Cartier

Vali și Svetlana se întâlnesc în garsoniera încărcată de cărți a acesteia și aflată aproape de marginea Bucureștiului. Mai întâi avem o descriere amănunțită a garsonierei, a scării blocului, iar mai târziu aflăm și o localizare aproximativă a acesteia în oraș. 

„Mai târziu, când m-am mutat cu Mitrică în Drumul Taberei, a fost ca şi cum am fi intrat deodată într-o altă lume. Ţie nu ţi-a lipsit niciodată centrul, cu lumea lui elegantă, cinematografele, cafenelele cu terasă, unde ne opream întotdeauna seara pentru un sirop sau o bere, viaţa într-un oraş mare era o fericire, chiar dacă erai sărac. Degeaba spuneai, uitându-te la femeile elegante care treceau pe lângă noi, ce, crezi că pentru ele viaţa e o fericire? Da, credeam, şi ce-a fost mai târziu mi-a arătat că aveam dreptate. Pentru mine a fost ca şi cum m-aş fi mutat brusc în iad, de unde mai devreme zburasem cu îngerii rafaeliţi pe deasupra unei lumi noi şi uimitoare.”

Iulian Mardare se trezește peste noapte obez și descoperă că poate „absorbi” kilogramele altora, făcându-i pe oameni să slăbească instantaneu. Familia transformă miracolul în afacere clandestină, presa și Biserica bâjbâie, iar Iulian se izolează într-o aură mesianică ambiguă, prins între putere, vină și suferință, numindu-se „împăratul-zeu al Berceniului.”

Povestirea integrală poate fi citită aici, pe Harta Literară, fiind pusă la dispoziție de către autor. 

„Îşi aminti deodată că avusese o batistă îmbibată CIB parfumul ei, batistă pe care o aruncase stupid, iremediabil. Tot ce făcuse astăzi, era stupid şi, mai ales, iremediabil. Posesiunea unei asemenea batiste i se părea o extraordinară fericire. Trebuie numaidecît s-o caute. Era acolo Marcella, ar fi avut-o din nou aproape, sorbindu-i parfumul ei, amintindu-şi căldura ei.
[...]
Ştia destul de vag casa şi strada unde o aruncase, dar păstrase limpede în memorie zidurile casei, forma grilajului. Aproape alergă ca să caute un taxi. Orice minut pierdut ar fi putut însemna o catastrofă. Orice întîrziere ar fi produs poate ireparabilul. Hotărîrea îi dăduse o forţă sigură, o anumită seriozitate. Trebuia ca măcar acest lucru să se întîmple altfel, împotriva destinului, după voinţa lui. În acele cîteva ceasuri de umblet în neştire, ajunsese aproape de Atelierele C.F.R. Grădina unde azvîrlise batista se afla într-una din străzile dinapoia Facultăţii de Medicină. Distanţa nu era prea mare, pentru timpul care trecuse. Dar Gheorghiu bătuse străzile la rînd,. luînd-o spre dreapta sau spre stînga, după cum se nimerea, şi refăcuse de mai multe ori circuitul Cotrocenilor,. Se sui în maşină şi spuse şoferului să-l ducă la podul Elefterie. De-acolo se va putea descurca singur.
[...]
Plăti şoferului şi, după ce-l lăsă să pornească înainte pe bulevard, începu să alerge. Recunoştea străzile; recunoştea mai ales stările sufleteşti pe care le abandonase pe aici cu cîteva ceasuri mai înainte, şi care acum îl întîmpinau cu fiecare imagine ştiută. Întîlni umbra unui castan uriaş; îl străbătură din nou toate gîndurile care îi treceau prin cap atunci cînd o zărise întîia oară, la începutul nopţii. Recunoscu, lîngă un colţ, foişorul unei vile. Ştia că de-aici trebuie să cotească la stînga, ca să întîlnească strada casei lui... Casa lui. Ar putea să se mute aici, ar putea să închirieze chiar acele camere în faţa cărora... Dar nu era deloc timp de închipuiri. Orice clipă ar putea schimba cu desăvîrşire totul. În orice clipă, cartierul acesta prieten, strada asta atît de scumpă — ar putea deveni tot atît de neutră ca şi celelalte. Dacă, din întîmplare, n-ar mai găsi batista...
[...]
Trebuia să fie atent, să recunoască fiecare casă, să-şi amintească orice amănunt. I se păru că se află drept în faţa curţii căutate. Simţi în tot trupul un val cald, şi obrajii i se îmbujorară deodată. Dar după ce pipăi grilajul, înţelesese că se înşelase. Porni mai departe, aţîţat, înfierbîntat, aşteptînd ca la fiecare pas să-i răsară casa lui în faţă, şi totuşi temîndu-se să nu creadă prea repede, să nu se amăgească. Ajunse la capătul străzii, şi începu să creadă că se rătăcise. Avea în orice caz o speranţă; strada „adevărată” încă n-o atinsese. Asta însemna că batista ar putea fi la locul ei, că are încă şanse să o regăsească... [...]”

„Ar fi trebuit să coboare la Laminorului și să se-ntoarcă vreo cinci sute de metri, până pe strada Jimbolia, la numărul 105, așa spunea Google Maps, dar n-avea nicio grabă, s-a dat jos la Bazilescu și-a făcut întâi o plimbare prin parc. Se schimbase mult față de vremea în care venea el cu clasa la măturat aleile, toamna. Acum era ger uscat, iarna asta nu se mai sfârșea, însă el suporta mai bine frigul decât căldura verii, iar aerul rece și proaspăt îl mai liniștea. De partea cealaltă a bulevardului, mai retras de la stradă, unde fusese teatrul Masca, era pe-atunci Casa de cultură „Înfrățirea-ntre popoare”, unde ținea școala lui serbările de sfârșit de trimestru.”

 „așa cum îți cunoști copiii orbi

din Vatra Luminoasă

ce șoc am trăit când 

acum 27 de ani

am înțeles de unde îi vine numele

ce stânjenită am fost când

copila aceea nevăzătoare

s-a îndreptat spre gardul 

dintre ea și mine

dintre casa orbilor și mine

și mi-a spus, senină 

„tu semeni cu mami mea”

și mă întrebam 

cum poate să mă vadă

dacă nu vede

și tot ea mi-a șoptit 

«ai același parfum și cred 

că ai același zâmbet

așa simt eu»”

„[...] domnul Baicu agățase creionul în cui, însă era atât de util în angrenajul nașterii ziarului încât era de neînchipuit că va veni o zi în care vom intra în redacția noastră din Pipera și vom vedea computerul asupra căruia stătea aplecat cu o țigară neaprinsă, căci de fumat fuma doar la fumoar, lipsit de domnul Baicu și de suflet, mărețul domn Baicu nu își lua concediu decât vara, două săptămâni și încă o săptămână de sfintele sărbători de iarnă, nu lipsea niciodată de la serviciu, venea printre primii, pleca printre ultimii, nimeni nu-l aștepta acasă, iar la doamna Baicu ajungea ușor, trebuia doar să deschidă ușa către salonul doamnelor de la corectură, să se aplece un pic de șale și să pășească, era un galant și un drăguț, toată lumea îl plăcea și se vedea că educația sa fusese aleasă [...]”

„Mă simțeam dislocată și stingheră în propria viață, așa că prietenia cu Răzvan și cu ceilalți era ceva stabilizant. Primul semestru s-­a scurs în timp ce făceam mișto de profesori, beam cafeaua mocirloasă de la Jeg sau cafeaua mai boierească, dar tot proastă, de la Club 24 din Regie, sugeam bere la Piranha sau jucam un biliard scurt la Texas. Vorbeam despre știri, despre blogul jurnalistului politic Cristian Șuțu, care ni se părea wow, despre potențialul politic al lui Crin Antonescu, dacă s-­ar concentra naibii, sau măgărismele lui Traian Băsescu. Eram „’telectuali bășiți“, cum glumeam.”

Totul se așază, baby

„În cele două genți cu care am ajuns în Regie, mama mi-a împachetat și câteva furculițe, un polonic și o lingură de lemn cu coada lungă. Ustensilele în cauză nu m-au ajutat să devin mai populară printre colegele de cameră, ba chiar m-au încurcat. Fetele au crezut că fac mișto de ele venind doar cu niște resturi. Astfel, au decis că nu există suficient spațiu în frigider. Trei rafturi, patru fete, eu am rămas pe dinafară.
Am aruncat pătura de pe mine și am alergat la baie. Am deschis ușa  cu atenție, având în minte imaginea ei întinsă pe jos, cu sângele șiroind în dreptul frunții. Baia din Regie e comparabilă cu un șifonier mai mare și o femeie ca ea, cât ar fi fost de mărunțică, nu ar fi avut destul spațiu să leșine fără să se lovească cu capul de chiuvetă.”

(Din povestirea Mămăițele)

„nu mai există teamă

când nu mai e

nicio speranţă

nimic nu mai depinde

de mine

nimeni nu deţine controlul

creierul este

un oraş sub ape

trupul un morman

de fier

moartea e

medicul

meu de familie”

„M-am mutat în Tineretului. Linişte, parc, porumbei… Un porumbel şi-a făcut cuib la geamul de la baia mea. Miroase în toată casa a găinaţ. Este o casă mică. De fapt, e o garsonieră. Îmi pare rău, dar cuibul trebuie stricat. Îl sun pe nea Costel, să vină să m-ajute. Eu singură nu pot. Mi-e frică de blestemul berzei. Ce dacă porumbelul nu e barză? Tot pasăre-i şi el. Lui nea Costel nu-i este frică. El face treaba pentru care e plătit.
Mi-am luat casă. Mă rog, apartament la bloc. În acelaşi bloc. La scara de alături. Noroc chior. Vorba aia, Tineretului. Linişte, parc... Am, în sfârşit, casa mea. Cuibul meu.”

Din povestirea „Cuibul”

Dristor

„Cînd am auzit prima oară numele cartierului,

am simțit pe limbă piper alb,

în nări miros de grătar încins

și în urechi zgomot de tramvai.

Nu știam atunci că

sos de șaorma-cu-de-toate,

bălegar uscîndu-se la soare,

șuruburi, șaibe, cuie, piulițe

rostogolindu-se pe gresie noapte de noapte

în garsoniera de jos

vor însemna pentru totdeauna Dristor.

Și Mariana cu barbă,

și băieții ei dichisiți,

și iubișoarele,

și adolescenții umblînd în grup de colo-colo,

și ceremoniile funerare,

cînd jaguare, merţane, jaguare, merțane

se-nşiră melancolice

de-a lungul străduţei care desparte blocul de cimitir,

și străduța care desparte blocul de cimitir,

și piața colorată și ieftină din spatele blocului,

și tramvaiul croindu-și drum

printre trunchiuri firave de copaci,

și șaormeria celebră în tot orașul,

cu cei șapte bucătari tineri,

ca șapte frați identici,

sclipitori în costumele lor imaculate,

mînuind cuțitoaie bine ascuțite,

potrivind garniturile în foaia de lipie,

totul într-o viteză care mă fascina

de cîte ori treceam să cumpăr

o șaorma-cu-de-toate-la-pachet,

vor însemna pentru totdeauna Dristor.

Dar mai ales cum se face seară.

Și cum se vede asta de la etajul opt.

Cum a deschis vîntul geamul de la bucătărie și

un bărbat îi spune femeii sale pitulice.

Cum, la Florăria Mariana, Mariana se uită la televizor

și mănîncă semințe.

Singurele ferestre ale garsonierei de 18 mp,

cea de la bucătărie

și cea de la camera ce-mi servește

drept living, dormitor și birou,

dau spre apus.

Așa cum și camera mea de fetiță

tot spre apus dădea. ”

Mariana

„Sîmbăta după-amiaza și mai ales duminica

nu prea vezi pe străzi decît

cerșetori, nebuni și golani.

Adolescenți săraci, îmbrăcați colorat, vorbind tare.

Cu frunțile încrețite, ca și cum

chiar atunci ar învăța literele.

De la etajul opt,

pe străduța care desparte blocul de cimitir,

nu se văd acum decît Mariana și prietenii săi.

Mariana vinde lumînări și candele, chibrituri și tămîie,

pămînt pentru flori, flori și coroane de flori,

flori naturale

și flori artificiale

într-o coșmelie albă de termopan: Florăria Mariana.

Are acolo televizor și, iarna, calorifer electric.

Acum nu mai vine nimeni,

e trecut de șase seara,

e duminică.

Mariana stă pe-un scăunel în fața Florăriei Mariana

și mănîncă semințe de floarea-soarelui.

În jurul ei sînt cîțiva băieți

cu tricouri mulate,

băieți firavi, cu mîinile încremenite

în buzunarele blugilor,

privind în gol,

băieți dichisiți, cu părul bine tuns,

vopsit în culori electrice.

Albastru, blond, ciclam, verde.

Mariana pare mama lor,

cu sînii ei bulbucați,

gata să-i scape din maioul Calvin Klein,

cu șuvițele ei blonde încadrîndu-i obrajii

mereu nerași.

Mariana pare tatăl lor,

cu mîinile ei mari,

cu spatele ei lat, numai bun să care

sacii cu pămînt pentru flori,                    

cu șoldurile ei zdravene,

înfășurate în fusta lungă, vaporoasă.

Ar putea să țină cîte doi băieți deodată

pe genunchi.

Mariana e bună, îi îngăduie în preajma ei.

Băieții o ascultă nemișcați,

seară de seară se adună

în fața Florăriei Mariana.

Mariana vorbește și scuipă cojile direct pe asfalt.

Vocea ei ascuțită

ajunge pînă la etajul opt,

chiar și cînd geamul e închis.

Cu toate astea, nu se poate spune

despre ce vorbește.”

Melancolie

„Mai întîi au făcut probe.

Probă, probă, probă, probă...

Doizece, doizece, doizece...

Probă, zece, doizece...

Ca pentru un mare concert

pe un mare stadion.

După vreo oră au apărut:

acordeonistul, violonistul, trompetistul,

un fel de limuzină neagră,

care purta pe lunga ei spinare

sicriul,

numai falduri de organza albă.

Urma o decapotabilă în care plîngeau

două femei corpolente,

una tînără, alta bătrînă,

şi apoi

jaguare, merţane, jaguare, merțane

care se-nşirau melancolice de-a lungul străduţei,

înconjurate de o mulţime îndoliată.

Cînd s-a pierdut pe aleile cimitirului

şi ultimul automobil,

au început dedicaţiile.

De la răposat la cei rămaşi neconsolaţi,

de la cei rămaşi neconsolaţi la răposat înapoi,

şi de la marşul funebru

la Drumurile noastre toate.

Mai mult de-o oră.

Apoi neconsolaţii s-au întors,

la poartă îi aşteptau cerşetorii,

s-au împărţit pachete, pacheţele,

în vreme ce maşinile îşi făceau loc

melancolice prin mulţime.

În urma lor, pe străduţa care desparte

blocul de cimitir,

a rămas un covor de petale colorate şi bănuţi aurii.

De la etajul opt

am privit-o pe Mariana

cum a urmărit totul

din uşa Florăriei Mariana,

cînd în picioare, cînd pe scăunel,

scuipînd coji de seminţe

printre petalele şi bănuţii de pe trotuar

şi m-am gîndit

că o să aibă ce le povesti deseară

saturnienilor ei de băieţi.”

„am văzut crescând prețul dovlecilor din piețele agroalimentare

mi-am desfășurat cele șase straturi de piele peste linia albastră a

metroului bucureștean am comparat costume reușite cu alte costume

ce n-ar fi trebuit să părăsească depozitele.

la ora 20:31 te alături conglomeratului

aici am putea deschide o paranteză în care să descriem nevoile sau

necesitățile pentru care a fost conceput focus-grupul

cine ce când de ce și mai ales cum putem suprapune harta grunge-ului peste harta metroului bucureștean

din păcate

rezultatele

nu vor fi publicate

prea curând

de oamenii de știință britanici

ei sunt corporatiștii din pipera. ei umblă cu badge-urile la vedere

ei sunt corporatiștii din pipera și au propriile campionate de fotbal

zece ani de corporații zece ani în care viața a devenit o trotinetă

ascunsă de ochii oricărui tracker GPS

când dimineața începe din nou în berceni

tu îți bei cafeaua cu bijou

undeva în texas la un ranch

a fost interzisă orice manifestare prilejuită de halloween

bugetul de marketing a fost donat unei asociații

care luptă pentru drepturile suricatei suricatta”

„tot mai des accidente pe care le-ai fi putut evita tot mai des alina formează numere la întâmplare în speranța unui oraș acvatic

clopotele anunță încă o zi anostă alina ar fi vrut să o evite

alt cuvânt cheie pe blogurile de călătorii: accidente pe autostrăzile suspendate ghețari peste ghețari peste ghețari în garsoniera de la etajul patru încă o dată netflix dezamăgește în materie de lung-metraje

aminoacizii lucrează doar pentru corpurile vizibile de pe casa scărilor alexandra a vrut să o decoreze cu postere ale unor trupe de rock progresiv comisia de cenzori a blocului nici nu a vrut să audă se temeau mai degrabă că administratorul va delapida sume considerabile din fondul de rulment

mici linii întunecate ne ghidează pașii dinspre berceni spre centrul orașului

are you a zoe or a zelda? sau, dacă reformulăm, te regăsești în alexandra sau mai degrabă în alina?

nu există un răspuns corect

cum nu există nici un număr minim de interviuri de la care ești sigur selectat pentru jobul visurilor tale41

cinismul ți se potrivește ca o pălărie din fetru

stele și sateliți nu depășim niciodată primul nivel

nu vrem ca bunica alexandrei să coboare la prima stație

nu vrem ca trenurile să vină aici mai des de o dată pe săptămână

pur și simplu nu vrem are you a zoe or a zelda?”

„Câteodată alegi o seară la karaoke în

Detrimentul psihoterapeutului cu porumbei

În grădinile pe care le-am proiectat în

Rahova City nu vei găsi niciodată mușețel și

Nici quinoa. Tăcerea, doar o formă discretă de

Respirație

Ce poți face cu un creion argintiu și cu un raportor din

Trusa de geometrie a Andreei. Dacă nu ai talent la desen

Nu mare lucru. Există trei mese principale și două momente

Esențiale de care ar fi bine să ții cont. La 9:30 și la 16:30 fructe sau

iaurturi cu

Un conținut de grăsime de maximum 2%. În niciun caz nu încerca

Iaurtul grecesc de la Salad Box. Și nici budinca de chia cu unt de

Arahide și banane. Efectul produselor Natur Haus va fi mult diminuat în momentul

În care nu respecați regulile simple ale dietei. Ce poți face cu un

raportor dar cu un echer

Construit după principiul triunghiului echilateral

Rahova City ar putea fi numele unei trupe de post-punk apocaliptic

Nimic esoteric nimic din proximitatea cabinetului de psihoterapie

Dacă vei suna la 49 ușa va fi larg deschisă și nu te va întreba

Nimeni de ce te holbezi la ghepardul din paginile revistei”

„Când lui Sandu i s‐a repartizat, prin ICRAL, unde reuşise să se angajeze funcţionar, apartamentul din Balta Albă, Ioana a împachetat într‐o noapte toate lucrurile lor şi ale copilului, a curăţat camera mică cât de bine a putut şi în zori au urcat totul în camioneta unui vecin chemat de verişoara Margareta să‐i transporte în noua locuinţă. În timp ce lăsau în urmă cartierul de case şi vilişoare, aproape acoperit de verdeaţa prăfuită de august, Ioana nu simţea nici urmă de nostalgie după casa veche, elegantă, cu evantaiul de sticlă deasupra intrării şi capetele de Pani care rânjeau ameninţător în întunericul nopţilor. [...]
Când au intrat pe bulevardul larg, mărginit de blocuri noi sau în construcţie despărţite de un şir de pomi mărunţi şi firavi, aproape gol din cauza orei matinale, n‐a văzut nici şantierul cenuşiu, cu barăcile sprijinite pe bârne groase de lemn, nici noroiul vâscos în care cauciucurile camioanelor lăsaseră urme adânci, nici blocurile identice, aliniate cu mare precizie, într‐o geometrie perfectă. I s‐a părut că viaţa lor numai într‐o astfel de lume, ordonată şi aliniată perfect, s‐ar fi putut desfăşura. Iar când a văzut blocul lor, pe o alee mărginită într‐un capăt de un loc de joacă, în celălalt de un cimitir cu gardul alb, strălucitor, i‐a strâns mâna lui Sandu într‐a ei, cu putere. Erau acasă.
Blocul avea trepte late, elegante, bătute într‐un mozaic albicios, cu praf de mică, aşa că strălucea în lumina de august. Grădina blocului, încă neîngrădită, era plină de copaci. înalţi, de parcă blocul se ridicase cu grijă, printre ei, să nu‐i stingherească. [...] Nu fuseseră îndepărtate toate schelele şi liftul nu mergea, dar Ioana a pornit‐o imediat spre scări, spre etajul al patrulea. [...] Apartamentul era semidecomandat, cu un hol care despărţea cele două camere unde se afla şi baia, şi toate dădeau într‐un balcon larg. Orientat spre spatele blocului, dădea spre un nou şir de copaci, şi amândoi au constatat încântaţi că erau tei.”

Mircea, naratorul din Orbitor, evocă aminitirile aproape organice ale copilăriei timpurii și locurile unde a trăit, în Cartierul Floreasca: „[...] celelalte vieţi anterioare-ale larvei sifonofore care am fost de la naştere la doi ani şi jumătate (în Silistra), de-atunci până la trei ani (în blocul de lângă garajul Floreasca) şi-apoi în vila de pe Puccini, fiinţe cu un creier dezvoltat altfel, cu conexiuni altfel încrucişate, în care imaginile erau mai curând emoţii şi pofte.
[...]
Ne mutaserăm „la bloc”, în Floreasca, lângă garajul de autobuze. Faptul că stăteam la etajul patru şi că aveam două camere plus bucătărie şi baie făcea ca totul să ni se pară un vis de neînţeles. Nu nimeream niciodată camera în care aş fi vrut să intru, de parcă ar fi fost o sută. Mă rătăceam pe micul culoar ce ducea din bucătărie în camera mea. Baia se afla între cele două camere principale, ceea ce complica şi mai mult totul.
[...]
Într-o dimineaţă de la sfârşitul lui august am lăsat în urmă pentru ultima oară, ca pe-un aisberg, vila galbenă din Floreasca, unde locuisem timp de trei ani, şi-am luat-o, de mână cu mama, pe stradelele liniştite-ale cartierului, trecând pe lângă alimentara din capătul străzii noastre, unde mă trimiteau să cumpăr câte ceva cu bani potriviţi, prin faţa frizeriei unde mă rătăcisem cândva şi urlasem până la- nvineţire, am luat nişte maşini şi, răscolind zone de neînţeles ale oraşului, am ajuns în faţa unei enorme zidiri.
[...]
Era deja septembrie şi săptămâna următoare au venit pe neaşteptate ploi, furtuni şi chiar lapoviţă. Mama nu mai avea serviciu, şi am început să simţim asta curând. Mâncam iarăşi prost, mă săturasem de marmeladă şi macaroane. De altfel, de-atunci mama n-a mai lucrat niciodată. După cea mai lungă şi tristă toamnă de care-mi aduc aminte, prin noiembrie ne-am mutat "la vilă", tot în Floreasca (de fapt, doar la două străzi de garajul de autobuze), pentru că tata era deja ziarist şi noul lui statut social se cerea onorat cum se cuvine.”

În blocul „construit pentru ștabi” din Centrul Civic locuiesc majoritatea personajelor implicate în misterul crimelor din romanul Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Harald Bălăcescu, Lola Damian, familia tânără și prosperă a Dimitreștilor, toți primesc colete cu un conținut sinistru și toți sunt angrenați, pe rând, într-o enigmă complicată. 

„Noroc ca aparatamentul se afla într-unul din blocurile ridicate, în apropiere de fosta Casă a Poporului, pentru ștabii regimului Ceaușescu. Nu semănau cu coșciugele comuniste din cartiere ca Titan sau Drumul Taberei, fuseseră folosite materiale de calitate, erau spațioase, multe aveau terase și se apropiau binișor de o decentă locuință mijlocie din Vest. În opt ani de când cumpărase apartamentul, Bălăcescu nu avusese niciun necaz legat de instalațiile sanitare, de gaz, sau electrice.”

La rândul ei Lola, guvernanta lui Crișan, băițelul Dimitreștilor, ajunge să aibă un apartament aici după ce lichidează averea familiei ei, tatăl fiind un fost anticar celebru din interbelic. 

„Deși sfâșiată de amintiri și păreri de rău, purcese totuși [...] la vânzarea imobilului. Lichidă totul, păstră obiectele cele mai valoroase, multe, cât să umpli un magazin, și achiziționă un apartament cu trei camere în Centrul Civic. Mai mult decât ar fi fost necesar, dar comorile trebuiau depozitate undeva, iar față de fosta locuință, Lolei i se părea că s-a mutat într-o garsonieră modestă.”

„Duminica după-amiază se făcuse obiceiul să ne adunăm la Florica Capsali şi Mac Constantinescu. Aveau o casă bătrânească în cartierul Crucea-de-Piatră, cu o grădină mare cât o livadă. Într-o parte a grădinii, Mac pregătise un teren pentru volei. Veneau cu regularitate – şi destul de devreme, ca să joace volei – soţii Polihroniade, Vulcănescu, Sterian împreună cu Dan Botta, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Haig şi Marietta Sadova. Dar în fiecare duminică apăreau figuri noi: Mărioara Voiculescu cu băiatul ei, magistrat, Lily Popovici, Harry Brauner, Sylvia Capsali, Gabriel şi Adrian Negreanu şi mulţi alţii. Venea adesea Nina Mareş, care locuia o odaie, la ultimul etaj, în acelaşi imobil din Pasajul Imobiliara unde se afla „Cuvântul” şi cu care ne împrieteniserăm toţi. Lucra atunci la Societatea Telefoanelor. Era mică, blondă, bună camaradă şi, deşi am aflat mai târziu, ducea o viaţă grea, râdea întotdeauna, era discretă, nu vorbea de necazurile ei. Se împrietenise mai ales cu Mihail Sebastian şi îi dactilografia manuscrisele nuvelelor – pagini mărunt scrise, cu multe ştersături, pe care nici un tipograf n-ar fi fost în stare să le descifreze.”

Dudeștiul este menționat ca locul unde nenea Iancu Stein a crescut în condiții modeste, având o dugheană în familie, înainte de a deveni medic:

„Până la Mario Sidalgo, pentru mine şi chiar şi pentru Mama, ovrei era nenea Iancu Stein, coleg şi prieten cu Tata şi cu nenea Daniel Şerban, nenea Iancu, în ochii căruia bunătatea şi-ngăduinţa-nvăţată de la viaţă pluteau într-o privire din care nu se ştersese tristeţea şi umilinţa ovreiului mărunt, crescut în Dudeşti de-o mamă văduvă, lenjereasă de mahala. În privirea lui, care te-ndemna să i te adresezi ca unui frate, răzbătea lamento-ul unei întregi rase plângând pe ruinele vechiului Ierusalim, pâlpâia o-nţelepciune de mii de ani vechime, înţelepciunea constatării, care parcă-ţi şoptea: Aşa a fost aşa este, aşa va fi; în privirea aceasta foarte expresivă şi foarte complicată nu ţâşniseră însă niciodată fulgerele ameninţătoare din ochii profeţilor. Nenea Iancu, pentru noi era ca o rudă. Nu făceam nici o deosebire între puţinele rude pe care mi le mai lăsase războiul şi nenea Iancu. Îi ziceam săru' mâna şi-l pupam ori de câte ori ne-ntâlneam.”

„Luni, 27 ianuarie [1941]
Ieri după-masă, cu Lereanu şi Comşa, am fost să vedem „cîmpurile de luptă". E limpede că s-a tras mult în aer. Cu excepţia cîtorva imobile de pe Strada Londra, ciuruite de gloanţe, nimic nu arata că ar fi fost mari bătălii. Nici sediul legionar din Strada Roma şi nici măcar cazarma gardienilor (în care totuşi se zice că s-ar fi tras cu tunul) nu sunt serios deteriorate. Marele dezastru este în Văcăreşti şi mai ales în Dudeşti. Nu a rămas casă, nu a rămas cocioabă care să nu fi fost spartă, jefuită, arsă. Încerci să-ţi imaginezi cartierul arzînd miercuri noaptea, în timp ce bandele de huligani împuşcau atîţia oameni înnebuniţi de groază. Au rămas în picioare, ici şi colo, cîteva prăvălii cu nume româneşti. Dar nu totdeauna hîrtia salvatoare — „magazin românesc" —, pusă în vitrină sau lipită pe pereţi, a reuşit să oprească devastarea. Vezi destule case şi magazine distruse, purtînd totuşi, cu o tristă ironie, semnul care trebuia să le apere: „proprietate creştină", „casă românească", „proprietarul e român", ba chiar — undeva pe Văcăreşti — „proprietate italiană". Ieri era duminică şi a patra zi după dezastru. Prin urmare, mare parte din dărîmături fuseseră acoperite sau îndepărtate. Şi totuşi priveliştea este copleşitoare. Şi toate acestea în plină mizerie, în plină calicime. Mici meseriaşi, mici negustori, lume umilă, necăjită, care abea îşi cîştigă o pîine amară. Vezi ici, colo, lîngă ruine, o femeie bătrînă, un copil despuiat care plînge, care aşteaptă. Aşteaptă ce? pe cine? În faţa Morgii, sute de oameni îşi aşteptau rîndul. E atîta lume dispărută de acasă, sunt atîtea cadavre încă neidentificate. Universul de azi e plin de anunţuri mortuare evreieşti. Cimitirele sunt pline de morminte noi. Numărul evreilor morţi tot nu se cunoaşte. Cîteva sute, în orice caz.”

„Sîmbătă, 8 aprilie [1944]
Patru zile după bombardament oraşul este încă în plină nebunie. Buimăceala din primele clipe (nimeni nu ştia exact ce este — nimănui nu-i venea să creadă...) s-a transformat în panică. Toată lumea fuge sau vrea să fugă. Pe străzi, la fiecare pas camioane, căruţe, trăsuri cu tot felul de boarfe, ca într-un imens şi tragi-comic Sfîntu Gheorghe.
Azi au început să circule, pe ici, pe colo, cîteva vagoane de tramvai. Majoritatea liniilor sunt încă blocate. Jumătate din oraş n-are lumină. Apă nu e. Caloriferele nu funcţionează. Şiruri întregi de femei şi copii cu găleţi de apă vin de la diverse puţuri sau cişmele, unde se face coadă.
Într-o oră (şi nu cred că bombardamentul propriu-zis a durat o oră), un oraş cu un milion de locuitori a fost paralizat în cele mai simple funcţiuni de viaţă.
Numărul morţilor nu se cunoaşte. Circulă cifrele cele mai contradictorii. Cîteva sute? Cîteva mii? 4.200 îmi spunea Rosetti alaltăieri — dar nici asta nu e sigur.
Ieri după-masă am fost în cartierul Griviţa. De la gară la Bulevardul Basarab, nici o casă — nici una — n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfîşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupîndu-şi părul, sfîşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa Şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars.
Viziunea, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab — şi m- am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.”

Georgica Suru, o colegă de școală a Sânzienei, povestește că duminica merge în Pantelimon la bunicii ei. Aceștia refuzaseră să se mute la bloc în centru, preferând să rămână la casa lor pentru a săpa grădina.

„Mama toată ziua bătea drumul poştei să le trimită câte-o litră de zahăr, economisită de pe cartelele noastre, câte-un kil de marmeladă. Bătea toată ziua la maşină la fabrică şi-acasă. Făcea mărţişoare, felicitări, flori de mătase, gătea, spăla, spărgea lemne, le căra la noi în mansardă; îi mai ajutau nenea Matei, eu, Tudor, Mihai. Pe nenea Dal şi pe Marina nu-i lăsa: Daniele, un chirurg n-are voie să-şi obosească mâinile, iar ţie, Marino, ţi-o ajunge câte-ai de făcut pentru ai tăi, plus spitalul, plus naveta!. Ce să-i mai fi spus ei? Într-o zi, ne-a-ntrebat diriginta cum ne petreceam duminica. Mi-aduc aminte ce-a răspuns Georgica Suru, singura fată de muncitor din clasa noastră. Mă duc la alde bâtu-n Pantilimon şi săpăm grădina, că ei n-au vrut să se mute cu noi la bloc, în centru, şi mi-aduc aminte ce-au răspuns Niura şi cu Şura, Dulgheriţele, fetele tovarăşului Nicolae Dulgheru, profesor la Filosofie. Noi, duminica, răspundiem la gazieta die pierietie.”

Monica rămâne singură în balcon, cufundată într-o noapte ieșeană care pare să respire odată cu ea:

„Monica stinse lumina, îşi mută fotoliul în balcon şi, singură, rămase în noapte.
Revărsarea lunii împodobise cu fildeş vechi o coastă a cerului.
Iaşul durat din tăceri de biserici, intrase în noapte deplin. Nu auzeai nici glas de om, nici huruit de roţi, nici, răcoroasă, copita calului bătând asfaltul. Uneori, în depărtarea Tătăraşului, hămăiau câinii, ca la ţară.
Turlele bisericilor de pretutindeni şi plopii arătau cerul.
Luna se înălţa, urcuş de abur pe scări fără trepte, suiş lin, avânt neted ca în somn.
Parfumul teilor nu mai ştiai: coboară din stele? adie spre stele?
Luna se înălţa. Tot cerul era o vibraţie necontenită, ca aburit de-un tremur diafan de aripi de libelulă.
Luna se înălţa inclinând argintiu zările, dezvăluindu-se tot mai albă, paloare din paloare, pe deasupra turlelor, pe deasupra plopilor, peste faldul dealurilor…
Se înălţa şi s-aduna o albă şi albastră sihăstrie în jurul ei, ca în preajma gândului ş-a piscului înalt.
Se înălţa ca parfumul crinilor, ca o răcoare pe tâmple, ca un nimb pe creştet, ca o iluminare a frunţii, ca o deşteptare a vederii…
Se înălţa şi se umplea cerul de îngeri limpezi, de fum de tămâie albe şi albastre plutiri în tăria nopţii…”

Tulburat și neputincios în trăsura somnoroasă, Dănuț sare în stradă, mistuit de întrebarea „de ce nu l‑a așteptat?”, în timp ce amintirea Adinei — luminoasă, copilăroasă, venind într-un muscal sub roșul amurgului — îi aprinde și mai tare neliniștea:

„În trăsura care-l ducea agale somnoroasă din bici până-n copite Dănuţ strângea pumnii, exasperat.
Era treaz ca viteza paralizată a insomniilor. Birjarul moţăia pe capră, surd la orice îndemn. Caii poticneau în armonie cu capul birjarului.
La întretăierea Căii Victoria cu bulevardul, Dănuţ sări din trăsură, plăti birjarului şi o luă la vale.
De ce nu-l aşteptase? De ce nu-l aşteptase? Sângele-i tremura în tâmple. Vra să zică-l minţise, vra să zică-l minţea! … Fericirea delicată ca o căsuţă japoneză a ultimelor zile era clădită pe pământ plin de cutremure, nesigură, trecătoare…
De ce nu-l aşteptase? De ce nu-l aşteptase?
O văzuse când se întorcea de la Băneasa. Automobilul luneca lin. Tonel cânta cu patos o romanţă italienească Una furtiva lagrima pentru c-c-cucerirea Olguţei, desigur; Dorel imita acompaniamentul ţimbalului, Mircea tăcea. Olguţa era la volan, fără şapcă; Dănuţ, alături de ea, o învăţa să conducă.
Adina venea într-un muscal mică în trăsura amplă puerilă şi serioasă, ca o şcolăriţă deghizată în doamnă; roşul amurgului îi lumina obrajii ca o bucurie, şi ochii ei erau mari, măriţi şi plini parcă de comori inocente, ca ai copiilor când privesc jarul pe care se coc castanele…”

„Bellevue Brașov e un complex de blocuri pe Drumul Poienii care a iscat multe controverse la început. Toată partea de Livada Poștei, așa cum se vede din centru sau de pe bulevardul Eroilor care străbate orașul, era liberă. Doar pădure și cer. Acum e ansamblul rezidențial, câteva vile gălbui. 

De pe terasă se vede sensul giratoriu din Livada Poștei. Se așază pe scaun și privește rondul plin cu flori colorate, cele mai multe sunt lalele, știe asta pentru că le-a văzut de aproape, acum nu poate distinge ce sunt. E o lumină clară și frumoasă, s-a discutat mult despre efectul benefic al pandemiei asupra poluării. Minunatul oraș găleată, Brașovul cel turistic pe care-l preaslăvește toată lumea, localnici și vizitatori, își duce diminețile pustii zâmbind satisfăcut. Câteva minute a fixat șoseaua și au trecut doar trei mașini. Restricțiile sunt încă în vigoare, lumea nu circulă decât dacă are treabă, a intrat frica în toți. Se tem de boală și de moarte; de moartea lor, abia acum au aflat că li se poate întâmpla.”

„Eram invitați să petrecem noaptea dintre ani la Ștef, care locuia în Cotroceni în casa părinților lui. Roxana îmi spusese că Ștef ocupa singur etajul, iar părinții lui locuiau la parter, că aveau intrări separate și că, după cuvintele Roxanei, nu se călcau pe bătături.”

Cotroceni este un cartier situat în sectoarele 5 și 6 ale Bucureștiului, cu multe clădiri importante și valoroase, mare parte fiind case antebelice și interbelice, reprezentative pentru arhitectura perioadelor lor. Aici este situat și Palatul Cotroceni.

Dealul Cotroceni a fost în trecut acoperit de Codrii Vlăsiei, pădure ce acoperea majoritatea teritoriului pe care se află astăzi orașul București. În 1679 a fost construită în această zonă o mănăstire de către Șerban Cantacuzino, care mai târziu a fost transformată în palat regal în 1888 de către Carol I. În jurul palatului și-au construit case cei care slujeau la palat precum și cei care dețineau ranguri înalte în armată. Carol I a construit în jurul palatului Gara Cotroceni, care servea drept gară regală. Personalități importante au locuit în acest cartier precum: Ion Minulescu, Marin Preda, Ion Barbu sau Liviu Rebreanu.

Toponimul Cotroceni provine cel mai probabil de la verbul arhaic „a cotroci”, care înseamnă fie „a scotoci”, fie „a adăposti”. Numele ar putea fi legat de pădurea deasă în care se ascundeau haiducii și tâlharii până prin 1660, când dealul Cotroceni devine proprietatea lui Șerban Cantacuzino.

Sursa: Wikipedia RO / Foto: „Villa Mimi și Titi”, Alex Vega

„Iulian întâlnește ochii Gabrielei. Într-un mod care i se pare greu de pus în cuvinte, simte că își vede iubita pentru prima oară dezbrăcată, dar nu de haine, ci de toate lunile de când sunt ei împreună. În fața lui stă femeia pe care o iubește și pe care nu a reușit s-o cunoască nici după ce a cuprins-o de zeci de ori, nici după ce a absorbit miile ei de cuvinte, pe care le-a interpretat și reinterpretat, nici după ce a văzut-o plângând de fericire sau dezamăgire, cântând, gemând, dansând, gătind, urând, sperând. Simte că ar fi putut să stea toată viața lângă ea și să n-o cunoască dacă ea n-ar fi ales asta. Și acum, când i s-a dezvăluit, el s-a uitat la această femeie dezbrăcată de toate apărările ei și a vomitat.”

„Am venit pe lume într-o garsonieră din Drumul Taberei, unde Elena, creatoarea noastră, împletește în fiecare iarnă mănuși, fulare și șosete din lână și le vinde la Târgul de Crăciun din centrul orașului. Roxana, fetița Elenei, e nașa tuturor obiectelor împletite: ea le dă nume.
 — Pe tine te cheamă Mit, iar pe tine, Finga, ne anunță ea pe un ton destul de oficial.”

„A fost odată În Ferentari... Stați așa! Voi ați fost vreodată în Ferentari? E un cartier din București, cu case, blocuri, magazine și școli ca oricare alt cartier și, desigur, cu o mulțime de copii care s-ar juca de dimineața până seara, când părinții lor vin să-i cheme înapoi acasă.
 Zilele de vară sunt fierbinți și vesele în Ferentari. Nu e un lucru neobișnuit să vezi pe alee o piscină gonflabilă în care se bălăcesc copii sau, în serile de sâmbătă, un cort de nuntă întins între blocuri.”

„Parada pisicilor din Cotroceni a luat un nou avânt când, la parterul vilei din dreapta casei mele, s-a mutat un birou de tineri arhitecți însoțiți de un cvartet de pisici. De fapt exista o mamă a lor, domnișoara Purnavel, o doamnă subțirică cu mersul mărunt. În scurtă vreme, am aflat de la ea povestea pisicilor care populau biroul de alături.
 Le adusese în Cotroceni salvându-le dintr-o casă cu curte din Pantelimon, învecinată cu casa ei. Vecinul, mi-a povestit ea, le crescuse de mici, dar s-a însurat și soția lui detesta pisicile. „Ołi eu, ori pisicile!"" a spus de cum s-a instalat în casă, și, de îndată ce le vedea în curte, se repezea să le alunge cu mătura. Când s-a mutat cu biroul de arhitectură alături de casa mea, domnişoara Purnavel a luat cu ea și cele patru pisici persecutate. Și, la scurtă vreme după mutare, toate s-au grăbit să-mi descopere grădina.”

„Când Mavis și-a intrat pe deplin în puterea ei de fiară, a trebuit să o ducem în ograda socrilor mei, în cartierul Ferentari Şi bine am făcut, pentru că acolo pisica noastră a înflorit cu adevărat. A devenit regina Ferentarilor, sau cel puțin a acelei zone destul de liniștite și cvasi-rurale, unde copiii încă se mai joacă pe stradă, nu că ar fi ceva idilic în asta, nu, e doar sărăcie - trist e că alternativa la sărăcie e izolarea. (…) A apucat să facă pui, asigurându-și succesiunea, și acum, când scriu aceste rânduri, puii ăia au la rândul lor copii și nepoți, și o întreagă subspecie de pisici de Ferentari a împânzit cartierul, maiestuoase și nobile și cu care nu e de glumit, iar peste toate domnește Mavis.”

„Belle este ultimul membru intrat în familia mea. Și ea are o poveste de viață demnă de a fi scrisă. Dintr-o pisică de doi ani, lovită și nedorită de nimeni, care trăia într-un subsol de bloc din Colentina, a ajuns în Belgia, unde are parte de o familie care să o iubească. Destinul ei pare desprins dintr-un film siropos cu final fericit - uneori viața e și așa, și e foarte bine.”