doar agitată,” spune Louise. „Dacă n-are epilepsie, de ce face spume la gură?” rânjește asistenta. „Nu știu, nu-s medic,” ia foc Louise. „De fapt,” își amintește ea, „mama a mâncat săpun!” „Păi, ziceți așa,” pufnește asistenta.”

„Louise coboară din Uber pe strada Grădina cu Cai, o ia pe lângă stația PECO de la Facultatea de Drept. Se bagă printre zeloții ce pornesc ca o armată rebegită de ger spre Marele Mall Medical, merge cu ei o vreme, apoi intră în labirint. E totuna cu cel visat, aleile lui încep din fața Operei, care aici și acum se află în capătul bulevardului Elisabeta, în timp ce alături e vechea clădire a Operei, care, își dă Louise seama, găzduise mereu Teatrul de Operetă.
Atinge zidul labirintului. E înghețat. Își suflă în palme, aburul se răspândește în aer. Și dacă de celălalt București, realizează ea brusc, își amintește o altă Louise, a cărei viață n-o s-o trăiesc nicicând? Dacă aici e război, ca în vis? se întreabă.
Ninsoarea s-a domolit. Biserica Sfântul Elefterie e la locul ei. La fel e și calea ferată suspendată de dincolo de Teatrul de Operetă. Pe străzile adiacente, iluminate oranj de felinare mai joase decât cele știute, forfotesc Sutanele Negre, urmărindu-i în tăcere pe oamenii lui Chimir. În oraș, sunt mai mulți trecători decât de obicei – de unde au răsărit? cine sunt?”

„Pe Eremia Grigorescu, colț cu strada Columb, e un restaurant cu circuit închis. Are trei saloane, pereți lambrisați, tapiserii de epocă (baluri, partide de vânătoare), și un separeu retras, dosit într-un bovindou. În separeul cu pricina obișnuiau să cineze patru bărbați: unul era în floarea vârstei, ceilalți erau mai degrabă bătrâni. A trecut un an de când cei patru nu s-au întâlnit; azi însă n-au avut încotro și au cinat din nou împreună.
„Politica ne-a despărțit, politica ne-a adus înapoi la aceeași masă!” observă Vuia.”

„În ruinele Casei Radio s-au aprins focuri, pe holurile ei imense pâlpâie aparate de sudură, iar din subsol, dintre culturile de soia, ciuperci și andive, se aude bubuit de picamere. Oamenii lui Chimir se întrezăresc prin ferestrele enorme, lipsite de geamuri, iar jos, printre troiene, un șir de camioane așteaptă să intre în clădirea uriașă și stearpă, care trosnește și emite scântei în ger.”

„Se duc într-un salon, la parter. Vuia vorbește la telefon, naiba știe cu cine, căci e roșu la față. Bismut îi mulțumește francezului, care îi invită la ambasadă pe capii Căii Drepte, ca să beneficieze de la sacré protection diplomatique. Bismut spune însă că n-ar dezbate acolo probleme românești, după cum n-ar dori nici protecție, căci toate acestea pot fi intrepretate aiurea de răuvoitori. Consulul se simte trahi: în fond, i-a scos pe cei trei din foc, s-a expus unor riscuri cumplite, a ieșit cu mașina (nu-i așa?) într-un oraș în plină insurecție. Pe când perora, apare Cașalotul, însoțit de Guevara, bătrânul revoluționar care l-a făcut om pe Gaftoi. Guevara tace, dar americanul are draci și-l ia pe Bismut: „Youʼve gone too far! Donʼt expect me to endorse this shit! What I need here is stability, nothing else!” Și Bismut, sumețindu-se: „Stability? In a country undermined by corruption?” Cașalotul râde mânzește: „Fuck, I forgot that you follow Junkerʼs advices!” „Tin păcate,” se bagă meinherr, „Junker n-are cum să-i tea sfaturi, căci are problem. Sovietul din Donețk și-a teclarat independența acum o oră.” „Sfătuiește-l tu atunci,” strigă americanul, „nu e Bismut omul tău și al lui gaspadin Junker?” Bismut dă să răspundă tăios, dar Cașalotul e de neoprit, sare la Schmuck, ambasadorul UE, care intra turbat în salon: „Ce căutați aici, Excelență? E meinherr cu noi, nu vă mai pierdeți timpul!” Schmuck cască ochii, iar neamțul trece peste lipsa de tact, revenind la firul discuției: în oraș e dezastru, Calea Dreaptă trebuie protejată, dar și el crede că e mai prudent ca protestatarii să se întrunească într-o locație neutră, chiar dacă ambasada Franței pare mai sigură.”

„În București n-au fost cataclisme demult, de-aia e lumea impertinentă. O iau spre casă, stau pe Popa Soare colț cu dr. Burghele, vizavi de bustul lui Țuțea. Nu din cauza bustului am cumpărat casa, deși zeloții susțin că apropierea contează pentru un legionar ca mine, dar eu nu-s legionar, jur: pur și simplu nu vreau ca zebrele să ajungă să-i împileze pe leii din Serengeti, atâta tot.”

„La ora aia, la București, Miha refuza să se mute la Corbeanca, continua să stea în apartamentul din Pantelimon, cu vedere spre Mănăstirea Mărcuța. Într-o zi, Beguma s-a dus la fiică-sa fără s-o anunțe, și a găsit în sufragerie un tip. Nu era dezbrăcat, dar nici prea departe: avea chiloți Versace, la fel ca Saon.”

„E cald înainte de vreme la București, se topește asfaltul. Teo Canta își tamponează chelia: ia să mă bag la umbră, își zice. E în Cișmigiu, la Platan, în capătul podețului pe care Primăria îl repară de doi ani de zile. Parcul e plin de jeg, dar primarul e econom: dacă vrei curățenie, fă-ți singur, dacă nu-ți faci, înseamnă că n-ai nevoie.”

„Peste o jumătate de oră, ajungeam la Băneasa. Cameliu n-a mai ieșit din cabină. Pe pistă așteaptă o femeie și un bărbat. Ea e maică; e solidă, înaltă, și ține în lesă doi pitbulli. Bărbatul e scund, dar îngrozitor de lat – de-a dreptul pătrat. „Ne cunoaștem,” mă întâmpină maica. «Sunt Fevronia, am vorbit cu dumneavoastră la Saydnaya.»”

„La prânz, trec cu troleibuzul pe lângă Biserica Armenească și o văd pe Baca cum vine agale spre bulevard. Cobor în fugă, mă reped pe strada Galați, către Baia Arcului, unde se duc la agățat pederaștii, apoi mă întorc cu pași potoliți , prefăcându-mă gânditor.”

„După cursuri, mă duc la restaurantul Moldova, lângă Grădina Icoanei. Tata și unchiul sunt într-un separeu. Unchiul e mare mahăr, v-am zis: e ghost-writer, semnează în Era socialistă cu nume de securiști și de secretari de partid, drept care o duce ca belferul.”

„Luăm osutăcinciu', urcăm pe lângă Academia Militară [...] La stația Orizont, coborâm din osutăcinci, ne grăbim s-ajungem la unitate. E frig, văzduhul e plumburiu. Ajungem pe platoul pustiu, care miroase a cantină. Intrăm în cămin - un bloc cu patru nivele [...] Ajungem la Academie, clădirea aia fascistă, mă mir că n-au demolat-o.”

„Pe Cheiul Dâmboviței e frig, s-a lăsat ceața. Ne băgăm în taxi [...] „Unde mergem?” mă întreabă. Cum, unde, la Ateneul Român! Tipul îmi face cu ochiul și-o ia pe bulevardele întunecoase, cu borduri sparte și gropi în asfalt. Fir-ar să fie: socialismul pârâie din toate încheieturile, mai e puțin și se face bucăți. [...]
Ajungem la Ateneu. În fața intrării, ne așteaptă Clește cu gagică-sa, o tipă pe care Futman avea s-o sondeze peste un an, ca să-i scape de o sarcină nedorită. Sunt crispați. Alături de ei e un preot.”

„Și ne duc la arest pe jos, sub pază, dar fără să ne pună cătușe, ca să nu sperie populația pașnică dintre Drumul Taberei și Șoseaua Antiaeriană (...) Arestul e la doi pași de Biserica Răzoare, într-un loc aparent viran, împrejmuit cu un gard deșelat, dincolo de care cresc brazi și salcâmi.”

„«Atunci, la trei, în Piața Romană, la covrigi?» Secundo i-ar spune că poate s-ajungă și la 2:30, iar Baca se gândește c-ar putea să vină ea la el, să-l aștepte la ieșirea din Facultate, ocazie cu care... Dar, niciunul n-a zis nimic, a rămas la ora trei, la covrigărie, în Piața Romană. [...] L-am ușuit pe Secundo după ce ne-am întâlnit la covrigi, în Piața Romană. De fapt, i-am zis să nu mă mai caute.”