Oxford Gardens

„Ajunși acasă, Max și Gala se bagă direct în pat, nu se spală, nu se pupă, nimic. Deși îi cad ochii în gură de oboseală, Max nu adoarme: când și când geme fără să vrea, ca și cum cineva l-ar lua în antrepriză, gata să pună stăpânire pe el. În cele din urmă, îl cuprinde somnul, visează că e îndrăgostit – e un vis tâmpit, habar n-are pe cine iubește, dar ar dori ca împricinata să fie Louise, nu de alta, dar vrea să i-o tragă Sossei măcar acum, după atâția ani. E o dragoste grea, bătăile inimii îl gâtuiesc, ba-l ia chiar și spaima, căci n-are chef să iubească din nou. Dacă necunoscuta îl refuză, sau dacă-l acceptă și-l lasă mai târziu baltă, când el (așa i se pare) trăiește o dragoste full, nu doar jind și bucurie, ci și gelozie mixată cu un dor sfâșietor. Inima lui de obez tresaltă, trupul i se clatină ca la cutremur, groaza îl zăpăcește, numai că, odată trezit, realizează că l-au luat palpitațiile: pfuai, iar trebuie să se ducă la cardiolog! Caută numărul de telefon al doctorului, îl găsește și, brusc, realizează că mobilul pare mai greu, mai lucios.

Merge la baie, aprinde lumina, se uită în oglindă, atinge pereții, dă drumul la apă. Se duce în sufragerie, deschide televizorul și, simțind că tot nu e de ajuns, iese pe terasă. Rupe o frunză de iederă, se lasă scăldat de lumina lunii, se întoarce în casă, intră în birou, deschide sertarul cu fund dublu. Scrisorile primite demult, cele din care credea că făcea parte și scrisoarea cumpărată de la Silvana, dispăruseră.

Îl sună pe Sache: „Să vezi că am deranjat ceva la Berlin“, îi zice. „Dă-o dracu’ de oră și hai să mă iei. Mergem la Canta.“