Strada Delea Veche

„Ciudat, nu erau în Delea Veche pe care o știau; cu toate astea, erau în Delea Veche: era clar că dacă vor face prima la stânga, vor nimeri între casele unor negustori, iar dac-o vor lua la dreapta, aveau s-ajungă la niște vile cu acoperișuri rotunjite, în care se aflau sere susținute de stâlpi metalici înguști, împodobiți cu iederă din bronz. Pe străduțe, piatră cubică, pe cer, aerostate ce sunau din sirene coborând spre aerogara pe care Max o știa, la fel cum știa că teama pe care o resimțea era semn că lumea din vis se pregătea de un mare război. 
Din acea noapte, odată la câteva luni, Max visa Delea Veche. Se plimba printre casele liniștite, cu chipuri sculptate deasupra ferestrelor, privea copertinele din fier forjat ce acopereau intrările, o lua pe ulicioarele întortocheate, de târg vechi, își potrivea ceasul după un orologiu stradal cu mecanism la vedere. Dac-o lua spre periferie, nimerea într-un cartier agitat, plin de fabrici, dacă se ducea spre centru, ajungea la Casa Socialismului, fiica uriașă a Sălii Palatului din realitate.”

„Se urcă în mașină, o ia spre Piața Rosetti. Toarnă de rupe. Pe străduțe, omor: circulația e deviată din cauza protestului. Să fie adevărat că-i pierdem pe anarhiștii din squaturi? se întreabă Louise, blocată în cârdul de mașini. În fine, scapă, intră pe bulevardul Carol, își pune „I wanna be your dog“ cu The Stooges, trece de Biserica Grecească, face dreapta la Școala Iancului și ajunge în rondul din Delea Veche. Cartierul nu arată ca în vis, dar tot o cuprinde teama de un război cumplit, resimțită ori de câte ori se visează aici. Rușinaru, un bătrân uscat, în cămașă hawaiană, o aștepta sub un pom: „Ce-i?“ o ia, văzând-o că se zgâiește la gâtul lui. „Ai ceva cu cruciulița mea? Vă știu eu p-ăștia, cu brățări de concert,“ face el semn spre colecția de pe poignet-ul ei, „zici că vă cazați la all inclusive, nu c-ascultați muzică!“

E nebun, își zice Louise, strecurându-se printre hortensiile clătinate de ploaie. Odată intrați în casă, moșul nu știe unde s-o așeze; în cele din urmă, îi face loc sub un tablou ce înfățișează șarja husarilor zburători ai lui Jan Sobieski. Camera e întunecoasă, pe jos sunt blănuri, pereții sunt pardosiți cu icoane, iar Louise își spune că n-a intrat într-o casă, ci într-un somn adânc – e bizar, dar așa își spune.

„Dacă-ți place muzica, chiar și-aia proastă,“ se înmoaie Rușinaru, în timp ce desface o Fanta, „ceva-ceva înțelegi tu din viață“. Louise oftează, ciulind urechea la piesa pusă în surdină. „Errol Garner,“ pufnește bătrânul, „habar n-avea să cânte după note, tâmpitul!“ Fuck, o să mă asasineze cu jazz, își dă seama ea.”